Strangulation of elderly victim: classification as intentional homicide rather than negligent injury and rejection of provocation mitigation

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 828 din 4 noiembrie 2002, Tribunalul Timiș, l-a condamnat pe inculpatul M.I., în baza art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen., la 20 ani închisoare, cu aplicarea art. 64 și art. 71 C. pen. și la pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o durată de 5 ani.

S-a constatat că nu există parte civilă.

A fost dedusă prevenția de la 18 aprilie 2002 la zi.

Inculpatul a fost obligat la 3.000.000 lei cheltuieli judiciare.

Instanța a reținut, în fapt, că în urmă cu circa 12 ani inculpatul M.I. a divorțat, având din această căsătorie o fiică și s-a recăsătorit cu M.S. care, la rândul ei, avea din această căsătorie trei copii, locuind în imobilul acesteia din urmă în comuna Ciacova, jud. Timiș.

În aceeași localitate, la casa ei, locuia singură mama inculpatului, victima M.M., în vârstă de 85 ani.

Relațiile inculpatului cu mama sa erau tensionate, întrucât aceasta din urmă era nemulțumită de divorțul fiului și, mai mult, de noua lui familie, reproșându-i deseori că lucrează pentru copii celei de a doua soții. Inculpatul venea în vizită la mama sa, mai ajutând-o la munca în grădină însă, în decursul anilor, nemulțumit de reproșurile, care uneori luau și forma unor drăcuieli, au continuat.

În ziua de 18 aprilie 2002, după ce efectuase în cursul nopții paza obștească în comună, inculpatul a cumpărat ½ l votcă de la magazin și a mers la locuința mamei sale, stând de vorbă într-o cameră în timp ce și consumau alcool.

Victima și-a exprimat din nou nemulțumirile în legătură cu familia inculpatului, precum și faptul că acesta nu a rezolvat internarea sa în azilul de bătrâni din localitate.

Enervat de aceste reproșuri, inculpatul s-a ridicat de pe canapea, a mers spre mama sa care era așezată pe marginea patului și a prins-o de gât cu ambele mâini, împingând-o spre spate cu putere, aceasta căzând pe dușumea, după care a părăsit locuința.

Ajungând acasă, inculpatul i-a spus soției M.S. ce a făcut și aceasta, luând-o și pe fiica inculpatului din prima căsătorie, M.I., a mers la locuința victimei, constatând decesul.

Din Raportul medico – legal de autopsie rezultă că moartea numitei M.M. a fost violentă, datorată asfixiei mecanice prin sugrumare cu mâna.

La examenul intern al cadavrului s-a constatat fractura osului hioid.

Împotriva acestei hotărâri, inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru greșita încadrare juridică a faptei care, în opinia sa, realizează conținutul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., precum și pentru nereținerea circumstanțelor atenuante generale legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 67 din 24 februarie 2003, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică iar criticile formulate sunt neîntemeiate.

Decizia sus-menționată a fost atacată cu recurs de către inculpat, invocând aceleași motive, respectiv greșita încadrare juridică a faptei și menținerea circumstanței atenuante a provocării, victima fiind aceea care, prin reproșurile cu caracter provocator, l-a adus în situația de a-și pierde echilibrul psihic și de a nu se mai stăpâni.

Verificând hotărârea atacată, pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivele de recurs se regăsesc în cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17 și 171 C. proc. pen., însă nu sunt fondate.

Așa cum rezultă din dosar, situația de fapt a fost reținută de instanțe astfel cum aceasta a fost descrisă de către inculpat, singura deosebire fiind aceea constatată medico – legal și anume că, făptuitorul nu numai că a prins-o de gât pe victimă, ci a și strâns-o de gât și chiar suficient timp pentru a se produce asfixia.

Așa fiind, este de neadmis că, subiectiv, inculpatul nu a realizat că, strângând-o de gât pe victimă, ar putea să-i producă moartea, mai ales că datorită vârstei înaintate, aceasta avea fragilitate fizică, de asemenea cunoscută de agresor.

Solicitarea de schimbare a încadrării juridice în prevederile art. 183 C. pen., este, astfel, neîntemeiată, această infracțiune implicând, subiectiv, praeterintenția, respectiv producerea, prin fapta săvârșită cu intenție, a unui rezultat mai grav, moartea, care nu a fost prevăzut de făptuitor deși putea și trebuia să-l prevadă deci, deși l-a prevăzut, nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce, ceea ce nu este cazul în speță.

Strângerea de gât a unei persoane, și cu atât mai mult cum a fost victima, în vârstă de 85 ani, cu ambele mâini până la producerea asfixiei, nu lasă loc vreunei îndoieli în privința formei de vinovăție a intenției, inculpatul prevăzând rezultatul faptei sale și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Deci critica privind omisiunea reținerii circumstanței atenuante a provocării nu este întemeiată.

Pentru a reține această circumstanță, este necesar să se constate că în momentul săvârșirii infracțiunii, făptuitorul se afla sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea victimei, care să fie produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Reproșurile pe care inculpatul pretinde că i le făcea mama sa reprezintă, faptic, ținând seama de raporturile de rudenie, o dojană părintească cu mai puțin tact și nu pentru prima dată făcută, încât nu constituie în nici un caz o atingere gravă a demnității acestuia, care să-i producă o puternică tulburare sub stăpânirea căreia să săvârșească paricidul.

Inculpatul se afla, în realitate, sub stăpânirea alcoolului, după o noapte nedormită și aceasta explică, dar nu justifică, omorul.

De această împrejurare s-a ținut seama la individualizarea pedepsei, al cărei cuantum este situat la jumătatea între limita minimă legală specială și limita maximă legală specială.

Neconstatând nici din examinarea din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., existența vreunui caz de casare a hotărârii criticate, recursul inculpatului urmează să fie respins ca nefondat.

Se va deduce din pedeapsa aplicată timpul reținerii și al arestării preventive a inculpatului M.I. de la 18 aprilie 2002 la 18 iunie 2003.

Inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva deciziei penale nr. 67 din 24 februarie 2003 a Curții de Apel Timișoara.

Deduce din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive de la 18 aprilie 2002 până la 18 iunie 2003.

Obligă recurentul inculpat la 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 iunie 2003.