Competence to judicially review national compensation commission decisions for expropriated land

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23 mai 2014, reclamantul V.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea deciziei de invalidare din 13 martie 2014 şi obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii de compensare pentru terenul în suprafaţă de 6,65 ha ce a aparţinut autorului V.I., teren situat în localitatea G.S., comuna Amzacea, judeţul Constanţa.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1279 din 3 noiembrie 2014 a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a tribunalului, invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că decizia contestată a fost emisă în aplicarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Totodată a reţinut că potrivit art. 21 din acelaşi act normativ, emiterea deciziei de validare sau invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, care se desfăşoară centralizat la nivelul ţării de către Secretariatul Comisiei Naţionale, care este abilitat de lege să solicite documente de completare entităţilor învestite de lege care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii.

Din interpretarea coroborată şi în spiritul legii a dispoziţiilor art. 3 pct. 4 lit. d) cu cele ale art. 35 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a apreciat că relevant în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei este sediul Comisiei judeţene de fond funciar, iar nu sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

A înţeles a se prevala în sprijinul acestei soluţii şi de principiul celerităţii, care, în opinia tribunalului, în materia partajării şi competenţelor teritoriale între diferite instanţe, implică şi impune proximitatea administrării probatoriului şi, în consecinţă, preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru parte.

A mai reţinut că o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competenţe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului Bucureşti, or, dacă ar fi existat o atare intenţie a legiuitorului ar fi fost clar exprimată.

În ultimul rând, tribunalul a constatat că o interpretare contrară a art. 35 din Legea nr. 165/2013 ar duce la un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 281 din 11 februarie 2015 a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, drept pentru care a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că entitatea la care face referire prevederea cuprinsă în art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 3 pct. 4.lit. g) şi art. 3 pct. 5 din lege, nu poate fi alta decât entitatea emitentă a deciziei contestate de către reclamant, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în Bucureşti, situaţie faţă de care competenţa teritorială în judecarea cererii de anulare a unei decizii emise de aceasta revine Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea argumentelor ce succed:

Art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 stipulează că în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului – Ministru şi are în competenţă validarea, respectiv invalidarea, în tot sau în parte, a deciziilor emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare a măsurilor compensatorii.

Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării”.

Se observă că instanţele aflate în conflict au analizat, din perspective diferite, noţiunea de „entitate” folosită de legiuitor în conţinutul textului anterior citat.

Având însă în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei de invalidare din anul 2014 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, rezultă cu evidenţă că, în cazul de faţă, entitatea la care se referă dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care a avut şi calitatea de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta procedură, motiv pentru care, în acord cu prevederile aceleiaşi norme legale, litigiul de faţă este de competenţa (teritorială şi materială) a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii emitente.

Cum sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor se află în Bucureşti, sector 1, respectiv în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2015.