Territorial jurisdiction for challenging National Compensation Commission decisions: exclusive competence of court where entity is headquartered

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 16 mai 2014, reclamanta R.M. a contestat decizia de invalidare nr. x/2014 emisă de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând anularea acesteia, să se constate că este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 3,4 ha, stabilită prin hotărârea Comisiei Judeţene Vaslui nr. x/2006 şi validarea măsura acordării de despăgubiri cu obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare, în motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin Hotărârea nr. 192/2005 a Comisiei Judeţene Vaslui a fost validată propunerea Comisiei locale Iveşti în sensul acordării de despăgubiri pentru suprafaţă de 3,4 ha teren arabil de pe urma autorului său, A.G. Mai arată că în mod nelegal prin decizia contestată în cauză, propunerea Comisiei locale Iveşti a fost invalidată, întrucât toate actele invocate a fi lipsă în dosarul de despăgubiri au fost depuse la dosar şi existau la data analizării acestora.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii 165/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013, precum şi pe art. 148, art. 194 şi următoarele C. proc. civ.

Prin Sentinţa nr. 990 din 15 septembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia de necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prevede că deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din lege pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Art. 34 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a legii, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni. Alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a legii vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

Tribunalul a reţinut că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate rezultă competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege cu soluţionarea cererii, care, în cauză, este Tribunalul Vaslui.

S-a motivat că această soluţie este firească, în condiţiile în care există zeci de mii de dosare emise în baza Legii nr. 18/1991 sau în baza Legii nr. 10/2001, iar dacă s-ar considera că acţiunea persoanei îndreptăţite de contestare a deciziei emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este de competenţa Tribunalului Bucureşti, ar însemna paralizarea activităţii acestei instituţii, pentru că prin ipoteză pârâta are sediul în Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti a motivat că în sprijinul soluţiei de declinare a competenţei este şi faptul că prin decizia emisă de către pârâtă s-a constatat că reclamanta este pur şi simplu o persoană neîndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 3,4 ha întrucât nu face dovada dreptului de proprietate de pe urma autorului său, ori acest lucru presupune a se analiza pe fond dacă reclamanta este sau nu persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, situaţie în care administrarea de probe este mult mai uşoară la tribunalul în a cărui rază teritorială se află terenul ce face obiectul deciziei contestate.

Prin Sentinţa nr. 1345 din 18 decembrie 2014, Tribunalul Vaslui a declinat la rândul său competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea regulatorului de competenţă ivit între cele două instanţe.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Vaslui a reţinut următoarele:

Potrivit art 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Textul de lege consacră în această materie o competenţă teritorială exclusivă, cu caracter absolut, nesusceptibilă de o altă interpretare aşa cum a apreciat Tribunalul Bucureşti care şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vaslui.

Reţinând că sediul entităţii emitente a deciziei de invalidare contestată se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Vaslui şi-a declinat competenţa în favoarea acestei instanţe.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Într-adevăr norma de competenţă incidentă raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanţe, respectiv dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.

Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Noţiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii:

a) unitatea deţinătoare, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată;

b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare;

c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică;

g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit legii.

Întrucât, în cauză, Decizia de invalidare nr. 519/2014, contestată de reclamantă, a fost emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi.

Având în vedere că sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Nu are relevanţă sub aspectul stabilirii normei de competenţă incidenţă în cauză, împrejurarea că prin decizia contestată s-a stabilit că reclamanta este persoană neîndreptăţită la acordarea de despăgubiri întrucât nu a făcut dovada dreptului de proprietate de pe urma autorului său şi că administrarea probelor ar fi mult mau uşoară la tribunalul în a cărui rază teritorială se află terenul, după cum nu prezintă semnificaţie juridică sub acest aspect, nici considerentele legate de o supraîncărcare a instanţelor din Bucureşti.

În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2015.

Procesat de GGC - CL