Inadmissibility of revision against cassation decision quashing and remanding without resolving merits

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul K.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, sector 5, str. A. şi în consecinţă:

În baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, obligă pârâtul să plătească reclamantului, în nume propriu pentru condamnarea cu caracter politic suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretenţiilor ca nefondate.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul justifică calitatea procesuală activă, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaşte dreptul de a obţine măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul reţine că pretenţiile reclamantului se întemeiază pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Ambele infracţiuni [art. 209 C. pen. şi art. 327 alin. (3) C. pen.] care au condus la pedepsirea reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a putea fi depăşit acest prag, întrucât potrivit art. II dispoziţiile de modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ O.U.G. nr. 62/2010 se aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanţei.

În cuantificarea acestor daune, cum este şi cazul în speţă, s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, precum şi importanţa valorilor morale lezate – dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, vârsta la data condamnării.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul K.L., iar prin decizia civilă nr. 88 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantului, s-a modificat hotărârea instanţei de fond în sensul majorării cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la 10.000 euro la 100.000 euro, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Aşadar în mod temeinic reţine instanţa de fond caracterul politic al condamnării dispusă faţă de reclamant, ambele infracţiuni (art. 209 C. pen. şi 327 C. pen.) care au condus la pedepsirea acestuia fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a).

Sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, se apreciază ca greşita soluţia instanţei de fond în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, acesta având astfel speranţa legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009 nemodificată.

De altfel, dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situaţie faţă de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.

Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani a CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Satu Mare.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat nelegalitatea hotărârii în condiţiile nerespectării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 deşi acestea erau obligatorii pentru instanţă, în condiţiile în care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.

Aceleaşi critici de nelegalitate sunt invocate şi de pârâtul Statul Român cu referire la incidenţa Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nefiind posibilă în opinia recurentului nici aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010.

Faţă de excepțiile ridicate, Înalta Curte a reţinut că acestea sunt nefondate şi le-a respins având în vedere următoarele aspecte.

În ceea ce priveşte excepțiile tardivității, inadmisibilităţii şi nulităţii recursurilor, au fost respinse în condițiile exercitării recursului în termenul de recurs prevăzut de art. 301 C. proc. civ., raportat la data comunicării hotărârii şi data declarării recursului şi în condiţiile în care din cererea de recurs se desprind motive de nelegalitate încadrabile în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât sunt prezente şi motive de ordine publică legate de incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legii nr. 221/2009 (Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii), invocate şi în apel, dar pe care instanţa le-a înlăturat în mod nelegal nu prin prisma puterii lor obligatorie ci prin prisma jurisprudenţei proprii a instanței.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte prin decizia nr. 5150 din 9 iulie 2012 a respins cererea de suspendare şi de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul-reclamant K.L. privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) şi (5) teza I C. proc. civ., aşa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000, a respins excepţiile invocate de intimatul-reclamant K.L., respectiv, excepţia tardivităţii, inadmisibilităţii, nulităţii şi a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză, a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Oradea.

La data de 28 noiembrie 2014, K.L. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 5150 din 9 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, indicând următoarele motive, întemeindu-și cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Revizuentul arată că, ulterior pronunţării soluţiei de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia 5150/2012, Curtea de Apel Oradea în data de 30 octombrie 2014, a pronunţat în cursul judecării cauzei Dosarului nr. 864/83/2010* o încheiere, prin care reţine faptul că părţile, Statul Român prin reprezentant şi Ministerul Public prin reprezentant, nu au declarat apel.

Se mai reţine faptul că în cauză este declarat un singur apel, cel formulat de către revizuentul K.L.

Verificând admisibilitatea cererii de revizuire prin raportare la dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., chestiune pusă în discuţie din oficiu la termenul de dezbateri din 30 ianuarie 2015, Înalta Curte reţine următoarele:

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. prevede că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

În înţelesul textului menţionat, pot face obiect al cererii de revizuire numai hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei deduse judecăţii.

Nu pot face obiect al revizuirii hotărârile prin care nu se analizează sau nu se evocă fondul cauzei şi anume: hotărârile de declinare a competenţei, regulatorul de competenţă, hotărârile de expedient, hotărârile prin care se respinge sau se anulează apelul în recursul în temeiul unei excepţii procesuale sau deciziile de casare (hotărârile prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu trimitere sau reţinere).

În speţă, cererea de revizuire este îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Decizia de casare din prezenta cauză nu se încadrează în categoriile de hotărâri judecătoreşti prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca putând face obiect al revizuirii, deoarece nu este o hotărâre dată asupra fondului cauzei.

În consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul revizuirii, ce decurge din dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire dedusă judecăţii, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul K.L. împotriva deciziei nr. 5150 din 9 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2015.