State’s appeal admitted; property recovery case remanded after appellate court’s new damages claim quashed as procedurally barred.

Revendicare imobiliară. Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Formularea cererii de acordare de despăgubiri în faza procesuală a apelului. Încălcarea normelor procesuale relative la completarea acțiunii. Nelegalitatea hotărârii.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Nulitatea actelor de procedură.

Index alfabetic : apel

modificarea cererii

acțiune în revendicare

despăgubiri

C.proc.civ. din 1865, art. 105, art. 132, art. 294, art. 304 pct. 5

Pronunţându-se asupra unei cereri noi, formulată pentru prima dată prin notele scrise depuse de partea reclamantă în apel, respectiv asupra cererii în despăgubiri, iar nu asupra obiectului cererii de chemare în judecată cu care fusese sesizată prima instanţă, respectiv acţiune în revendicare, şi care determina cadrul procesual în raport de care urma să fie analizate criticile părţii menţionate, instanța de apel a încălcat formele procedurale reglementate de lege sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

Ca atare, indiferent care fi temeiul juridic al transformării acţiunii în revendicare în cerere de despăgubiri, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul litigiului, cererea de despăgubiri ar fi trebuit formulată în dosarul primei instanţe şi cu respectarea normelor procedurale civile care reglementează regulile conform cărora instanța poate fi sesizată cu o cerere completatoare a acţiunii iniţiale. Și aceasta, întrucât diferenţa dintre obiectul celor două tipuri de cerere este de netăgăduit, indiferent că temeiul juridic al lor este acelaşi, respectiv dispoziţiile art.480 C.civ., acţiunea în revendicarea presupunând câştigarea imobilului în materialitatea lui de către cel ce se pretinde proprietarul deposedat, în timp ce acţiunea în despăgubiri vizează obţinerea unei sume de bani de către cel în cauză. Pe de altă parte, ipoteza în care acţiunea în revendicare se poate „transforma” într-o acţiune în despăgubiri, şi anume când nu mai este posibilă restituirea bunului în natură, nu poate conduce la concluzia că cererile au un obiect identic şi, ca atare, nu ar presupune formularea pretenţiilor în despăgubiri în mod distinct şi în condiţiile legii.

Secția I civilă, decizia nr.1990 din 19 iunie 2014

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 25 august 2009, reclamanta Fundaţia C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren în suprafaţă de aproximativ 500 m.p., situat în Bucureşti.

Cererea de chemare în judecată a fost completată, în sensul citării în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, administrator al imobilului, pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.480 şi urm. C.civ., art. 6 din Legea nr.213/1998, art. 6 din CEDO, art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1834/2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând următoarele:

În ceea ce priveşte pretinsul titlu de proprietate al reclamantei, prin actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.613/1871 şi transcris sub nr.120/1871 şi procesul-verbal al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare din Bucureşti nr. 28439/1940, Comunitatea IRS a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din C.D. nr.1x, iar, în baza Decretului nr. 176/1948, a trecut abuziv în proprietatea statului o suprafaţă de 11.465 m.p.

Conform O.U.G. nr.83/1999 privind restituirea unor imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, reclamantei i-a fost eliberat protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti - D.G.A.F.I., prin care i s-a atribuit un teren în suprafaţă de 844 m.p., dreptul de proprietate al acesteia fiind înscris în CF nr.82576, având nr. cadastral 11165, potrivit încheierii O.C.P.I. din 27 februarie 2008.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al pârâtului, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997, s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea S.C. B. S.A., în baza Legii nr.15/1990 şi H.G. nr.1/1999, pentru suprafaţa de 16.001 m.p., terenul fiind identificat şi evaluat conform proceselor-verbale din 08 august 1995 şi din 25 noiembrie 1996.

Prin O.U.G. nr.188/1999, imobilul a trecut din patrimoniul S.C. B. S.A. în domeniul privat al statului, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a Statului Român, conform anexei nr.1 din H.G., acesta fiind în suprafaţă de 15.047 m.p. şi dat în administrarea Ministerului Justiţiei, în vederea amenajării ca sediu pentru instanţele judecătoreşti şi predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000.

Potrivit concluziilor expertului în specialitatea topografie Ş.I., terenul atribuit reclamantei, în suprafaţă de 844 m.p., are adresa poştală Bd. U., nr. 3x şi este format din 161 m.p. spaţiu ocupat de carosabil, iar restul de 683 m.p., ocupat de parcări, alei, aerisiri şi spaţiu verde, se suprapune peste terenul deţinut de pârât, aflat în administrarea Ministerului Justiţiei, fiind amplasat în întregime deasupra subsolului tehnic ce deserveşte clădirea Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, expertul a reţinut că există o diferenţă de 324 m.p. între suprafaţa de 15.047 m.p., cât a trecut în domeniul privat al statului, şi terenul de 14.723 m.p., deţinut, la data întocmirii documentaţiei cadastrale, de S.C. B. S.A.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”. Or, O.U.G. nr.83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 83/1999 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat şi care au aparţinut minorităţilor naţionale.

Conform acestui act normativ, imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, restituirea imobilelor solicitate, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială. Deciziile Comisiei speciale de retrocedare pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Din analiza actelor de proprietate depuse de reclamantă, în susţinerea şi dovedirea dreptului de proprietate, se observă că aceasta îşi fundamentează dreptul real pe baza O.U.G. nr. 83/1999 şi protocolului de predare-primire nr. 3893/1999.

Referitor la O.U.G. nr. 83/1999, acest act normativ instituie o procedură specială reparatorie cu privire la imobilele aparţinând minorităţilor naţionale şi care au fost preluate abuziv de stat, conferind doar o vocaţie la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acelor comunităţi care urmează procedura specială, iar nu un drept de proprietate.

De asemenea, nici protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 nu poate avea valoarea unui titlu de proprietate, neavând caracter constitutiv de drepturi, astfel că reclamanta trebuia să prezinte fie o decizie de restituire conform actului normativ invocat de care s-a prevalat, fie un alt titlu de proprietate, sens în care nu a procedat.

Prin urmare, instanţa a considerat că trebuie analizat în ce măsură titlul de proprietate ce a aparţinut autoarei reclamantei poate fi invocat ca „un bun” în sensul Protocolului 1 la Convenţia europeană.

Raportat la art.1 din Protocolul nr.1 şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu justifică existenţa „unui bun actual”, protejat de Convenţie, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1948, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intră sub protecţia art.1 din Protocolul nr.1, iar Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Acest text al Convenţiei nu garantează, de principiu, dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenţiei, Statul Român a adoptat o lege de reparaţie cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr.1 nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării C.E.D.O., indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudenţa sa de către Curtea de la Strasbourg (cauza Constandache c. României).

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că situaţia de fapt a reclamantei este net diferită de situaţia reclamanţilor din cauzele Străin c. României, Păduraru c. României şi Porţeanu c. României.

Specific acestor cauze, în care Curtea a reţinut existenţa, în patrimoniul reclamanţilor, a „unui bun” în sensul Convenţiei, a fost faptul că, în toate trei acţiunile în revendicare, cele prin care s-a solicitat declararea nulităţii titlului statului au fost formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. În al doilea rând, în toate aceste cauze, prin hotărâri judecătoreşti definitive, s-a stabilit că statul nu avea un titlu valabil asupra bunurilor preluate şi reclamanţii erau proprietarii legitimi ai bunurilor, iar bunurile au fost vândute de stat în cursul procesului (Străin c. României) sau după admiterea cererii prin care s-a constatat că titlul statului nu era valabil (Păduraru c. României). Or, în cauza de faţă, reclamanta nu se află în niciuna dintre aceste situaţii. Această distincţie dintre „speranţa legitimă” şi „un bun” în sensul Convenţiei a fost reliefată de C.E.D.O. şi în cauza recentă Atanasiu c. României. De asemenea, C.E.D.O. a statuat că nu va fi considerat „bun”, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei. În acest sens, prima instanţă a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene în cauzele Penţia şi Penţia c. României; Lindner şi Hammermayer c. României; Ionescu şi Mihăilă c. României; Caracaş c. României.

Tribunalul a mai constatat că instanţa de contencios european a reţinut, în favoarea foştilor

proprietari, încălcarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1, în situaţii diferite de cea a reclamantei din prezenta cauză, când s-a justificat existenţa „unui bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligaţia respectării Convenţiei. Or, în cauza de faţă, reclamanta nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea

executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârât.

Prin urmare, nu deţine „un bun” care ar putea fi invocat în sensul de „bun” ocrotit de Convenţia europeană, reclamanta trebuind să se prevaleze de un titlu de proprietate emis în baza şi cu respectarea O.U.G. nr.83/1999, ceea ce nu a făcut.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al Statului Român, faţă de cele reţinute în fapt, în precedent, instanţa a concluzionat că, la acest moment, este justificată speranţa legitimă a pârâtului, de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat, iar autoarea sa a avut la baza constituirii dreptului de proprietate certificatele de atestare din 08 august 1995 şi din 25 noiembrie 1996, care sunt acte cu o dată mai veche decât actul normativ invocat de reclamantă.

De asemenea, la data încheierii protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999, între reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin care i-a fost atribuit terenul în suprafaţă de 844 m.p., terenul intrase deja în domeniul privat al statului, în baza O.U.G. nr. 188/1999, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a Statului Român, conform anexei nr.1 şi dat în administrarea Ministerului Justiţiei, în vederea amenajării ca sediu pentru instanţele judecătoreşti, predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000. Astfel, imobilul a intrat în domeniul public al statului în anul 2000, iar reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 844 m.p. abia în anul 2008, conform încheierii O.C.P.I. din 27 februarie 2008.

Totodată, şi din perspectiva regimului juridic al acţiunii în revendicare privitor la bunurile din domeniul public, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil şi insesizabil, instanţa a constatat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată

În concluzie, a reţinut că reclamanta nu a exhibat un titlu de proprietate şi nu a făcut dovada unui drept de proprietate cu privire la terenul revendicat, care să fie opozabil pârâtului, iar titlul de proprietate al acestuia din urmă este preferabil, fiind mai vechi şi mai bine caracterizat, obiectul dreptului de proprietate revendicat făcând parte din domeniul public al statului şi fiind dat în administrarea Ministerului Justiţiei, care este titularul dreptului de administrare.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a criticat-o ca fiind netemeinică şi nelegală, solicitând desfiinţarea acesteia şi admiterea acţiunii.

Prin decizia civilă nr.196/A/2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 844 m.p.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

La momentul formulării cererii de chemare în judecată, 20 august 2009, apelantei i se reconfirmase dreptul de proprietate asupra terenului în cauză de către Statul Român, în baza dispoziţiilor O.U.G. nr.83/1999, care prevăd, la art.1, că, în ceea ce priveşte imobilele ce fac obiectul acestei ordonanţe, se prezumă preluarea fără titlu valabil. Ordonanţa individualizează, în anexa nr.1, imobilele care se restituie persoanelor îndreptăţite,

imobilul în speţă fiind enumerat în anexă.

Potrivit art.1 din O.U.G. nr. 83/1999, în forma în vigoare la momentul la care petentei i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului, se prevedea că imobilele ce sunt cuprinse în anexa care face parte integrantă din această ordonanţă, ce au aparţinut comunităţilor cetăţenilor reprezentând minorităţile naţionale din România şi care au fost trecute în proprietatea Statului Român după anul 1940, prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor ori succesorilor acestora.

Dispoziţiile art.2 din actul normativ sus-menţionat, de asemenea, în forma în vigoare la data la care s-a emis protocolul de predare-primire nr.3839/1999, stabileau că, în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.1, se instituie Comisia specială de restituire, iar, în urma examinării cererii şi analizei documentaţiei pentru fiecare imobil cuprins în anexa la ordonanţă, Comisia urmează să întocmească note de constatare.

Aşadar, la momentul la care reclamantei i s-a reconfirmat de către Statul Român dreptul de proprietate asupra terenului, Comisia instituită în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 urma să întocmească o notă de constatare, şi nu o decizie motivată de restituire, aşa cum a susţinut Tribunalul.

Instanţa de fond a omis să analizeze prevederile O.U.G. nr. 83/1999 în forma care era în vigoare la data când s-a reconfirmat petentei dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, făcând o analiză a prevederilor acestei ordonanţe în forma în vigoare la momentul de faţă.

Prin nota de constatare nr. 8/1999, Comisia specială de restituire a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999. Totodată, prin nota de constatare din 09 noiembrie 1998, s-a constatat că terenul a fost proprietatea Comunităţii I., stabilindu-se că solicitarea restituirii imobilului este întemeiată şi propunându-se restituirea bunului.

Aceste note de constatare au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cărora comisia instituită în baza Ordonanţei soluţionează cererile persoanelor îndreptăţite, întocmind note de constatare. Imobilul în litigiu se regăseşte în anexa I la Ordonanţă, fiind, astfel, prevăzut în mod explicit.

Apelanta deţine un titlu valabil în conformitate cu legea în vigoare la data reconfirmării dreptului de proprietate de către stat, aşa încât referirea tribunalului la anumite decizii C.E.D.O. nu este relevantă în cauză, cu atât mai mult cu cât O.U.G. nr. 83/1999 a individualizat în mod clar, în cuprinsul anexei 1, imobilele care fac obiectul acestui act normativ.

Referitor la titlul de proprietate al Statului Român, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1997, s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea S.C. B. S.A., în baza Legii nr.15/1990 şi H.G. nr.1/1999, pentru suprafaţa de 16.001 m.p., iar, prin O.U.G. nr.188/1999, imobilul a trecut din patrimoniul S.C. B. S.A. în domeniul privat al statului; prin H.G. nr. 545/2000, acest teren a trecut în proprietatea publică a Statului Român, fiind dat în administrarea Ministerului Justiţiei, în vederea amenajării ca sediu pentru instanţele judecătoreşti.

Aşadar, la data încheierii protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999 între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti, prin care i-a fost atribuit terenul în suprafaţă de 384 m.p., imobilul intrase deja în proprietatea privată a Statului Român, în baza O.U.G. nr. 188/1999, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a statului, reclamanta intabulându-şi dreptul de proprietate pentru terenul în cauză, în suprafaţă de 844 m.p., în anul 2008, potrivit încheierii O.C.P.I. din 27 februarie 2008.

Curtea de Apel a reţinut că, deşi reclamanta a făcut dovada unui drept de proprietate cu privire la terenul revendicat, cererea de restituire în natură este neîntemeiată, având în vedere regimul juridic al acţiunii în revendicare privind bunurile aflate în domeniul public, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil şi insesizabil.

Prin decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că, pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale, egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului.

Privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri, ar constitui o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie; or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

Revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a fost transmis unui terţ care a dobândit, în mod iremediabil, proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

În consecinţă, având în vedere precizările făcute de către petentă, prin concluziile scrise depuse în dosarul din apel, imposibilitatea restituirii în natură a terenului, raportul de expertiză întocmit în cauză în faţa instanţei de fond, conform art. 296 C.proc.civ., Curtea a admis apelul, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 844 m.p.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia nr.1077/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că, la termenul din 26 aprilie 2012, instanţa de apel a invocat din oficiu posibilitatea transformării obiectului cererii în revendicare într-o cerere în despăgubiri, în raport de imposibilitatea restituirii, în natură, a imobilului solicitat, rămânând în pronunţare, deşi reprezentantul reclamantei a menţionat că nu poate pune concluzii pe acest aspect, fără a discuta cu reprezentanţii societăţii, iar reprezentantul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nu a pus concluzii pe această chestiune.

Modificarea obiectului acţiunii de către reclamantă a fost făcută în scris, abia prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, în apel, după rămânerea în pronunţare, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare, recunoscute în favoarea ambelor părţi, fiind afectat, mai ales, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, căruia nu i s-au mai putut comunica precizările referitoare la măsurile reparatorii care i s-au solicitat prin notele scrise.

În concluzie, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C.proc.civ., prin soluţionarea cauzei în temeiul unei cereri noi, puse în discuţie din oficiu, însuşite şi dezvoltate de reclamantă numai prin concluziile scrise, care nu au fost comunicate şi puse în discuţia părţilor, prejudiciindu-se dreptul la apărare al recurentului, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei astfel pronunţate.

Prin decizia civilă nr.338/A din 26 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamantă, s-a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că s-a admis, în parte, acţiunea, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în litigiu.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că, deşi instanţa de casare a dat pârâtului Statul Român posibilitatea ca, în rejudecarea apelului, să formuleze apărări şi susţineri cu privire la posibilitatea transformării acţiunii în revendicare în cerere de despăgubiri, acesta nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat apărări în scris. Ca atare, instanţa de trimitere a menţionat că va proceda la reanalizarea susţinerile părţilor potrivit motivelor de apel şi actelor din dosar. A constatat că acţiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, reţinând aceeaşi situaţie de fapt ca şi instanţele anterioare şi aceleaşi considerente de drept cu cele avute în vedere prin prima decizie de apel. În plus, a arătat că cererea de revendicare, fiind introdusă pe rolul instanţei anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, iar reclamantul, având dreptul de a opta între menţinerea sau părăsirea temeiului juridic iniţial al acţiunii, cererea apelantei a fost examinată din perspectiva dreptului comun.

A înlăturat susţinerea intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, privind aplicarea deciziei în interesul legii nr.6/2011 (în realitate, nr.27/2011), care vizează acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român la acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru următoarele motive:

I. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 C.proc.civ.).

1. Reclamanta nu şi-a dovedit titlul de proprietate.

Aceasta a afirmat, prin acţiunea introductivă, că, prin protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, emis în aplicarea dispoziţiilor art.5 din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor minorităţilor naţionale din România, i-a fost reconfirmat de către Statul Român dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie.

Însă, actul normativ sus-menţionat nu conferea, în mod automat, un drept de proprietate, ci doar o vocaţie la reconstituirea acestui drept în favoarea comunităţilor minorităţilor naţionale din

România.

Astfel, deşi în anexa la acest act normativ erau nominalizate anumite imobile, în acelaşi timp se stabilea o procedură obligatorie în cadrul căreia o comisie specială urma să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.1, să analizeze documentaţia depusă de solicitanţi şi să întocmească note de constatare. Comisia nu era abilitată şi nu emitea acte cu valoarea unor titluri de proprietate. Această situaţie este confirmată inclusiv de afirmaţiile reclamantei, care precizează, în cererea de apel, împrejurarea că, printr-o notă de constatare, comisia specială a reţinut că terenul a fost proprietatea Comunităţii I. şi a stabilit că solicitarea pentru acest imobil este întemeiată, propunând Guvernului restituirea bunului.

Aşadar, nici protocolul din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti şi nici notele de constatare emise de comisia specială nu au valoarea unui titlu de proprietate, neavând caracter constitutiv de drepturi, iar reclamanta nu a înfăţişat niciun act în baza căruia să se fi dispus restituirea. Dimpotrivă, atât anterior O.U.G. nr. 83/1999, cât şi prin acest act normativ, s-a stabilit că imobilul în discuţie este în folosinţa publică a statului, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a fost trecut în administrarea Ministerului Justiţiei, în vederea amenajării sale ca sediu pentru instanţele judecătoreşti.

În concluzie, Statul Român a făcut dovada dreptului de proprietate, atât ex lege, prin natura bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate, cât şi prin certificatul de atestare nr. x/1997, prin care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea S.C. B. S.A., precum şi prin H.G. nr.545/2000.

Instanţa de apel, deşi reţine corect situaţia de fapt din dosar şi regimul juridic al imobilului, în sensul inalienabilităţii acestuia, constată în mod nejustificat că reclamanta şi-a dovedit titlul de proprietate.

2. Dacă s-ar aprecia că O.U.G. nr. 83/1999 i-a reconfirmat reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, acţiunea ce face obiectul prezentei speţe este inadmisibilă.

Deşi nu se precizează expres în considerentele deciziei recurate, motivarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat are la bază Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că lipsa oricăror despăgubiri în situaţia imposibilităţii restituirii bunului în natură este contrară art.1 din Primul Protocol la Convenţia europeană.

Aceasta reprezintă singura posibilitate de convertire a obiectului cererii de revendicare într-o cerere în despăgubiri; în caz contrar, ar fi incidentă ipoteza încălcării dispoziţiilor art.294 C.proc.civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”. Dispoziţia citată prevede că, cererea de chemare în judecată stabileşte cadrul procesual în limitele căruia se va desfăşura judecata atât în ceea ce priveşte părţile, cât şi obiectului cererii.

Stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanţa de fond, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin.(1) C.proc.civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Aşadar, în speţă, în măsura în care se admite schimbarea, în apel, a obiectului cererii de chemare în judecată, aceasta nu se poate realiza decât în baza Deciziei nr.33/2008. Întrucât acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a permis reclamantei să aleagă dacă păstrează sau nu vechiul temei de drept, în final, cererea fiind analizată potrivit dreptului comun.

În această situaţie, este nelegală motivarea instanţei de apel, în sensul că, în cauză, nu este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 27/2011, potrivit căreia „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.

Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate şi, în principal, respingerea apelului declarat de reclamantă, ca nefondat; în subsidiar, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.

II. Recurentul pârât Ministerul Justiţiei a criticat decizia ca nelegală, prin prisma cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în esenţă, pentru aceleaşi motive invocate şi de

recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În plus, a făcut referire, în susţinerea recursului, şi la dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999 în forma republicată, arătând că actul normativ respectiv stabileşte o întreagă procedură de urmat, finalizată cu o decizie prin care se poate dispune restituirea bunului, respingerea cererii sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Recurentul justifică pretenţia de a se bucura de imobilul a cărui restituire s-a solicitat, în condiţiile în care titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat, iar autoarea sa a avut la baza constituirii dreptului de proprietate certificatul de atestare a dreptului de proprietate înregistrat sub nr. xx90/1995 şi sub nr. xx17/1996, acte care poartă dată mai veche decât O.U.G. nr.83/1999.

În aceste condiţii, este greşită concluzia instanţei de apel, potrivit căreia reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate, deşi aceasta nu a prezentat un titlu asupra terenului revendicat, în timp ce titlul de proprietate al recurentului pârât este preferabil, fiind mai vechi şi mai bine caracterizat, fiind justificată, deci, speranţa legitimă de a se bucura de bun.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare la cele două recursuri, solicitând respingerea căilor de atac, ca nefondate. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, a invocat şi excepţia lipsei de interes în promovarea căii de atac, în raport de împrejurarea că, prin soluţia pronunţată de instanţa de apel, nu a fost afectat dreptul de folosinţă al acestei părţi asupra terenului în litigiu.

Anterior dezbaterilor asupra fondului recursurilor, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia lipsei de interes în declararea recursului formulat de Ministerul Justiţiei şi, în subsidiar, admisibilitatea acestei căi de atac, în condiţiile în care partea menţionată nu a declarat recurs împotriva primei decizii de apel nr.196 A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

Analizând recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport de criticile formulate, şi recursul formulat de Ministerul Justiţiei din perspectiva excepţiei lipsei de interes, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este fondat.

Dintre motivele de nelegalitate invocate de recurentul pârât va fi analizat cel referitor la încălcarea dispoziţiilor art.294 C.proc.civ., întrucât vizează schimbarea, în apel, a obiectului cererii de chemare în judecată, formulându-se, în consecinţă, critici în legătură cu cadrul procesual asupra căruia s-a pronunţat Curtea şi care sunt prioritare examinării acelor critici de nelegalitate privind modul în care ar fi trebuit soluţionată acţiunea în revendicare imobiliară, care constituie obiectul cererii de chemare în judecată şi cu privire la care se pretinde că instanţa de apel nu s-a pronunţat, de vreme ce a judecat apelul cu schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, recurentul susţine că transformarea cererii în revendicare în acţiune de despăgubiri poate fi realizată doar în temeiul Deciziei în interesul legii nr.33/2008, raţionament care nu rezultă, însă, din considerentele deciziei recurate. Pe de altă parte, a arătat că, în caz contrar, este incidentă ipoteza încălcării dispoziţiilor art.294 C.proc.civ., în ceea ce priveşte obiectul acţiunii cu care a fost învestită prima instanţă.

Critica referitoare la pronunţarea hotărârii atacate cu nerespectarea textului de lege sus-menţionat este întemeiată.

Prin dispozitivul deciziei recurate, Curtea s-a pronunţat asupra unei cereri noi, formulate pentru prima dată prin notele scrise depuse de apelanta reclamantă în apel, respectiv asupra cererii în despăgubiri, iar nu asupra obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată prima instanţă, respectiv acţiune în revendicare, şi care determina cadrul procesual în raport de care urma să fie analizate criticile părţii menţionate.

Indiferent care fi temeiul juridic al transformării acţiunii în revendicare în cerere de despăgubiri, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul litigiului, Decizia în interesul legii nr.33/2008 sau art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană, ultimul fiind avut în vedere de Curte în soluţionarea cauzei, pentru legala învestire a instanţei, cererea de despăgubiri ar fi trebuit formulată în dosarul primei instanţe şi cu respectarea normelor procedurale civile care reglementează regulile conform cărora poate fi sesizată această instanţă cu o cerere completatoare a acţiunii iniţiale.

Or, cum s-a arătat deja, apelanta reclamantă nu a respectat normele procesuale pentru legala învestire a instanţei cu cererea de despăgubiri, formulând, prin notele scrise, o cerere nouă în apel, ca acţiune subsidiară cererii în revendicare.

Ca atare, au fost încălcate dispoziţiile art.294 C.proc.civ., potrivit cărora, în apel, nu pot fi formulate cereri noi.

Pronunţându-se asupra unei cereri noi, Curtea a nerespectat formele procedurale reglementate de lege sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., ceea ce va determina, în condiţiile art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, vătămarea recurentului pârât, produsă prin soluţionarea unui capăt de cerere nou, neputând fi înlăturată în alt mod decât prin anularea deciziei pronunţate în aceste condiţii.

Intimata reclamantă a susţinut, în întâmpinare, că cererea în despăgubiri nu poate fi considerată o modificare a acţiunii iniţiale, întrucât obiectul a rămas acelaşi, revendicarea imobilului, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C.civ., pretenţiile pentru despăgubiri, formulate prin concluziile scrise depuse în primul dosar de apel, reprezentând doar o precizare a efectelor acţiunii, în cazul imposibilităţii restituirii în natură a bunului în litigiu.

A invocat şi dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., care prevăd că cererea nu se socoteşte modificată în cazul în care se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit, precum şi caracterul devolutiv al apelului, care permite instanţei să soluţioneze fondul litigiului sub toate aspectele.

Apărările intimatei reclamante nu pot fi primite.

În primul rând, nu se poate vorbi despre o schimbare a obiectului iniţial al acţiunii, ci despre o completare a acestuia, de vreme ce, prin concluziile scrise depuse în apel, în cadrul cărora intimata reclamantă a formulat, pentru prima dată, pretenţiile referitoare la despăgubiri, cererea respectivă a fost formulată în subsidiar, păstrându-se, totodată, şi solicitarea de revendicare a bunului, conform acţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă.

Este de netăgăduit diferenţa dintre obiectul celor două tipuri de cerere, indiferent că temeiul juridic al lor este acelaşi, respectiv dispoziţiile art. 480 C.civ., acţiunea în revendicarea presupunând câştigarea imobilului în materialitatea lui de către cel ce se pretinde proprietarul deposedat, în timp ce acţiunea în despăgubiri vizează obţinerea unei sume de bani de către cel în cauză. Pe de altă parte, ipoteza în care acţiunea în revendicare se poate „transforma” într-o acţiune în despăgubiri, şi anume când nu mai este posibilă restituirea bunului în natură, nu poate conduce la concluzia că cererile au un obiect identic şi, ca atare, nu ar presupune formularea pretenţiilor în despăgubiri în mod distinct şi în condiţiile legii procesual civile.

Nici dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. nu susţin teza invocată, în apărare, de către intimata reclamantă. Este real că textul de lege menţionat califică drept precizare de acţiune, iar nu modificare, cererea prin care se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit (cazul imposibilităţii restituirii în natură a bunului din motive independente de voinţa solicitantului putând fi asimilată celor două situaţii reglementate de dispoziţia legală enunţată). Cu toate acestea, o asemenea „precizare” de acţiune trebuie formulată în dosarul primei instanţe, iar nu direct în apel, prin notele scrise, în faza de control judiciar reprezentând o cerere nouă, depusă cu încălcarea art. 294 C.proc.civ. Instanţa de apel are atribuţii de control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, prin care au fost soluţionate cererea/cererile cu care a fost învestită această instanţă, în niciun caz neputând verifica hotărârea supusă controlului din perspectiva unor cereri cu care prima instanţă nu a fost sesizată şi, deci, nu s-a putut pronunţa asupra lor.

De asemenea, nici caracterul devolutiv al apelului nu permite soluţionarea, în calea de atac, a unor cereri care nu au fost deduse judecăţii în dosarul primei instanţe. Efectul devolutiv al apelului presupune repunerea în discuţie a cauzei, printr-o nouă judecată şi în baza unor elemente proprii de soluţionare, a acelor chestiuni de fapt şi de drept criticate prin motivele formulate de apelant şi, care, în mod evident, au fost supuse judecăţii primei instanţe. Cum s-a arătat deja, instanţei de apel nu i se poate transpune (termenul „devolutiv” provine din verbul latin devolvo – a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul) sarcina exercitării controlului judiciar asupra unor aspecte cu care prima instanţă nu a fost învestită.

În pronunţarea prezentei hotărâri, Înalta Curte a avut în vedere şi decizia de recurs anterioară, nr. 1077/2013, potrivit căreia s-a admis calea de atac declarată de acelaşi recurent pârât şi s-a dispus casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, în esenţă, pentru considerente referitoare la respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, recunoscute în favoarea ambelor părţi, în sensul de a-şi putea susţine poziţia faţă de cererea de despăgubiri, pe care chiar instanţa de recurs anterioară o califică drept o cerere nouă, formulată prin notele scrise depuse în apel. Ca atare, nu s-ar putea considera, raportat la argumentele enunţate în decizia de casare nr. 1077/2013, că instanţa de recurs ar fi presupus admisibilă formularea cererii de despăgubiri direct în apel, prin notele scrise, casarea operând doar pentru ca părţile să-şi poată exprima punctul de vedere asupra cererii respective.

În concluzie, în baza art. 312 alin.(1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru a se pronunţa asupra apelului declarat de reclamantă în limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată prima instanţă.

Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa de trimitere va avea în vedere şi criticile din recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care vizează fondul acţiunii în revendicare şi care nu pot fi soluţionate de Înalta Curte, în raport de soluţia care urmează a se pronunţa asupra recursului de faţă. Aceasta şi faţă de modul în care Curtea de Apel a înţeles să soluţioneze cauza, prin decizia recurată în prezentul dosar.

Astfel, deşi instanţa de apel face referire, în considerentele hotărârii atacate, la dreptul de proprietate invocat de părţi, arătând argumentele pentru care a considerat că nu se poate dispune restituirea, în natură, a terenului solicitat de reclamantă, soluţia asupra acţiunii în revendicare nu se regăseşte în dispozitivul deciziei, deşi cu această unică acţiune fusese învestită prima instanţă şi, chiar şi în apel, cererea a fost păstrată, despăgubirile fiind pretinse în subsidiar. Cum dispozitivul deciziei atacate nu cuprinde soluţia asupra acţiunii în revendicare, nu se poate reţine că argumentele avute în vedere de Curtea de Apel în legătură cu dreptul de proprietate al părţilor şi imposibilitatea restituirii în natură a bunului către reclamantă sprijină o soluţie de respingere a acţiunii în revendicare, soluţie inexistentă în dispozitivul hotărârii. Cât priveşte aceleaşi considerente, avute în vedere de Curte în obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri către reclamantă, acestea sunt nerelevante în cauză, de vreme ce instanţa de apel s-a pronunţat asupra unei cereri cu care nu a fost legal învestită. Prin urmare, prezenta instanţă nu poate verifica, în cadrul recursului de faţă, criticile de nelegalitate referitoare la fondul dreptului dedus judecăţii şi care urmează să fie avute în vedere de instanţa de trimitere, cu ocazia rejudecării apelului declarat de reclamantă.

Criticile referitoare la incidenţa, în speţă, a Deciziei în interesul legii nr. 27/2011 nu au fost avute în vedere, în soluţionarea recursului, de vreme ce se referă la cererea în despăgubiri, cu privire la care Înalta Curte a considerat că reprezintă o cerere nouă în apel şi, deci, imposibil de analizat de instanţele de control judiciar, în oricare dintre fazele acestui control.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, acesta este lipsit de interes.

Una dintre cerinţele interesului în exercitarea unei căi de atac (şi al oricărui alt act de procedură) îl reprezintă şi caracterul personal şi direct al folosului practic urmărit de parte, şi anume ca acest folos să vizeze partea care recurge la forma procedurală respectivă, în sensul că, dacă nu ar declara-o, s-ar expune unui prejudiciu.

Or, prin decizia atacată, celălalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata despăgubirilor către reclamantă, ceea ce nu afectează în niciun fel dreptul de administrare al recurentului Ministerul Justiţiei asupra imobilului în litigiu.

Împrejurarea că, urmare a admiterii recursului exercitat de Statul Român, decizia va fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, nu schimbă soluţia ce se va pronunţa asupra recursului declarat de Ministerul Justiţiei, de vreme ce condiţia interesului se verifică la data sesizării instanţei cu actul procedural respectiv, în speţă, cu cererea de recurs din dosarul de faţă, şi nu este influenţată de soluţia ce se va pronunţa cu ocazia rejudecării apelului, de către instanţa de trimitere. Or, cum s-a menţionat, hotărârea atacată nu cuprinde nicio obligaţie în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei şi nicio dispoziţie care să aducă atingere dreptului de administrare al pârâtului.

Pentru aceste argumente, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca lipsit de interes.