Restitution ruling quashed and remanded for rehearing after appellate court proceeded against deceased party and unproven heir.

Decesul uneia dintre părți în timpul judecății. Mandat de reprezentare. Nelegalitatea hotărârii pronunțate în lipsa introducerii în cauză a moștenitorilor.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Reprezentarea părților.

Index alfabetic : mandat

moștenitor

suspendarea judecății

C.proc.civ. din 1865, art. 67, art. 71, art. 243, art. 304 pct. 5

Potrivit dispoziţiilor art. 71 C.proc.civ., mandatul dat de parte nu încetează prin decesul său, dăinuind până la retragerea de către moştenitori, însă, într-o atare situaţie este obligatorie introducerea în cauză a moştenitorilor părții, textul art. 71 C.proc.civ. impunându-se a fi interpretat prin raportare la art. 67 C.proc.civ., potrivit căruia părţile pot să-şi exercite drepturile personal sau prin mandatar. Ca atare, pentru a se verifica dacă mandatul subzistă, moştenitorul trebuie introdus în proces, pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la mandatul dat de autorul său.

Astfel, în lipsa unui certificat de moștenitor sau a unui certificat de calitate de moștenitor, instanţa, făcând aplicarea prevederilor art. 71 C.proc.civ., nu putea trece la soluţionarea cauzei numai în temeiul unei simple declarații a fiicei defunctului în sensul că îşi însuşeşte şi înţelege să menţină mandatul dat de tatăl său, putând aprecia, eventual, asupra suspendării judecăţii în temeiul art. 243 alin. (1) C.proc.civ., până la introducerea în mod legal în proces a moştenitorilor.

Secția I civilă, decizia nr. 2882 din 28 octombrie 2014

Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Sibiu la 27 mai 2004, reclamantul M.I. a chemat în judecată Statul Român prin Primăria Mun. Sibiu şi SC D. SA, solicitând să fie anulată decizia nr. 1493/2004 a SC D. SA şi să se dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 2.545 mp, situat în Sibiu.

Prin sentinţa civilă nr. 653 din 09 septembrie 2004, Tribunalul Sibiu, procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin.(8) din Legea nr. 10/2001 a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Mureş.

Prin sentinţa civilă nr. 623 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Mureş a admis în parte contestaţia formulată de reclamant prin mandatar T.V.C. şi a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a cotei de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafaţă de 2.545 mp, înscris în CF 20354, nr. top 6837/2, condiţionat de restituirea de către reclamant a sumei de 1.145 lei, actualizată cu indicele de inflaţie. Contestaţia formulată în contradictoriu cu Primăria Mun. Sibiu a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul prin mandatar, cât şi pârâta SC D. SA au formulat apel.

Prin decizia nr. 92/A din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu-Mureş a admis ambele apeluri şi, în baza probatoriului administrat a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul în care a identificat suprafaţa de 1.272,50 mp (1/2 din 2545), reprezentată grafic în varianta I din completarea raportului de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar F.M.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs părţile.

Reclamantul recurent prin mandatar a criticat hotărârea atacată sub aspectul cotei la care instanţele au considerat că are vocaţie succesorală, respectiv 1/2 din întreg.

Recurenta pârâtă SC D. SA a criticat hotărârea atacată invocând împrejurarea că societatea nu deţine dreptul de proprietate, ci doar dreptul de administrare asupra terenului, iar prin adresa considerată decizie de către reclamant şi atacată prin prezenta acţiune, acesta a fost îndrumat să se adreseze Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, această entitate având, în opinia recurentei, calitate procesuală pasivă.

O altă critică a reprezentat-o varianta aleasă de instanţa de apel, respectiv amplasamentul terenului restituit în natură. Sub acest aspect pârâta a arătat că pe terenul restituit reclamantului se află două rezervoare subterane care sunt construcţii nedemontabile, iar calea de acces spre parcela restituită s-ar putea face doar pe terenul pe care există elemente de instalaţii şi reţele edilitare subterane aferente halei, cabinei de poartă şi staţiei de alimentare carburanţi.

Nu în ultimul rând s-a mai arătat că pârâta are calitatea de constructor de bună-credinţă, astfel că are dreptul la despăgubire în privinţa construcţiilor nedemontabile. Valoarea acestor construcţii n-a putut fi stabilită întrucât nu a fost chemat în judecată Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, actualmente Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs Primăria Municipiului Sibiu prin Primar, criticând hotărârea atacată numai sub aspectul calităţii procesuale pasive a acesteia, calitate atribuită de instanţa de apel în mod nelegal.

Prin decizia civilă nr. 6094 din 09 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis toate cele trei recursuri, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.

Prin decizia pronunţată de instanţa de recurs, potrivit art. 315 C.proc.civ., s-au reţinut următoarele : suprafaţa de teren de 955 mp (995mp) nu a fost individualizată şi nu a fost determinată situaţia juridică a acesteia, având în vedere că, faptic, este amplasată în afara suprafeţei ocupată de SC D. SA, suprafaţă care în prezent este folosită de persoane fizice pentru grădinărit; nu au fost reţinute argumentele de fapt şi de drept pentru care au fost însuşite concluziile noii expertize judiciare, în raport de situaţia de fapt stabilită de prima expertiză efectuată la instanţa de fond, expertiză care nu a fost contestată; nu au fost clarificate obligaţiile Statului Român din perspectiva dispoziţiilor Legii nr.10/2001, având în vedere că o parte din terenul revendicat este situat în afara societăţii comerciale.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului Sibiu în reprezentarea statului potrivit Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că excepţia invocată inclusiv prin motivele de recurs a fost respinsă prin încheierea şedinţei publice din 03 februarie 2005, constatându-se că acţiunea reclamantului a fost îndreptată împotriva SC D. şi Statului Român reprezentat de Primăria Municipiului Sibiu.

Instanţa de recurs a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 623/2010 nu a fost schimbată dispoziţia privitoare la calitatea procesuală pasivă a Primăriei, astfel fiind, măsura dispusă prin încheierea interlocutorie a devenit definitivă, nefiind atacată potrivit art. 282 alin. (2) C.proc.civ.

Investită cu rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel a reţinut următoarele :

În motivarea apelului, reclamantul prin mandatar a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece din probatoriul administrat rezultă că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Primăria Municipiului Sibiu, reclamantul a susţinut că este vorba de o eroare, întrucât această problemă de drept a fost soluţionată de judecătorul fondului prin încheierea de şedinţă din 03 februarie 2005, când s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei şi a Primarului municipiului Sibiu, reţinându-se că această calitate aparţine Statului Român, prin Primăria Municipiului Sibiu.

În motivarea apelului, pârâta SC D. S.A. a arătat că este o societate comercială integral privatizată, Statul Român neavând în prezent nicio acţiune la această societate şi că, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a terenurilor preluate în mod abuziv se aplică doar în cazul societăţilor la care statul deţine acţiuni sau părţi sociale în valoare cel puţin egală cu valoarea imobilului, situaţie în care nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind proprietara terenului din litigiu, ci doar a construcţiilor edificate în temeiul dreptului de administrare pe care îl are asupra terenului.

S-a mai arătat că, în contextul în care proprietarul terenului din litigiu este Statul Român, acesta ar fi trebuit să fie reprezentat în cauză de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, însă cum acesta nu a fost chemat în judecată, acţiunea reclamantului se impunea a fi respinsă.

De asemenea, pârâta apelantă a susţinut că acţiunea reclamantului este prematură, întrucât aşa-zisa „decizie” nr. 1493/2004 nu există, aceasta fiind doar o adresă prin care l-a îndrumat pe reclamant să se adreseze Ministerului Transporturilor, lucru pe care acesta nu a înţeles să-l facă.

Pentru motivele arătate, pârâta a solicitat admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii sale procesual pasive.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neindividualizării parcelei de teren în privinţa căreia reclamantul ar fi îndreptăţit pentru restituirea în natură, susţinând că o astfel de măsură poate viza doar suprafaţa de 995 mp. situată în afara incintei societăţii, pentru diferenţa de 277,5 mp, urmând a se acorda despăgubiri, deoarece reclamantului i se cuvine doar cota de 1/2 din suprafaţa totală de 2.545 mp., adică suprafaţa de 1.272,5 mp.

Cu referire la acelaşi aspect, pârâta apelantă a arătat că prin expertiza topografică efectuată în cauză s-a demonstrat faptul că suprafaţa de 1.550 mp. deţinută de către societate nu este liberă, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind ocupată de construcţii nedemontabile, astfel cum a concluzionat şi ing. Z.H., desemnată expert asistent pentru expertiza în construcţii efectuată de către expert L.R., ale cărei concluzii au fost în mod greşit însuşite de către prima instanţă.

De asemenea, pârâta a invocat în favoarea sa prevederile art. 494 alin. (3) C.civ., susţinând că este constructor de bună-credinţă, situaţie în care, nefiind stabilită contravaloarea construcţiilor, societatea ar fi grav vătămată prin menţinerea soluţiei primei instanţe şi fără stabilirea unei obligaţii de despăgubire din partea Ministerului Transporturilor sau a reclamantului.

În fine, pârâta apelantă a susţinut că terenul din litigiu nu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci cu titlu, respectiv în temeiul Decretului nr. 74/1979, prin care s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în vederea construirii unui atelier pentru întreţinerea şi revizia tehnică a utilajelor şi mijloacelor auto.

Prin decizia nr. 230/A din 23 aprilie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamant prin moştenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C. şi de pârâta S.C. D. S.A. şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 623/2010 pronunţată de Tribunalul Mureş.

Pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 parte din imobilul teren intravilan în suprafaţă totală de 2.545 m.p., înscris în CF nr. 20354, nr. topografic 6837/2, respectiv a suprafeţei de 1.272,50 m.p., reprezentând varianta 1 din completarea la raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar F.M., teren identificat conform schiţei întocmite de expert, schiţă ce face parte integrantă din respectiva hotărâre.

A fost obligat reclamantul M.I., prin moştenitor I.R.D., la restituirea sumei de 572,5 lei actualizată, corespunzătoare cotei de 1/2 din suma primită cu titlu de despăgubire pentru întregul teren.

S-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Primăria Municipiului Sibiu.

Instanţa de apel a reţinut că pârâtei S.C. D. SA nu îi sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, terenul fiind preluat prin expropriere în proprietatea Statului Român şi în administrarea operativă a S.C. D. SA în integralitatea sa, fără ca în timp acesta să fi fost dezmembrat.

S-a făcut, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi s-a considerat că susţinerile pârâtei privitoare la soluţionarea notificării, calitatea de proprietar şi întinderea dreptului sunt vădit neîntemeiate.

S-a reţinut că, deşi reclamantul a investit instanţa de fond cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/0201, pornind de la refuzul entităţii deţinătoare de a răspunde notificării, solicitând în principal restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2.545 m.p. situat în Sibiu, cu toate acestea instanţa de fond a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură, fără a stabili în concret în sarcina vreunuia dintre pârâţi obligaţia de restituire a bunului.

Coroborând concluziile expertizelor tehnice de specialitate, curtea de apel a apreciat că varianta I din completarea la raportul de expertiză topografică corespunde în cea mai mare măsură pretenţiilor părţilor şi creează cele mai puţine inconveniente.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei potrivit cărora construcţiile amplasate pe această suprafaţă de teren sunt nedemontabile, iar calea de acces este instituită pe un teren pe care se află reţele de utilităţi publice, acestea au fost înlăturate cu motivarea că atât rampa pentru autovehicule cât şi cele două rezervoare de combustibil au natura unor construcţii care, după demontare, pot fi remontate pe un alt amplasament.

În privinţa existenţei reţelelor utilitare, Curtea de Apel Târgu Mureş a avut în vedere planul de situaţie depus de pârâta S.C. D. S.A. cu ocazia obiecţiunilor la expertiza topografică, reţinând că pe terenul propus a fi restituit conform variantei I la raportul de expertiză sunt situate doar conducte de canalizare pluvială şi nicidecum alte reţele de utilităţi sau canalizare.

Instanţa de apel a respins acţiunea reclamantului îndreptată împotriva Statului Român prin Primăria Municipiului Sibiu cu motivarea că obligaţia de soluţionare a notificării aparţine în exclusivitate unităţii deţinătoare, pârâta S.C. D. SA deţinând atât suprafaţa împrejmuită, cât şi diferenţa de teren înscrisă pe acelaşi număr topografic, situată în exteriorul gardului societăţii.

Constatând că la momentul exproprierii parcelei în litigiu, proprietari erau M.P., având o cotă de 1/2 şi M.M. şi M.L.M., ca moştenitoare ale fostului proprietar M.Z., având o cotă de 1/2, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu poate pretinde şi dovedi vocaţia sa succesorală faţă de M.Z.

S-a constatat că reclamantul nu este moştenitorul tuturor persoanelor îndreptăţite, astfel cum este definită această noţiune de art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate beneficia, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/0201, de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru întregul imobil, ci doar în limita cotei de 1/2.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamantul prin moştenitor I.D., prin mandatar T.V.C. şi pârâta SC D. S.A.

Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca parţial nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în ceea ce priveşte soluţia respingerii acţiunii faţă de Statul Român reprezentat de Primarul Municipiului Sibiu - Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Sibiu prin primar, susţinând că acest pârât are calitate procesuală pasivă, având în vedere înscrierile de carte funciară.

De asemenea, s-a criticat decizia recurată pentru nelegala admitere a apelului pârâtei sub aspectul individualizării suprafeţei de teren pentru car este îndreptăţit reclamantul la restituire, conform variantei nr. 1 la raportul de expertiză.

Recurentul a arătat că forma terenului din varianta 2 răspunde cerinţelor Legii nr. 10/2001 şi i-ar fi mai utilă, întrucât ar putea folosi eficient parcela de teren atribuită, iar o servitute de trecere nu ar afecta acea fâşie care oricum nu este folosită de societate.

Prin recursul său, pârâta S.C. D. S.A. a criticat decizia Curţii de Apel Târgu Mureş pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.proc.civ., solicitând admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului M.I. şi a lipsei calităţii de moştenitor a numitei I.R.D.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea contestaţiei formulate de M.I.

În susţinerea excepţiilor, recurenta pârâtă a învederat că reclamantul a decedat la 27 octombrie 2012 în Statele Unite ale Americii, fiind reprezentat în proces în continuare de mandatarul T.V.C. în baza art. 71 C.proc.civ., iar numitei I.R.D. i s-a atribuit în mod nelegal calitatea de moştenitor, aceasta nefiind introdusă în cauză conform dispoziţiilor legale.

Recurenta pârâtă a precizat că, în lipsa unui certificat de moştenitor sau a unui certificat de calitate de moştenitor, înţelege să conteste calitatea procesuală a numitei I.R.D., inclusiv pe motiv că defunctul a avut cetăţenia şi ultimul domiciliu în Statele Unite, astfel că dezbaterea succesiunii acestuia se face după legea americană.

Pe fondul cauzei, s-a criticat decizia ca nelegală pentru lipsa calităţii de unitate deţinătoare a pârâtei în sensul dispoziţiilor H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care aceasta a arătat că terenul nu face parte din patrimoniul societăţii, S.C. D. fiind doar proprietara construcţiilor edificate în temeiul dreptului de administrare (asupra terenului). A mai susţinut că, în privinţa suprafeţei de teren de 995 m.p., cu atât mai puţin are calitatea de unitate deţinătoare, aceasta nefiind îngrădită şi folosită de societate, ci de persoane fizice în scop de grădinărit.

Pe cale de consecinţă, s-a arătat că, în conformitate cu art. IV din Legea nr. 247/2005, competenţa de soluţionare a cererii de restituire revine entităţii care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva societate.

S-a mai învederat că acţiunea reclamantului este prematură, întrucât prin adresa S.C. D. S.A. din 17 mai 2004 acesta a fost îndrumat să se adreseze Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.

De asemenea, s-a criticat decizia recurată pentru greşita restituire în natură a terenului conform variantei I de expertiză, întrucât acesta este afectat de instalaţii şi reţele edilitare subterane, aferente halei, cabinei poartă şi staţiei de alimentare cu carburanţi, fiind astfel necesar bunei exploatări a acestor construcţii.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs al pârâtei a vizat greşita obligare la ridicarea construcţiilor conform art. 494 alin. (2) C.civ., fără a se dispune despăgubirea acesteia, în calitate de constructor de bună-credinţă (construcţiile fiind edificate de Direcţia Drumuri şi Poduri Braşov de la care această pârâtă a preluat patrimoniu).

Reclamantul recurent M.I., prin moştenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C., a formulat întâmpinare la recursul pârâtei S.C. D. S.A., solicitând respingerea ca nefondat. S-a solicitat, totodată, respingerea excepţiilor, susţinându-se că mandatul dat de reclamant lui T.V.C. a rămas valabil după decesul acestuia şi a fost confirmat de fiica moştenitoare.

Examinând recursul declarat de pârâta S.C. D. SA, Curtea a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce succed:

Reclamantul M.I. a decedat în cursul procesului, respectiv la 27 octombrie 2012, ulterior pronunţării deciziei nr. 6094 din 09 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, prin care s-a casat decizia nr. 92/A din 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Deşi la termenul din 15 aprilie 2014, în rejudecarea apelurilor, reprezentantul pârâtei apelante a solicitat suspendarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 243 C.proc.civ., cu motivarea că în ceea ce o priveşte pe I.R.D., calitatea acesteia de moştenitor ar trebui constatată printr-un certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor, instanţa de apel a respins această cerere, apreciind că faţă de înscrisurile depuse la acel termen sunt îndeplinite dispoziţiile art. 71 C.proc.civ., privitoare la mandat.

Deşi a făcut aplicarea prevederilor art. 71 C.proc.civ. şi a respins cererea de suspendare întemeiată pe art. 243 C.proc.civ., instanţa de apel, fără a introduce în cauză pe I.R.D., în calitate de moştenitoare, a luat concluziile apărătorului, iar prin decizia recurată s-a pronunţat asupra „apelului declarat de reclamantul M.I., prin moştenitor I.R.D., prin mandatar T.V.C.”.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 71 mandatul dat de reclamantul M.I. nu a încetat prin decesul acestuia, dăinuind până la retragerea sa de către moştenitori.

Într-o atare situaţie, era obligatorie introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului apelant, textul art. 71 C.proc.civ. impunându-se a fi interpretat prin raportare la art. 67 C.proc.civ., potrivit căruia părţile pot să-şi exercite drepturile personal sau prin mandatar.

Pentru a se verifica dacă mandatul subzistă, moştenitorul trebuia să-şi exprime punctul de

vedere cu privire la mandatul dat de autorul său.

În acest sens, trebuia introdus în proces moştenitorul, ceea ce instanţa de apel nu a făcut.

Curtea a constatat că prin declaraţia dată la 04 aprilie 2012 la Biroul Notarului Public B.K.C. din Arizona, numita I.R.D., în calitate de fiică a defunctului M.I. a precizat că, deşi nu a dezbătut succesiunea tatălui său, îşi însuşeşte şi înţelege să menţină mandatul dat de tatăl său lui T.V.C.

La dosar s-a mai depus declaraţia dată de numita T.M.C., născută M., o altă fiică a defunctului reclamant, la BNP E.S. din Sibiu, de renunţare la succesiunea tatălui său M.I.

Aceste înscrisuri nu pot face, însă, dovada calităţii de moştenitoare a fiicei defunctului reclamant M.I., în lipsa unui certificat de moştenitor sau a unui certificat de calitate de moştenitor, cu atât mai mult cu cât această persoană a precizat că nu a fost dezbătută succesiunea.

În aceste condiţii, instanţa de apel nu putea trece la soluţionarea cauzei, putând aprecia, eventual, asupra suspendării judecăţii în temeiul art. 243 alin. (1) C.proc.civ., până la introducerea în proces a moştenitorilor.

Reţinând că decizia instanţei de apel a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată, care nu mai avea capacitate de folosinţă conform art. 41 C.proc.civ., iar persoana ce se pretinde a fi moştenitoare nu a făcut dovada calităţii sale şi nici nu a fost introdusă în cauză în mod legal, Curtea a constatat că se impune casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în vederea stabilirii în mod legal a cadrului procesual, respectiv a soluţionării cauzei în contradictoriu cu moştenitorii apelantului reclamant, decedat pe parcursul procesului.

Pentru judecata unitară a cauzei, a fost admis şi recursul declarat de pârâta S.C. D. SA împotriva aceleiaşi decizii, cu ocazia soluţionării apelurilor urmând a fi avute în vedere toate criticile invocate prin motivele de recurs ale reclamantului şi pârâtei.

Pentru toate aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ., a admis recursurile şi a casat decizia recurată cu trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.