Expropriation compensation dispute: lack of active procedural standing for purchaser who acquired land after ownership transferred to state via deposit of compensation.

Contract de vânzare-cumpărare încheiat ulterior transferului dreptului de proprietate asupra terenului expropriat. Acțiunea cumpărătorului în contestarea cuantumului despăgubirilor. Lipsa calității procesuale active.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Calitate procesuală activă.

Index alfabetic : expropriere

- despăgubiri

- contract de vânzare-cumpărare

Legea nr. 198/2004, art. 9, art. 15

C.proc.civ. din 1865, art. 41

În contextul în care contractul de vânzare-cumpărare, a fost încheiat ulterior momentului la care operase, potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat, deci după consemnarea despăgubirilor pe numele expropriatului, cumpărătorul imobilului nu justifică legitimare procesuală activă în ce priveşte contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Ca atare, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare expropriatul nu mai era titularul dreptului de proprietate şi pe cale de consecinţă nu mai putea transmite acest drept, singurul drept existent în patrimoniul său, fiind doar dreptul de creanţă ce viza despăgubirile cuvenite din expropriere, doar acest drept putând face obiect al unei transmisiuni. Cum însă contractul de vânzare-cumpărare a avut ca obiect doar dreptul de proprietate, nu şi dreptul de creanţă, rezultă fără posibilitate de echivoc că, prin actul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul nu a dobândit legitimare procesuală activă în contestarea despăgubirilor stabilite pentru terenul expropriat

Secția I civilă, decizia nr. 2672 din 10 octombrie 2014

Prin acţiunea înregistrată la data de 20 august 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta S.C. S.P. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor - C.N.A.D.N.R., în temeiul dispoziţiilor art. 109 alin. (1), art. 112 C.proc.civ. şi art. 9 din Legea nr. 198/2004, a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin Hotărârile nr.182 din 10 mai 2009, nr. 183 din 10 mai 2009 şi nr. 188 din 10 mai 2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, precum şi repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului, proprietatea reclamantei, situat în extravilanul comunei Ștefăneștii de Jos, de la momentul în care a devenit proprietar şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Prin sentinţa civilă nr. 13 din 09 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 3284 din 07 noiembrie 2013, Tribunalul Ilfov, Secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Conform art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, ”expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire”.

Din textul legal citat, reiese că poate contesta cuantumul despăgubirilor expropriatul, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire, legiuitorul stabilind astfel calitatea procesuală activă pentru sesizarea instanţei de judecată.

În speţă, în raport de cele arătate şi de conţinutul art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă.

În acest sens, instanţa a avut în vedere că se contestă cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârile nr. 182/2009, nr. 183/2009, nr. 183/2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local Ștefăneștii de Jos, pe numele SC I. SRL.

Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 25.100 mp, de la SC I. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x03 din 22 martie 2012. În suprafaţa totală este inclus şi terenul ce face obiectul exproprierii, aspect ce reiese din hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor anterior menţionate.

Astfel, s-a reţinut că la momentul emiterii hotărârilor contestate, reclamanta nu avea calitatea de proprietar şi nici nu deţinea vreun drept real asupra bunului supus exproprierii, terenul fiind deţinut în proprietate de SC I. SRL. Acestei societăţi comerciale i s-au comunicat hotărârile contestate, conform art. 7 din Legea nr. 198/2004, expropriatorul procedând conform art. 8 din acelaşi act normativ, la consemnarea sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubire, aspecte ce rezultă din dovezile de comunicare şi recipisele de consemnare.

Având în vedere că societăţii I. SRL i-au fost comunicate hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, că aceasta deţinea calitatea de proprietar şi în consecinţă şi calitatea de expropriat, s-a apreciat că numai aceasta în condiţiile şi termenul prevăzut de legiuitor, putea formula contestaţie, potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că sintagma „expropriatul nemulţumit", cuprinsă în textul legal anterior menţionat, în prezentul litigiu vizează SC I. SRL, în raport cu data emiterii hotărârilor, cu dovada comunicării acestora, raportat şi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Faptul că ulterior demarării procedurii de expropriere, reclamanta a devenit proprietara bunului, nu face aplicabilă teza a II-a alin. (1) din art. 9 din Legea nr. 198/2004, referitoare la posibilitatea oricărei persoane care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului să conteste cuantumul despăgubirii.

Din perspectiva celor expuse, s-a apreciat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă nici pentru capătul doi al cererii de chemare în judecată, deoarece contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului expropriat face parte din cuantumul total al despăgubirilor ce pot fi stabilite în favoarea persoanei îndreptăţite, astfel cum reiese din prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, iar considerentele avute în vedere pentru primul capăt de cerere se menţin şi cu privire la petitul doi.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 114/A din 18 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 în forma în vigoare la data exproprierii şi ulterior până la data abrogării acestei legi prin Legea nr. 255/2010 "1) Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului. (2). În cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii."

Aşadar, s-a constatat că instanţa de fond a avut în vedere un conţinut greşit al textului în discuţie, anterior modificării, însă aceasta nu influenţează deznodământul juridic al cauzei, întrucât nici în raport de această formă a textului, reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă.

În cauză, exproprierea a operat la nivelul anului 2009 prin Hotărârile nr. 182/2009, nr. l83/2009, nr. 188/2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local Ștefăneștii de Jos, pe numele SC I. SRL, proprietara imobilului de la acel moment

Prin aceste hotărâri s-a dispus exproprierea şi a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarului SC I. SRL, iar la data de 18 iunie 2009 au fost consemnate sumele de bani stabilite cu titlu de despăgubire, la dispoziţia SC I. SRL, conform recipiselor depuse în dosarul instanţei de fond.

Conform art. 8 din Legea nr. 198/2004 "În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor reale asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6."

Instanţa de apel a reţinut că acest text nu condiţionează consemnarea despăgubirilor de comunicarea către expropriat a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, ci se referă la "emiterea" acestor hotărâri (consemnarea are loc în 90 zile de la "emiterea" hotărârilor).

S-a mai reţinut că potrivit art. 15 din lege 'Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului, sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condiţiile prezentei legi." Aşadar, transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la momentul consemnării despăgubirilor, fără a exista nici un fel de condiţionare, referitor la încunoștiințarea sau comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor către expropriat.

Totodată, instanţa de apel a constatat că la momentul efectuării transferului de proprietate de la expropriat la stat, se săvârşeşte practic exproprierea, având în vedere chiar definiţia exproprierii, care semnifică preluarea proprietăţii de către stat pentru interesul public.

Faţă de această situaţie, instanţa de apel a reţinut că transferul dreptului de proprietate trebuie considerat că a operat de la SC I. SRL către stat, ca efect al exproprierii, la data de 18 iunie 2009, când s-au consemnat pe numele acestei societăţi sumele stabilite drept despăgubire, iar împrejurarea că, eventual, aceste hotărâri nu au fost comunicate procedural către expropriat (cum pretinde reclamanta în prezenta cauză) sau orice alte împrejurări legate de modul de efectuare a procedurii de expropriere până la acel moment, rămân total irelevante în condiţiile în care sub acest aspect, transferul dreptului de proprietate către stat, nu este condiţionat.

De asemenea instanţa de apel a mai reţinut că, este semnificativ sub acest aspect şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, conform căruia expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, "fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului."

Ca atare, a reţinut instanţa de apel că este total lipsită de relevanţă necomunicarea procedurală - invocată de către reclamantă - a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor către SC I. SRL, transferul proprietăţii către stat operând oricum, de drept, la nivelul lunii iunie 2009.

În cauză se contestă cuantumul despăgubirilor stabilite prin cele trei hotărâri de expropriere menţionate mai sus, aşadar se pune în discuţie dreptul de creanţă având ca obiect despăgubirile cuvenite din expropriere, iar nu dreptul de proprietate. De aceea, legitimarea procesuală revine titularului dreptului de creanţă în discuţie, care este SC I. SRL, ca proprietar la data exproprierii, din patrimoniul căruia a fost expropriat imobilul şi pe numele căreia a operat exproprierea.

Pe de altă parte, din perspectiva contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2012 de SC I. SRL cu reclamanta, instanţa de apel a constatat că atâta timp cât transferul dreptului de proprietate către stat a avut loc la data consemnării despăgubirilor - iunie 2009, aceasta semnifică în mod direct faptul că vânzătoarea SC I. SRL nu mai avea niciun drept de proprietate pentru a-l putea transmite către reclamantă.

Cum la momentul înstrăinării către reclamantă, SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate, nu îl putea înstrăina, singurul drept existent în patrimoniul său la acel moment, fiind dreptul de creanţă, având drept obiect despăgubirile cuvenite din expropriere, ceea ce semnifică faptul că numai acest drept îl putea transmite.

Instanţa de apel verificând şi clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x03 din 22 martie 2012, a mai constatat că acest contract a avut ca obiect strict dreptul de proprietate, nu şi un drept de creanţă, drept cu conţinut şi existenţă juridică total distinctă, motiv pentru care s-a apreciat că nu a dobândit nici legitimare procesuală activă în contestarea cuantumului acestui drept de creanţă în ce priveşte cuantumul despăgubirilor.

Faţă de cele expuse instanţa de apel a constatat că toate consideraţiile dezvoltate de reclamantă referitor la caracterul abuziv, nelegal al formalităţilor de expropriere, a comunicărilor făcute către SC I., sunt total nerelevante din perspectiva calităţii procesuale active, vizând fondul cauzei, astfel că, aceste aspecte nu interesează deloc calitatea procesuală activă, întrucât legea nu condiţionează câtuşi de puţin transferul dreptului de proprietate de astfel de aspecte, ci acest efect se produce automat, de drept, la momentul consemnării sumelor stabilite drept despăgubire de către expropriator, consemnare care a avut loc în mod indubitabil, anterior cumpărării de către reclamantă.

În ce priveşte calitatea procesuală activă a "persoanei care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului", instanţa de apel a reţinut că această dispoziţie trebuie interpretată coroborat cu textele legale care o preced, vizând situaţia în care în afara expropriatului titular al dreptului de proprietate ca drept real principal asupra imobilului vizat de expropriere, mai există şi alte persoane care se pretind la momentul exproprierii titulare a unor drepturi reale care le conferă dreptul la despăgubiri.

Aceste persoane se află însă întotdeauna în situaţia de a invoca drepturi la momentul exproprierii, când exproprierea operează în sensul transferului dreptului de proprietate către stat, întrucât atunci se consideră că operează exproprierea, iar nu ulterior, când exproprierea apare practic ca fiind săvârşită, epuizată, iar ceea ce mai rămâne eventual în discuţie, fiind doar cuantumul despăgubirilor.

De asemenea instanţa de apel a mai reţinut că nu are nicio importanţă aşa-zisa nepronunţare de către tribunal asupra "capătului de cerere" ce viza constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare dintre SC I. şi reclamantă, în realitate aceasta a fost invocată prin întâmpinare de către pârâtă ca "excepție", neconstituind un capăt de cerere formulat ca atare şi asupra căruia instanţa să trebuiască să se pronunţe.

În aceeaşi idee, s-a mai apreciat că instanţa nu poate pe cale incidentală să declare nulitatea

contractului, iar această analiză şi soluţie să se facă fără participarea cocontractantului SC I. SRL,

analiza în cauză fiind limitată la aspectele relevante şi inerente cauzei prezente, pentru a nu extinde obiectul judecăţii la ceva ce nu a constituit o pretenţie formulată prin cererea de chemare în judecată.

S-a mai reţinut că nu este "inadmisibil'' (cum afirmă reclamanta în apel) să nu fie luat în considerare de către instanţă acest contract, în condiţiile în care instanţa verifică efectele care s-au produs în baza acestui contract, verificare inerentă raportat la obiectul judecaţii prezente, iar în cadrul acestei verificări s-a constatat că nu s-a produs efectul transferului de proprietate către reclamantă, câtă vreme acest transfer avusese deja loc anterior in favoarea statului, după cum nu s-a realizat nici transferul dreptului de creanţă având ca obiect despăgubirile din expropriere, pentru că acest contract nu a purtat asupra acestui drept.

În ce priveşte susţinerile reclamantei referitoare la înscrierile în cartea funciară, instanţa de apel a constatat că acestea nu influenţează calitatea sa procesuală activă, tranşată în mod direct prin mecanismul explicat mai sus, al transferului dreptului de proprietate către stat necondiţionat de niciunul din aceste aspecte, iar pe de altă parte instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu este în situaţia de a invoca nereguli referitoare la înscrierile în cartea funciară, aceste înscrieri fiind făcute cu respectarea legii, anume la momentul cumpărării de către reclamantă exista notat faptul ca terenul este supus exproprierii, iar nu "intenţiei" de expropriere, cum susţine în mod greşit reclamanta.

Instanţa de apel a mai constatat raportat la extrasele de carte funciară că, la momentul cumpărării imobilului de către reclamantă erau notate deja dezmembrările de terenuri operate şi suprapunerile cu coridorul autostrăzii, care, aşa cum însăşi reclamanta arată, era deja construită, sau măcar în curs de construire anterior cumpărării.

În aceeaşi idee, instanţa de apel a reţinut că nu prezintă relevanţă cine a efectuat dezmembrarea, sau notarea în cartea funciară, dacă a făcut-o expropriatorul, sau s-a făcut automat, conform Legii nr. 255/2010 chiar de către oficiul de cadastru, cum de altfel nici reclamanta nu reuşeşte să arate care ar fi consecinţa legală a acestei diferenţe, esenţial fiind că la momentul cumpărării de către reclamantă, aceasta cunoştea perfect situaţia imobilului şi nu poate susţine că nu a avut elementele, mai mult decât suficiente să ştie că terenul nu mai aparţinea înstrăinătorului. De altfel, în contract se face menţiunea că terenul "este supus exproprierii", rămânând goală de conţinut distincţia pe care reclamanta o face la nivel terminologic şi de conţinut, în sensul că aceasta ar fi fost doar o "intenţie de expropriere”, în realitate, s-a notat direct exproprierea, iar nu vreo "intenţie de expropriere", aşa cum rezultă în mod evident din însăşi încheierea de carte funciară emisă la acel moment.

Or, reclamanta a susţinut că a aflat despre procedura de expropriere abia în iulie 2012, deci după cumpărare, când a constatat că pe terenul său "fusese deja realizată lucrarea de interes public".

Această afirmaţie, a fost apreciată de instanţa de apel ca fiind falsă şi făcută cu rea credinţă, faţă de conţinutul expres al menţiunii din contractul de vânzare-cumpărare, conform căruia este notat că terenul este supus exproprierii (iar nu intenţiei de expropriere), faţă de notările din cartea funciară făcute în anul 2008 prin încheierea nr. 130932 din 18 august 2008 şi respectiv din 06 martie 2012, prin care se notează că cele trei loturi de teren expropriat, se suprapun cu coridorul autostrăzii Bucureşti-Ploieşti fiind efectuată şi dezmembrarea acestor loturi.

Din această perspectivă, a reţinut instanţa de apel că însăși afirmaţia în sine dovedeşte reaua credinţă a reclamantei, care a cumpărat în 22 martie 2012, deci ulterior tuturor acestor înscrieri în cartea funciară, dar în plus având în vedere amploarea lucrărilor în discuţie, este de prezumat că la nivelul lunii martie 2012 lucrările erau în plină desfăşurare, măcar sub forma unei organizări de şantier, dacă erau deja finalizate in iulie 2012 (cum susţine reclamanta), astfel că, cel mai probabil aceştia au avut cunoştinţă despre aceste lucrări chiar la faţa locului.

În ce priveşte susţinerea reclamantei că cele trei loturi expropriate nu figurează în anexa la hotărârea de guvern invocată, instanţa de apel verificând anexa la H.G. nr. 181/2009, a reţinut că cele trei loturi figurează ca supuse exproprierii.

În ce priveşte dreptul de acces la instanţă, instanţa de apel a constatat că acest drept nu acoperă şi situaţiile în care partea nu are legitimare procesuală activă să formuleze o anumită pretenţie, iar în plus în cauză, reclamanta are asigurat acest drept, instanţele luând în analiză cererea sa, numai că din perspectiva unei excepţii de fond peremptorii care împiedică analiza fondului, dreptul de acces la instanţă nesemnificând desigur că este împiedicată soluţionarea unei pricini pe excepţie.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional

la CEDO, în condiţiile în care reclamanta nu are recunoscut un asemenea drept pe care să îl conserve la acest moment.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta.

Criticile aduse hotărârii a instanţei de apel au vizat nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct.9 C.proc.civ.:

Astfel, recurenta a susţinut că în cauza dedusă judecăţii în faza apelului, instanţa a fost învestită cu o cerere ce viza în principal excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată din oficiu de către instanţa fondului. Ca atare, din motivele de apel rezultă fără dubiu, faptul că principala critică adusă sentinţei fondului constă în încălcarea dispoziţiilor legale incidente în materia exproprierii. Or, printr-o simplă apreciere, instanţa fondului a constatat faptul că „societatea reclamantă nu este persoana îndreptăţită să conteste cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, în sensul celor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 republicată".

Analizând textul de lege invocat, instanţa de apel constată la rândul său faptul că „instanţa de fond a avut în vedere un conţinut greşit al textului în discuţie, anterior modificării". Or, această constatare era suficientă pentru a determina instanţa de apel să trimită cauza spre rejudecare instanţei de fond.

În aceeaşi idee, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat în totală contradicţie cu dispoziţiile legale respectiv art. 41 alin. (1), art. 109 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 9 din Legea nr. 198/2004 republicată.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel face o amplă analiză a procedurii de expropriere, înlăturând practic fără nici o explicaţie argumentele societăţii reclamante, reţinând în mod greşit reaua-credinţă a acesteia, în condiţiile în care nu este indicat nici măcar textul de lege pe care îl supune analizei.

A mai arătat că prin decizia nr. 5146 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a statuat: „Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost comunicată societăţii recurente la o altă adresă decât cea a sediului său principal, cu încălcarea art. 82 alin.(2) C.proc.civ., care prevede că persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanţii lor, „la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz al reprezentantei"… ”Realizându-se comunicarea hotărârii contestate, nu prin publicitate, ci la o alta adresa decât cea a sediului principal, fără a face dovada că aceasta reprezintă sediul sucursalei ori, după caz al reprezentantei, instanţele de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, astfel ca procedura de comunicare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu a fost legal îndeplinită". Din conţinutul aceleiaşi decizii pronunţate de Înalta Curte, rezultă faptul că „dispoziţiile art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 se referă exclusiv la terţe persoane., care la rândul lor, sunt afectate de expropriere şi îndreptăţite la despăgubire."

Recurenta a susținut că din analiza deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a interpretat exact invers decât Înalta Curte, dispoziţiile legale incidente, concluzia acesteia fiind, încă de la început, aceea că societatea S.P. SRL, nu are calitate procesuală activă, deci nu are dreptul să formuleze nici măcar o cerere de chemare în judecată.

În acest context, rezultă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale, decizia recurată fiind lipsită de temei legai, motiv pentru care recurenta a solicitat modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art.304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a reținut următoarele:

Exproprierea a operat la nivelul anului 2009 prin Hotărârile nr. 182/2009, nr. 183/2009, nr. 188/2009, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, Consiliul local Ștefăneștii de Jos, pe numele SC I. SRL, proprietara imobilului de la acel moment.

Prin aceste hotărâri a fost stabilit şi cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarului SC I. SRL, fiind consemnate sumele de bani la data de 18 iunie 2009 la dispoziţia SC I. SRL, conform recipiselor depuse în dosarul instanţei de fond.

De altfel este de reţinut că art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, prevede că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, "fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului."

Or, faţă de această situaţie, este de reţinut că potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004 "Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului, sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului, operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condiţiile prezentei legi,"

Ca atare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa de apel în mod corect a reţinut că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la momentul consemnării despăgubirilor şi că, pe cale de consecinţă, exproprierea s-a desăvârşit la momentul efectuării transferului de proprietate.

Faţă de această situaţie, rezultă fără posibilitate de echivoc că, în cauză, transferul dreptului de proprietate a operat de la SC I. SRL către stat, ca efect al exproprierii, la data de 18 iunie 2009, când au fost consemnate pe numele acestei societăţi, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat.

Ca atare, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x03 din 22 martie 2012, SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate şi pe cale de consecinţă nu mai putea transmite acest drept către reclamantă.

La acel moment - al încheierii contractului de vânzare - singurul drept existent în patrimoniul societăţii I. SRL, era doar dreptul de creanţă ce viza despăgubirile cuvenite din expropriere şi pe cale de consecinţă, doar acest drept putea face obiect al unei transmisiuni către reclamantă.

Cum însă contractul de vânzare-cumpărare a avut ca obiect doar dreptul de proprietate, nu şi dreptul de creanţă şi cum obiectul prezentului litigiu îl constituie cuantumul despăgubirilor stabilite pentru terenul expropriat, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanta prin acel contract de vânzare-cumpărare nu a dobândit legitimare procesuală activă în contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite pentru terenul expropriat.

Din această perspectivă este de reţinut că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă, interpretare şi a dispoziţiilor art. 41 C.proc.civ.

Astfel calitatea procesuală constă în identitatea între persoana reclamantului şi cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, în funcţie de care părţile pot avea legitimare procesuală activă, respectiv legitimare procesuală pasivă.

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie în tot cursul judecaţii, fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie

Cum, faţă de succesiunea faptelor şi actelor de expropriere, transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator a operat la 18 iunie 2009, raportat la dispoziţiile legale sus evocate şi, cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x03/2012, SC I. SRL nu mai era titulara dreptului de proprietate, reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă în ce priveşte contestarea despăgubirilor pentru terenul expropriat de la SC I. SRL prin Hotărârile nr. 182 din 10 mai 2009, nr. 183 din 10 mai 2009 și nr. 188 din 10 mai 2009 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local Ștefăneștii de Jos.

Din această perspectivă a incidenţei excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie

de fond absolută şi peremptorie, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.

Faţă de cele expuse, nefiind incidente dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat în condiţiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ.