Impossibility of in-nature restitution due to public infrastructure negates fault and civil liability for lost use of land

Imposibilitatea executării hotărârii judecătorești prin care se dispusese restituirea în natură a unui teren. Construcții de interes public. Lipsa faptei ilicite a debitorului. Respingerea acțiunii în despăgubiri.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : contravaloarea lipsei de folosință

construcție

neexecutarea obligației

C.civ. din 1864, art. 998, art. 1082

Premisa de analiză a pretențiilor ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință a unui teren, a cărei restituire în natură a fost impusă prin hotărâre judecătorească, reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998 și urm. C.civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care debitorul obligației nu își execută obligația cu vinovăție sau fără justificare, situație care implică ideea de culpă în neexecutarea obligației.

Astfel, condiția premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, care impune existența unei fapte ilicite imputabilă debitorului obligației, nu este îndeplinită în situația în care neexecutarea obligației de restituire în natură a terenului este determinată de împrejurarea că terenul litigios nu este liber, ci ocupat de construcții cu afectațiune specială, a căror imposibilitate de ridicare decurge din caracterul acestora de obiectiv de interes public.

Prin urmare neexecutarea obligației impusă prin hotărârea judecătorească irevocabilă, nu poate fi imputabilă debitorului, întrucât imposibilitatea a fost generată de o cauză exterioară acestuia, care înlătură caracterul ilicit al faptei, iar în absența unei fapte ilicite imputabile debitorului obligației, nu poate fi reținută nici întrunirea condiției privind legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, context în care răspunderea sa nu poate fi antrenată.

Secția I civilă, decizia nr. 505 din 13 februarie 2014

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 09 iunie 2006, reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. şi Ş.L. au chemat în judecată Consiliul Local Craiova, A.N.S.D.S. Dolj, Municipiul Craiova, prin primar, solicitând să fie obligați pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren intravilan de aproximativ 2.350 mp situată în Craiova şi obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani, iar pârâtele să fie obligate să-şi ridice construcţiile existente pe teren. În măsura în care aceste construcţii nu se pot demola, reclamantele au solicitat să le fie achitat preţul pentru terenul ocupat la valoarea de piaţă.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanta S.V.A.M., împreună cu soţul acesteia, S.M., au dobândit imobilul situat în Craiova, compus din casă de locuit şi suprafaţa de 4.000 mp, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx7/1954 la Notariatul de Stat, imobilul fiind confiscat de stat ca urmare a unei condamnări politice.

Urmare a promovării unui recurs în anulare, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2406/1997, imobilul de la adresa menţionată a reintrat în patrimoniul autorului lor, fiind înlăturată măsura confiscării averii. S-a arătat că, din suprafaţa de 4.000 mp, S.C. F.C. ocupă suprafaţa de 850 mp, iar restul suprafeţei de teren, de 2.350 mp, este ocupată de Consiliul Local Craiova şi D.S. Dolj, pe teren fiind amplasate o serie de construcţii uşoare care se pot ridica, iar pe suprafaţa ocupată de Consiliul Local Craiova au fost amenajate străzi şi stadionul I.O.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.480 şi urm. C.civ.

În şedinţa publică din 24 noiembrie 2006, la solicitarea reclamantelor, a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.N.S.

Prin sentinţa civilă nr. 6710 din 02 mai 2008, pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamante.

Împotriva acestei hotărâri reclamantele au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 190 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost admis apelul, a fost anulată procedura urmată şi sentinţa apelată, iar cauza a fost reţinută în primă instanţă la Tribunalul Dolj, pentru judecare, reţinând că în raport de valoarea obiectului litigiului, competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 155 din 31 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj a fost respinsă acţiunea.

Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 6888/2000 pronunţată de Judecătoria Craiova, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3266/2001 a Curţii de Apel Craiova, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M., G.I. împotriva pârâţilor RAADPFL Craiova, Consiliul Local Craiova, DGFP Dolj – Ministerul Finanţelor, L.G., T.I., I.G. şi I.P. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus obligarea pârâţilor să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, compus din casă de locuit cu 8 camere şi teren în suprafaţă de 4.000 mp.

S-a reţinut în considerentele acestei hotărâri că prin sentinţa penală nr. 632/1959, autorul reclamantelor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se totodată şi confiscarea averii acestuia, ca pedeapsă complementară la pedeapsa de 18 ani închisoare, avere în care se găsea şi imobilul revendicat. Urmare promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. 2406/1997, a casat sentinţa penală nr. 632/1959, a achitat pe inculpat şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.

În executarea acestei hotărâri s-a constituit dosarul de executare nr. xx2/E/2001, iar creditoarea G.I. a fost pusă în posesia imobilului, compus din casă de locuit cu 8 camere şi teren aferent existent şi împrejmuit. Conform procesului-verbal nu s-a putut proceda la punerea în posesie asupra întregii suprafeţe de 4.000 mp întrucât era ocupată în parte.

Reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere care a fost respinsă prin dispoziţia nr. 5767 din 26 mai 2003, cu motivarea că solicitanţii au obţinut imobilul prin sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Ulterior respingerii notificării, reclamantele au formulat acţiune în contradictoriu cu SC F.C., care ocupa suprafaţa de 850 mp, precum şi prezenta acţiune în revendicare, pentru restul de teren pentru care nu au putut proceda la punerea în posesie şi care, au susţinut reclamantele, este în parte, în administrarea Consiliului Local Craiova, iar în parte în administrarea D.S. Dolj.

Tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat, potrivit art. 1201 C.civ., în raport de sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, sentinţă pronunţată într-un dosar care a avut acelaşi obiect (revendicarea terenului în suprafaţă de 4.000 mp din care face parte şi suprafaţa de 2.350 mp revendicată prin prezenta cerere) şi aceeaşi cauză (dispoziţiile art. 480 C.civ.). În ceea ce priveşte părţile pârâte, tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat în raport de Consiliul Local Craiova, care figurează în ambele dosare în calitate de pârât, iar referitor la ceilalţi pârâţi nu a fost reţinută autoritatea de lucru judecat întrucât nu au figurat în dosarul respectiv. Or, în cauză, atât timp cât prin sentinţa civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, s-a stabilit definitiv şi irevocabil că statul, reprezentat în acel proces de Ministerul Finanţelor, prin DGFP Dolj, nu are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, o astfel de hotărâre se impune cu titlu de lucru judecat şi instituţiilor în a căror administrare a fost dat acest teren, iar în situaţia imposibilităţii punerii în executare a hotărârii există alte mijloace procesuale de apărare a dreptului de proprietate, fiind exclusă însă promovarea unei noi acţiuni în revendicare. De altfel, cu privire la suprafaţa de 190 mp, deşi în raportul de expertiză se precizează că ar fi în administrarea D.S. Dolj, tribunalul a constatat că acest aspect şi implicit calitatea procesuală pasivă a instituţiei în cauză nu este dovedită cu certitudine în sensul că nu există niciun act în acest sens, iar pârâta a susţinut că nu are în administrare respectivul teren.

Cât priveşte capetele de cerere subsecvente acţiunii în revendicare şi anume obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani şi la ridicarea construcţiilor existente pe teren, iar în măsura în care aceste construcţii nu se pot demola, achitarea preţului pentru terenul ocupat la valoarea de piaţă a acestuia, tribunalul a apreciat că nu pot fi primite. Reclamantele deţin o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu şi nu au făcut dovada efectuării unor demersuri pentru finalizarea executării, situaţie în raport de care nu poate fi reţinută culpa pârâtelor.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele.

În cauză, s-a învederat faptul că reclamanta S.V.A.M. a decedat. Au fost indicate ca moştenitoare numitele N.E.R.M. şi Ş.L., care aveau deja calitatea de părţi în cauză.

Prin decizia civila nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, pentru analizarea pe fond a cererilor în pretenţii şi obligaţii de a face.

În rejudecare, a fost încuviinţată efectuarea unei expertize tehnice care să lămurească aspectele arătate în decizia nr. 286/2010, iar faţă de dezlegarea dată cererii formulate de D.S. Dolj, prin decizia de casare, în sensul ca aceasta cerere este o cerere de arătare a titularului dreptului, tribunalul a dispus introducerea în cauza a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că acesta a dobândit calitatea de intervenient forţat, raportat la dispozițiile art. 66 alin. (2) C.proc.civ.

La data de 21 septembrie 2012, reclamantele au precizat cuantumul pretenţiilor solicitate la 430.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.150 mp şi la 954.600 lei, reprezentând lipsa de folosinţa a acestui teren, 38.000 euro, în echivalent în lei la data plaţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp şi suma de 82.080 lei, reprezentând lipsa de folosinţa a acestui teren, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 281 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia I civilă s-a respins cererea în pretenţii formulată de reclamante împotriva pârâţilor Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Consiliul Local Craiova, A.N.S.T., D.S. Dolj.

Totodată, s-a admis acţiunea în pretenţii formulată împotriva pârâtului Municipiul Craiova, prin primar şi în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 430.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.150 mp şi suma de 954.600 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a acestui teren, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat către reclamante la plata sumei de 38.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp şi la plata sumei de 82.080 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a acestui teren.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 286/2010, reţinând că reclamantele au interes să solicite obligarea pârâtelor de a ridica construcţiile existente pe teren, iar în măsura în care acestea nu se pot ridica să fie obligate pârâtele la plata contravalorii de piaţă a terenului; obligarea aceloraşi pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani de zile, cu motivarea că, în calitate de creditoare, au făcut demersuri pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 6888/2000, că o parte din bunurile ce au făcut obiectul hotărârii judecătoreşti au intrat în posesia reclamantelor, iar restul bunurilor, respectiv suprafaţa de 2.350 mp teren nu a fost predată nici până în prezent acestora. Executarea parţială a respectivei hotărâri și promovarea unui litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 fac dovada faptului că reclamantele, în calitate de proprietare, nu au stat în pasivitate, ci dimpotrivă au făcut demersuri pentru a redobândi în totalitate posesia bunurilor care au fost confiscate de la autorul lor, acest lucru însă nu a fost posibil din motive independente de voinţa lor.

S-a avut în vedere că, prin decizia de casare, s-a mai statuat că este admisibilă acţiunea în pretenţii şi în obligaţie de a face formulată de reclamante întrucât prin aceasta se urmăreşte a se obţine contravaloarea unor bunuri pentru care există o hotărâre judecătorească de restituire, întrucât se solicită o transformare a obligaţiei de restituire în natură în obligaţie de restituire prin echivalent şi că, revine tribunalului obligaţia de a analiza în fond cererea reclamantelor şi a hotărî în ce măsură obligaţia stabilită în sarcina pârâtelor, prin sentinţa civilă nr. 6888/2000, de a restitui suprafaţa de 2.350 mp. Teren poate fi executată în natură sau se impune a fi executată prin echivalent bănesc.

Din raportul de expertiză, tribunalul a constatat că suprafaţa de teren de 2.350 mp pentru care reclamantele deţin hotărâre judecătorească de restituire este ocupată de stadionul I.O., cu elementele adiacente, inclusiv centura de asfalt, de construcţii ale Consiliului Local Craiova cu structura permanentă, ce nu se pot ridica şi o platformă de asfalt aflată în administrarea D.S. Dolj. Din acelaşi raport de expertiză rezultă că faţă de modul de folosire a terenului în litigiu şi aspectul că nu pot fi ridicate construcţiile aflate pe teren, reclamantelor nu le poate fi restituit în natura terenul pentru care deţin sentinţa civila nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, definitivă şi irevocabilă, astfel încât, în temeiul art. 1073 - 1075 şi 1082 C.civ., s-a fost considerat întemeiată cererea reclamantelor de obligare a pârâţilor Municipiul Craiova şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de a executa prin echivalent bănesc obligaţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 6888/2000.

Instanța a avut în vedere faptul că stadionul este proprietatea publică a Municipiului Craiova potrivit H.G. nr. 305/2000 și H.G. nr. 141/2008 şi construcţiile permanente identificate de expert pe terenul în litigiu aparţin Consiliului Local Craiova, potrivit evidentelor acestei instituții, iar platforma de asfalt ce ocupă suprafaţa de 190 mp şi care este folosită de D.S. Dolj este bun domeniu public al Statului, dat în administrarea acestei direcţii de Statul Român.

În ceea ce priveşte pârâţii Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Consiliul Local Craiova, A.N.S.T., D.S. Dolj şi A.N.S.T. București, tribunalul a constatat ca aceştia nu au calitate procesuală pasivă în privinţa cererii de restituire prin echivalent a terenului în litigiu, întrucât din raportul de expertiză, rezultă fără dubiu că aceşti pârâţi nu ocupă şi nu au legătură cu restituirea efectivă a terenului de 2.350 mp.

În ceea ce priveşte cererea formulată de D.S. Dolj, calificată ca fiind cerere de arătare a titularului dreptului, prin decizia de casare nr. 286/2010 a Curţii de Apel Craiova, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 64 C.proc.civ. şi art. 12 alin. (4) şi 45 din Legea nr. 213/1998, întrucât în speţă, din anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 rezultă fără dubiu că D.S. nu deţine bunul aflat pe terenul de 190 mp în litigiu (platforma de beton) cu vreun titlu, ci acest bun este proprietatea statului, iar în plus prin sentinţa civilă nr. 6888/2000 s-a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de restituire a terenului în litigiu către reclamante, astfel încât se impune obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 190 mp şi a lipsei de folosinţă a terenului respectiv, în calitate de intervenient forţat, potrivit art. 66 alin. (2) şi art. 58 C.proc.civ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Consiliul Local Craiova, Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 45 din 20 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă au fost admise apelurile declarate de pârâţii Municipiul Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova şi Statul Român, împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Dolj, sentință ce a fost schimbată în parte în sensul că a respins cererea reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului şi, prin urmare, a înlăturat obligarea pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 lei şi obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 lei. Totodată, a obligat pârâtul Municipiul Craiova către reclamante la plata sumei de 6.697 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtul Statul Român la fost obligat la plata sumei de 583 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantele, menținându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate. Totodată, s-a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Consiliul Local.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente.

În privința excepţiei de netimbrare a acţiunii ridicată de Statul Român, s-a reținut netemeinicia acestei apărări având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 apreciindu-se că instanţa de apel nu poate aplica sancțiunea anulării acțiunii, ca netimbrată, chiar dacă ar aprecia că în mod greșit prima instanță a considerat că reclamantele nu au obligația de a achita taxa judiciară de timbru, într-o astfel de situație având posibilitatea de a dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.

S-a reținut ca nefondată critica apelantului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât acțiunea promovată de reclamante a avut ca obiect principal restituirea proprietății ce le-a fost preluată de stat, iar în subsidiar s-a solicitat plata contravalorii bunului. Dispoziţiile art. 15 lit. r) din legea taxelor de timbru nu disting după cum foştii proprietari, cărora statul le-a preluat abuziv imobilele, introduc o acţiune prin care se solicită restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor, astfel că scutirea de la plata taxei de timbru operează şi atunci când executarea în natură a obligaţiei de restituire nu este posibilă, cum este cazul în speţă, reţinându-se şi faptul că, în primul ciclu procesual instanţele de control judiciar nu au dispus obligarea părţilor care au declarat căile de atac la achitarea taxei judiciare de timbru şi nici nu au aplicat dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997.

În ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii s-a reținut a fi nefondată, dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. fiind corect aplicate de prima instanță, în sensul că, ținând seama de dezlegările date de instanța de casare unor probleme de drept, tribunalul a răspuns argumentat tuturor cererilor reclamantelor și apărărilor formulate de pârâți, în condițiile legii, controlul judiciar putând fi

exercitat pe baza situației de fapt și de drept ce rezultă din considerentele sentinței.

Instanța de apel a înlăturat critica privind încălcarea regulii unanimităţii în promovarea acţiunii de toţi moştenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pentru care se solicită despăgubiri. S-a avut în vedere că al doilea capăt al acţiunii (formulat iniţial cu caracter subsidiar) şi cererea iniţială în pretenţii, nu sunt asimilate unui act de dispoziție pentru a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor sau moștenitorilor în promovarea cererii, nefiind o acțiune în revendicare, ci una în pretenții, în care se pune în discuție aducerea într-un patrimoniu comun a unei sume de bani care înlocuiește un bun asupra căruia proprietarii pretind că nu au dreptul de folosință acțiunea fiind un act de administrare a patrimoniului pentru a cărei exercitare nu este necesar acordul tuturor proprietarilor. În plus, potrivit art. 643 C.civ., regula unanimităţii nu mai este aplicabilă, fiecare coproprietar putând să stea în justiţie singur, inclusiv în acţiunea în revendicare, dispoziţiile din noul cod civil aplicându-se şi proceselor în curs de judecată, în cazurile în care hotărârea nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a codului, cum este cazul dosarului de faţă.

Criticile celor doi apelanţi privind stabilirea cadrului procesual, calificarea cererii de introducere în cauză a statului şi asimilarea celor două instituţii reprezentative ale autorităţii locale s-au apreciat a fi nefondate.

Astfel, prin acţiunea iniţială, reclamantele au chemat în judecată D.S., Consiliul Local şi Municipiul Craiova, apreciind că aceste instituţii au calitate procesuală pasivă deoarece ocupă terenul pentru care nu au putut fi puse în posesie, la executarea sentinţei civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Probele administrate au relevat că o parte din teren este ocupată de un obiectiv de utilitate publică, respectiv parte din stadion, bun aflat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, caz în care calitate procesuală pasivă o are Municipiul, reprezentat prin primar. Faptul că în dosarul nr. xx11/2000 acţiunea în revendicare a fost promovată împotriva Consiliului Local nu are relevanţă pentru a stabili că acesta are calitate procesuală pasivă şi în prezentul dosar, deoarece pentru capetele de cerere care au fost admise şi care fac obiectul apelului se pun în discuţie chestiuni de fapt şi de drept diferite. S-a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii în pretenţii formulată împotriva Consiliului Local pe considerentul că nu are calitate procesuală pasivă este în acord cu dispoziţiile Legii nr. 215/2000, invocate chiar de apelant, acţiunea fiind însă admisă faţă de Municipiu tocmai pentru faptul că această autoritate este titularul drepturilor şi obligaţiilor ce derivă din administrarea bunurilor aflate în domeniul public sau privat al localităţii.

În ce privește excepţia autorităţii de lucru judecat s-a reținut că a fost tranşată anterior, în primul ciclu procesual de instanţa de apel, reţinându-se că există autoritate de lucru judecat inclusiv faţă de Consiliul Local doar pentru acţiunea în revendicare, nu şi pentru cererea în pretenţii. Instanţa a constat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătoreşti ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, cererea în revendicare) decât cel din prezenta pricină. În manifestarea sa de excepţie procesuală autoritatea de lucru judecat a fost reţinută doar pentru unul din capetele de acţiune. Pentru celelalte cereri, s-a avut în vedere că acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a statului, s-a reţinut că prin cererea formulată de D.S. Dolj la data de 15 septembrie 2006 s-a invocat lipsa calităţii sale procesual pasive şi s-a indicat titlul sub care este folosit terenul de această instituţie. Cererea a fost calificată ca fiind o cerere de arătare a titularului dreptului, prin decizia nr. 286/2010 a Curţii de Apel Craiova, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat, care a desfiinţat prima sentinţă pronunţată în cauză, dispunând a se analiza dacă cererea este întemeiată pe fond, în sensul de a se stabili dacă Statul Român este titularul dreptului ce se exercită de către D.S. pe suprafaţa de 190 m.p.

În ce privește suprafaţa de 190 m.p., ocupată de o platformă betonată, s-a avut în vedere că este menţionată în anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 ca fiind proprietatea statului, în sarcina căruia s-a reţinut şi obligaţia de restituire a terenului prin sentinţa civilă nr. 6888/2000, aşa încât s-a apreciat reţinerea corectă a calităţii statului de intervenient forţat. S-a reținut că, prin H.G. nr. 305/2000, s-a dispus trecerea unei părţi din stadion din proprietatea publică a statului (şi din administrarea M.T.S.) în proprietatea publică a Municipiului Craiova, fiind menţionate care sunt parcelele ce revin fiecărei autorităţi. Experţii numiţi în cauză au identificat parcelele de teren şi au stabilit că suprafaţa de 2.150 m.p. se află în patrimoniul municipiului, iar restul de 190 m.p. este o parcelă care a rămas în proprietatea publică a statului, regimul juridic al terenului existent în anul 2000 nefiind modificat, terenul fiind atribuit doar pentru folosinţă (administrare) ministerelor care au avut în subordine, potrivit organizării guvernului, de-a lungul timpului, Agenţia pentru Sport.

Situaţia juridică a terenului a fost confirmată de A.N.S. care a recunoscut dreptul de administrare al agenţiei şi dreptul de proprietate publică al statului, în cuprinsul H.G. nr. 305/2000 fiind precizat faptul că ministerele de resort au asupra terenului un drept de administrare. S-a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr. 6888/2000 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a statului, prin instituţiile reprezentative, reţinându-se că acesta nu are asupra terenului revendicat de reclamante un drept de proprietate, însă a fost obligat la restituirea terenului, ceea ce echivalează cu recunoaşterea posesiei statului. Au fost apreciate ca nefondate susţinerile apelanţilor privind lipsa calităţii procesual pasive a Statului, bunul nefiind în proprietatea ministerului de resort, în subordinea căruia se află D.S., ci figurează în evidenţe ca fiind în domeniul public al statului.

În ce privește caracterizarea acţiunii promovată de reclamante, s-a avut în vedere că aceasta a fost făcută atât prin cererile acestora, cât şi prin decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual. Astfel, acţiunea promovată a avut un capăt de cerere principal, acela în revendicare, asupra căruia soluţia s-a stabilit cu putere de lucru judecat şi care nu face obiectul apelului, un capăt de cerere accesoriu privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, un alt capăt de cerere accesoriu privind obligaţia de a ridica de pe teren construcţiile existente şi un capăt de cerere cu caracter subsidiar, privind plata contravalorii terenului dacă nu pot fi ridicate construcţiile.

Prin decizia de casare s-a statuat irevocabil că acţiunea privind plata contravalorii terenului nu este, în principiu, inadmisibilă, cât timp din probe rezultă că obligaţia de restituire a terenului nu poate fi executată în natură, ci se impune executarea prin echivalent. Instanța de control s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii, dispunând administrarea de probe pentru a se verifica temeinicia acesteia şi de a constata în ce măsură este mai economic a se proceda la restituirea prin echivalent. Soluţia dispusă în apel a fost confirmată prin decizia nr. 6223 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a menţinut desfiinţarea sentinţei din primul ciclu procesual, instanţa supremă statuând şi cu privire la admisibilitatea acţiunii de preschimbare a obligaţiei de restituire în natură, în obligaţie de a plăti contravaloarea bunului. Înalta Curte a înlăturat criticile vizând faptul că reclamantele nu au depus diligenţe pentru a pune în executare sentinţa civilă nr. 6888/2000, arătând că acţiunea de faţă a fost pornită tocmai pentru că nu a fost posibilă executarea silită prin executor judecătoresc, terenul nefiind liber, precum şi cele care priveau obligaţia reclamantelor de a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi inadmisibilitatea unui alt demers judiciar. Ca urmare a faptului că aceste aspecte ale cauzei au fost irevocabil soluţionate, s-a constatat a fi inadmisibil a fi reluate aceste critici.

Instanţa de apel a constat din raportul de expertiză efectuat şi procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la punerea în posesie a reclamantelor potrivit sentinţei civile nr. 6888/2000 că o parte din terenul ce a făcut obiectul acestei sentinţe este ocupat de obiective de investiţii, caz în care obligaţia de executare în natură a sentinţei pronunţate în acţiunea în revendicare nu mai poate fi impusă debitorului, creditoarele având posibilitatea de a solicita executarea prin echivalent.

S-au apreciat a fi nefondate susţinerile apelantului Municipiul Craiova privind inadmisibilitatea acţiunii prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2000 şi ale deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. întrucât nu sunt aceleași premise de fapt, astfel încât nu pot fi aplicate în speţă considerentele deciziei în interesul legii. A fost subliniat faptul că, acţiunea de faţă nu are ca obiect obligarea Statului Român la plata unei sume reprezentând contravaloarea unui imobil preluat abuziv, ci este o acţiune de drept comun deschisă creditorului care a obţinut un titlu executoriu având ca obiect predarea unui bun, dar care constată că această obligaţie este imposibil de executat în natură.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii şi invocarea dispoziţiilor art. 1073 şi urm. C.civ., s-a constat că în aplicarea dispoziţiilor art. 84 şi art. 129 C.proc.civ., instanţa are obligaţia de a da o calificare corectă a cererii, calificare care exclude însă, posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea. În speţă, s-a apreciat că în mod greşit s-au invocat de tribunal dispoziţiile art. 1073 C.civ., care reglementează dreptul creditorului de a obţine executarea obligaţiei asumate de debitor, instanţa de apel evocând prevederile art. 572 şi 574 C.proc.civ., dispoziţii în baza cărora reclamantele puteau cere executarea silită a titlului lor în cadrul unei

proceduri simplificate.

Instanța de apel a reținut că, în acelaşi timp însă, nimic nu împiedică promovarea unei acţiuni de drept comun, calificată ca atare de instanţa supremă şi de instanţa de apel în primul ciclu procesual, care au stabilit cadrul procesual sub acest aspect, acţiune care are aceeaşi finalitate, însă care urmează o altă procedură. În ambele cazuri situaţia debitorului obligaţiei este aceeaşi, în sensul că este obligat la restituirea unei sume de bani, ca echivalent al bunului ce nu se poate restitui în natură. Alegerea unui anumit tip de acţiune este lăsată de lege la latitudinea reclamantului, cât timp sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, care, în speţă, au făcut deja obiectul unei judecăţi devenite irevocabile.

A fost subliniată practica instanţei europene de contencios, care este constantă în a afirma obligaţia statului şi a instituţiilor publice, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de obligare a lor, termenul rezonabil de soluţionare prevăzut de art. 6 din Convenţie fiind aplicabil şi în faza executării silite. Întârzierea în executarea unei sentinţe, imputabilă autorităţilor care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere şi dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei. Lipsirea de proprietate datorată activităţii statului echivalează cu o expropriere de fapt, în condiţiile în care reclamantele au un "bun" în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional nr.1, pentru că reclamantele sunt titularele unui drept real, de proprietate şi nu au o simplă "speranţă legitimă" sau o "valoare patrimonială", asimilabile noţiunii de "bun". S-a reținut de instanța de apel că nu s-a pus în discuţie o acţiune directă împotriva statului prin care să se pretindă obligarea acestuia la acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de o lege specială de restituire a proprietăţilor, ci obligarea la executarea prin echivalent a unei obligaţii de restituire în natură, deja statuată prin titlu executoriu, considerente în baza cărora au fost înlăturate, ca nefondate, criticile apelanţilor care vizează cadrul procesual, calităţile părţilor din proces, admisibilitatea şi temeiul de drept al acţiunii.

Referitor la criticile care vizează raportul de expertiză realizat în cauză, instanţa a constatat netemeinicia acestora. Astfel, apelantul Statul Român, a susţinut că expertul desemnat de instanţă nu este autorizat să efectueze lucrări de evaluare a imobilelor, însă în apel expertul a precizat că este atestat în specialitatea evaluări bunuri imobile, a indicat numărul legitimaţiei sale, care face dovada că este membru titular ANEVAR. În ce priveşte modalitatea de evaluare a terenului, s-a constat că expertul a luat în calcul ofertele care au fost corectate cu coeficientul de corecţie între ofertă şi preţul posibil de obţinut, la evaluare, fiind avute în vedere terenuri cu caracteristici asemănătoare. Expertiza realizată a stabilit un preţ inferior de 200 euro/m.p. pentru terenul în litigiu, situat pe aceeaşi stradă cu un teren cumpărat de autoritatea administrativă.

Astfel, susţinerea apelantului referitoare la supraevaluarea terenului s-a reținut a fi nejustificată, iar faptul că terenul este ocupat de obiective de investiţii care îi scad valoarea de cumpărare pentru că nu poate fi tranzacţionat pe piaţa imobiliară nu constituie un element pentru scăderea preţului, deoarece obligaţia instituită în sarcina pârâtelor este de a achita preţul real al bunului pe care nu îl pot restitui proprietarilor, conform hotărârii judecătoreşti pronunţate în anul 2000. Instanța de apel a concluzionat că pârâţii au obligaţia de a plăti reclamantelor, ca titulare ale bunului ce nu poate fi restituit conform titlului executoriu, contravaloarea de piaţă a terenului, probele ce au fost administrate demonstrează că s-a făcut o corectă evaluare, iar pârâtul apelant nu a depus acte din care să rezulte că terenul ar fi fost supraevaluat.

Au fost constatate a fi fondate, însă, ambele apeluri sub aspectul soluţionării capătului de acţiune având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii trei ani, calculaţi anterior introducerii acţiunii, adică începând cu data de 09 iunie 2006.

Sub acest aspect s-a reținut că, odată cu rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 6888/2000, Municipiul Craiova şi Statul Român nu mai au calitatea de titulari ai dreptului real asupra bunului imobil, exercitând asupra acestuia o posesie abuzivă după ce reclamantelor li s-a recunoscut calitatea de proprietari şi pârâtele au fost obligate la restituire. Obligaţia de executare în natură a titlului executoriu s-a transformat în obligaţie de restituire prin echivalent, iar prejudiciul suferit de reclamante este acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil, aşa cum a fost calculată de expert. Acest preţ acoperă atât prejudiciul efectiv, cât şi foloasele nerealizate ca urmare a lipsei de folosinţă a bunului, cât timp se acordă preţul la valoarea actuală, iar obligarea pârâţilor la plata cumulată a contravalorii terenului şi a contravalorii lipsei de folosinţă ar reprezenta o dublă despăgubire a reclamantelor, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire a lor fără justă cauză. Din aceste motive, s-a apreciat a fi nelegală soluţia de obligare cei doi pârâţi la plata sumelor de 954.000 lei şi de 82.080 lei, sens în care soluţia a fost schimbată sub acest aspect, fiind înlăturată obligaţia de plată.

Instanţa de apel a reţinut întemeiată critica Statului Român referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 6888/2000 s-a impus tuturor pârâţilor obligaţia de a restitui o anumită suprafaţă de teren. Cu ocazia executării silite s-a constatat că terenul este ocupat de mai multe entităţi juridice, iar prin expertiza realizată s-au identificat parcelele de teren ocupate de cei doi pârâţi apelanţi, Statul Român ocupând doar o suprafaţă de 190 m.p. Cum obligaţia impusă fiecărui pârât nu este în legătură cu obligaţia celuilalt, nefiind părţi ale unui raport juridic cu obligaţii solidare, s-au reţinut ca aplicabile dispozițiile art. 277 C.proc.civ., cheltuielile de judecată fiind suportate de fiecare pârât, proporţional cu partea sa de culpă procesuală. Aşadar, s-a concluzionat că nu este legală soluţia de obligare, în solidar, celor doi pârâţi la plata sumei de 7.280 lei, deoarece Statul Român ocupă o parcelă de 190 m.p., iar Municipiul Craiova o alta, de 2.340 m.p., astfel că din totalul obligaţiei statului îi revine un procent de 8%, care se impută şi asupra cheltuielilor de judecată. Aşadar, din suma totală plătită de reclamante şi acordată de prima instanţă drept cheltuieli de judecată, s-a apreciat că Municipiului Craiova îi revine obligaţia de a plăti 6697 lei, iar statului diferenţa de 583 lei.

În consecință, potrivit art. 296 C.proc.civ. au fost admise cele două apeluri, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, fiind înlăturată obligarea pârâţilor la această plată. Pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat la plata sumei de 6.697 lei cheltuieli de judecată, iar statul la diferenţa de 583 lei, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate. Apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Craiova a fost respins, ca lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele şi pârâţii Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj și Primarul Municipiului Craiova.

1. În motivarea recursului declarat, pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova au criticat decizia atacată ca fiind nelegală. S-a invocat faptul că nu au fost respectate dispozițiile deciziei nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova în sensul că, potrivit îndrumărilor date, instanţa de rejudecare trebuia să verifice în ce măsură sunt incidente dispoziţiile art. 64 C.proc.civ. care reglementează instituţia arătării titularului dreptului, fără însă ca instanța de casare să fi realizat o atare calificare juridică. Pârâții au apreciat că în mod eronat s-a dispus obligarea Statului Român la plata contravalorii bunului imposibil de restituit în natură, întrucât s-a considerat eronat că cererea formulată de D.S. Dolj ar fi fost calificată drept cerere de arătare a titularului dreptului de către instanța de casare.

O altă critică a vizat nerespectarea de către instanța de apel a deciziei de casare sub aspectul că nu a fost analizată posibilitatea executării în natura sau prin echivalent a bunului ce face obiectul sentinţei civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Recurenții au susținut că instanţa de fond nu a analizat modul în care este folosită suprafaţa ce face obiectul hotărârii judecătoreşti şi nu a comparat titlurile de proprietate deţinute de părţile litigante în cadrul acţiunii în revendicare în care paraţii sunt titulari ai unui drept de proprietate şi posesorii imobilului din litigiu.

Au fost formulate critici și din perspectiva modului de soluționare a excepției privind autoritatea de lucru judecat, apreciindu-se că excepția operează faţă de Consiliul local Craiova, Ministerul Finanţelor şi Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice. Se arată că în mod greșit instanţa de fond a asimilat Consiliului local Craiova cu Municipiul Craiova, întrucât cele două entități juridice au competențe diferite în baza Legii nr. 215/2001.

În privința cererii privind lipsa de folosinţa formulată de reclamante, recurenții au invocat inadmisibilitate acesteia întrucât titularului dreptului real asupra bunului imobil, cum este Municipiul Craiova, nu poate fi obligat la plata contravalorii fructelor bunului său. S-a argumentat că inadmisibilitatea acestei cereri rezultă și din împrejurarea că dreptul reclamanților nu este născut deoarece a fost realizată doar o executarea parţială a hotărârii judecătoreşti asupra imobilului construcţie şi teren, iar aceștia nu au demarat procedura contencioasă prevăzută de art. 399 C.proc.civ. referitoare la imposibilitatea executării silite ori a impedimentelor la executare.

Inadmisibilitatea acţiunii a fost invocată de recurenți și din perspectiva încălcării regulii

unanimităţii care guvernează acţiunea în revendicare întrucât nu a fost promovată de toți moștenitorii fostului proprietar al imobilului, dar și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. S-a arătat că reclamanții, ca persoane interesate, au urmat procedura instituita de legea speciala de reparaţie, astfel încât acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturata de legea speciala. În acest sens este evocată Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cărei dezlegare dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţele inferioare conform art. 329 C.proc.civ.

S-a arătat că din actele dosarului rezulta că dispoziţia emisă de Primarul municipiului Craiova este actul final de soluţionare a notificării formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziţie a cărei emitere impunea și clarificarea obiectului acțiunii în sensul statuării investirii instanței cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ. sau cu o contestaţie împotriva dispoziţiei primarului având ca temei dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Au fost formulate critici și în privința reținerii greșite a dispoziţiilor 1073 C.civ. ca temei legal, precum și a modului de evaluare a terenului. S-a arătat că metoda comparaţiei directe ar trebuit să fie determinată de regimul juridic al imobilului şi afectaţiunea acestuia, funcţie de care se impunea tipul evaluării. Se detaliază faptul că terenul evaluat este ocupat de stadionul şi, pe cale de consecinţă, imobilul nu poate fi evaluat prin metoda comparaţiei. S-a apreciat că valoarea de circulaţie la care expertul face trimitere, de asemenea nu poate fi apreciată funcţie de zonă, de proprietăţile riverane, opinând că evaluarea trebuia efectuată în funcţie de destinaţia imobilului, utilitatea acestuia şi randamentul exploatării lui, de prețurile concrete acceptate de cumpărător la încheierea actelor juridice.

În concluzie, pârâții au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii şi, în fond, respingerea în totalitate a acţiunii formulată de către reclamante iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. În motivarea recursului declarat, reclamantele au arătat că hotărârea atacată este nelegală, arătând că instanţa de apel nu a respectat decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin decizia nr. 6223/2012 a I.C.C.J., detaliind în cuprinsul cererii de recurs îndrumările obligatorii ale deciziei de casare date instanței de fond în vederea rejudecării cauzei. Susțin reclamantele că au demonstrat în cauză imposibilitatea executarea silite în natură a obligaţiei de restituire a terenului stabilită prin sentința civilă nr. 6888/2000 întrucât construcţiile existente pe teren au un caracter permanent, situație în care acțiunea privind plata contravalorii terenului şi a lipsei de folosinţă este admisibilă, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare.

Se motivează că instanţa de apel a reținut greșit împrejurarea că prejudiciul suferit ar fi acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil. Consideră greșit punctul de vedere deoarece contravaloarea terenului reprezintă doar valoarea de piaţă a imobilului, care nu acoperă şi foloasele nerealizate ca efect a lipsei de folosinţa a acestuia. S-a susținut că pe terenul din litigiu se afla edificate de pârâţi construcţii permanente, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceste construcţii au fost închiriate de pârâţi, care au condus la obţinerea de beneficii materiale. Opinează greșit punctul de vedere potrivit căruia obligarea pârâţilor la plata cumulată a contravalorii terenului şi a lipsei de folosință ar reprezenta o dublă despăgubire care ar echivala cu îmbogăţire fără justă cauză. După rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova au făcut numeroase demersuri pentru a intra în posesia imobilului ce a făcut obiectul acestei hotărâri, lipsite de finalitate însă din motive independente de voinţa lor, împrejurare în care apreciază eronată exonerarea pârâţilor Municipiul Craiova şi Statul Român de plata contravalorii lipsei de folosinţa a terenului.

3. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, a criticat decizia recurată ca fiind nelegală, în dezvoltarea motivelor prezentate a arătat că instanţa de apel în mod greșit a dispus obligarea statului la plata sumei de 38.000 euro reprezentând contravaloarea suprafeţei de 190 m.p. Raportat la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 286/2010 s-a susținut că instanțele nu au verificat posibilitatea executării în natură a obligației de restituire a terenului de 190 mp, cu toate că această posibilitate de executare rezultă din probatoriul administrat.

Hotărârea a fost criticată și din perspectiva menţinerii greșite a soluţiei instanţei de fond de obligare a Statului Român la plate către reclamante a despăgubirilor în cuantum de 38.000 euro, fără a se analiza şi posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţa de 190 mp. Consideră că suma de 38.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţa de 190 mp, a fost stabilită eronat prin raportul de expertiza efectuat în cauză. S-a criticat modul de determinare a valorii terenului și se pretinde că valoarea stabilită de expert depăşește cu mult valoarea euro/mp a terenului situat în acea zonă, care este în prezent sub 150 euro/mp. Precizările depuse la raportul de expertiză nu au fost însoțite de înscrisuri din care să rezulte care sunt preţurile practicate pe piaţa liberă la bunurile imobile, cu atât mai mult cu cât aceasta a scăzut considerabil în actualul context social. Pârâtul susține că în mod greșit nu s-a avut în vedere că pe suprafaţa de teren aflată în administrarea D.S. Dolj se afla nişte construcţii uşoare care se pot ridica, aspect menţionat şi în raportul de expertiza efectuat în cauză.

În raport de jurisprudența europeană, s-a susținut că Statul şi-a îndeplinit obligaţia de restituire a terenului preluat abuziv, fiind pronunţată o hotărâre irevocabila în acest sens, neputând fi reținută culpa sa în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti într-un termen rezonabil.

Hotărârea atacată este criticată și sub aspectul obligării greșite a statului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 lei, susținând pe de o parte că, în raport de art. 274 C.proc.civ. nu se poate reține culpa sa procesuală, iar pe de altă parte pretinde că s-a aflat în imposibilitate să solicite reducerea onorariului de avocat conform art. 274 alin. (3) din moment ce chitanța de plată a onorariului s-a depus la închiderea dezbaterilor.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul înlăturării obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamante a sumei de 38.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţa de 190 mp , precum şi la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 563 lei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte a respins, ca nefondate, cererile de recurs având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, deși recurenții au încadrat criticile formulate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că acestea pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel‚ și implicit, a celei de fond, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., context în care aceste critici - comune recursurilor declarate - vor fi analizate, urmând a se răspunde prin considerente unice.

Din această perspectivă, criticile comune formulate de recurenți referitoare la nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, prin decizia civilă nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamante, sentinţa fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la cererile având ca obiect obligaţia la ridicarea construcţiilor de pe teren, iar în măsura în care obligația nu poate fi executată în natură, obligarea pârâtelor la plata contravalorii de piaţă a terenului şi de asemenea, obligarea aceloraşi pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani. Prin decizia de casare s-a reţinut irevocabil că acţiunea privind plata contravalorii terenului este admisibilă, impunându-se analiza în fond a cererii pentru a se hotărî în ce măsură obligaţia stabilită în sarcina pârâtelor prin hotărâre judecătorească, de a restitui suprafaţa de 2.350 mp teren, poate fi executată în natură sau se impune a fi executată în echivalent bănesc. S-a dispus ca instanța de fond, în rejudecare, să administreze probe pentru a verifica modul în care este folosit terenul litigios, dacă aceasta face parte dintr-o suprafaţă mai mare de teren pe care este amplasat un obiectiv de utilitate publică şi, de asemenea, dacă construcţiile şi celelalte amenajări existente pe teren pot fi ridicate sau se impune o restituire prin echivalent. În ceea ce priveşte dezlegarea dată de tribunal capătului de cerere principal, în revendicare, instanța de control judiciar a apreciat-o ca fiind corectă.

Dezlegările date prin decizia de casare chestiunilor de fapt și de drept sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C.proc.civ., sub aspectul obiectului cererii și a cadrului procesual. Caracter obligatoriu au și îndrumările instanței de control judiciar în privința suplimentării probatoriului și a conținutului verificărilor ce urmau a fi întreprinse de instanța de rejudecare în privința cererii privind plata contravalorii terenului, apreciată admisibilă, dacă obligația de restituire instituită prin sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova nu ar putea fi executată în natură.

Nerespectarea deciziei de casare nu poate fi imputată instanţei de fond care în rejudecare, în

contextul dezlegărilor obligatorii, din primul ciclu procesual, a procedat corect la verificarea concretă a situației juridice a bunului în privința căruia există o hotărâre judecătorească de restituire. În contextul cadrului procesual stabilit, instanța de fond a administrat probatoriul necesar lămurii dispozițiilor obligatorii din decizia de casare, statuând judicios în fond asupra raportului juridic litigios. Instanța de fond a reținut, din situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 2.350 mp teren, obligație impusă în sarcina pârâtelor prin sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Ipoteza premisă relevă întrunirea condițiilor care fac posibil transformarea obligației de restituire în natură, în cea de restituire prin echivalent bănesc. În acest context, Înalta Curte reține că motivul de recurs referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ. este neîntemeiat din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 305 pct. 5 C.proc.civ.

Pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova au formulat critici referitoare la neclarificare obiectului cererii de investire a instanței în sensul că nu a fost lămurit faptul dacă instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare de drept comun sau o contestație având ca temei juridic art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Criticile subsumate acestui motiv care vizează admisibilitatea acțiunii, nu mai pot constitui obiect de analiză într-un nou ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat.

Modalitatea în care instanța de control judiciar, prin decizia de casare nr. 286/2000 a Curții de Apel Craiova (irevocabilă prin decizia civilă nr. 6223/2011 a Î.C.C.J.) a dat dezlegare unor aspecte litigioase se impune, fără a da posibilitatea ca problemele de drept să poată fi reiterate cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare. Această regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, statuări care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, prin care s-a tranşat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului.

În atare condiţii, criticile referitoare la neclarificarea obiectului cererii de investire a instanței ori cele care vizează inadmisibilitatea capetelor de cerere privind contravaloarea terenului ori a lipsei de folosință nu mai pot fi repuse în discuţie fără a încălca normele de drept intern înscrise în art. 1201 C.civ., dar şi cele de drept internaţional la care România este parte. Sub acest din urmă aspect, instanţa de contencios european a stabilit în jurisprudenţa sa (cauza Amurăriţei c. României) că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 trebuie interpretat prin prisma principiului securităţii juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive ale instanţelor judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, Curtea europeană a statuat că instanţele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare, fiind obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în discuţie a situaţiilor soluţionate definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenţie.

Hotărârea atacată a fost criticată de pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova și sub aspectul modalității greșite prin care a fost calificată și soluționată cererea de arătare a titularului dreptului, care a avut drept efect introducerea în cauză și reținerea calității procesuale a Statului Român. Din această perspectivă, Înalta Curte reține lipsa de interes a pârâților în formularea unor critici de nelegalitate (neîncadrabile în categoria celor de ordine publică) care să vizeze soluția dată cererii reclamantelor privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii bunului imposibil de restituit. În acest context, se are în vedere că nu este suficient a fi justificată doar calitatea de parte în proces în scopul declanșării unei căi de atac, ci este necesar ca cel care o exercită să justifice şi interesul în atacarea hotărârii, acesta constituind o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.

În aceste condiţii, justificarea legitimării procesuale și a interesului o poate avea numai partea care a pierdut procesul și ale căror drepturi au fost lezate. Prin criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs, pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova au obligația justificării unui interes legitim în exercitarea controlului de nelegalitate prin care să urmărească realizarea unui drept ocrotit de lege, precum și obligația de a dovedi că interesul lor este personal şi direct, născut şi actual prin care urmăresc un folos practic judiciar ca titulari ai dreptului de recurs.

Or, modalitatea prin care s-a statuat asupra calității de titular al dreptului al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în conformitate cu dispozițiile art. 64 C.proc.civ., precum și soluția (de admitere) dată acţiunii reclamantelor în contradictoriu cu intervenientul forțat ca efect al cererii de arătare a titularului dreptului formulată de D.S. Dolj nu are vreo consecință directă asupra drepturilor și intereselor legitime ale recurenților Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova. Din perspectiva formulării acestei critici, condiția ce vizează ca interesul să fie direct și personal nu este îndeplinită atât timp cât atacarea soluției de admitere a acțiunii în contradictoriu cu intervenientul forțat, vizează o altă parte litigantă, respectiv Statul Român, singurul în măsură să justifice un atare interes și care însă (în recursul declarat) nu a formulat critici de nelegalitate sub acest considerent. Atacarea soluției care vizează o altă parte litigantă nu are vreo consecință asupra drepturilor și intereselor legitime ale recurenților Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova pentru a le justifica un interes personal și direct în formularea unor critici de nelegalitate care să conducă la reformarea soluției atacate.

Sub aceeași argumentație juridică a fost înlăturată și critica pârâților Municipiul Craiova și a Primarului municipiului Craiova care vizează soluția instanței de apel în privința capătului de cerere referitor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului litigios, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile necesare justificării interesului pârâților în atacarea acestei dispoziții. Astfel, prin decizia civilă nr. 45/2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, au fost admise cererile de apel formulate de Municipiul Craiova - Primarul municipiului Craiova și Statul Român, instanța de apel dispunând schimbarea în parte a sentinței civile nr. 281/2012 a Tribunalului Dolj, în sensul respingerii capătului de cerere formulat de reclamante având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului litigios și, drept efect, a fost înlăturată dispoziția referitoare la obligarea pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 lei şi a pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 lei. Or, în contextul în care pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova nu au fost obligați către reclamante la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, Înalta Curte constată că dispoziția instanței de apel, de respingere a cererii, nu cauzează vreo consecință negativă asupra patrimoniului pârâților, situație în care interesul acestora în formularea unui atare motiv de recurs, nu este justificat.

Cât privește susținerea referitoare la asimilarea greșită a unității administrative a Municipiului Craiova cu instituția consiliului local, critica nu este fondată și nu face aplicabil cazul de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Municipiul Craiova este, potrivit Legii nr. 215/2000, titularul drepturilor și obligațiilor ce derivă din administrarea bunurilor care aparțin domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale, inclusiv a imobilelor din speță care ocupă (în parte) terenul care constituie obiectul obligației de executare a hotărârii pronunțată în acțiunea în revendicare. Verificările întreprinse și probatoriul administrat, în rejudecare, au condus la identificarea construcțiilor care prezintă o structură permanentă aflate pe terenul litigios, instanța clarificând judicios regimul lor juridic, respectiv al bunurilor incluse în categoria celor care fac parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale, circumstanță în raport cu care a fost reținută corect calitatea procesuală pasivă a Municipiului Craiova în privința căreia acțiunea a fost admisă, dar respinsă (pentru lipsa calității procesuale pasive) în contradictoriu cu pârâtul Consiliului local Craiova, în considerarea atribuțiilor diferite ce revin celor două instituții juridice în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 215/2000.

Pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova au susținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun prin raportare la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, motivat de faptul că reclamantele au uzat de calea prevăzută de legea specială, fiindu-le emisă dispoziția nr. 5767/2003 a Primarului municipiului Craiova.

Critica formulată nu este întemeiată raportat la cadrul procesul și limitele rejudecării configurate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, dar și a împrejurării că imobilul reclamantelor nu poate face obiectul de reglementare a respectivului act normativ, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 exista deja pronunțată o hotărâre judecătorească de retrocedare a bunului în favoarea reclamantelor, context în care decizia în interesul legii evocată de recurenți nu este aplicabilă. Reclamantele sunt titularele unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, iar Decizia în interesul legii nr. 33/2008 (la care fac referire recurenții) statuează asupra admisibilității acțiunii în revendicare a bunurilor imobile preluate abuziv de stat promovată de foștii proprietari după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, punând în discuție raportul dintre legea specială și legea generală.

În speță, reclamantele sunt titularele unui drept de proprietate recunoscut după anul 1994, când

România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea în revendicare, finalizată prin sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele aflându-se în posesia unei hotărâri definitive și irevocabile prin care s-a dispus restituire în natură a terenului în suprafață de 4.000 m.p. din care face parte și terenul din litigiu, ce le conferă în patrimoniu un bun în sensul Convenției europene, aflat sub protecția art. 1 din Primul protocol.

S-a invocat de pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate încălcarea regulii unanimității în acțiunea în revendicare întrucât nu ar fi fost promovată de toți moștenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate.

Critica însă nu poate să vizeze decât soluția urmarea căreia pârâții au fost obligați către reclamante, ca efect al admiterii cererilor acestora privind plata contravalorii terenului în suprafață de 2.150 mp. Or, regula unanimității era recunoscută de doctrină și practica judiciară anterioară Codului civil din 2009 doar în privința acțiunilor în revendicare, nu și a cererilor în pretenții astfel cum este cea admisă în cauză, prin care instanța a dispus obligarea pârâților la plata unor sume de bani care înlocuiește un bun care face obiectul unei obligații imposibil de executat. De altfel, regula este înlăturată de art. 643 NCC a căror dispoziții sunt de imediată aplicare astfel cum se stipulează prin art. 63 din Legea nr. 71/2011, normă legală ce constituie o excepţie de la principiul tempus regit actum, ceea ce confirmă faptul că anumite norme din noua reglementare sunt de imediată aplicare, în sensul aplicării lor şi proceselor declanşate anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat în cazul în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, astfel cum este și cazul de față.

În ceea ce privește susținerea referitoare la reținerea greșită a temeiului juridic al acțiunii fundamentat pe art. 1073 C.civ., critica nu poate fi primită.

Raportat la fundamentul pretențiilor reclamantelor constând în solicitarea executării prin echivalent a obligației de predare a bunului ce nu mai este posibilă, instanța de apel în considerentele deciziei a apreciat asupra reținerii greșite a dispozițiilor art. 1073 C.civ., deficiență care a înțeles să o suplinească în cuprinsul considerentelor care au argumentat decizia pronunțată în sensul trimiterii la prevederile înscrise în art. 572 și 574 C.proc.civ. care reglementează o procedură specială derulată în faza execuțională.

Cu toate acestea, cadrul procesual și temeiul de drept al demersului judiciar întreprins de reclamante pe calea dreptului comun, calificat cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, are aceeași finalitate cu cea a procedurii execuționale la care face referire instanța de apel, opțiune care nu este de natură să afecteze drepturile procesuale ale recurenților şi nici să justifice aplicarea vreunei sancţiuni procedurale în lipsa unui prejudiciu, atât timp cât aceștia rămân obligați la plata prin echivalent bănesc a bunului care s-a dovedit a fi imposibil de restituit, astfel cum s-a dispus prin sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Mai mult chiar, indicarea greșită ori lipsa temeiului de drept al acţiunii din perspectiva cerințelor înscrise în art. 112 pct. 4 C.proc.civ. nu afectează valabilitatea cererii, deoarece această mențiune nu este obligatorie. Fundamentul pretenţiilor formulate în cererea de chemare în judecată presupune prezentarea situaţiei de fapt, fără a fi obligatoriu indicarea textelor de drept substanțial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile deoarece încadrarea juridică constituie atributul instanţei, operațiune care se realizează în funcție de obiectul şi motivele de fapt prezentate în cerere, reprezentând un act de judecată.

În privința criticilor comune învederate prin cererile de recurs formulate de Primarul municipiului Craiova, Municipiul Craiova şi Statul Român referitoare la modalitatea și procedura de evaluare a terenului realizată prin raportul de expertiză, Înalta Curte a reținut că susținerile vizează aspecte de fapt și aprecierea probelor care nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, ci unor critici netemeinicie a deciziei recurate.

Recurenții reiau susținerile formulate și în apel privitoare la criteriile de evaluare ce au fost avute în vedere de expert, exprimându-și nemulțumirea asupra neuzitării unor metode de determinare a valorii de circulație a terenului care să aibă în vedere acei parametri apreciați oportuni care vizează destinaţia imobilului, utilitatea acestuia şi randamentul exploatării lui, fiind apreciate greșite criteriile reținute de expert care se referă la amplasarea terenului în zonă și compararea acestuia cu o serie de proprietăți limitrofe ce prezintă caracteristici asemănătoare. Or, aceste nemulțumiri ale pârâților nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs întrucât nu reprezintă neregularități procedurale în admiterea și administrarea probei, ci aspecte de netemeinicie care implică reevaluarea situației de fapt, care se plasează în afara cazurilor de nelegalitate înscrise strict în art. 304 C.proc.civ., în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar în recurs.

Pârâtul Statul Român a criticat hotărârea atacată și sub aspectul dispoziției care vizează obligarea sa la plata contravalorii terenului în suprafață de 190 mp. Susținerea nu poate fi primită. În conformitate cu îndrumările obligatorii ale deciziei de casare nr. 286/2000 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, instanța de rejudecare, a administrat probe în scopul clarificării regimului juridic al construcțiilor și al amenajărilor existente pe terenul litigios în suprafață de 2.350 mp, fiind întreprinse verificări și în privința determinării opțiunilor economice între ridicarea construcțiilor sau restituirea terenului prin echivalent bănesc. În acest context, situația de fapt corect determinată de instanța de fond, confirmată în apel, relevă împrejurarea că terenul în privința căruia reclamantele dețin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire este ocupat de stadion, cu elementele adiacente, care constituie un obiectiv de utilitate publică, imobil care are o structură permanentă, fără posibilitate de ridicare, terenul fiind afectat și de o platformă betonată în suprafață de 190 mp aflată în proprietatea publică a statului în conformitate cu H.G. nr. 2060/2004 al cărui regim juridic s-a menținut pe parcursul timpului, recurentul neadministrând alte dovezi contrare.

Statul Român a invocat ca motiv de nelegalitate a hotărârii recurate și aspectul referitor la reținerea greșită a condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, ca fundament al obligării sale la plata contravalorii suprafeței de 190 mp.

Susținerea nu poate fi primită, întrucât este lipsită de relevanță atât timp cât instanța nu a reținut această formă de răspundere ca fundament juridic al admiterii cererii reclamantelor, ce s-a axat pe imposibilitatea executării integrale a obligației rezultată din titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6888/2000 pronunțată în acțiunea în revendicare. Ipoteza confirmată în cauză a avut drept consecință transformarea în echivalent bănesc a obligației impusă Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, de a restitui o anumită suprafață de teren, critica fiind astfel neîntemeiată din perspectiva motivului invocat.

Decizia instanței de apel este legală și sub aspectul modului de soluționare a cererii privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Critica Statului Român invocată sub aspectul obligarea sale greșite la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 lei nu poate fi primită întrucât cererea a fost soluționată cu aplicarea judicioasă a dispozițiilor legale. Raportul juridic litigios nu antrenează obligații solidare, context în care instanța de prim control judiciar a stabilit corect, conform art. 277 C.proc.civ., în sarcina fiecărui pârât, potrivit argumentației prezentate, obligația de plată a cheltuielilor de judecată proporțional cu parte de culpă procesuală reținută în sarcina fiecăruia, ca aplicare a principului înscris în art. 274 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte imposibilitatea prevalării de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C.proc.civ., susţinerea pârâtei este neîntemeiată întrucât pe de o parte instanţa de fond a determinat cuantumul tuturor cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul tuturor fazelor procesuale anterior derulate, iar pe de altă parte se constată că la termenul de judecată din 16 noiembrie 2012 când au avut loc dezbaterile în fond la tribunal, reprezentantul Statului Român nu a fost prezent la şedinţa de judecată pentru a se prevala de norma legală invocată

Decizia instanței de apel a fost recurată de reclamantele N.E.R.M. şi Ş.L. sub aspectul soluției de respingere a capătului de cerere referitor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani calculați anterior introducerii acțiunii. Critica este neîntemeiată și nu face aplicabil cazul de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Premisa de analiză a pretențiilor reclamantelor ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998 și urm. C.civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care debitorul obligației nu își execută obligația cu vinovăție sau fără justificare, situație care implică ideea de culpă în neexecutarea obligației. În cauză însă, raționamentul judiciar expus de instanța de apel în justificarea soluției de respingere a pretențiilor a pierdut din vedere că acordarea despăgubirilor solicitate nu poate fi realizată decât prin prisma îndeplinirii condiției care impune existența unei fapte ilicite imputabilă debitorilor obligației.

Condiția premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților nu este îndeplinită în circumstanțele particulare ale cauzei, întrucât numai întârzierea sau neexecutarea nejustificată a obligației acestora ar putea avea natura unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție.

Reclamantele au invocat în justificarea acțiunii imposibilitatea executării în natură a obligației rezultată din hotărârea judecătorească prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate argumentând că terenul litigios nu este liber, ci este ocupat de stadionul I.O. cu elementele adiacente, fiind un obiectiv de investiție de interes public, astfel cum s-a dovedit în cauză.

Caracterul permanent și afectațiunea specială a imobilelor a generat imposibilitatea ridicării construcțiilor și amenajărilor adiacente de pe terenul litigios, imposibilitate recunoscută chiar de reclamante care au solicitat și obținut executarea prin echivalent. În circumstanțele relevate de poziționarea terenului și afectațiunea specială dată acestuia de baza sportivă construită pe teren, nu poate fi reținută culpa debitorilor obligației rezultată din titlul executoriu. Prin urmare neexecutarea obligației impusă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiului Craiova prin hotărârea judecătorească irevocabilă nu poate fi imputabilă acestora, întrucât imposibilitatea a fost generată de o cauză exterioară acestora, care înlătură caracterul ilicit al faptei, context în care răspunderea pârâților nu poate fi antrenată. În același timp, sub aspectul analizării condiției referitoare la vinovăție, ca element distinct al răspunderii civile delictuale, împrejurările concrete relevate deja în legătură cu caracterul ilicit al faptei conduc la concluzia neîntrunirii și a acestei condiții.

Circumstanțele concrete care au determinat imposibilitatea executării în natură a obligației stabilită în sarcina pârâților îmbracă forma cazului fortuit conform definiției pe care art. 1082 C.civ. o dă acestei cauze exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea obligaţiei sau întârzierea executării, iar în absența unei fapte ilicite imputabile debitorilor obligației, nu poate fi reținută nici întrunirea condiției privind legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. În consecință, nefiind îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, pentru considerentele expuse care suplinesc motivarea instanței de apel, Înalta Curte a înlăturat criticile formulate de reclamante și a constatat justețea soluției prin care au fost respinse pretențiile acestora privind obligarea pârâților Statul Român și Municipiul Craiova la plata lipsei de folosință a terenului litigios.

În privinţa motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 6, 7, şi 8 C.proc.civ. indicate în memoriul de recurs al pârâţilor şi al intervenientului forţat, Înalta Curte reţine că textele au fost indicate doar formal, fără posibilitate de analiză întrucât nu au fost dezvoltate critici care să permită încadrarea acestora în motivele de nelegalitate invocate, controlul judiciar fiind realizat doar din perspectiva cazurilor deja analizate.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, care complinesc considerentele instanței de apel, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 al. (1) C.proc.civ. a respins, ca nefondate, recursurile.