Recovery of property via compensation under Law 10/2001 upheld; appeals against restitution decision and possession rights dismissed

Acordarea în compensare a unei suprafețe de teren aflat în folosința unei stațiuni de cercetare științifică. Lipsa destinației de utilitate publică. Legalitatea dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : dispoziție

teren

domeniu public

stațiune de cercetare

Legea nr. 18/1991, art. 35

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 213/1998

Destinaţia de utilitate publică la care se referă art. I pct. 5 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, potrivit căruia domeniul public al statului este alcătuit din „terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării (…)”, nu este aplicabilă terenului acordat în compensare, în temeiul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care la momentul emiterii dispoziției, însăși unitatea deținătoare a apreciat terenul ca fiind disponibil, întrucât nu era utilizat pentru cercetare. Prin urmare, nu se poate reține că dispoziția a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) al Legii nr. 213/1998, prin omisiunea de a trece terenul din domeniul public al statului în domeniul privat, ca măsură prealabilă, necesară pentru a dispune acordarea sa ca măsură reparatorie în temeiul legilor de reparaţie.

Secția I civilă, decizia nr. 2557 din 3 octombrie 2014

Prin cererea formulată la data de 19 decembrie 2009, G.T.A. a chemat în judecată pe pârâtele Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. şi Academia Ş.A.S.G.I.S., solicitând să fie obligate pârâtele să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti, compus din construcţie în suprafaţă de 82,51 mp şi teren în suprafaţă de 1.417 mp, înscris în CF individuală nr. 31296 a Municipiului Bucureşti sector 1, având număr cadastral 13359, pe care îl ocupă în prezent fără titlu.

În motivarea acţiunii, s-a arătat de către reclamant că, în temeiul deciziei nr. 17 din 13 martie 2002, emisă de Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B., a fost restituit în baza Legii nr. 10/2001, în cote egale de câte 1/3 către G.A., A.P.E. şi G.D.T., imobilul, compus din construcţie în suprafaţă de 82,51 mp şi teren în suprafaţă de 1.417 mp. S-a mai precizat că imobilul a intrat în proprietatea reclamantului prin încheierea a trei contracte de vânzare-cumpărare cu proprietarii acestuia asupra cotei fiecăruia de 1/3, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x9/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x3/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x7/2008. Totodată, reclamantul a mai învederat că în octombrie 2008 s-a întâlnit cu reprezentanţii Staţiunii de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. pentru a solicita eliberarea imobilului şi a clarifica situaţia juridică a acestuia, însă pârâta a refuzat să elibereze imobilul şi să încheie contract de închiriere cu reclamantul.

În drept, au fost invocate art. 480 C.civ.

Pârâta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură B. a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat a se constata nulitatea absolută a deciziei nr. 17/2001, deoarece au fost încălcate dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenul restituit fiind în circuitul agricol, categoria de folosinţă livadă, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi nu cele ale Legii nr. 10/2001.

La termenul din data de 06 decembrie 2010 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi în interes propriu, a persoanelor pe numele cărora a fost emisă decizia contestată prin cererea reconvenţională.

La termenul din 21 martie 2011 tribunalul, în baza art. 243 C.pr.civ., a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor defuncţilor G.A. şi A.P.E.

Prin sentinţa civilă nr. 956 din 14 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi pasive, ca neîntemeiate şi a respins acţiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B., pârâta Academia Ş.A.S.G.I.S. şi intervenienţii în nume propriu G.I.M. – moştenitor pentru G.A., G.D.T. şi W.D.S. – moştenitor pentru A.P.E.

Prin încheierea de şedinţă în camera de consiliu din data de 17 septembrie 2012 pronunţată în acelaşi dosar s-a admis o cerere de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în dispozitivul sentinţei şi s-a dispus îndreptarea omisiunii în sensul menţionării respingerii cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată.

Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active pe cererea reconvenţională, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere şi faptul că nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană interesată, pârâta - reclamantă justificând interesul în contestarea deciziei nr. 17/2002.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin decizia nr. 17/2002 (art.3) Consiliul Ştiinţific şi de Administrare al pârâtei reclamante S.C.P.P.B. a recunoscut dreptul de proprietate al notificatorilor G.A., A.P.E. şi G.D.T., conform art. 1 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, asupra imobilului compus din construcţie în suprafaţă de 81 mp. şi teren în suprafaţă de 1417 parcela L 705.

Pârâta-reclamantă prin cererea reconvenţională a invocat, ca motiv de nulitate absolută a deciziei menţionate, faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul ce a făcut obiectul deciziei nu putea fi restituit întrucât se afla în domeniul public al statului, iar deţinătorul imobilului nu avea competenţa de a dispune restituirea bunului în natură fără a parcurge procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998.

Prima instanţă a apreciat că Legea nr. 10/2001 are şi caracter de complinire în raport de celelalte acte normative reparatorii în materie imobiliară, inclusiv Legea nr. 18/1991. Ca atare, nu reprezintă un impediment la restituirea în natură faptul că o suprafaţă de teren aparţine domeniului public, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998 şi nedovedirea faptului că imobilul respectiv făcea parte din domeniul public al statului, obligaţie ce revenea entităţii deţinătoare, conform art. 1169 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun conform art.480 C.civ., s-a constatat că în baza procedurii speciale prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, autorii reclamantului au formulat notificarea nr. 554/2001, în baza căreia a fost emisă decizia nr. 17/2002.

Prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că în concursul dintre legea specială şi legea generală prioritate are legea specială, iar prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acţiune putând constitui un remediu efectiv întrucât în cazul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, de care de altfel au uzat şi autorii reclamantului bunul imobil revendicat, a reintrat în proprietatea acestora după analiza dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, neexistând astfel un conflict intern între legea internă şi Convenţie, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada refuzului pârâtei - reclamante în predarea imobilului în cadrul unei eventuale executări a deciziei care, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, constituie titlul executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul-pârât şi pârâta-reclamantă Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B.

Prin decizia civilă nr. 195/A din 19 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a fost admis apelul formulat de reclamant, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost admisă cererea principală, au fost obligate pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din construcţie în suprafaţă de 81 mp (82,51 mp din măsurători) şi teren în suprafaţă de 1.417 mp, având nr. cadastral 13359 şi intabulat în CF a localităţii Bucureşti cu nr. 31296. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată în apel de intimata pârâtă Academia Ş.A.S.G.I.S. A fost respins apelul formulat de pârâta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Pentru Pomicultură B., ca nefondat.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În prealabil, cu privire la excepţiile procesuale vizând exercitarea dreptului la acţiune în speţă, atât în privinţa cererii principale cât şi a cererii reconvenţionale, Curtea a considerat că se impunea a se analiza limitele învestirii tribunalului, instanţa de apel remarcând şi motivarea deficitară a hotărârii atacate în acest sens.

Curtea a reţinut, astfel, că prima instanţă a fost învestită prin cererea principală cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ., având ca obiect imobilul compus din construcţie în suprafaţă de 82,51 mp şi teren în suprafaţă de 1417 mp. Acţiunea a fost îndreptată împotriva Staţiunii de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. şi împotriva Academiei Ş.A.S.G.I.S., ca deţinătoare în fapt ale imobilului revendicat, în opinia reclamantului, fără nici un titlu.

Acest demers judiciar a fost justificat de reclamant prin faptul că imobilul a intrat în proprietatea sa prin încheierea a trei contracte de vânzare-cumpărare cu proprietarii acestuia privind cota fiecăruia de 1/3, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x9/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x3/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x7/2008, reclamantul arătând totodată că vânzătorii au dobândit, la rândul lor, dreptul de proprietate asupra părţilor de imobil înstrăinate prin decizia nr. 17/2002, emisă de Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. în baza Legii nr. 10/2001.

Au fost invocate astfel dispoziţiile art. 480 C.civ., reclamantul susţinând că pârâtele refuză să îi recunoască dreptul şi să elibereze imobilul, construcţie şi teren.

Curtea a reţinut că obiectul cererii reconvenţionale ce a fost dedusă judecăţii l-a constituit constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 17/2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de pârâta-reclamantă, invocându-se în acest sens încălcarea ordinii publice şi a interesului public prin emiterea acestui act, precum şi a „intereselor altor persoane”, respectiv încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, regimul juridic al terenului restituit fiind cel prevăzut de Legea fondului funciar nr. 18/1991, lipsa identităţii dintre construcţia preluată abuziv în perioada regimului politic comunist şi cea restituită, apartenenţa imobilului restituit la domeniul public al statului, care este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

Curtea a reţinut că intimata-pârâtă Academia Ş.A.S.G.I.S. a ridicat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, întrucât aceasta nu a deţinut niciodată şi nici nu deţine posesia imobilului revendicat, arătând că apelanta-pârâtă-reclamantă S.C.D.P.B. dispune singură de toate bunurile aflate în incinta acesteia.

Această excepţie a fost reiterată cu prilejul dezbaterilor în fond, iar prin sentinţa civilă apelată tribunalul a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale active - în discuţie fiind legitimarea procesuală de a ataca decizia emisă în 2002 prin cererea reconvenţională - cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive - legitimarea procesuală a pârâtei A.S.A.S. fiind singurul aspect pus în discuţie pe aceasta cale.

Or, pârâta A.S.A.S. nu a înţeles să critice modul de soluţionare a acestei excepţii, Curtea remarcând în plus că lipsa oricărei justificări în cuprinsul sentinţei redactate cu privire la respingerea excepţiei era, de asemenea, o împrejurare ce putea fi cenzurată prin intermediul apelului de către instanţa de control judiciar.

Curtea a constatat că ridicarea aceleiaşi excepţii procesuale în faza apelului nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât o anumită conduită procesuală a celor două entităţi acuzate de reclamant că ar deţine fără titlu imobilul revendicat, niciuna dintre pârâte nu a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor art. 64 - 65 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, din perspectiva faptului că reclamantul, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, avea deja un titlu executor pentru punerea în posesie, Curtea a constatat că prin această apărare nu se pune în discuţie o inadmisibilitate procesuală constând în efectuarea unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl interzice expres sau exercitarea unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale, ci constituie o apărare de fond, reiterată în apel, vizând o inadmisibilitate de ordin material în promovarea acţiunii în revendicare - apărare pe care Curtea a analizat-o cu prilejul examinării criticilor de apel referitoare la respingerea în fond a cererii principale.

Analizând în continuare motivele de apel invocate de reclamantul-pârât referitoare la lipsa legitimării procesuale a pârâtei-reclamante S.C.D.P. B. în cererea de constatare a nulităţii absolute a deciziei nr. 17/2002 şi, în subsidiar, la tardivitatea contestării deciziei de către aceasta din urmă, faţă de termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că aceste motive nu sunt întemeiate.

Contrar criticii formulate de apelant, instanţa de fond corect a reţinut că acţiunea în nulitate poate fi introdusă de orice persoană interesată, instanţa de apel reţinând în acelaşi timp interesul actual al pârâtei-reclamante în promovarea şi susţinerea cererii reconvenţionale din perspectiva împrejurării că S.C.D.P. B. este o unitate de interes public a cărei activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul agricol (pomicultură/silvicultură) necesită deţinerea de teren cu destinaţia specială arătată în prezenta cauză, invocându-se faptul că terenul în litigiu ar face parte din această categorie de imobile.

Conform art. 26 alin.(3) din aceeaşi lege, decizia sau dispoziţia motivată poate fi atacată de persoana ce se pretinde îndreptăţită în termen de 30 de zile de la comunicare, legiuitorul reglementând deci o procedură administrativă, finalizată prin decizia/dispoziţia unităţii deţinătoare a imobilului notificat şi o procedură judiciară, declanşată de persoana îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, nemulţumită de modalitatea de soluţionare a notificării. Contestaţiile împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise de deţinătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptăţite, expres prevăzute prin art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Este evident că termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru formularea contestaţiei împotriva deciziei emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu poate fi avut în vedere de instanţa de judecată ca termen de decădere decât în cadrul respectivei contestaţii formulată de persoana ce se pretinde îndreptăţită. Prin urmare, este nefondat motivul de apel formulat de reclamant vizând nerespectarea termenului arătat în cadrul acţiunii cu caracter incidental promovate, conform dreptului comun, de către pârâta-reclamantă.

Nu este exclusă declanşarea unui control judecătoresc al actului pe calea dreptului comun de către persoana interesată care nu are la îndemână calea contestaţiei cu caracter special.

Reţinând admisibilitatea sesizării instanţei de drept comun pentru cenzurarea legalităţii unei decizii cum este aceea ce face obiectul cererii reconvenţionale în cauză, în condiţiile în care aceasta nu a fost contestată de persoanele îndreptăţite beneficiare ale măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 şi a intrat în circuitul civil, neputând fi revocată, văzând şi împrejurarea că acest act nu putea face nici obiectul controlului de legalitate exercitat de către prefect în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ, Curtea a constatat, pentru considerentele ce succed şi care suplinesc în parte cele reţinute în cuprinsul sentinţei apelate, că în mod judicios s-a apreciat de către tribunal asupra caracterului nefondat al cererii.

Referitor la apartenenţa la domeniul public al imobilului restituit, Curtea a reţinut că este corectă statuarea primei instanţei în sensul că nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu interzice restituirea pentru imobile ce aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii.

Potrivit art. 1 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, este deţinător al imobilului notificat, în sensul legii, orice entitate, cu personalitate juridică, care exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată, ori care are bunurile înregistrate în patrimoniul său.

Trebuie observat că principiul prevalenţei restituirii în natură funcţionează chiar şi în ipotezele avute în vedere de art. 16 din lege.

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 136/1998, a arătat fără echivoc că prerogativa statului de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii lor, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este pe deplin compatibilă cu competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 21 şi 125 din Constituţie. „Simpla apartenenţă a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar şi, cu atât mai puţin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent” .

Prevederile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, inclusiv în raport cu prevederile legilor fondului funciar, Legea nr. 18/1991 şi, respectiv Legea nr. 167/1997, ceea ce nu înseamnă că normele Legii nr. 10/2001 ar putea fi însă folosite pentru eludarea dispoziţiilor restrictive prevăzute de alte acte normative reparatorii.

Curtea a reţinut că susţinerile apelantei-pârâte referitoare la categoria terenului în litigiu sunt combătute de înscrisurile depuse la dosar, menţionând terenul ca fiind în intravilanul localităţii.

Afirmaţiile apelantei referitoare la procedura de trecere din domeniul public al statului în domeniul privat al statului stabilită în mod expres de Legea nr. 213/1998, prin prevederile art.10 alin.(2), sunt lipsite de relevanţă prin raportare la obiectului acţiunii reconvenţionale - constatarea nulității absolute a deciziei - sancţiune care intervine în cazul încălcării prin emiterea actului juridic a unor norme imperative în vigoare ce ocrotesc un interes public.

Curtea a apreciat ca întemeiate apărările apelantului-reclamant şi cele ale intimaţilor-intervenienţi vizând imposibilitatea invocării de către unitatea emitentă a actului a nulităţii acestuia din perspectiva încălcării prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a notificatorilor, având în vedere chiar natura juridică a deciziei nr. 17/2002.

Respectiva decizie a fost emisă în cadrul procedurii de restituire prin echivalent, reglementată de Legea nr. 10/2001, căreia i s-a dat curs de pârâta-reclamantă după ce a constatat că notificarea persoanelor îndreptăţite la restituire, autorii reclamantului, viza un imobil-teren ocupat cu plantaţii pomicole cu o mare valoare ştiinţifică, restituirea în natură neputându-se face pe vechiul amplasament, fără a afecta grav activitatea Staţiunii. În aceste condiţii, de comun acord cu beneficiarii restituirii, pârâta-reclamantă a stabilit care să fie terenul acordat în compensare, împreună cu construcţia, neidentificând la acel moment nici un impediment legat de calificarea imobilului propus spre compensare care să facă inoperabilă această modalitate de restituire, reglementată de Legea nr. 10/2001 - act normativ considerat, de asemenea, incident restituirii prin raportare la imobilul notificat, conform art. 2 lit. e) din aceeaşi lege.

Odată acceptată oferta de restituire prin echivalent, conform procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001, între părţi intervine un veritabil contract de dare în plată, act bilateral cu titlu oneros având ca finalitate transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun, împrejurare în care transmiţătorul este ţinut de obligaţia de a garanta dobânditorului/subdobânditorilor că nu vor fi tulburaţi în exercitarea prerogativelor de proprietar, conform dreptului comun.

Or, pârâta-reclamantă, care nu este un terţ vătămat prin actul contestat, tinde, pe calea acestei acţiuni în nulitate, să repună în discuţie chiar procedura de restituire prin compensare, finalizată prin emiterea propriei decizii necontestate conform procedurii judiciare reglementată de legea specială şi intrată astfel în circuitul civil, contrar principiului securității raporturilor juridice, exclusiv în scopul valorificării unui interes personal, legat de întinderea dreptului său de administrare.

În privinţa soluţiei date de tribunal cererii principale, Curtea a constatat că sunt fondate criticile formulate de apelantul-reclamant, în mod greşit fiind respinse pretenţiile acestuia privitoare la imobilul în litigiu.

Astfel, Curtea a reţinut că, printr-o motivare confuză şi contradictorie, tribunalul a considerat neîntemeiat demersul judiciar al reclamantului, reţinând, pe de o parte, că acţiunea în revendicare fundamentată pe art. 480 C.civ. ar constitui un remediu efectiv pentru valorificarea dreptului de proprietate, în condiţiile în care autorii reclamantului au dobândit dreptul asupra imobilului revendicat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (menţionând în acest sens jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv, decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit refuzul predării imobilului în temeiul deciziei emise conform Legii nr. 10/2001, care constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Tribunalul a fost învestit cu o acţiune în revendicare de drept comun, având ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate invocat de reclamant, în baza art. 480 C.civ., ţinându-se seama de titlurile exhibate de acesta - contractele de vânzare-cumpărare mai sus-menţionate având ca obiect dreptul de proprietate asupra părţilor de imobil acordate vânzătorilor prin decizia nr. 17/2002, emisă de Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. în baza Legii nr. 10/2001 şi dobândirea posesiei asupra imobilului revendicat, deţinut în prezent fără titlu de unităţile pârâte.

Prin urmare, trimiterile primei instanţe la considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite nu au legătură cu cadrul procesual reţinut, având în vedere că prin respectiva decizie s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C.civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Curtea a constatat deci că singura posibilitate de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamant îl constituie această acţiune de drept comun, perfectarea convenţiilor translative de proprietate intrând, de asemenea, sub incidenţa dreptului comun urmând a fi respinse în acest context şi susţinerile legate de punerea în executare a deciziei nr. 17/2002, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, punerea în executare a deciziei se poate face, în termenul de prescripţie, în cazul existenţei unui refuz de predare a imobilului restituit. Curtea a reţinut însă că, în virtutea Convenţiei înregistrată sub nr. 261/2002 beneficiarii deciziei, obligându-se să păstreze intacte plantaţiile existente pe parcelele retrocedate, să permită neîngrădit pârâtelor accesul pentru colectarea datelor de cercetare, a probelor de fructe, precum şi a producţiilor rezultate, au acordat pârâtei-reclamante posibilitatea de a efectua toate lucrările de întreţinere a plantaţiei, aceasta din urmă deţinând ca atare un drept temporar de a utiliza imobilul, drept ce a încetat în toamna anului 2002.

La acest moment, în calitate de subdobânditor cu titlu oneros al imobilului în litigiu, apelantul-reclamant nu mai poate proceda la punerea în executare a titlului de proprietate deţinut de autorii săi, puşi în posesie conform convenţiei menţionate, urmând deci a fi respinsă şi apărarea legată de pretinsa inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare din perspectiva caracterului executoriu al deciziei emise conform Legii nr. 10/2001.

Curtea a reţinut, din actele depuse la dosar, refuzul pârâtelor de a preda imobilul revendicat, acestea fiind puse în întârziere, sub aspectul obligaţiei de a elibera imobilul, prin comunicarea notificării-somaţie înregistrată la BEJ D.G., sub nr. xx5/2008. De altfel, această conduită s-a manifestat în tot cursul procesului, poziţia acestora fiind evidentă în acest sens, contrar celor reţinute de tribunal prin sentinţa atacată.

În consecinţă, Curtea a constatat că apelantul-reclamant şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x9/2008, nr. x3/2008 respectiv, nr. x7/2008, intabulate în cartea funciară, în condiţiile în care pârâtele ocupă fără nici un titlu acest imobil, nemaiputând opune vreun drept real după finalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin emiterea deciziei nr. 17/2002 a S.C.D.P. B.

Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs pârâtele Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ. şi Academia Ş.A.S.G.I.S., în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. a arătat că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal a admis acţiunea în revendicare, motivarea instanţei fiind dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii. În mod nelegal a respins cererea reconvenţională formulată prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 17/2002, deoarece S.C.D.P. B. nu are calitatea de a atribui bunuri din domeniul public şi privat al statului, deoarece aceasta este concesionar, conform contractului de concesiune nr.70/2002, calitatea de proprietar o deţine Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului, ca administrator. De aceea, decizia Consiliului de Administraţie nr. 17/2002 a încălcat legislaţia privind drepturile de proprietate ale Ministerului Finanţelor Publice.

Prin urmare, reclamantul a încercat să inducă în eroare instanţa şi să intre în posesia unui teren şi a unei construcţii care de fapt sunt proprietatea Statului Român.

Aşa cum rezultă din Legea nr. 213/2008, cât şi din Legea nr. 45/2009 modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011 anexa 3.35, terenul reclamat şi construcţia existentă pe acesta se află în domeniul public al statului care, conform actelor normative menţionate mai sus, precum şi a Constituţiei sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Decizia a cărei nulitate absolută se solicită a se constata a fost emisă ilegal, în temeiul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, față de situaţia juridică a autorului reclamantului-pârât, acestuia îi erau aplicabile dispoziţiile legislaţiei reparatorii în materie de fond funciar, respectiv Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, ci nu Legea nr. 10/2001 aplicabilă imobilelor naţionalizate.

Natura juridică a imobilului este aceea de teren agricol extravilan iar la poziţia 5 pct. I din anexa Legii nr. 213/1998 sunt menţionate în mod expres ca făcând parte din domeniul public al statului „terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvice destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice superioare şi de animale de rasă”.

Potrivit art. 10 alin. (2) „trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului...” însă, din acest punct de vedere, instanţele au analizat în mod superficial înscrisurile depuse în sprijinul cererii reconvenţionale.

Apartenenţa la domeniul public al statului a acestei suprafeţe de teren este atestată şi de Legea nr.72/2011, care stabileşte şi patrimoniul S.C.D.P. B. care are calitatea de concesionar a terenului, urmare contractului încheiat cu A.D.S. Ca atare, potrivit unor dispoziţii legale inaplicabile în speţă (Legea nr. 10/2001), în mod ilegal s-a dispus prin decizia atacată restituirea în natură.

Totodată restituirea în natură a terenului în cauză s-a făcut cu încălcarea art. 136 din Constituţia României şi a legislaţiei privind proprietatea publică a statului. Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Ş.A.S.G.I.Ş. şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare are prevederi explicite faţă de apartenenţa terenului la domeniul public al statului [art. 31 alin. (2)]. Potrivit art. 26 și 28 din Legea nr. 45/2009, Staţiunea de

Cercetare şi Dezvoltare Pomicolă B. este instituţie de drept public.

Prin efectul legii şi prin afectaţiune dată prin lege acestor terenuri, acestea sunt imprescriptibile, insesizabile şi inalienabile, condiţii în care în mod greşit au fost atribuite unor persoane fizice, urmare reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.

2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta Academia Ş.A.S.G.I.S. a arătat că a invocat prima dată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.S.A.S. prin întâmpinare, la fond, în temeiul art. 161 C.proc.civ. A reiterat această excepţie şi cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, însă instanţa de fond a respins excepţia, fără a justifica în vreun fel motivele de fapt şi de drept pentru care a respins excepţia.

În faza apelului, a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.S.A.S., motivat de faptul că nu a avut niciodată posesia imobilului revendicat.

S.C.D.P. B., potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 72/2011, are personalitate juridică, dispunând singură de toate bunurile aflate în incinta sa, indiferent de modul în care le deţine. Se justifică reiterarea excepţiei în faza apelului, chiar dacă pârâta nu a declarat apel pe acest motiv deoarece, prin lipsa oricăror argumente în soluţionarea de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de A.S.A.S., neexaminând în vreun fel prin considerente apărările subscrisei pe această excepţie, instanţa de fond nu a devoluat acest aspect şi astfel nu a intrat în puterea de lucru judecat.

Instanţa de apel a constatat că ridicarea aceleiaşi excepţii procesuale în faza apelului nu poate fi primită, nemaiputând fi pusă în discuţie legitimarea procesuală a recurentei, motiv pentru care, în mod nefondat, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată în apel de A.S.A.S.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1. În recursul declarat, pârâta Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. a criticat menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale apreciind că, în mod greşit, au fost considerate ca nefondate aspectele care susţin cererea de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 17/2001.

Recurenta a invocat, pe de o parte, faptul că terenul în litigiu nu se afla în intravilan, ci era un teren agricol, situaţie juridică în raport de care măsurile reparatorii nu puteau fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, faptul că terenul acordat în compensare nu putea fi restituit în natură deoarece făcea parte din domeniul public al statului, fiind imprescriptibil, insesizabil şi inalienabil şi nu fusese trecut în domeniul privat pentru a putea fi retrocedat.

Întrucât aspectele menţionate reprezintă motive de nulitate absolută ale dispoziţiei nr. 17/2001, se impune verificarea valabilităţii acestei dispoziţii în raport de situaţia juridică a imobilului şi de legislaţia în vigoare la momentul emiterii dispoziţiei nr. 17/2001, motiv pentru care prevederile Legii nr. 45/2009 şi Legii nr. 72/2011 nu sunt incidente în cauză.

Potrivit art. 35 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 terenurile proprietate de stat, administrate de staţiunile de cercetări ştiinţifice, destinate cercetării aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora, urmând ca în 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii, Guvernul să delimiteze suprafeţele de teren strict necesare cercetării.

Această delimitare s-a realizat în anexa H.G. nr. 517/1999, la poziţia nr. 22, unde Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. este menţionată cu 442 ha pentru cercetare. Ulterior, pentru acest teren s-a încheiat contractul de concesiune nr. 70/2002 cu Ministerul Finanţelor Publice.

Însă la 13 martie 2002, anterior contractului de concesiune, cât şi a altor acte precum procesul-verbal de inventariere a terenului menţionat în Ordinul M.A.A.P. nr. 150/2002 şi Ordinul M.A.P. nr. 106/2002, pârâta S.C.P.P.B. a emis dispoziţia nr. 17 prin care, din suprafaţa totală de 442 ha, au fost identificate terenul şi construcţia în litigiu pentru a fi restituite în compensare către reclamant, în temeiul Legii nr.10/2001, argumentat de faptul că erau „disponibile”, astfel cum rezultă din cuprinsul notei din data de 12 decembrie 2001.

Prin urmare, la momentul emiterii dispoziţiei, terenul acordat în compensare a fost apreciat de către unitatea deţinătoare ca fiind disponibil, ceea ce înseamnă că nu era utilizat la acel moment pentru cercetare. Conform art. I pct. 5 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din „terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ

agricol şi silvic, destinate cercetării (…)”.

În aceste condiţii, deşi Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. deţinea o suprafaţă de 442 ha de teren în folosinţă, în calitatea sa de staţiune de cercetare ştiinţifică, în temeiul Legii nr. 213/1998, destinaţia de utilitate publică la care se referă art. I pct. 5 din Anexa 1 a acestei legi nu este aplicabilă pentru terenul acordat în compensare, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei ca terenul să fie destinat cercetării. Ca atare, nu se poate reţine că terenul acordat în compensare făcea parte din domeniul public al statului şi, în aceste condiţii, rămâne fără obiect critica recurentului referitoare la încălcarea art. 10 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 prin omisiunea de a trece terenul din domeniul public al statului în domeniul privat, ca măsură prealabilă, necesară pentru a dispune acordarea sa ca măsură reparatorie în temeiul legilor de reparaţie.

Deţinătoarea imobilului la momentul emiterii dispoziţiei nr. 17/2002 era Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. Art. 20 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 17/2002, stipula că emiterea dispoziţiilor de restituire a imobilelor se realizează de către unităţile deţinătoare ale bunurilor, iar nu de către proprietarii acestora, motiv pentru care apare ca nefondată şi susţinerea recurentei că dispoziţia nr. 17/2002 nu putea fi emisă decât de către Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de proprietar al imobilelor restituite.

Recurentul a criticat modul de soluţionare a cererii reconvenţionale şi din perspectiva greşitei aplicări a Legii nr. 10/2001. În opinia sa, luând în considerare situaţia juridică a terenului acordat în compensare, care se afla în categoria de folosinţă teren arabil, în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991, iar nu cele ale Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia a fost emisă dispoziţia nr. 17/2002.

Şi această critică este nefondată întrucât imobilele acordate în compensare au fost identificate în raportul de expertiză efectuat la data de 9 septembrie 2009 şi constau în: terenul în suprafaţă de 1.417 mp (ocupat de cultură pomicolă tip arbori fructiferi şi de alei betonate) şi o clădire asimilată locuinţei.

Verificând situaţia juridică a acestui teren la momentul la care s-a emis dispoziţia atacată, se constată că destinaţia sa era aceea de teren intravilan. Astfel, notificarea nr. 554/2001 a vizat terenul în suprafaţă de 8 ha situat în incinta Staţiunii de Cercetare şi Producţie Pomicolă B., iar din planul de amplasament al aceluiaşi imobil, emis de SCPA RMDT la 22 iulie 2002 şi avizat de Ministerul Administraţiei Publice, rezultă că terenul era situat în intravilan.

Acest aspect se coroborează cu evidenţele fiscale actuale şi cu cele de carte funciară din care rezultă că imobilul în litigiu este situat în prezent în intravilan, ceea ce dovedeşte că şi-a păstrat această destinaţie şi ulterior anului 2002 şi că menţiunile din Ordinul M.A.A.P. nr. 150/2002 şi Ordinul M.A.P. nr. 106/2002 sunt eronate.

Prin urmare, ambele instanţe de fond au apreciat în mod corect că dispoziţia nr. 17/2002 a fost emisă în mod valabil în temeiul Legii nr. 10/2001.

Deşi recursul declarat de pârâta-reclamantă Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă B. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., argumentele aduse în susţinerea sa pot fi încadrate doar în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel că motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 a fost invocat doar formal şi nu va putea fi analizat.

2. Analizând recursul formulat de Academia Ş.A.S.G.I.S., se observă că acesta se referă exclusiv la greşita soluţionare a apelului din perspectiva menţinerii soluţiei primei instanţe care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Academiei. Instanţa de apel a motivat această soluţie în sensul că, deşi excepţia a fost respinsă fără a fi motivată, reiterarea sa în apel nu se poate realiza în absenţa unei cereri de apel.

Această soluţie este corectă întrucât, deşi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive constituie o excepţie de ordine publică, care poate fi invocată în orice fază procesuală, odată ce a fost invocată la prima instanţă de fond, nu mai poate fi reiterată în căile de atac, eventualele critici cu privire la modul de soluţionare a acestei excepţii de către prima instanţă putând fi invocate exclusiv prin motivele de apel şi de recurs.

Or, atâta vreme cât Academia Ş.A.S.G.I.S. nu a formulat apel, soluţia dată acestei excepţii, chiar dacă nu a fost motivată, a intrat sub putere de lucru judecat, deci nu mai poate fi supusă controlului de legalitate sub nici un aspect.

Faţă de toate aceste considerente ambele recursuri au fost respinse în temeiul art. 312 alin. (1)

C.proc.civ.