International freight transport insurance: commencement of limitation period triggered by carrier liability claim rather than insured event

Contract de transport internaţional de mărfuri. Producerea riscului asigurat. Acţiune în despăgubiri formulată de cărăuş împotriva asiguratorului său. Invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

contract de transport internaţional de mărfuri

contract de asigurare

răspunderea cărăuşului

excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

C. civ. din 1864, art. 1106, art. 1108 pct. 1

C.M.R.*, art. 13 alin. (1), art. 17, art. 18, art. 23-art. 26

Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (2) art. 7 alin. (1), art. 8

În cazul in care cărăuşul dintr-un contract de transport internaţional este chemat în judecată de către expeditorul mărfii, subrogat, în condiţiile art. 1106 şi ale art. 1108 pct. 1 C. civ., în dreptul conferit destinatarului mărfii de art. 13 alin. (1) din C.M.R., pentru recuperarea prejudiciului cauzat ca urmare a producerii riscului asigurat, expeditorul devenind astfel păgubitul din contractul de transport, respectiv persoană îndreptăţită să încaseze despăgubirea din asigurare, nu se poate considera că data naşterii dreptului la acţiune este data la care s-a produs riscul asigurat, ci data la care păgubitul din contractul de transport a reclamat despăgubiri de la cărăuş.

Prin urmare, este neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de asiguratorul cărăuşului, întrucât dreptul asiguratului la despăgubiri nu este legat exclusiv de momentul producerii riscului asigurat, ci de momentul în care este antrenată răspunderea acestuia, în calitate de cărăuş, în baza contractului de transport internaţional faţă de destinatar sau faţă de expeditor, după caz.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2755 din 26 septembrie 2014

Notă : * C.M.R. – Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele.

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. xx46/120/2011, la 28 martie 2011, pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanta SC S.R. SA, prin Sucursala Arad, a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.D. SRL şi a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata de despăgubiri în sumă de 162.765,14 lei (echivalentul a 38.454,21 Euro) şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.866 lei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat cu titlu preliminar că la sfârşitul anului 2009 firma R. a fuzionat cu SC S.R. SA, fiind absorbită de aceasta din urmă societate, care a preluat toate drepturile şi obligaţiile societăţii absorbite.

A arătat că prin contractul de transport nr. 253 din 12 februarie 2009 pârâta s-a obligat să efectueze un transport de marfă pe ruta România – Franţa – Anglia, că la preluarea mărfii i s-au predat prepusului pârâtei actele, marfa şi instrucţiuni prin care i s-a interzis categoric parcarea în locuri neamenajate şi/sau nepăzite, sub sancţiunea angajării răspunderii transportatorului pentru furtul mărfii şi că, în ciuda interdicţiei impuse, prepusul pârâtei a parcat în Bruxelles într-o zonă nesigură, unde marfa a fost furată.

A arătat reclamanta şi că prejudiciul a fost constatat în prezenţa prepusului pârâtei, care a semnat menţiunea în acest sens făcută pe CMR, că pârâta a fost notificată de către reclamantă cu privire la furt, dar că pârâta nu a răspuns notificării şi nici încercărilor de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă.

De asemenea, reclamanta a precizat că a achitat suma datorată contractantului său, firma DSV din Anglia, pentru care aceasta din urmă a emis factura nr. 201755 din 19 iulie 2010 şi că, în temeiul art. 969 şi 970 C. civ., ca şi al art. 36 C. com., solicită ca pârâta să îi repare prejudiciul cauzat prin executarea contractului de transport.

În susţinerea cererii au fost invocate şi prevederile art. 46, 418, 423 şi 425 C. com., prevederile art. 1073, 1091, 1474 şi 1475 C. civ., precum şi prevederile art. 17 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (numită în continuare C.M.R).

La 14 iunie 2011 pârâta a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie.

Pe cale de întâmpinare s-a apărat faţă de cererea introductivă de instanţă, invocând prescripţia dreptului la acţiune faţă de dispoziţiile art. 32 part. 1 din C.M.R. Pe fond, a solicitat respingerea cererii cu motivarea de esenţă că suma pretinsă de reclamantă cu titlu de despăgubiri nu a fost determinată conform contractului de transport şi că este mult superioară celei datorate. În plus, pârâta a arătat că transportul a fost asigurat până la concurenţa sumei de 100.000 Euro, astfel că răspunderea contractuală urmează a se răsfrânge asupra asigurătorului.

Prin cererea de chemare în garanţie, pârâta a solicitat obligarea SC U.A. SA U.V.I.G. - Sucursala Târgovişte la plata sumei cu care va cădea în pretenţii faţă de reclamantă, raportat la faptul că a încheiat cu asigurătorul poliţa AV nr. 0517649, iar paguba s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei.

La termenul din 27 octombrie 2011 tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa nr. 3397 din 7 decembrie 2011, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantă. Le-a obligat pe pârâta SC A.D. SRL şi pe chemata în garanţie SC U.A. SA U.V.I.G. - Sucursala Târgovişte să plătească reclamantei suma de 38.454,21 Euro, în echivalent în lei la data plăţii şi cheltuieli de judecată în sumă de 4.870 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cauză există o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din neîndeplinirea corespunzătoare a prestaţiei pârâtei (respectiv parcarea într-o zonă nesigură), prestaţie ce a cauzat reclamantei un prejudiciu constând în suma imputată reclamantei de partenerul extern beneficiar al serviciului de transport.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că în speţă nu sunt îndeplinite prevederile C.M.R., că termenul de prescripţie este de 3 ani şi că în privinţa acestuia a operat şi un caz de întrerupere a cursului, urmare a notificării depuse la 23 februarie 2009 şi a convocării la rezolvare a litigiului pe cale amiabilă.

Tribunalul a reţinut că prejudiciul s-a produs din culpa prepusului societăţii pârâte, care, deşi avertizat, a parcat mijlocul de transport într-un loc neamenajat, că pârâta nu a contestat situaţia de fapt şi că suma pretinsă de reclamantă (şi pe care aceasta a plătit-o beneficiarului extern al transportului) a fost calculată şi stabilită de beneficiar conform art. 23 din Convenţia C.M.R.

Având în vedere contractul de transport şi pe cel de asigurare încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie, tribunalul a apreciat că se impune admiterea cererii de chemare în judecată faţă de pârâtă şi de chemata în garanţie.

Prin decizia nr. 53 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelul principal formulat de apelanta U.A. SA (fostă U.V.I.G. – Sucursala Târgovişte) şi cererea de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă SC A.D. SRL.

Prin decizia nr. 1346 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul formulat de U.A. SA, a casat decizia nr. 53 din 16 mai 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. A anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC A.D. SRL împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a decide astfel asupra recursului declarat de chemata în garanţie, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel a motivat aspectele privind prescripţia dreptului material la acţiune doar din perspectiva art. 32 alin. (2) din Convenţia C.M.R., nu însă şi din perspectiva art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum s-a invocat prin cererea de apel.

În acest context, instanţa supremă a apreciat că nemotivarea instanţei de apel sub aspectele sus-menţionate echivalează cu nepronunţarea asupra situaţiei litigioase, altfel spus cu necercetarea fondului, ceea ce face imposibil controlul judiciar şi constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de casare a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi a dispus ca instanţa de apel, în rejudecare, să ţină seama de toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, instanţa supremă a reţinut că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar şi l-a anulat ca netimbrat în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi cu dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 32/1995.

Prin decizia nr. 89 din 22 octombrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul principal declarat de chemata în garanţie U.A. SA.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în rejudecare că apelanta a invocat prevederile art. 3 alin. (2) și ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în raport de ipoteza stipulată la art. 9 pct. 4 din Condițiile privind asigurarea de răspundere a transportatorilor auto în calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate (C.M.R.), parte integrantă din contractul de asigurare și că a susținut că în cauză termenul de prescripție este de 2 ani, fiind împlinit în februarie 2011, înainte de introducerea cererii de chemare în garanție.

Instanța de apel a evocat prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și prevederile art. 9 pct. 4 din Condiții (C.M.R.), iar din interpretarea coroborată a condițiilor impuse de cele două texte legale a reținut că exonerarea asigurătorului de plata despăgubirilor intervine numai dacă în intervalul de doi ani de la data producerii evenimentului nu a fost solicitată acordarea despăgubirilor.

Față de faptul că pârâta a avizat producerea evenimentului și a solicitat plata despăgubirilor de daună nr.702957367 la 19 martie 2009, instanța de apel a apreciat că nu poate fi primită ipoteza apelantei în sensul exonerării sale de la plata despăgubirilor.

Referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a evocat prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a apreciat că nu poate reține susținerea apelantei în sensul că termenul a început să curgă de la data producerii riscului asigurat, întrucât ar lăsa fără efect solicitările și avizările producerii evenimentului, care ar putea fi tergiversate până la împlinirea termenului de prescripție.

În aceste context, a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la 13 august 2010, când pârâta a primit de la reclamantă factura de daune, acesta fiind momentul la care i s-au solicitat despăgubiri și la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la data de 13 august 2010, instanța de apel a apreciat că introducerea cererii de chemare în garanție la 16 iunie 2011 s-a făcut înăuntrul termenului de prescripție, prin urmare excepția a fost apreciată ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut în rejudecare raporturile contractuale existente între reclamantă și pârâtă, întemeiate pe contractul de transport SEI-00253-AC din 12 februarie 2009, precum și faptul că pârâta a acceptat să preia marfa la transport cu respectarea specificațiilor expeditorului, una dintre specificații vizând interdicția de a parca în locuri neamenajate și/sau nepăzite.

A evocat prevederile art. 17 pct. 1 din C.M.R. și a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâta având a răspunde în temeiul art. 969 C. civ. pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prejudiciu cert la data la care pârâta a primit din partea reclamantei factura de daune.

A subliniat faptul că în speță a fost dovedită culpa pârâtei, constând în nerespectarea instrucțiunilor privind locurile de parcare.

De asemenea, a reținut că răspunderea apelantei este antrenată în virtutea contractului de asigurare încheiat de aceasta cu pârâta, a sumei asigurate și a faptului că evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului de asigurare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat apelanta-chemată în garanție, cauza fiind înregistrată la nr. xx46/120/2011* la 20 ianuarie 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 299, raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizează soluţia instanţei de prim control judiciar sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta arătând că în susţinerea acestei excepţii a invocat prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi prevederile art. 9 pct. 4 din Condiţiile privind asigurarea de răspundere a transportatorului auto în calitatea de cărăuş, înscris care este parte integrantă a contractului de asigurare.

A arătat recurenta că instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi nelegal dispoziţiile sus-menţionate, apreciind că exonerarea asigurătorului de la plată intervine în termen de 2 ani de la data producerii evenimentului numai dacă acordarea despăgubirilor nu a fost solicitată de cei îndreptăţiţi în această perioadă.

Recurenta a criticat acest raţionament susţinând că, prin avizarea evenimentului, asigurătorul este doar înştiinţat despre producerea unui risc, asiguratul având obligaţia de a depune documentele necesare pentru evaluarea pagubei şi pentru stabilirea existenţei dreptului de a cere despăgubiri. În aceeaşi ordine de idei, a susţinut şi că, dacă asiguratul nu întreprinde demersuri pentru acordarea despăgubirilor în termenul de doi ani, asigurătorul nu poate acorda ceva ce nu s-a solicitat, ceea ce exclude situaţia tergiversării rezolvării solicitării până la îndeplinirea termenului de prescripţie.

În cadrul aceleiaşi critici, recurenta a arătat şi că instanţa de apel confundă data avizării producerii accidentului şi data solicitării despăgubirilor, în condiţiile în care în asigurarea de răspunderea civilă răspunderea asigurătorului nu poate fi antrenată decât în condiţiile art. 44 din Legea nr. 136/1995, respectiv cu condiţia ca asiguratul să facă dovada că l-a despăgubit pe cel păgubit, dovadă care în cauză nu s-a făcut.

Subsumat aceleiaşi critici, s-a arătat de către recurentă că instanţa de apel, reţinând că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, a ignorat faptul că întinderea pagubei era cunoscută încă de la data completării scrisorilor de trăsură, în care destinatarul mărfii a precizat numărul de colete furate din autovehicul, context în care factura emisă în august 2010 constituie doar momentul cuantificării daunei.

Faţă de aceste argumente, recurenta a conchis că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 2 ani este data producerii accidentului, acesta fiind singurul moment cert şi a susţinut că a lăsa la latitudinea terţilor stabilirea momentului de debut pentru curgerea termenului de prescripţie echivalează cu a manevra această instituţie în favoarea terţilor şi a creditorului, nu în favoarea debitorului.

În fine, recurenta a arătat că în cauză nu a intervenit niciuna din cauzele de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzute de art. 13, respectiv de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, solicitarea de acordare a despăgubirilor la care face referire clauza 9 pct. 4 din Condiţiile de asigurare trebuind înţeleasă în sensul art. 16 lit. b) din actul normativ precitat, anume în sensul introducerii cererii de chemare în judecată înăuntrul, nu după împlinirea termenului de prescripţie.

Al doilea motiv de recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 17 pct. 2 din C.M.R., care instituie situaţiile exoneratoare de răspundere a transportatorului.

În susţinerea acestei critici, recurenta a arătat, în esenţă, că prepusul pârâtei (conducătorul auto) a luat toate măsurile de prevedere rezonabile şi fireşti pentru ca autovehiculul şi marfa să fie în siguranţă pe durata staţionării, caz în care furtul mărfii întruneşte cerinţele existenţei cazului fortuit, iar răspunderea transportatorului era înlăturată, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 şi 23 din C.M.R. şi cu dispoziţiile art. 2 din Condiţiile de asigurare C.M.R., parte a contractului de asigurare.

Recurenta a invocat în drept şi dispoziţiile art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

La 19 septembrie 2014, intimata-reclamantă SC S.R. SA a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt faţă de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, invocate de recurentă în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi reţinute şi de către instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, sunt aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale (alin. 1), respectiv în cazul răspunderii întemeiate pe faptul juridic licit (alin. 2).

În speţă, însă, pârâta şi chemata în garanţie se află în raporturi juridice contractuale, generate de contractul de asigurare, caz în care dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 devin inaplicabile, găsindu-şi incidenţa norma generală, respectiv art. 7 din acelaşi act normativ, care stabileşte în alin. (1) regula generală pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv data când se naşte dreptul la acţiune, instanţa supremă subliniind că este vorba despre dreptul la acţiune al asiguratului (intimata-pârâtă) împotriva asigurătorului (recurenta-chemată în garanţie).

Pentru a determina acest moment, instanţa supremă evidenţiază că intimata-pârâtă este parte în contractul de transport internaţional încheiat cu intimata-reclamantă, având calitatea de transportator (cărăuş) şi că a respectat obligaţia asumată la rubrica „Menţiuni speciale”, în sensul că a încheiat cu recurenta-chemată în garanţie un contract de asigurare pentru marfa pe care trebuia să o transporte.

Aşa cum rezultă din art. 1 pct. 1 din Condiţiile de asigurare, parte integrantă a contractului de asigurare, recurenta s-a obligat să o asigure pe intimata-pârâtă (transportator) pentru cazurile de răspundere a acesteia în ceea ce priveşte mărfurile transportate, la art. 2 din Condiţiile de asigurare fiind prevăzute in terminis „răspunderile” asigurate, care sunt în realitate riscurile asigurate.

Din examinarea coroborată a celor două clauze din Condiţiile de asigurare reiese că, în condiţiile stipulate de părţi şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 17, art. 18, art. 23-26 din C.M.R., asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri la producerea evenimentului asigurat.

Or, în termenii convenţiei, dreptul asiguratului la despăgubiri nu este legat exclusiv de momentul producerii riscului asigurat, ci de momentul în care este antrenată răspunderea acestuia, în calitate de cărăuş, în baza contractului de transport internaţional faţă de destinatar sau faţă de expeditor, după caz.

În alte cuvinte, la producerea riscului asigurat (pierdere totală sau parţială a mărfii, avarierea acesteia sau întârziere în predarea ei) cărăuşul nu are a pretinde despăgubiri de la asigurator, întrucât aceste despăgubiri i se cuvin asiguratului doar pentru ca acesta să despăgubească la rândul său partea păgubită pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 23 din C.M.R., încorporate în art. 2 din Condiţiile de asigurare, care arată neîndoielnic că despăgubirea din asigurare se datorează când (…) este pusă în sarcina transportatorului o despăgubire pentru pierderea totală ori parţială a mărfii.

Raportat la speţă, trebuie subliniat faptul că, în mod atipic faţă de specificul contractului de transport internaţional, transportatorul nu este acţionat în judecată de către destinatarul mărfii.

Acesta din urmă a ales să se îndrepte, pentru recuperarea prejudiciului, împotriva expeditorului în temeiul convenţiei care îl îndrituia să primească marfa, expeditorul l-a despăgubit şi, urmare a plăţii, s-a subrogat în condiţiile art. 1106 şi ale art. 1108 pct. 1 C. civ. în dreptul conferit destinatarului de art. 13 alin. (1) din C.M.R.

Ca urmare a subrogaţiei, expeditorul l-a chemat în judecată pe cărăuş, solicitând angajarea răspunderii acestuia din urmă, expeditorul devenind astfel păgubitul din contractul de transport, respectiv persoană îndreptăţită să încaseze despăgubirea din asigurare.

Acestea sunt considerentele pentru care instanţa supremă a înlăturat susţinerile recurentei-chemate în garanţie, făcute oral la termenul din 26 septembrie 2014 la interpelarea instanţei şi consemnate în practicaua prezentei decizii, cu privire la data naşterii dreptului la acţiune, instanţa apreciind că aceasta nu este data la care s-a produs riscul asigurat, ci data la care păgubitul din contractul de transport a reclamat despăgubiri de la cărăuş, anume 28 martie 2011, data cererii introductive de instanţă.

Cum cererea de chemare în judecată a recurentei, formulată în modalitatea cererii de chemare în garanţie, raportat la calitatea procesuală a cărăuşului de pârât, a fost depusă la dosar la 14 iunie 2011, reiese că intimata-pârâtă şi-a exercitat dreptul la acţiune împotriva asigurătorului înăuntrul termenului prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la acest raţionament şi la dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune a răspunde celorlalte argumente aduse în susţinerea primei critici şi întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii a căror incidenţă a fost înlăturată.

Pentru identitate de raţiune, este apreciată ca fiind de prisos analiza argumentelor legate de suspendarea şi de întreruperea cursului prescripţiei, câtă vreme dreptul la acţiune a fost apreciat ca exercitat în termen.

În ceea ce priveşte argumentul întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 9 pct. 4 din Condiţiile de asigurare, instanţa supremă l-a apreciat ca neîntemeiat.

Examinând cele două alineate ale acestei clauze, se constată că părţile au convenit ca nesolicitarea din partea asiguratului a despăgubirii din contract în termen de doi ani de la data producerii evenimentului asigurat să aibă drept consecinţă pierderea dreptului asiguratului, corelativ cu eliberarea asigurătorului de obligaţia plăţii.

Faţă de consecinţele prevăzute prin sus-amintita clauză, se poate conchide că părţile au convenit o sancţiune specifică decăderii, nu prescripţiei dreptului material la acţiune, câtă vreme este vorba despre pierderea dreptului însuşi.

Pe cale de consecinţă, în mod netemeinic se solicită valorificarea acestui argument specific instituţiei decăderii în susţinerea excepţiei întemeiate pe instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pentru toate aceste argumente, instanţa supremă a apreciat că soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este legală şi temeinică, iar motivul de recurs care vizează această soluţie este nefondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte a reţinut că, pentru a stabili dacă în cauză există un motiv exonerator de răspundere, respectiv cazul fortuit, instanţa de apel a procedat la examinarea probelor administrate şi a clauzelor contractuale, pe baza cărora a stabilit situaţia de fapt care conturează fără echivoc culpa prepusului cărăuşului.

A examina existenţa în speţă a unei cauze exoneratoare de răspundere echivalează cu examinarea şi reaprecierea probelor şi a situaţiei de fapt, ceea ce nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi excede controlului de legalitate pe care este îndrituită să îl exercite instanţa de recurs.

Pe cale de consecinţă, reţinând că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanţa supremă a respins recursul ca nefondat.