Res judicata effect of final arbitral award interpreting contractual clause overrides prior judicial decisions on different periods of same contract

Hotărâre arbitrală definitivă. Putere de lucru judecat. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

hotărâre arbitrală

putere de lucru judecat

C. proc. civ. din 1865, art. 366, art. 3671

Aspectele privind interpretarea unui articol dintr-un contract încheiat de părţi, tranşate printr-o sentinţă arbitrală, definitivă, se impun părţilor cu putere de lucru judecat, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 3671 C.proc.civ., o hotărâre arbitrală definitivă se bucură de aceleaşi efecte ca o hotărâre judecătorească.

În cazul în care se invocă existenţa unui conflict între hotărârea arbitrală, definitivă, şi o hotărâre judecătorească, irevocabilă, care analizează acelaşi contract, dar care a fost pronunţată într-un litigiu care nu a avut ca obiect stabilirea unei modalităţi de interpretare a unui articol din cuprinsul lui - aceasta formând doar obiect al hotărârii arbitrale, căreia legea îi recunoaşte aceeaşi forţă ca şi unei hotărâri judecătoreşti, odată ce a devenit definitivă -, a nu i se recunoaşte acesteia din urmă un astfel de efect ar presupune, în realitate, o încălcare a legii, respectiv a art. 3671 C.proc.civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1019 din 14 martie 2014

Judecata în faţa primei instanţe. Obiectul cererii de chemare în judecată. Aspecte relevante în desfăşurarea procesului şi sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, la data de 15.09.2005, reclamantul Municipiul B., reprezentat prin Primarul General a solicitat obligarea pârâtei SC M.D.R. SRL la plata sumelor de 130.757,49 lei, cu titlu de sumă minimă garantată potrivit contractului de asociere în participaţiune nr. 1173/16.09.1994, aferentă perioadei 01.01.2003-30.04.2005, dar şi a sumei de 21.315,27 lei, reprezentând dobânda legală calculată în raport cu debitul principal.

La cererea pârâtei, instanţa de fond a dispus la data de 15.12.2005, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., suspendarea judecăţii cauzei, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. xx990/2002 al Tribunalului Bucureşti, motivat de faptul că în cadrul respectivului dosar urmează a se stabili modul de calcul al sumei pretinse cu titlu de sumă minimă garantată, reglementat în art. 3 din contractul părţilor - aspect în privinţa căruia acestea se situau pe poziţii divergente.

Ulterior pronunţării deciziei comerciale nr. 98/19.02.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 807/02.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezentul dosar a fost repus pe rol, dar la data de 28.10.2011, prima instanţă a dispus din nou suspendarea judecăţii, în temeiul aceluiaşi art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., de data aceasta la cererea reclamantului, până la soluţionarea dosarului nr. xx2/DDP/2011 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, care fusese învestită cu o cerere de interpretare a clauzei cuprinse în art. 3 din contract.

Prin sentinţa civilă nr. 16851/09.11.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul B., reprezentat prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâta SC M.D.R. SRL, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 53.219,04 lei, cu titlu de sumă minimă garantată potrivit contractului de asociere în participaţiune nr. 1173/16.09.1994, aferentă perioadei 01.01.2003 - 30.04.2005, de 13.028,53 lei, reprezentând dobânda legală calculată în raport cu debitul principal, până la data de 15.09.2005 şi a mai obligat pârâta să plătească reclamantului şi suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între reclamant, în calitate de proprietar, şi pârâtă, în calitate de asociat, s-a încheiat la data de 16.09.1994 contractul de asociere în participaţiune nr. 1173, în temeiul căruia proprietarul i-a pus la dispoziţie asociatului spaţiile descrise în anexa contractului, iar asociatul s-a obligat să plătească pentru folosinţa spaţiilor, lunar, o sumă egală cu 3% din încasările lunare ale restaurantului M.D. ce funcţionează în cadrul asocierii, dar nu mai puţin de echivalentul în lei al sumei de 3.000 de dolari americani.

A mai reţinut că părţile au stabilit, în art. 3 din contract, că suma minimă urma să fie indexată conform "indicelui de creştere a preţurilor publicat de Comisia Naţională de Statistică din România, iar baza pentru indicele de creştere a preţurilor este cea din luna în care M.D. deschide restaurantul pentru public. Suma minimă va fi recalculată în luna decembrie a fiecărui an pentru următorul an calendaristic, prin compararea indicelui de creştere a preţurilor pentru decembrie sau, dacă acest indice nu este anunţat încă, ultimul indice de creştere a preţurilor anunţat, cu ultimul indice al preţurilor pentru aceeaşi lună a anului precedent. Modificările indicelui de creştere a preţurilor de 10% sau mai puţin nu vor fi luate în calcul, dar asemenea modificări vor fi luate în calcul în anii următori, pentru efectuarea calculului. Noul indice de creştere a preţurilor (recalculat) va fi baza pentru calculul oricăror modificări ulterioare".

În continuare, instanţa de fond a notat că părţile s-au situat pe poziţii divergente în legătură cu interpretarea art. 3 din contract, citat mai sus şi în aceste condiţii, Municipiul B. a solicitat Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României să interpreteze respectiva clauză.

Învestită în acest mod, instanţa arbitrală a pronunţat sentinţa arbitrală nr. 89/07.05.2012 prin care, admiţând cererea reclamantului, a stabilit că dispoziţiile art. 3 din contract urmează a se interpreta astfel: "calculul sumei iniţiale lunare datorate (denumită în contract sumă datorată), la data deschiderii restaurantului pentru public, octombrie 2005, se efectuează prin aplicarea la suma minimă datorată (3.000 USD/lună) a indicelui de creştere a preţurilor, pentru perioada cuprinsă între luna decembrie 1994 şi până la deschiderea restaurantului pentru public în luna octombrie 1995"; de asemenea, a mai stabilit modalitatea în care urma a se lua în considerare modificările indicelui de creştere a preţurilor, astfel: dacă într-un an, indicele era mai mic de 10%, pentru anul următor suma datorată lunar nu se indexa, dar valoarea indicelui urma să fie cumulat cu cel din anul subsecvent, aşa încât suma datorată lunar pentru cel de-al doilea an trebuia să fie rezultanta acestui cumul. Totodată, instanţa de arbitraj a statuat că această interpretare a clauzelor va privi întreaga perioadă a desfăşurării contractului pentru locaţia din B-dul M.K. nr. 23, (…).

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că aspectele privind interpretarea art. 3 din contract, tranşate prin sentinţa arbitrală nr. 89/2012, definitivă, au putere de lucru judecat faţă de părţile litigante, deoarece potrivit art. 3671 şi 368 C.proc.civ., o hotărâre arbitrală definitivă se bucură de aceleaşi efecte şi poate fi executată silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.

Cum obiectul litigiului este reprezentat de pretenţii ce se referă la obligaţiile de plată asumate de pârâtă prin art. 3 din contract, respectiv suma minimă garantată aferentă perioadei 01.01.2003 - 30.04.2005, prima instanţă a apreciat că pentru stabilirea cuantumului sumelor datorate cu acest titlu trebuie să se raporteze la calculul realizat în cadrul obiecţiunilor la raportul de expertiză contabilă, varianta I, deoarece doar acela a avut în vedere interpretarea dată clauzelor contractuale prin sentinţa arbitrală nr. 89/2012, devenită obligatorie prin efectul puterii de lucru judecat.

Reţinând că, potrivit variantei de calcul alese, suma minimă garantată aferentă perioadei 01.01.2003 - 30.04.2005 se ridică la valoarea totală de 370.441,4 lei, din care pârâta a achitat suma de 317.222,36 lei, Tribunalul, dând deplină eficienţă forţei obligatorii a convenţiilor consacrate în art. 969 C.civ., a obligat pârâta la plata către reclamant a diferenţei de sumă, în cuantum de 53.219,04 lei şi, în raport de art. 43 C.com., cu aplicarea art. 3 din O.G. nr. 9/2000, la plata dobânzii legale, în sumă de 13.028,53 lei, calculată până la data sesizării, 15.09.2005, cu cheltuieli de judecată, conform art. 274 C.proc.civ., în cuantum de 1.500 lei, cu titlu de onorariu de expert.

Apelurile. Decizia instanţei de prim control judiciar

Ambele părţi au apelat sentinţa primei instanţe, reclamantul fără să îşi motiveze calea de atac, iar pârâta susţinând, în esenţă, că şi-a îndeplinit în integralitate obligaţiile contractuale şi că în mod eronat prima instanţă a apreciat că prevalează cele statuate prin hotărârea arbitrală nr. 89/2012 - care dispune doar pentru viitor -, iar nu aspectele tranşate irevocabil prin hotărârile judecătoreşti (decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 807/02.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Prin decizia civilă nr. 146/29.04.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanţa de control devolutiv a examinat în mod prioritar apelul pârâtei şi a constatat că, în condiţiile în care părţile nu au căzut de acord asupra modalităţii de interpretare a clauzei art. 3 din contract, aceasta s-a făcut judiciar, în cadrul unor litigii succesive.

Astfel, a notat că două dintre aceste procese (respectiv dosarul nr. xx17/1/2005 şi prezentul dosar) s-au aflat simultan pe rolul instanţelor şi, dacă dosarul de faţă are ca obiect pretenţii aferente perioadei 1.01.2003 - 30.04.2005, celălalt a vizat o perioadă anterioară, cuprinsă între 1.01.1998 şi 30.06.2002.

În acest context, instanţa de apel a considerat că în mod corect Tribunalul a dispus, la data de 15.12.2005, suspendarea judecăţii cauzei, apreciind că în privinţa interpretării clauzelor contractuale se va putea opune, cu autoritate de lucru judecat, decizia instanţei supreme.

Însă, cum la data de 07.05.2012, a fost pronunţată sentinţa arbitrală nr. 89, prin care a fost interpretată clauza cuprinsă în art. 3 din contract, Curtea de apel a apreciat că aspectele statuate prin hotărârile judecătoreşti anterioare, chiar intrate în puterea lucrului judecat, nu mai pot fi opuse în prezentul litigiu, cu atât mai mult cu cât hotărârea arbitrală are în speţă un caracter declarativ, care produce efecte retroactiv. De aceea, a reţinut că cele dispuse prin hotărârea arbitrală îşi găsesc aplicarea şi în litigiul de faţă, care de altfel, în considerarea acestor principii, a fost suspendat la data de 28.10.2011.

În continuare, instanţa de apel a luat act de faptul că apelanta-pârâtă a susţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterior pronunţate de către instanţele judecătoreşti, raportându-se la soluţia de respingere a pretenţiilor Municipiului B. pentru o altă perioadă decât cea dedusă judecăţii, dar a subliniat că autoritatea de lucru judecat nu putea fi invocată pentru aspectele dezlegate în dispozitiv, ci cel mult în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a sumei minime garantate conform art. 3 din contract, reţinută în considerente, în măsura în care se recunoaşte acest efect considerentelor hotărârii judecătoreşti. Dar, cum interpretarea clauzei neclare a format obiectul unui litigiu distinct, soluţionat definitiv de către o instanţă arbitrală, Curtea de apel a considerat că de autoritate de lucru judecat se bucură numai dispozitivul hotărârii arbitrale.

De aceea, a mai apreciat că, în urma interpretării în mod judicios a înrâuririi hotărâtoare a dispozitivului sentinţei arbitrale, prima instanţă a dat eficienţă în mod corect variantei I din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, care a stabilit modalitatea de calcul a sumei minime garantate prin raportare la interpretarea dată clauzelor contractuale prin sentinţa arbitrală nr. 89/2012, devenită obligatorie prin efectul puterii de lucru judecat.

În condiţiile în care apelul promovat de Municipiul B. nu a fost motivat, acesta a fost examinat potrivit art. 292 alin. (2) C.proc.civ., prin raportare la susţinerile acestei părţi în faţa primei instanţe şi, astfel, s-a luat act că acesta solicitase admiterea cererii de chemare în judecată şi, ca urmare a omologării variantei II din răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, obligarea pârâtei la plata sumei de 88.886,52 lei, cu titlu de sumă minimă garantată şi dobânda legală aferentă şi, doar în subsidiar, validarea variantei I.

Însă, în considerarea argumentelor expuse anterior, instanţa de apel a notat că modalitatea de calcul a sumei datorate, avută în vedere în varianta II, nu corespunde sensului dat clauzei art. 3 prin sentinţa arbitrală şi, prin urmare, nici voinţei reale a părţilor.

De aceea, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC M.D.R. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în parte, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat şi schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

În motivare, recurenta a făcut un scurt istoric al situaţiei litigioase, după care a apreciat că prin decizia atacată, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a aplicat greşit legea; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.

Cum recurenta nu a procedat la o dezvoltare a criticilor subsumat fiecărui motiv de recurs invocat, ci le-a prezentat în mod grupat, ele vor fi în acelaşi mod expuse în continuare, în cadrul considerentelor deciziei de faţă.

Astfel, a susţinut că în mod incorect instanţele de fond s-au raportat la autoritatea de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 89/07.05.2012, deoarece interpretarea dată art. 3 din contract a avut în vedere numai litigiile viitoare - în aceste limite fiind de altfel sesizat tribunalul arbitral.

Mai mult, recurenta a invocat şi o contradicţie în considerentele deciziei de apel, în care, deşi în paragrafele 4 şi 5 din fila 6 se reţine că "în privinţa interpretării clauzelor contractuale se poate opune în prezentul dosar, cu autoritate de lucru judecat, decizia instanţei supreme (...)", în următorul paragraf, se conchide că "cele dispuse prin hotărârile menţionate în cadrul procesului derulat în faţa instanţelor judecătoreşti, chiar intrate în puterea de lucru judecat, nu mai pot fi opuse în prezentul litigiu (...)".

Recunoscând existenţa a două hotărâri diferite, recurenta a reiterat problema celor două suspendări ale cursului procesului şi, în esenţă, a susţinut că dispoziţiile sentinţei arbitrale nu puteau fi aplicate în prezentul proces, întrucât ele vizau doar litigiile viitoare.

Astfel, a arătat că, la data de 15.12.2005, prima instanţă a dispus suspendarea judecăţii cauzei, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. xx900/2002 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, aflat în recurs atunci pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, sub nr. xx01/2005. Recurenta a apreciat că între respectivul dosar şi cel de faţă există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi a arătat că prin decizia nr. 1849/25.05.2006, instanţa supremă a admis recursul, a casat decizia de apel şi a trimis cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti, dosarul fiind reînregistrat sub nr. xx17/1/2005. A mai precizat că, în rejudecare, au fost administrate alte două expertize contabile, pe lângă cea din faţa primei instanţe, care au relevat faptul că nu datorează nicio sumă de bani, considerent care a stat la baza respingerii apelului Municipiului B., prin decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă apoi prin respingerea recursului.

În urma ultimei decizii a Înaltei Curţi, recurenta a arătat că dosarul de faţă a fost repus pe rol, dar la data de 28.10.2011, la cererea părţii adverse, a fost din nou suspendat, până la soluţionarea dosarului arbitral nr. xx2/2011 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în cadrul căruia s-a solicitat instanţei arbitrale să interpreteze art. 3, pentru viitor, până la finalizarea contractului. În urma pronunţării sentinţei arbitrale nr. 89/07.05.2012, judecata în dosarul de fond a fost din nou redeschisă.

În aceste condiţii, recurenta a afirmat că se află în situaţia în care Înalta Curte a exprimat o opinie, iar instanţa arbitrală o alta, ambele vizând acelaşi contract, dar perioade diferite: instanţa supremă s-a referit la perioada 1999-2002, iar Curtea de Arbitraj a avut în vedere timpul ce urma a se scurge de la data pronunţării hotărârii sale, până la finalizarea contractului, aceasta fiind limita sesizării sale, în cadrul căreia trebuia să arbitreze.

Recurenta a susţinut că a supus examinării instanţei de apel aceste aspecte, legate aşadar de modalitatea de soluţionare a conflictului dintre două hotărâri deopotrivă aplicabile în prezentul litigiu, dar ele au rămas nelămurite, ceea ce face ca decizia sa să fie confuză şi contradictorie, pronunţată, astfel, cu aplicarea greşită a legii.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să îşi fundamenteze decizia pe întregul probatoriu administrat, iar nu să se limiteze la un singur înscris şi, în măsura în care ar fi procedat astfel, ar fi constatat că toate expertizele de specialitate efectuate în cauză au stabilit că SC M.D.R. SRL a achitat integral sumele cuvenite intimatului, iar, câteodată, chiar şi sume suplimentare; în acest context, a prezentat pe larg concluziile acestor lucrări de expertiză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat două motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În condiţiile în care recurenta nu şi-a prezentat criticile, în mod subsumat fiecăruia dintre cele două motive de recurs, Înalta Curte va proceda, în analiza sa, la o examinare prioritară a textelor de lege mai sus evocate şi, în măsura în care va identifica, între criticile recurentei, aspecte care vor putea fi circumscrise acestor dispoziţii legale, le va detalia în mod distinct; de asemenea, în cazul în care va rezulta că anumite critici pot fi circumscrise altor motive de recurs decât cele invocate expres de către autoarea căii de atac, le va încadra din oficiu, conform art. 306 alin. (3) C.proc.civ. În acest context, se impune a se atrage atenţia părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului, în speţă, a concluziilor diferitelor rapoarte de expertiză, nu vor face obiect al examinării instanţei supreme, a cărei analiză este limitată, de chiar conţinutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Astfel, prima observaţie care trebuie făcută este că recurenta şi-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. pe împrejurarea că instanţa de apel ar fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.

Însă, Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii - chiar reală dacă ar fi - nu se circumscrie ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., care sancţionează nu interpretarea greşită, în sine, ci schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia.

Această concluzie rezultă cu evidenţă din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C.proc.civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii trebuie înţeleasă doar în dependenţă cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

De aceea, cum recurenta nu a invocat că instanţa de apel ar fi schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, ca efect al unei interpretări greşite a acestuia, instanţa supremă a reţinut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. este nefondat.

Pe de altă parte, recurenta a invocat şi o contradicţie în considerentele deciziei de apel, în sensul că, deşi în paragrafele 4 şi 5 din fila 6 s-a reţinut că "în privinţa interpretării clauzelor contractuale se poate opune în prezentul dosar, cu autoritate de lucru judecat, decizia instanţei supreme (...)", în următorul paragraf, s-a conchis că "cele dispuse prin hotărârile menţionate în cadrul procesului derulat în faţa instanţelor judecătoreşti, chiar intrate în puterea de lucru judecat, nu mai pot fi opuse în prezentul litigiu (...)".

O asemenea susţinere, pe care Înalta Curte o încadrează din oficiu în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., este nefondată, deoarece ea pleacă de la o prezentare trunchiată a considerentelor reţinute de instanţa de apel; astfel, cu referire la primul citat de mai sus, trebuie să fie subliniat că acesta nu reprezintă un argument propriu al Curţii de apel, ci el se constituie într-un considerent pe care aceasta l-a expus, dar care aparţinuse instanţei de fond şi pe care aceasta îşi întemeiase măsura de suspendare a judecăţii, adoptată prin încheierea de la data de 15.12.2005.

Aşa fiind, examinarea de detaliu a deciziei nu relevă o contradicţie între considerente, care să conducă spre concluzia că decizia nu ar fi în realitate motivată; dimpotrivă, silogismul judiciar a fost expus în mod amplu de către instanţa de prim control judiciar şi este apt să reflecte dispozitivul, aşa încât şi această critică este nefondată.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. conţine trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunţarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greşita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat doar aplicarea eronată a legii.

Astfel, a susţinut că în mod incorect instanţele de fond s-au raportat la autoritatea de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 89/07.05.2012, arătând în esenţă că interpretarea dată art. 3 din contract a avut în vedere numai litigiile viitoare - în aceste limite fiind şi sesizat tribunalul arbitral.

Recurenta a reiterat problema celor două suspendări ale cursului procesului şi a arătat că dacă prin decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost soluţionat un litigiu în sensul respingerii pretenţiilor reclamantului-intimat derivate din acelaşi contract de asociere din care izvorăsc şi cele din dosarul pendinte, dar care priveau o altă perioadă de timp, respectiv 1999-2002, motivat de faptul că probele au impus concluzia că nicio sumă nu mai este datorată, prin sentinţa arbitrală nr. 89/07.05.2012 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României s-a procedat la interpretarea art. 3 din contractul părţilor, pentru viitor, până la finalizarea contractului.

În aceste condiţii, recurenta a afirmat că se află în situaţia în care Înalta Curte a exprimat o opinie, iar instanţa arbitrală o alta, ambele vizând acelaşi contract, dar perioade diferite: instanţa supremă s-a referit la perioada 1999-2002, iar Curtea de Arbitraj a avut în vedere timpul ce urma a se scurge de la data pronunţării hotărârii sale, până la finalizarea contractului, aceasta fiind limita sesizării sale, în cadrul căreia trebuia să arbitreze.

Aşa fiind, în opinia recurentei, problema de drept de care depinde soluţionarea cauzei stă în dezlegarea modalităţii de apreciere asupra conflictului dintre două hotărâri deopotrivă aplicabile în prezentul litigiu.

Înalta Curte reţine nu doar că decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, nu este aplicabilă în prezentul litigiu, aşa cum a afirmat recurenta, dar mai subliniază şi că, în raţionamentul său, recurenta a pornit de la o premisă fundamental eronată, în sensul că a considerat că instanţa arbitrală a statuat asupra interpretării ce urma să fie dată art. 3 din contract doar pentru viitor; o asemenea afirmaţie este însă contrazisă de însuşi textul dispozitivului sentinţei arbitrale, în care s-a consemnat în mod expres că interpretarea clauzei priveşte întreaga perioadă a desfăşurării contractului pentru locaţia din B-dul M.K. nr. 23 (…).

Or, chiar dacă instanţa arbitrală ar fi depăşit limitele învestirii sale, o asemenea împrejurare este lipsită de relevanţă atât timp cât părţile nu au înţeles să apeleze la singurul mijloc procedural pe care legea îl oferă pentru a obţine desfiinţarea sentinţei arbitrale, respectiv la acţiunea în anulare reglementată de art. 366 C.proc.civ.

De aceea, aspectele privind interpretarea art. 3 din contract, tranşate prin sentinţa arbitrală nr. 89/2012, definitivă, se impun părţilor cu putere de lucru judecat, deoarece potrivit art. 3671 C.proc.civ., o hotărâre arbitrală definitivă se bucură de aceleaşi efecte ca o hotărâre judecătorească.

În acest context, sunt nefundamentate juridic susţinerile recurentei în sensul că decizia comercială nr. 98/19.02.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului, s-ar impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, deoarece litigiul finalizat prin respectiva decizie a avut un obiect diferit faţă de prezentul dosar - atât timp cât pretenţiile reclamantului din acel dosar au vizat o perioadă de timp diferită faţă de cea din cauza prezentă. Şi, chiar dacă se acceptă că sunt ataşate puterii de lucru judecat nu doar dispozitivul, ci şi considerentele unei hotărâri, Înalta Curte subliniază că acestea din urmă se cuprind în puterea de lucru judecat doar în măsura în care se reflectă în dispozitiv.

Referindu-se la conflictul dintre hotărârea instanţei judecătoreşti şi a celei arbitrale, recurenta a arătat că, dând prevalenţă sentinţei arbitrale, instanţa de apel a aplicat greşit legea - fără însă a fi în măsură să indice vreun text de lege încălcat sau greşit aplicat.

Or, dimpotrivă, Înalta Curte reţine că atât timp cât litigiul derulat în faţa instanţelor de judecată nu a avut ca obiect stabilirea unei modalităţi de interpretare a art. 3 din contractul părţilor - aceasta formând doar obiect al hotărârii arbitrale, căreia legea îi recunoaşte aceeaşi forţă ca şi unei hotărâri judecătoreşti, odată ce a devenit definitivă -, a nu i se recunoaşte acesteia din urmă un astfel de efect ar presupune, în realitate, o încălcare a legii, respectiv a art. 3671 C.proc.civ.

Aşa fiind, rezultă că în mod legal instanţele anterioare au apreciat că pentru stabilirea cuantumului sumelor datorate cu acest titlu trebuie să se raporteze la calculul realizat în cadrul obiecţiunilor la raportul de expertiză contabilă, varianta I, deoarece doar acela a avut în vedere interpretarea dată clauzelor contractuale prin sentinţa arbitrală nr. 89/2012, devenită obligatorie prin efectul puterii de lucru judecat.

De aceea, nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Celelalte susţineri ale recurentei, vizând faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să îşi fundamenteze decizia pe întregul probatoriu administrat şi, în măsura în care ar fi procedat astfel, ar fi constatat că toate expertizele de specialitate efectuate în cauză au stabilit că SC M.D.R. SRL a achitat integral sumele cuvenite intimatului, iar câteodată, chiar şi sume suplimentare, scapă însă examinării instanţei supreme, a cărei analiză, după cum s-a arătat şi mai sus, este limitată, de chiar conţinutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar criticilor de nelegalitate, nu şi celor de netemeinicie.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a pronunţat o decizie legală, motivele de recurs invocate nejustificând modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.