Abusive appeal against jurisdictional regulator voided as late after four-year delay and merits resolution

Recurs promovat împotriva sentinţei pronunţate în regulatorul de competenţă. Săvârşirea unui abuz de drept. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competenta instanţelor

Index alfabetic : acţiune în anulare

conflict negativ de competenţă

regulator de competenţă

recurs

abuz de drept

C. proc. civ. din 1865, art. 21, art. 22 alin. (5), art. 723 alin. (1)

Scopul recursului declarat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează conflicte de competenţă între instanţe, cu excepţia celor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este acela de a se stabili, în mod irevocabil, instanţa competentă să judece o pricină, dreptul de a promova acest recurs, deşi recunoscut părţilor, trebuind să fie exercitat cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, conform art. 723 alin. (1) C.proc.civ.

Promovarea recursului împotriva sentinţei pronunţate în regulatorul de competenţă după mai mult de patru ani de la data pronunţării acesteia şi de la data comunicării ei valabile către una dintre părţi constituie un abuz de drept - în condiţiile în care dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut - care impune aplicarea sancţiunii respingerii căii de atac astfel exercitate, ca tardivă, ca o consecinţă a admiterii excepţiei de tardivitate invocate de intimat, deoarece sancţiunea cea mai potrivită este însăşi lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3688 din 21 noiembrie 2014

Obiectul cererii de chemare în judecată. Aspecte procesuale şi sentinţa Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2009 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamantul H.B. a chemat în judecată pe pârâţii C.A., V. (în prezent F.) S.G. şi SC A.H.I.I. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să anuleze contractele de închiriere nr. 48433/15.12.2006 şi nr. 47145/28.11.2006 încheiate între părţi şi să oblige pe pârâţii C.A. şi SC A.H.I.I. SRL la restituirea către reclamant a fructelor civile încasate de aceștia în numele său, în calitate de mandatari, evaluate provizoriu la suma de 10.000 de lei.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat sediul, respectiv domiciliul pârâţilor SC A.H.I.I. SRL şi C.A. în Braşov, str. H. nr. 21, jud. Braşov, unde aceștia au fost citați.

La termenul din data de 13.05.2009, pârâţii au depus la dosar o întâmpinare, prin care au invocat, între altele, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Braşov; prin acelaşi act de procedură, pârâţii SC A.H.I.I. SRL şi C.A. şi-au indicat sediul, respectiv domiciliul, în Braşov, str. H. nr. 21, bl. 31, ap. 1, jud. Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 5091 din 13.05.2009, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, Secţia comercială.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ., procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei sunt de competenţa tribunalului în primă instanţă.

Subliniind natura comercială și evaluabilă în bani a litigiului şi notând valoarea totală a chiriei stabilite prin contractele a căror anulare se cere, de 183.573 lei, la care se adaugă contravaloarea fructelor civile, de 10.000 lei, judecătoria a reţinut că obiectul cererii depăşeşte suma de 100.000 lei, aşa încât a apreciat că tribunalului îi revine competenţa de soluționare a cauzei în primă instanță.

Dosarul a fost astfel înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ la data de 05.06.2009, însă prin încheierea din 01.09.2009, această Secţie, constatându-şi necompetenţa sa funcţională – motivat de faptul că natura litigiului este una civilă, iar nu comercială –, a transpus cauza Secţiei civile.

Prin sentinţa civilă nr. 221 din 02.10.2009, Tribunalul Braşov, Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, natura civilă a litigiului şi caracterul său evaluabil în bani, aplicând, ca o consecinţă, criteriul valoric instituit de art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Braşov, care, prin încheierea de la 11.01.2010, a scos cauza de pe rolul său şi a înaintat-o Tribunalului Braşov, în vederea sesizării instanţei competente să hotărască asupra conflictului.

Tribunalul Braşov, Secţia civilă, a pronunţat o încheiere în şedinţa din Camera de Consiliu de la 21.01.2010, prin care a respins sesizarea şi a trimis cauza Judecătoriei Braşov, apreciind că întrucât între instanţele civile, respectiv Judecătoria Braşov şi Tribunalul Braşov, Secţia civilă, nu există declinări reciproce de competenţă, acestea nu se află în conflict.

Sesizată fiind totuşi de Judecătoria Braşov prin încheierea din data de 05.05.2010, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a stabilit competenţa Judecătoriei Braşov în soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 4/F/CC/20.05.2010.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că natura litigiului trebuie raportată la motivul pentru care s-a solicitat anularea contractelor, acela al nerespectării regulilor mandatului dat de reclamant pârâtului C.A., care creează raporturi juridice de drept civil între părţi.

În considerarea acestor argumente şi cum obiectul contractelor de închiriere nu face parte din fondul de comerţ al societăţii contractante, curtea a considerat că prezumţia de comercialitate nu operează în speţă, că litigiul are, aşadar, o natură civilă, iar competenţa, în funcţie de criteriul valoric, revine judecătoriei.

Dosarul a fost restituit astfel Judecătoriei Braşov, s-a stabilit un prim termen de judecată la data de 15.09.2010, când toate părţile au fost reprezentate de avocaţi, iar judecata a continuat până la data de 24.04.2013, când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 7287 asupra fondului.

Apelurile declarate de părți împotriva acestei sentinţe – în care pârâții au repus în discuție natura comercială, iar nu civilă a litigiului –, au fost judecate, prin decizia civilă nr. 195/A/24.04.2014 a Tribunalului Brașov, Secția I civilă.

În prezent, cauza este în etapa procesuală a recursului.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva sentinţei civile nr. 4/F/CC/20.05.2010 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţate în regulatorul de competenţă, SC A.H.I.I. SRL, F. (fostă V.) S.G. şi C.A. au declarat recurs la data de 08.09.2014, solicitând modificarea sa, în sensul stabilirii competenţei Tribunalului Braşov în soluţionarea cauzei.

După ce au susţinut că sentinţa atacată nu le-a fost comunicată, recurenţii au arătat, în motivarea căii de atac, că natura juridică a litigiului era comercială, întrucât obiectul contractelor de închiriere era reprezentat de spaţii destinate unor activităţi comerciale, ceea ce atrage incidenţa art. 56 C.com.

Astăzi, în şedinţă publică, intimatul a invocat excepţia tardivităţii declarării recursului, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 301 C.proc.civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În materia conflictului de competenţă, art. 22 alin. (5) C.proc.civ. derogă sub aspectul termenului în care calea de atac trebuie declarată, stabilind că acesta este de 5 zile de la comunicare.

Sentinţa atacată a fost comunicată pârâţilor SC A.H.I.I. SRL şi C.A. la data de 02.06.2010, după cum atestă dovezile privind îndeplinirea procedurii de comunicare regăsite la filele 6 şi 8 din dosarul de fond, la adresa din Braşov, str. H. nr. 21, jud. Braşov, iar pârâtei V. (în prezent F.) S.G., la adresa din Braşov, C.B. nr. 94, bl. 1, sc. B, ap. 36, jud. Braşov, aşa cum atestă dovada privind îndeplinirea procedurii de comunicare regăsită la fila 7 din dosarul de fond.

Astfel, Înalta Curte a constatat, în acord cu recurenţii, că sentinţa nu a fost comunicată pârâţilor-recurenţi SC A.H.I.I. SRL şi C.A. la adresa lor completă de sediu, respectiv de domiciliu, pe care şi-o indicaseră prin întâmpinarea depusă la data de 13.05.2009, aceea din Braşov, str. H. nr. 21, bl. 31, ap. 1, jud. Braşov.

De asemenea, a mai constatat că pârâtei-recurente V. (în prezent F.) S.G.a, hotărârea i-a fost comunicată la domiciliu, care a fost complet indicat.

În raport de cele reţinute mai sus, o primă constatare este aceea că, formal, recursul pare a fi declarat în termen.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată însă că, în speţă, recurenţii şi-au exercitat abuziv dreptul de a ataca sentinţa pronunţată în regulatorul de competenţă.

Astfel, notează că scopul recursului declarat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează conflicte de competenţă între instanţe, cu excepţia celor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este acela de a se stabili, în mod irevocabil, instanţa competentă să judece o pricină.

Aşadar, subsumat acestui scop, părţilor li se recunoaşte dreptul de a ataca, pe calea recursului, hotărârile pronunţate într-un regulator de competenţă, cu excepţia celor ale instanţei supreme, care sunt irevocabile.

Efectul promovării unui asemenea recurs îl continuă pe cel pe care art. 21 C.proc.civ. îl reglementează pentru cazul ivirii unui conflict de competenţă, respectiv cel al menținerii suspendării oricărei proceduri, aşa încât niciuna dintre instanţele aflate în conflict nu mai poate păşi la soluţionarea cauzei, până la momentul stabilirii irevocabile a celei care este competentă.

Dreptul de a promova acest recurs, deşi recunoscut părţilor, trebuie exercitat aşadar cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, conform art. 723 alin. (1) C.proc.civ.

În speţă, recurenţii au promovat recursul, invocând necomunicarea hotărârii în mod valabil către doi dintre ei, după mai mult de patru ani de la data pronunţării sentinţei atacate şi de la data comunicării ei valabile cel puţin către recurenta F. (fostă V.) S.G., în condiţiile în care, așa cum s-a reţinut deja, după restituirea dosarului către Judecătoria Braşov, la primul termen de judecată stabilit pentru data de 15.09.2010, toate părţile au fost reprezentate de avocaţi, care au cunoscut astfel instanţa în favoarea căreia competenţa de soluţionare a cauzei fusese stabilită în mod irevocabil.

Mai mult, recursul de față a fost declarat ulterior pronunțării deciziei de apel împotriva sentinței date asupra fondului, în care, după cum rezultă din consultarea evidenței informatizate a instanțelor, fuseseră înlăturate criticile apelanților-pârâți, care au repus în discuție natura comercială, iar nu civilă a litigiului, tocmai în considerarea sentinței date în regulator.

În prezent, pe rolul Curții de Apel Brașov se judecă recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 195/A/24.04.2014 a Tribunalului Brașov, Secția I civilă.

În considerarea acestei succesiuni a actelor de procedură, dar şi a atitudinii procesuale a părţilor, Înalta Curte apreciază că scopul urmărit de autorii căii de atac nu este cel de a de a obţine stabilirea irevocabilă a instanţei competente să judece pricina, ci, eventual, pe cel de constituire a unei probe în susţinerea unor critici îndreptate împotriva deciziei de apel, eventual circumscrise ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 3 C.proc.civ.

Aşa fiind, dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, motiv pentru care, apreciind că recurenţii săvârşesc un abuz de drept prin promovarea acestui recurs, Înalta Curte a aplicat sancţiunea respingerii căii de atac astfel exercitate, ca tardivă, ca o consecinţă a admiterii excepţiei de tardivitate invocate de intimat, deoarece sancţiunea cea mai potrivită este însăşi lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat.