Scope of insolvency suspension under Law 85/2006: application limited to claims for realization against the debtor, excluding ancillary annulment of debt assignments.

Procedura insolvenţei. Incidenţa dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Procedura insolvenţei

Index alfabetic : acţiune în anulare

contract de cesiune de creanţă

insolvenţă

suspendarea judecăţii

Legea nr. 85/2006, art. 36

C. civ. din 1864, art. 1352

În cazul în care prin acţiunea introductivă de instanţă s-a solicitat, pe de o parte, anularea în parte a unui contract de cesiune de creanţă, iar, pe de altă parte, obligarea părţii pârâte, societate aflată în insolvenţă, la plata unor sume de bani, este legală soluţia instanţei de suspendare, în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, doar a petitului în pretenţii referitor la pârâta aflată în insolvenţă, întrucât această suspendare nu poate opera decât pentru cererea prin care se urmărea realizarea unei creanţe asupra debitoarei aflată în insolvenţă, petitul privind anularea în parte a contractului de cesiune neputând să ducă în mod direct la realizarea creanţei.

Astfel, întrucât suspendarea judecăţii nu privea întreaga acţiune formulată faţă de pârâta aflată în insolvenţă este firească menţiunea din dispozitivul hotărârii pronunţată de prima instanţă de respingere parţială a acţiunii faţă de această pârâtă, lipsa unei menţiuni exprese cu privire la capătul de cerere care este respins neatrăgând anularea hotărârii.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 524 din 17 februarie 2015

Notă : Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost abrogată de Legea nr. 85/2014 la data de 28 iunie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1247 din 29 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. xx16/96/2012 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi excepţia lipsei de interes a reclamantei SC T. SRL invocate de pârâta SC H.H.G. SA; s-a respins acţiunea formulată de reclamantele SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC H.H.G. SA şi SC G.O. SA, prin administrator judiciar RVA M.I.S. SPRL; a obligat în solidar reclamantele să plătească pârâtei SC H.H.G. SA suma de 16.670,63 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a procedat la analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi excepţiei lipsei de interes a reclamantei SC T. SRL, apreciind că acestea sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 13 octombrie 2009 între pârâta SC H.H.G. SA şi reclamanta SC T. SRL s-a încheiat un contract de cesiune de creanţă potrivit căruia SC H.H.G. SA în calitate de cedent a transmis către SC T. SRL (cesionar) dreptul de creanţă în valoare de 2.594.561,40 RON, deţinut împotriva SC G.O. SA (în calitate de debitor cedat din contract) pentru suma de 2.594.561,40 RON, ce reprezintă preţul cesiunii. Ulterior, la data de 21.04.2011 s-a încheiat Contractul de cesiune de creanţă între SC T. SRL, în calitate de Cedent, SC G.O. SA, în calitate de debitor cedat şi SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL, în calitate de Cesionar, ocazie cu care reclamanta SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL a constatat că debitorul cedat SC G.O. SA refuză să achite suma de 851.820,85 lei care reprezintă contravaloarea celor 4 facturi menţionate mai sus, pe motiv că a comunicat către cedent refuzul acestor facturi înainte de a fi notificat despre cesiunea de creanţă.

Tribunalul a dispus prin încheierea din 18 martie 2013, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea cauzei faţă de pârâta SC G.O. SA, având în vedere că aceasta se află în procedura insolvenţei, prin încheierea nr. 70/22.01.2013 a Tribunalului Harghita fiind deschisă procedura generală a insolvenţei.

În ceea ce priveşte acţiunea reclamantelor faţă de pârâta SC H.H.G. SA, a subliniat că susţinerile reclamantelor potrivit cărora pârâta nu şi-a respectat toate obligaţiile din contractul de cesiune de creanţă încheiat la data de 13 octombrie 2013, contract a cărui anulare în parte se solicită, nu sunt fondate.

Având în vedere că creanţa nu a fost achitată de debitorul cedat, iar acesta a aflat de existenţa contractului de cesiune anterior efectuării plăţii, momentul notificării cesiunii este lipsit de relevanţă, iar potrivit art. 1393 şi art. 1359 C. civ. sancţiunea prevăzută de lege în caz de neîndeplinire a obligaţiei de notificare a debitorului cedat este inopozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi liberarea debitorului în caz de plată a creanţei către cedent mai înainte de notificarea cesiunii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Susţinerile reclamantelor potrivit cărora pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin prevederile art. 3.1 lit. c din contractul de cesiune prin care a declarat că nu există nicio cauză de diminuare şi/sau stingere a creanţelor predate, nu sunt fondate. Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pârâta a avut cunoştinţă la data de 13 octombrie 2009, data încheierii contractului de cesiune, de refuzul de plată a celor 4 facturi de către debitorul cedat, acesta nefăcând dovada că a comunicat pârâtei refuzul de plată sau contestarea vreuneia dintre facturile emise.

Ca o consecinţă, tribunalul a respins acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantele Societatea E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi Societatea T. SRL, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii; cu cheltuieli de judecată. În drept au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc.civ.

Recursul a fost recalificat de Curtea de apel, la termenul de judecată din 01.19.2013, ca fiind apel.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes a apelantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL în promovarea căii de atac, Curtea de apel a apreciat că aceasta este nefondată.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate s-a reţinut că instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere de anulare în parte a contractului de cesiune încheiat la data de 13 decembrie 2009 între pârâta Societatea H.H.G. SRL, în calitate de cedent, şi reclamanta Societatea T. SRL, în calitate de cesionar, precum şi de obligare a pârâtelor la plata în favoarea reclamantei SC E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL a sumei de 851.820,85 lei reprezentând contravaloarea a patru facturi.

Raportat la petitele cu care a fost învestită instanţa de fond, Curtea a apreciat că doar cel ce-al doilea petit al acţiunii (respectiv cel de obligare a pârâtei Societatea G.O. SA la plata contravalorii facturilor) este unul care să justifice aplicarea art. 36 din legea nr. 85/2006 şi care prevede că “de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. În schimb, petitul de anulare în parte a contractului de cesiune încheiat la data de 13 decembrie 2009 între pârâta Societatea H.H.G. SRL, în calitate de cedent, şi reclamanta Societatea T. SRL, în calitate de cesionar, nu este unul prin care să se ajungă – în caz de admitere – la realizarea, în mod direct şi nemijlocit, a unei creanţe.

Chiar dacă considerentele încheierii de şedinţă din data de 18 martie 2013 prin care s-a dispus suspendarea cauzei faţă de pârâta amintită nu sunt lămuritoare sub acest aspect (acela al petitelor cu privire la care operează suspendarea de drept), Curtea a reţinut că doar cu privire la acest petit - acela de obligare a pârâtei la plata sumei de 851.820,85 lei - se putea dispune suspendarea.

În schimb, cu privire la petitul de anulare în parte a contactului de cesiune instanţa de fond în mod corect s-a pronunţat prin sentinţa atacată şi în contradictoriu cu pârâta Societatea G.O. SA. Faptul că în considerentele sentinţei atacate s-a analizat acţiunea formulată doar în contradictoriu cu pârâta Societatea H.H.G. SA nu este de natură a conduce la reformarea sentinţei atacate. Aceasta deoarece este evident că aceleaşi considerente reţinute de Tribunal sunt valabile şi cu privire la soluţia de respingere a petitului de anulare a contractului de cesiune formulat în contradictoriu cu pârâta Societatea G.O. SA.

Relativ la fondul cauzei, Curtea a reţinut că apelantele au arătat că cedentul H.H.G. SA trebuie să facă dovada faptului că la data încheierii Contractului de cesiune avea certitudinea că creanţa există şi este legală, respectiv că nu avea cunoştinţă despre refuzul de plată a debitorului cedat, opinând că numai în această din urmă situaţie cedentul ar fi exonerat de obligaţia de garanţie prevăzută de art. 1392 C. civ. Aşadar, din motivarea în fapt a apelului se desprinde concluzia că acestea au înţeles să invoce în apel doar nerespectarea prevederilor art. 3.1.b şi 3.1.c din contractul de cesiune.

Această critică nu a fost primită.

S-a observat că intimata-pârâtă Societatea G.C. SA, în calitate de debitor cedat, a refuzat plata celor 4 facturi prin adresa nr. 2216 din data de 13 octombrie 2009, iar mai apoi prin adresa nr. 2245 din 15 octombrie 2009, astfel cum rezultă din înscrisurile de la filele 18-19 dosar fond.

Curtea a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că acest refuz de plată a fost comunicat (notificat) cedentului - pârâta Societatea H.H.G. SRL - anterior momentului încheierii contractului de cesiune.

S-a subliniat şi faptul că art. 1392 C. civ. (1864) reglementează, în sarcina cedentului, obligaţia de garanţie.

Aşadar, eventuala nerespectare a obligaţiilor contractuale invocate de apelantele prin declaraţia de apel, respectiv cele cuprinse în art. 3.1 (şi care, de fapt, sunt obligaţii legale prevăzute de art. 1392 C. civ.) nu reprezintă o cauză de nulitate a contractului de cesiune.

Ca atare, analiza criticilor apelantelor s-a făcut de către Curte prin raportare strict la limitele cu care a fost învestită instanţa de fond, respectiv cu o acţiune privind constatarea nulităţii parţiale a contractului de cesiune şi obligarea pârâtelor la plata contravalorii celor patru facturi, tocmai în considerarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil.

Ca o consecinţă, susţinerea apelantelor în sensul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că trebuia dovedită existenţa fizică a celor 4 facturi nu are relevanţă în cauză.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că apelul este nefondat şi l-a respins.

Împotriva deciziei civile nr. 77/A/11.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal, au declarat recurs recurentele E.S. Centrul de Dezvoltare Regională SRL şi T. SRL, în baza art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, clarificarea soluţiei cu privire la suspendarea judecăţii în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, după prezentarea unei sinteze a cauzei dedusă judecăţii, recurenta a formulat critici ale deciziei referitoare la modul de soluţionare a motivului de apel care vizează soluţia prin care instanţa de fond a respins, fără motivare, acţiunea în contradictoriu cu pârâta Societatea G.O. SA, în contextul în care, prin încheierea din 18.03.2013, s-a dispus de către tribunal suspendarea judecării cauzei faţă de această pârâtă.

Astfel, s-a învederat de către recurente că instanţa de apel a conchis că suspendarea cauzei se putea dispune numai cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 851.820,85 lei, deşi nu a fost sesizată cu analiza legalităţii încheierii de suspendare şi în condiţiile în care chiar Curtea de apel a reţinut că încheierea de suspendare nu este lămuritoare sub aspectul petitelor pentru care operează suspendarea de drept.

Recurentele apreciază că suspendarea priveşte întreaga acţiune pornită împotriva pârâtei G.O. SA, întrucât cele două petite sunt strâns legate între ele.

În consecinţă, decizia pronunţată în apel este nelegală atât sub aspectul soluţiei pronunţată faţă de pârâta G.O. SA, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi sub aspectul unei motivări contradictorii a instanţei de apel, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a mai arătat că de clarificarea soluţiei de suspendare depinde transformarea creanţei incerte în creanţă certă în dosarul de insolvenţă în situaţia în care soluţia de respingere a acţiunii faţă de H.H.G. Sa rămâne irevocabilă.

Cu privire la fondul cauzei, recurentele au reiterat susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1352 C. civ. în sensul în care exonerarea de obligaţia de garanţie opera numai dacă cedentul H. făcea dovada că, la data încheierii contractului de cesiune, 13.10.2009, avea certitudinea că creanţa există şi este legală, respectiv că nu avea cunoştinţă despre refuzul de plată al debitorului cedat.

Recurentele au învederat şi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în apel s-a invocat numai nerespectarea prevederilor art. 3.1 litera b şi 3.1 litera c, în realitate fiind invocate toate motivele de nerespectare a contractului, în special nerespectarea art. 3.2 şi a interpretat greşit probele administrate, respectiv corespondenţa purtată de părţi.

În aceste condiţii, recurentele au apreciat că intimata-pârâtă H. nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, dând dovadă de rea-credinţă prin cedarea unei creanţe despre care ştia că este contestată de către debitorul cedat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata SC H.H. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea deciziei prin raportare la motivele de recurs invocate, instanţa supremă a constatat că atât motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, cât şi cel întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 sunt nefondate.

O primă observaţie vizează critica recurentei în ceea ce priveşte împrejurarea că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, cu referire la considerentele privind suspendarea judecăţii, de către instanţa de fond, faţă de pârâta SC G.O. SA, aflată în procedura insolvenţei.

Instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a analizat critica formulată de recurentă şi a stabilit că, deşi încheierea de şedinţă din data de 18.03.2013 nu precizează, în mod expres, suspendarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu poate opera decât pentru petitul prin care s-a solicitat obligarea pârâtei SC G.O. SA la plata unei sume de bani, respectiv cererea prin care se urmărea realizarea unei creanţe asupra debitoarei aflată în insolvenţă, întrucât petitul privind anularea în parte a contractului de cesiune nu putea să ducă în mod direct la realizarea creanţei.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel nu este contradictorie. Chiar dacă această instanţă nu a fost învestită cu analiza legalităţii încheierii de suspendare, precizările din considerente nu urmăresc altceva decât să lămurească dacă suspendarea a vizat sau nu întreaga acţiune faţă de soluţia instanţei de fond, reflectată în dispozitivul hotărârii, de a respinge acţiunea faţă de ambele pârâte.

Nici motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 nu pot fi primite.

Aşa cum s-a arătat mai sus, întrucât suspendarea judecăţii nu privea întreaga acţiune formulată faţă de pârâta SC G.O. SA, este firească menţiunea din dispozitivul hotărârii pronunţată de tribunal de respingere (parţială) a acţiunii faţă de această pârâtă, iar lipsa unei menţiuni exprese cu privire la capătul de cerere care este respins nu atrage anularea hotărârii.

Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1352 C. civ. privind obligaţia de garanţie nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, ci recurentele se prevalează de netemeinicia hotărârii recurate, urmărind reaprecierea probelor administrate în cauză, ceea ce ar atrage schimbarea situaţiei de fapt. Acest motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. de la 1865, este inadmisibil, fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

De asemenea, susţinerile recurentelor referitoare la faptul că intimata-pârâtă H. nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, dând dovadă de rea-credinţă prin cedarea unei creanţe despre care ştia că este contestată de către debitorul cedat, urmăresc reevaluarea materialului probator şi nu se subsumează niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii.

În ceea ce priveşte împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut şi critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 3.2 din contract, se constată că apelantele nu au formulat critici punctuale referitoare la prevederile contractuale încălcate, iar instanţa de apel a interpretat motivarea în fapt a apelului, desprinzând, în mod corect, concluzia că acestea au înţeles să invoce în apel doar nerespectarea prevederilor art. 3.1.b şi 3.1.c din contractul de cesiune.

Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul a fost respins ca nefondat.