Qualification of a guarantee contract as personal security rather than real security based on substantive content over denominated title

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. a sesizat Tribunalul Hunedoara cu o acţiune prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA Sucursala Judeţeană Hunedoara să se constate nulitatea absolută a contractului de cauţiune nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000 pentru lipsă de obiect şi de cauză iar în subsidiar să se constate că acest contract, intitulat de cauţiune, este în realitate o confirmare a unui contract de garanţie imobiliară.

În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că pentru creditul acordat de pârâtă societăţii A.I. SRL Petroşani, restituirea împrumutului a fost garantată conform art. 15 din contract, printre aceste garanţii fiind enumerată şi cea prevăzută în contractul de cauţiune nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000. Potrivit reclamantei singura garanţie care formează obiectul contractului menţionat este ipoteca instituită pentru un imobil aşa încât acesta nu poate să producă efectele unui contract de cauţiune, ci cel mult o confirmare a unui contract de garanţie imobiliară, pentru rest contractul fiind lipsit de obiect şi cauză.

Sentinţa nr. 6036/CA/2006 pronunţată de Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Instanţa de fond, după examinarea probelor aflate la dosar şi a susţinerilor părţilor a soluţionat mai întâi excepţia autorităţii lucrului judecat invocat de pârâtă în raport de judecata finalizată într-un alt dosar prin sentinţa nr. 5043/2005 a Judecătoriei Deva, şi a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 166 C. proc. civ., obiectul cererii celor două acţiuni fiind, potrivit tribunalului, diferit.

Pe fond, din analiza contractului nr. 1154/4 din 21 septembrie 2001, s-a stabilit că prin pct. 1, reclamanta şi-a asumat calitatea de fidejusor (cauţionar) obligându-se să garanteze în favoarea pârâtei creditul în sumă de 170.000 lei, precum şi dobânzile aferente creditului acordat de bancă, debitoarei SC A.I. SRL Petroşani.

Citând şi dispoziţiile art. 977 C. civ., art. 1652 şi art. 1718 C. civ., tribunalul a ajuns la concluzia că nu sunt motive de nulitate absolută a contractului nr. 1154 din 21 septembrie 2000 şi, ca urmare, a statuat că acesta produce efectele unei garanţii personale.

Sentinţa Tribunalului Hunedoara a fost confirmată de Curtea de Apel Alba Iulia urmare respingerii apelului declarat de reclamanta S.C.

Decizia nr. 79/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Criticile aduse sentinţei nr. 6037/CA/2006 au vizat „greşita apreciere a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării greşite a obiectului contractului supus spre analiză pentru pronunţarea asupra nulităţii absolute. Potrivit apelantei prin contractul de cauţiune s-a constituit o garanţie imobiliară şi nu o garanţie personală.

După examinarea sentinţei prin prisma acestor critici, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe şi respingând apelul a apreciat că prin contractul nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000, apelanta s-a obligat personal să garanteze în solidar cu împrumutatul rambursarea creditului renunţând la beneficiul de diviziune şi de discuţiune. S-a mai reţinut şi faptul că reclamanta a fost de acord cu executarea garanţiei personale în baza contractului de credit care constituie titlu executoriu.

Recursul reclamantei S.C.

Motivele invocate:

Împotriva deciziei nr. 79/A/2007 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta S.C. prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv a adus două critici:

- Instanţele au interpretat greşit dispoziţiile art. 962, 964, 966 şi 1652 C. civ., întrucât din conţinutul contractului nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000 se putea observa că s-a stipulat în mod expres faptul că garanţia care s-a constituit priveşte doar apartamentul proprietate personală, garanţie distinctă de asumarea unei cauţiuni. Din moment ce contractul de ipotecă asupra apartamentului era încheiat, potrivit recurentei, contractul de cauţiune era lipsit de cauză.

- Instanţele au interpretat greşit prevederile art. 977 C. civ., întrucât în interpretarea contractului a pornit de la denumirea acestuia şi nu de la conţinutul său.

Intenţia comună a părţilor, conform susţinerii recurentei, era evidentă dacă s-ar fi făcut o analiză a obligaţiilor asumate. Din această analiză s-ar fi putut constata faptul că recurenta nu a înţeles să garanteze împrumutul cu întreaga sa avere iar îndoiala asupra obligaţiilor asumate, interpretarea convenţiei, cu alte cuvinte, trebuia să se facă în favoarea celui care s-a obligat. În acest sens a citat dispoziţiile art. 983 C. civ., pe care recurenta le-a considerat încălcate de cele două instanţe care s-au pronunţat anterior.

Faţă de motivul invocat şi de argumentele aduse în sprijinul lor, recurenta a solicitat modificarea soluţiilor atacate şi în fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Intimata prin întâmpinarea la recurs a combătut argumentele recurentei, apreciind că nu sunt motive de nulitate absolută a contractului de cauţiune întrucât clauzele stipulate sunt clare astfel că, în opinia sa, au fost respectate prevederile art. 978, 979, 1652 şi 1660 C. civ.

Recursul este nefondat.

În faţa Înaltei Curţi a fost adusă în examinare în cadrul motivului prevăzut de art. 304 C. proc. civ., cea de-a doua teză a punctului 9 care se referă la „aplicarea greşită a legii”. Din conţinutul recursului rezultă că s-au pus în discuţie două dispoziţii legale, art. 977 şi 983 C. civ., care se referă la regulile generale de interpretare a contractelor, aplicabile şi în cazul contractului de cauţiune dedus spre analiză în această speţă.

În adevăr, art. 977 C. civ., stabileşte că „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Prin prisma acestor prevederi s-a reproşat instanţei de apel că a avut în vedere denumirea contractului şi nu conţinutul lui din care s-ar fi observat că în realitate s-a garantat creditul cu apartamentul proprietate personală al recurentei, convenţia respectivă prin conţinutul clauzelor sale neavând caracterul unei garanţii personale.

Distinct de faptul că recurenta aduce argumente cel puţin contradictorii în sprijinul susţinerilor sale, câtă vreme aşa cum afirmă în recurs, „era deja încheiat contract de ipotecă în favoarea B.C.R.”, iar acest contract viza apartamentul în discuţie, critica se dovedeşte nefondată.

Pe acest aspect al interpretării clauzelor contractului de garanţie (cauţiune) supus spre analiză pentru motivul lipsei de obiect şi de cauză, se poate observa că instanţele au pornit de la analiza obligaţiilor asumate, de recurentă, iar calificarea contractului nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000 ca fiind distinct de contractul de ipotecă se încadrează în reglementările prevăzute de art. 1652 C. civ., fiind evident că în discuţie este o garanţie personală.

Având în vedere conţinutul contractului, instanţele anterioare au dat prioritate voinţei reale în conformitate cu art. 977 C. civ., aşa încât aceste prevederi nu au fost încălcate. Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanţele au observat legătură dintre voinţa reală şi voinţa juridică astfel cum aceasta din urmă este delimitată prin noţiunea de cauză a actului juridic. Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinţei reale şi nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alţi termeni în argumentarea recursului, a fost respectat.

Cea de-a doua dispoziţie legală pusă în discuţie de recurentă, art. 983 C. civ., vizează o regulă specială de interpretare a clauzelor contractului.

Se poate observa că dispoziţiile art. 983 C. civ., se referă la situaţia „când există îndoială” asupra convenţiei, or, în speţă, clauzele contractului interpretate unele prin altele au înlăturat îndoiala ele nefiind primitoare de mai multe înţelesuri.

În consecinţă şi această critică este nefondată în condiţiile în care s-a demonstrat că garanţia la care se referă contractul nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000 este una personală şi nu o confirmare a unui contract de garanţie imobiliară.

Din acest punct de vedere tot corect s-a făcut aplicarea art. 1652 C. civ., obiectul contractului de cauţiune constituindu-l garantarea unei obligaţii către creditor prin asumarea îndeplinirii obligaţiei pe care debitorul nu o îndeplineşte.

În fine, celelalte dispoziţii legale menţionate ca fiind încălcate nu vor fi analizate întrucât nu au fost argumentate. Art. 3021 lit. c) instituie o obligaţie de argumentare „în fapt şi în drept” a problemelor de nelegalitate care pot fi invocate, în recurs, aceste dispoziţii nefiind respectate în totalitate de recurentă. În fine, recurenta reclamantă nu a observat că a declanşat o cale de atac extraordinară în care se analizează numai motivele de nelegalitate şi că nu este suficient să se afirme că instanţele au încălcat anumite dispoziţii legale.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C., împotriva deciziei nr. 79/ A din 26 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2008.