Moral damages upheld at €50,000 and material damages awarded in State liability case over unlawful pretrial detention and 9-year travel ban

Măsură restrictivă de libertate. Durată excesivă. Lipsa justificării concrete de către instanțele naționale a necesității menținerii interdicției. Încălcarea prevederilor articolului 5 din Convenția europeană. Despăgubiri.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : prejudiciu

despăgubiri

măsuri restrictive de libertate

C.civ. din 1864, art. 998 - 999

CEDO, art. 5, Protocolul nr. 4

C.proc.pen. din 1969, art. 504 - 506

Din perspectiva dispozițiilor convenționale, interdicţia de a părăsi localitatea constituie o ingerinţă în libertatea de circulaţie protejată de art. 2 din Protocolul nr. 4, măsură care ar trebui să fie legală, să urmărească unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 2 par. 3 şi 4 din Protocolul nr. 4, să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile în discuţie, precum și să fie proporțională cu scopul urmărit.

Instanța europeană de contencios a drepturilor omului a statuat că, în anumite situații excepționale, se impune calificarea faptelor deduse examinării, pentru că între privarea și restricția de libertate nu există decât o diferență de stadiu sau de intensitate și nu de natură sau de esență.

Pentru prelungirea măsurii restrictive de libertate - interdicția de a părăsi localitatea - pe o durată extrem de mare, în accepţiunea convenţională, este necesar ca autorităţile statale să ofere motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii acestei măsuri. Astfel, justificarea prelungirii unei măsuri restrictive de libertate se raportează întotdeauna la situaţia concretă a persoanei în cauză şi necesitatea prelungirii ei trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi, în caz contrar, prelungirea automată, prin folosirea unor formule lapidare, identice ori stereotipe, fiind de natură a contraveni garanţiilor convenționale.

Interdicţia de a părăsi localitatea impusă reclamantei pe o durată de peste 9 ani a constituit o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie, incompatibilă cu condițiile impuse de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției, în condițiile în care organele de cercetare penală nu au făcut referiri cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acestei măsuri, la durata pentru care a fost luată și modalitatea în care poate înceta, reclamanta nefiind informată de către autorități în niciun moment al derulării procedurii despre încetarea de drept sau revocarea interdicţiei, instanţele nejustificând în niciun fel prelungirea măsurii restrictive de libertate, prin eventuala persistenţă a motivelor care au justificat această măsură şi prin imperativele anchetei penale.

Cum măsura interdicţiei de a părăsi localitatea, dispusă şi menţinută în condiţiile evocate, nu a păstrat un just echilibru între cerințele de interes general și drepturile individuale ale reclamantei și a fost de natură să-i producă acesteia un puternic disconfort, determinat de imposibilitatea exercitării dreptului său la libertatea de circulație, cu implicaţii de natură materială și morală, având drept consecință lezarea drepturilor fundamentale ale omului și aducând o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantei la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

Secția I civilă, decizia nr. 1117 din 2 aprilie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 1057 din data de 16 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi, în consecinţă a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încheierea din data de 06 iulie 1999, pronunţată de Tribunalul Satu Mare şi prin mandatul de arestare preventivă nr. x5/P/1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare ; a respins restul pretenţiilor reclamantei ; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele :

La data de 30 iunie 1999, reclamanta a fost arestată preventiv, conform mandatului nr. x5/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsură procesuală preventivă dispusă ca urmare a învinuirii acesteia pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals intelectual, complicitate la uz de fals şi complicitate la delapidare, prevăzute şi pedepsite de art. 26 raportat la art. 289, respectiv art. 291 şi art. 2151 C.p., cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 33 lit. a) C.p.

Ulterior, aceeaşi reclamantă a formulat cererea înregistrată în dosarul nr. xx6/1999 al Tribunalului Satu Mare, soluţionată prin încheierea nr. 174 din 06 iulie 1999, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestului cu aceea a interdicţiei de a părăsi localitatea, soluţia rămânând definitivă la data de 09 iulie 1999, dată la care a fost eliberată în mod efectiv din arestul preventiv.

Urmare finalizării lucrărilor din dosarul de urmărire penală, s-a redactat rechizitoriul din 11 noiembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a revocat şi această din urmă măsură, comunicându-i-se reclamantei acest rechizitoriu la data de 18 noiembrie 2008. Ulterior, prin sentinţa penală nr. 125 din 12 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, reclamanta a fost achitată de sub învinuirea infracţiunilor în temeiul cărora s-a dispus luarea măsurilor preventive în cauză.

Cu privire la starea de fapt descrisă anterior, instanţa a mai reţinut că s-a invocat de către reprezentantul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, împrejurarea că măsura preventivă dispusă faţă de reclamantă a fost legală.

Faţă de această motivare, instanţa a apreciat că dispozițiile art. 504-506 C.p.p. instituie o obligaţie în sarcina Statului Român de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a unei erori judiciare în materie penală, în temeiul unei obligaţii mai largi de garanţie, iar nu neapărat ca o consecinţă directă a unei greşeli imputabile magistratului care a dispus măsura preventivă în cauză, nici măcar ca urmare a unei eventuale conduite culpabile a acestuia din urmă, ci în temeiul obligaţiei de garanţie mai sus evocate.

În consecinţă, raportat la cele de mai sus, instanţa a apreciat că, în speţă, sunt întrunite ipotezele legale prevăzute de art. 504-506 C.p.p., privind luarea unei măsuri nelegale de arestare preventivă a reclamantei, constând în arest preventiv timp de 10 zile, precum şi interdicţia de a părăsi localitatea timp de 9 ani, 3 luni şi 27 zile.

În ce priveşte cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de către reclamantă, instanţa a reţinut că prejudiciul material invocat de către reclamantă se fundamentează pe imposibilitatea de a-şi exercita profesia pentru care s-a pregătit, aceea de jurist, pe pierderea aproape în totalitate a auzului, ca urmare a măsurilor preventive în cauză şi pe influenţarea în mod negativ a activităţii de poet, scriitor şi etnograf, desfăşurată atât anterior, cât şi pe parcursul luării acestor măsuri preventive.

Referitor la motivele invocate de reclamantă şi fundamentate pe imposibilitatea exercitării profesiei de jurist, instanţa a reţinut, din cuprinsul diplomei de licenţă din 01 iulie 2004, că, cel puţin până la momentul finalizării studiilor universitare, acestea se prezintă a fi neîntemeiate, şi că nu s-a dovedit un refuz expres al vreunei unităţi în privinţa angajării reclamantei pentru această profesie, motivat de măsurile preventive dispuse în cauză. De altfel, însuşi faptul absolvirii unor studii universitare de specialitate juridică într-o altă localitate decât cea în privinţa căreia s-a dispus interdicţia de părăsire a localităţii, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură (conform art. 145 C.p.p. şi dispozitivului încheierii nr. 174/1999 a Tribunalului Satu Mare) relevă faptul că, în anumite limite, reclamanta a avut posibilitatea să părăsească această localitate şi să-şi desfăşoare activitatea profesională, restrângerea adusă libertăţii sale de circulaţie prezentându-se astfel a fi minimă.

În ce priveşte motivele reclamantei vizând pierderea aproape în totalitate a auzului, ca urmare a măsurii preventive dispuse faţă de aceasta, instanţa a reţinut că, în cauză, nu s-a dovedit un asemenea raport de cauzalitate, singurul act medical depus de reclamantă fiind un bilet de trimitere din anul 2007, în vederea investigării reclamantei pentru „hipoacuzie”. În consecinţă, instanţa a reţinut caracterul nefondat al pretenţiilor reclamantei fundamentate pe această împrejurare.

Totodată, referitor la prejudiciul suferit de reclamantă prin influenţarea în mod negativ a activităţii sale publicistice, instanţa a reţinut că, anterior luării măsurilor preventive în cauză, reclamanta a avut calitatea de colaborator al televiziunii locale şi a publicat mai multe studii şi articole în presa locală. În egală măsură însă, s-a reţinut că, în cauză, s-a făcut dovada publicării unor volume cu specific istoric şi etnografic local, inclusiv în perioada ulterioară luării măsurii de interdicţie a părăsirii localităţii, astfel încât nu s-a putut reţine că s-ar fi probat o diminuare a realizărilor sale publicistice, ca o consecinţă directă a măsurilor preventive care au fost luate faţă de reclamantă.

Totuşi, în mod cert, prin măsura interdicţiei de părăsire a localităţii luată faţă de reclamantă, s-a creat, pe lângă disconfortul fizic legat de obligaţia acesteia de a încunoştinţa şi de a obţine încuviinţarea organului care a dispus această măsură, pentru fiecare situaţie în care a fost necesară părăsirea localităţii de către reclamantă, şi un disconfort psihic, afectiv, de natură morală, generat de această limitare a libertăţii de circulaţie.

În privinţa prejudiciului material invocat de către reclamantă, constând în beneficiul nerealizat, ca urmare a privării sale de libertate, în modalitatea de mai sus, instanţa a constatat că, din actele şi lucrările dosarului, nu au rezultat însă veniturile anterioare realizate de aceasta şi nici veniturile actuale, spre comparare, nerealizându-se nici o probaţiune, în sensul unui raport de cauzalitate ori al unei vocaţii la venituri financiare superioare celor realizate în mod efectiv, în ipoteza neluării faţă de reclamantă a măsurii preventive de mai sus.

În acest context, instanţa a reţinut că, aşa cum s-a pronunţat şi instanţa supremă, prin mai multe decizii de speţă, în mod corect, instanţele de judecată se raportează, în privinţa prejudiciului material suferit de subiectul unei arestări nelegale, la salariul mediu pe economie, situaţia de salariat ori de angajat în câmpul muncii fiind regula, iar situaţia unei persoane care nu lucrează deloc fiind excepţia, această din urmă situaţie neputând fi, de altfel, reţinută ca fiind imputabilă persoanei arestate nelegal, care nu are nicio vinovăţie în acest sens.

În speţă însă, reclamanta a avut posibilitatea să lucreze şi a realizat venituri, astfel încât instanţa a apreciat că, sub acest aspect, pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate.

În ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de către reclamantă, instanţa a reţinut următoarele:

De principiu, pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru atingerea scopului acestei activităţi judiciare, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale care constau în oarecare privaţiuni sau constrângeri personale ori reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. În egală măsură însă, în conţinutul măsurilor de prevenţie cu caracter de constrângere şi privaţiune, ce aduc atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii unei persoane, legiuitorul este obligat să instituie garanţii procesuale temeinice, de respectare strictă a dispoziţiilor legale care permit luarea acestor măsuri procesuale. Aceste garanţii procesuale constau, pe de o parte, în existenţa unor multiple condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a se dispune luarea măsurii de prevenţie în cauză, iar, pe de altă parte, în răspunderea asumată de către stat faţă de victimele acestor măsuri preventive în situaţia în care se dovedeşte că ele au fost nelegale, persoanele în cauză fiind scoase de sub urmărire penală sau, în privinţa acestora, dispunându-se revocarea măsurilor privative de libertate.

Asumarea răspunderii statului fundamentată în dreptul român pe dispozițiile art. 504-506 C.p.p., prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, asigură dreptul la libertate al persoanelor, ca drept fundamental recunoscut de art. 3 şi 9 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi de art. 5 din Convenţia europeană.

Respectarea dreptului fundamental evocat şi a principiilor descrise anterior a fost, de altfel, consacrată şi prin jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Europene de Drepturilor Omului (cauza De Wield, Ooms et Versyp c. Belgiei, cauza Lukanov c. Bulgariei, cauza Baranowski c. Poloniei), jurisprudenţa recunoscută fără rezerve de către statul nostru ca fiind obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994.

În consecinţă, pe lângă reţinerea îndreptăţirii reclamantei la daunele morale solicitate, instanţa a avut în vedere, în stabilirea cuantumului lor concret şi la împrejurările de fapt care conturează această îndreptăţire, reţinând în acest sens durata relativ redusă a arestului preventiv (10 zile), precum şi atingerea minimă adusă libertăţii reclamantei, în sensul că aceasta a vizat strict libertatea de circulaţie, iar nici aceasta în mod absolut, prin încheierea nr. 174/1999, recunoscându-i-se reclamantei posibilitatea de a părăsi localitatea, însă condiţionat de încuviinţarea organului care a dispus măsura procesuală în cauză.

De asemenea, s-a mai reţinut că, pe toată această perioadă, reclamanta a avut posibilitatea de a obţine venituri, de a exercita o profesie, de a urma studii universitare, iar, în privinţa alterării stării sale de sănătate, nu s-a produs nicio dovadă, în sensul unei consecinţe directe, în urma dispunerii măsurilor preventive în cauză.

În schimb, în baza aceloraşi raţiuni, instanţa a constatat că pretenţiile solicitate de reclamantă sunt disproporţionat de mari, în privinţa daunelor solicitate, considerând că însuşi faptul recunoaşterii de către o autoritate statală, prin hotărâre judecătorească în speţă, a comiterii unei erori judiciare, constituie în sine o reparaţie morală suficientă pentru victima unei asemenea erori judiciare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare.

Reclamanta a susținut că reparaţia trebuie să fie integrală, că i-au fost lezate grav cinstea, onoarea, reputaţia, demnitatea, drepturi personale nepatrimoniale ce ţin de esenţa umanului, iar instanţa a comis erori în aprecierea situaţiei de fapt şi în stabilirea perioadelor, ignorând efectul măsurilor luate - interdicţia de-a părăsi localitatea.

A devenit un om invalid fizic şi psihic, în timpul arestării, şi-a pierdut auzul, fiind nevoită a purta proteză auditivă, costisitoare. După eliberarea din toamna anului 1999, au început gravele probleme de sănătate, a constatat că aude tot mai slab şi i s-a recomandat folosirea protezei, legătura de cauzalitate dintre şocul provocat de arestarea ilegală şi surditate fiind dovedită. Tot în arest, a albit brusc, într-o singură noapte, din cauza şocului şi groazei de-a fi închisă pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o. Activitatea sa literară şi ştiinţifică și cea de cercetare ar fi fost mai prolifică dacă nu avea interdicţia de a circula liber, de a lua contact cu muzeografi, de a verifica, în teren, informaţii din sfera etnografică.

S-a confundat data ridicării diplomei cu data absolvirii cursurilor, întrucât ea a absolvit Facultatea de Drept, în iunie 1998, arestarea fiind din 1999, ca şi celelalte măsuri luate. Timp de 4 ani, nu a fost angajată, în martie 1999, i s-a desfăcut contractul de muncă de la Banca A., nu a fost angajată până în mai 2003, când cabinetul Av. U.M. a angajat-o.

A avut înainte de desfacerea contractului de muncă un salariu de 4.500.000 lei, lipsirea de acesta timp de 4 ani este o pagubă mult mai mare faţă de cea acordată, iar o expertiză contabilă ar putea aduce mai aproape de realitate solicitările sale.

Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat că nu este aplicabilă dispoziţia art. 504 alin. (1), (2), (3) C.p.p., în dosarul penal în care reclamanta a fost cercetată prin ordonanţa procurorului din 10 septembrie 2008, s-a dispus schimbarea încadrării juridice, reţinându-se în sarcina ei infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.p. Aceasta nu a fost achitată prin sentinţa penală nr. 125/2009, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, cum, eronat, a reţinut instanţa de fond, ci a fost scoasă de sub urmărire prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din 11 noiembrie 2008, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Măsura de arest a fost legală, conformă titlului IV cap. I Cod procedură penală, la data luării măsurii, existau suficiente probe şi indicii ce o justificau. Nu este reală afirmaţia că măsura obligării de a nu părăsi localitatea ar fi durat 9 ani, 3 luni, 27 zile, la 06 iulie 1999, s-a dispus revocarea măsurii arestului preventiv şi înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ce nu a fost prelungită, expirând după 30 zile de la luare.

Prin motivele de apel, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, a invocat că nu s-a făcut dovada refuzului de angajare a reclamantei ca consilier juridic, motivat de măsurile preventive. De altfel, a absolvit studiile în altă localitate decât cea de domiciliu, deci restrângerea libertăţii a fost minimă.

Nu s-a dovedit pierderea auzului din cauza măsurilor preventive, iar publicaţiile reclamantei denotă că nu a avut loc o diminuare a realizărilor în acest sens, a situaţiei materiale, iar prejudiciul moral impune acordarea unor despăgubiri raportat la împrejurările speţei, care au fost însă exagerat acordate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

Prin decizia civilă nr. 50/A din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului Satu-Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei de la suma de 9.000 lei la suma de 50.000 euro şi a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească şi 18.207,90 lei daune materiale. Au fost păstrate celelalte dispoziţii. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Pentru a pronunța această decizie, instanţa de apel a constatat următoarele:

Conform copiei carnetului de muncă, reclamanta a fost angajată a Băncii A. - Sucursala Negreşti Oaş - şef birou, schimbată funcţia în casier la 02 martie 1999, ultimul salariu al acestea fiind de 2.496.000 lei ROL, în această funcţie, din care i-a încetat activitatea la 25 martie 1999, în baza art. 130 lit. i) din Codul muncii. Salariul ce l-a încasat ca şef birou a fost de 4.500.000 lei lunar, cum susţine aceasta prin motivele de apel, nu cel avut în ultima funcţie deţinută - de casier şi a fost reintegrată în muncă doar la data de 01 mai 2003, ca asistent avocat la Cabinetul av. U.M.

Din încheierea nr. 174/1999, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, s-a reţinut că apelanta reclamantă a fost arestată la data de 30 iunie 1999, în baza mandatului de arestare nr. x5/P/1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsura fiind revocată la 06 iulie 1999 şi înlocuită cu cea de obligaţie de a nu părăsi localitatea, fără încuviinţarea organului ce a dispus această măsură, conform art. 145 C.p.p.

Prin rechizitoriul din 11 noiembrie 2008, emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, reclamanta a fost scoasă de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 249 alin. (1) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.p., aspect ce i-a fost comunicat prin adresa din 18 noiembrie 2008.

S-a reţinut, din analiza diplomei de licenţă, că reclamanta a absolvit cursurile Facultăţii de Drept, promovând examenul de licenţă în luna iulie 1998, deci anterior luării măsurii de arest preventiv împotriva sa, astfel că, într-adevăr, referitor la acest aspect, cele reţinute de către instanţa de fond sunt eronate, întrucât s-a avut în vedere, greşit, data eliberării acestei diplome – 01 iulie 2004, şi nu data la care reclamanta a absolvit cursurile - iulie 1998.

Astfel cum reiese din actele aflate în dosarul de fond şi cum, corect, a reţinut instanţa de fond, anterior luării măsurilor preventive, reclamanta a avut calitatea de colaborator al televiziunii locale şi a publicat mai multe studii, poezii, articole în presa locală, iar, după această perioadă, chiar a publicat cărţi cu specific istoric şi etnografic local, însă, aceasta nu a produs nicio dovadă din care instanţa să poată concluziona că, după luarea acestor măsuri, nu şi-a mai putut desfăşura activitatea.

Doar cu ocazia soluţionării cauzei în apel, s-au audiat martori în acest sens, iar, potrivit martorei B.A.C., aceasta a confirmat susţinerile apelantei, în sensul că ea era invitată la simpozioane chiar și în Bucureşti, iar, după instituirea măsurii interdicţiei de a părăsi localitatea, nu a mai avut posibilitatea de a da curs acestora, nu putea face deplasări la edituri, fiindu-i îngrădită exercitarea activităţii respective. Martora a mai arătat că, anterior arestării, reclamanta era calmă, sensibilă, iar, după ce a fost pusă în libertate, era schimbată, părul i se albise, nu mai auzea bine; nu a mai primit-o nimeni la serviciu, oamenii din jur o considerau vinovată, doar după 4 ani, a fost angajată la avocatul U., aspecte confirmate şi de martora P.I.

Tot cu ocazia soluţionării cauzei în apel, instanţa a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, pentru a se stabili dacă exista un raport de cauzalitate între arestul apelantei şi starea de sănătate a acesteia, respectiv diminuarea auzului, or, raportul medico - legal a concluzionat că nu se pot face aprecieri obiective privind cauza hipoacuziei şi nici data apariţiei ei, fiind consemnată în actele medicale din anul 2004, deci după peste 5 ani de la luarea măsurii restrictive de libertate.

Ca urmare, susţinerile apelantei referitoare la înrăutăţirea stării de sănătate pe parcursul arestului, ce a avut loc în anul 1999, aproximativ 7 zile, nu a fost dovedită. Este dovedit însă, cu martorii audiaţi că, în timpul chiar scurt în care a stat în arest, părul i s-a albit, aspect ce va fi avut în vedere la evaluarea prejudiciului suferit, la fel şi cel cu privire la faptul că, ulterior eliberării din arest, nu a fost angajată, nu a mai avut posibilitatea de-a participa la simpozioane, în afara localităţii de domiciliu.

Faptul că era cercetată penal însă, nu era de natură a determina imposibilitatea acceptării prezenţei sale la concursuri, examene pentru ocuparea unui post, câtă vreme nu figura, în cazier, cu o condamnare penală. Sigur că tot de notorietate este reticenţa angajatorilor în astfel de situaţii, martorii confirmând acest aspect. După revocarea măsurii de arest, a publicat cărţi, iar, la desfacerea contractului de muncă, conform celor arătate mai sus şi care reies din copia carnetului de muncă, avea un salariu de 2.496.000 lei, nu de 4.500.000 lei, cum a susţinut reclamanta, ultima funcţie ocupată fiind cea de casier.

Greşit instanţa de fond a reţinut însă, că reclamanta a fost achitată prin sentinţa penală nr. 125/2009, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, câtă vreme, prin rechizitoriul din 11 noiembrie 2008, întocmit de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, s-a dispus scoaterea acesteia de sub urmărire penală, criticile Parchetului de pe lângă Tribunalului Satu-Mare fiind, în acest sens, întemeiate.

Cert este faptul că apelanta a fost arestată la data de 30 iunie 1999, până la 6 iulie 1999, când această măsură a fost revocată şi înlocuită cu cea de obligare de a nu părăsi localitatea, a stat efectiv în arest timp de 7 zile, însă, măsura de a nu părăsi localitatea nu reiese că ar fi fost revocată, notorietatea practicii judiciare, din perioada anilor 1999, până după anii 2005, fiind în sensul că aceasta era prelungită de drept, nu necesita o dispoziţie în acest sens, astfel că susţinerile Parchetului, în sensul că aceasta a încetat de drept şi nu a durat până la scoaterea de sub urmărire penală - 9 ani 3 luni şi 27 zile - sunt nedovedite.

La data la care s-a luat măsura arestului preventiv, şi ulterior, când s-a dispus înlocuirea măsurii cu aceea de a nu părăsi localitatea, probabil că existau indicii temeinice ce justificau aceste măsuri, însă, prin soluţia de scoatere de sub urmărire penală, după mai mult de 9 ani, această decizie este de natură a concluziona că reclamanta a fost privată de libertate în mod abuziv, respectiv că i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal, iar, din acest punct de vedere, orice discuţii sunt neavenite, în mod corect, instanţa de fond reținând incidenţa art. 504 - 506 C.p.p.

Mai poate fi însă reţinut în speţă şi faptul că durata procedurilor judiciare, până la data la care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei atrage implicit încălcarea art. 6 din Convenţie, termenul de peste 9 ani fiind unul excesiv şi neconform cu termenul rezonabil instituit de aceste dispoziţii.

Art. 505 C.p.p. prevede că, la stabilirea întinderii reparaţiei, se ţine seama de durata privării de libertate, a restrângerii dreptului la libertate, a consecinţelor produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate şi a cărui libertate a fost restrânsă, reparaţie ce constă în plata unei sume de bani sau constituirea unei rente viagere, reparaţie ce se suportă de stat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Din analiza acestei dispoziţii legale, se poate reţine caracterul civil al dreptului la reparaţie, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 998-999 C.civ., iar, conform art. 998 C.civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Biletul de trimitere, cât şi investigaţiile medicale şi raportul medico-legal nu fac dovada raportului de cauzalitate dintre starea de sănătate a apelantei-reclamante şi măsura reţinerii, iar una dintre condiţiile de atragere a răspunderii civile delictuale, în sensul art. 998 - 1000 alin. (1) C.civ., pe lângă prejudiciu, faptă ilicită, vinovăţie, este şi acest raport de cauzalitate. Adeverinţa medicală eliberată de dr. B.G. însă, confirmă că scăderea auzului se datorează unui şoc nervos, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 998, 999 C.civ., iar aceste aspecte vor fi avute în vedere la cuantificarea prejudiciului moral suferit.

Considerentele expuse mai sus relevă faptul că apelantei reclamante i-a fost adusă atingere drepturilor instituite de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Convenţia europeană, fiind, implicit, aplicabile şi dispoziţiile art. 504 - 505 C.p.p., art. 998, 999 C.civ., ceea ce impune o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Chiar dacă, într-adevăr, durata arestului preventiv a fost doar de 7 zile – 30 iunie - 06 iulie 1999 (greşit instanţa de fond reţinând o perioadă de 10 zile), interdicţia de a părăsi localitatea s-a întins pentru o perioadă de 9 ani 3 luni 27 zile, la fel durata cercetărilor penale, perioadă excesiv de lungă, în care starea sănătăţii reclamantei s-a deteriorat, părul i s-a albit, activităţile profesionale au avut de suferit, or, toate aceste aspecte impun o reparaţie echitabilă, câtă vreme prejudiciul moral reiese din încălcările aduse şi menţionate mai sus, iar suma acordată de instanţa de fond - 9.000 lei - nu este de natură a produce o astfel de reparaţie. Chiar dacă şi constatarea acestor încălcări reprezintă o reparaţie în sine, aceasta nu este însă de natură a determina concluzia că nu se impune şi acordarea unei sume rezonabile, care nu trebuie să fie nici excesivă, nici derizorie.

Ca urmare, instanţa de apel a apreciat, prin raportare la propria practică în materie, când, în situaţii similare, a acordat aproximativ 500 euro/lună, în cazul restrângerii libertăţii de circulaţie şi aproximativ 2.000 euro/lună, în situaţia arestării nelegale, că, pentru cele 7 zile de arest, peste 9 ani de zile durata interdicţiei de a părăsi localitatea, durata cercetărilor penale, înrăutăţirea stării de sănătate, imposibilitatea desfăşurării activităţii publicistice, literare, ştiinţifice, imposibilitatea găsirii unui loc de muncă, afectarea imaginii în societate, suma de 50.000 de euro este de natură a înlătura calitatea de victimă şi a oferi o reparaţie echitabilă.

Referitor la daunele materiale solicitate, s-a reţinut că, după arestare – 25 martie 1999, până la data de 01 mai 2003 - reclamanta nu a avut posibilitatea de a fi încadrată în muncă, deşi a făcut demersuri în acest sens, reticenţa angajatorilor faţă de situaţia acesteia ducând la respingerea solicitărilor sale. Ca urmare, în apel, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care să reliefeze veniturile pe care le-ar fi realizat în această perioadă, în măsura în care ar fi deţinut în continuare funcţia de şef serviciu casierie la fosta Bancă A.

Din concluziile acesteia, s-a reţinut că veniturile de care a fost lipsită reclamanta, în perioada 25 martie 1999 – 01 mai 2003, au fost în valoare de 18.207,90 lei brut. Referitor la perioada 01 mai 2003, când a fost încadrată la Cabinet av. U.M., până la data de 11 mai 2008, când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, câtă vreme aceasta a beneficiat de un salariu, a fost încadrată, chiar cu un salariu mult inferior celui avut la fostul angajator, Curtea a apreciat că nu se impune acordarea unor despăgubiri pentru această perioadă, constând în diferenţa dintre venitul încasat şi cel pe care l-ar fi obţinut la fostul angajator, deoarece nu se mai poate vorbi de o perpetuare a situaţiei sale, generate de existenţa cercetărilor penale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În dezvoltarea motivelor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., reclamantă a arătat următoarele:

Deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect cadrul procesual, precum şi dreptul său la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit în urma privării nelegale de libertate şi a restricţiei de a nu părăsi localitatea, la stabilirea cuantumului reparaţiei, nu a fost avut în vedere că paguba pe care a suferit-o se localizează pe mai multe planuri. Astfel, în planul integrităţii sale fizice, i-a fost cauzat un prejudiciu imens care constă în dobândirea unei hipoacuzii cu caracter permanent, ireversibil şi care reprezintă o invaliditate fizică pe tot restul vieţii sale.

Instanţa a dat o soluţie vădit nelegală, atunci când a stabilit că nu este dovedită legătura de cauzalitate între măsura abuzivă dispusă şi starea de hipoacuzie.

Actele medicale depuse în probaţiune atestă fără putinţă de tăgadă că hipoacuzia a fost posibilă, ca „urmare a unei surdităţi brusc instalate” (dr. B.); mai mult, se atestă şi că „scăderea auzului se datorează unui şoc nervos” (dr. B.). Deci, sub aspect medical, este indubitabil faptul că, între cauzele scăderii bruşte a auzului, se află şi acelea generate de şocuri şi stări acute de stres. Faptul că, doar în anul 2004, (adică după ce, în sfârşit, şi-a găsit un loc de muncă), a avut posibilitatea materială a procurării unui aparat auditiv, făcând demersurile medicale necesare în acest scop, nu poate conduce la concluzii rigide, nefondate şi nici la înlăturarea raportului de cauzalitate între afecţiunea suferită şi măsura preventivă a arestării ilegale luată împotriva sa.

Dimpotrivă, înscrisurile medicale depuse în probaţiune, coroborate cu declaraţiile martorilor care au confirmat că, anterior arestului a fost o persoană perfect sănătoasă, implicată într-o serie de proiecte ce necesitau un contact public nemijlocit, (fiind, astfel, imposibil de ascuns o afecţiune precum surditatea), iar, după ieşirea din arest, pe lângă faptul că albise într-o singură noapte, din cauza groazei de a se vedea închisă pentru ceva ce nu făcuse, nici nu mai auzea bine, dovedesc pe deplin existenţa acestei legături de cauzalitate. Faptul că, între pierderea auzului şi şederea sa în arest este o strânsă legătură, se mai desprinde şi din actul medical datat 22 martie 2000, pe care l-a depus doar în recurs.

Recurenta-reclamantă a susţinut că această invaliditate pe care a dobândit-o în urma privării sale de libertate în mod nelegal este cea mai gravă pagubă care i s-a cauzat. Au fost încălcate astfel prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţia României, care garantează cetăţenilor României dreptul lor la integritate fizică şi psihică. Or, prin luarea măsurii preventive în mod nelegal, împotriva sa, i s-a cauzat hipoacuzia care, în mod evident, este un prejudiciu de ordin fizic de neînlăturat. Repararea acestui prejudiciu se poate face doar prin acordarea, cu titlu de despăgubiri morale, a unei sume de bani apte a acoperi paguba care i-a fost creată. Desigur, stabilirea cuantumului acestei sume de bani este la libertatea judecătorului, însă trebuie ţinut seama de implicaţiile pe care dobândirea stării de hipoacuzie, la o vârstă relativ tânără, a avut-o asupra vieţii sale ulterioare, asupra posibilităţilor sale de comunicare activă şi pasivă. Astfel, trebuie luat în seamă faptul că, în urma dobândirii acestei invalidităţi, simţul auzului i-a fost afectat ireversibil.

Ca atare, calitatea vieţii sale ulterioare momentului privării de libertate în mod nelegal, precum şi a celei prezente au avut de suferit direct proporţional cu vătămarea a cărei victimă este, fiind de la sine înţeles că facilitatea comunicării sale cu alte persoane este, în mod definitiv, compromisă, după cum creativitatea, lejeritatea şi impetuozitatea receptării şi, în mod echivalent, al transmiterii cuvintelor sunt, în mod semnificativ, afectate. Desigur, acest handicap are efecte şi pe toate celelalte planuri ale vieţii sale (artistic, profesional, interuman etc.), afectate în egală măsură prin dobândirea afecţiunii în discuţie.

Pe de altă parte, recurenta a menţionat că intenţionează să dea concurs pentru dobândirea calităţii de avocat, sens în care a şi făcut demersurile necesare, înscriindu-se la examenul de admitere

în profesie, dar modul în care va profesa este încă nelămurit.

Pe plan social, măsura preventivă şi cea restrictivă de libertate, precum şi durata îndelungată a cercetărilor penale au dus la vătămarea onoarei, demnităţii şi poziţiei sale sociale; a fost expusă, în toată această perioadă, dispreţului public, fiindu-i lezate în mod grav cinstea, reputaţia, demnitatea, adică tocmai acele drepturi personale nepatrimoniale care ţin de esenţa personalităţii omului şi care sunt ocrotite de lege.

Suferinţa fizică, suferinţa morală şi impactul asupra persoanei sale au fost cu atât mai mari cu cât, la data luării măsurii, avea 36 ani de ani, o carieră frumoasă şi un viitor promiţător; era o persoană cunoscută şi respectată, o figură proeminentă în viaţa culturală a oraşului natal, şi chiar a judeţului Satu-Mare, avea o bogată activitate publicistică, era implicată în diverse proiecte, (inclusiv umanitare), fiind colaborator şi realizator de emisiuni culturale la televiziunea locală. Timp de aproape 10 ani, a fost obligată să poarte stigmatul unei cercetate penal, a fost descalificată social, şi-a văzut retezate orice posibilităţi de împlinire şi progres social, a fost părăsită de prieteni, umilită şi marginalizată; întreaga sa viaţă i-a fost dată peste cap. I-a fost îngrădită libertatea, a fost calomniată şi insultată, i s-a îngrădit orice posibilitate de afirmare. Mai mult decât atât, timp de aproape de 10 ani, nu a putut să ia nicio decizie în privinţa viitorului său, trebuind să fie la dispoziţia organelor de cercetare penală.

Pe plan profesional, indiferent cât de mare ar fi cuantumul daunelor morale, acestea nu vor fi în măsură să compenseze perioada celor peste 9 ani de stigmat, supusă cercetărilor penale, în care a fost în imposibilitate să exercite profesia pentru care s-a pregătit, în mod greşit susţinând instanţa de apel că ar fi putut să se prezinte la concursuri sau examene, deoarece, în cazier, deși nu figura cu o condamnare penală, era notat procesul. Potrivit normelor legale în vigoare la acea dată, în cazierul judiciar, a fost înscrisă punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de ea (cu număr de dosar, instanţa); aceste date au putut fi scoase din evidenţă abia după soluţionarea definitivă a cauzei penale, deci după 10 ani de la data declanşării procesului penal.

Drept urmare, este indubitabil faptul că situaţia existentă în cazierul său judiciar, adică aceea a unei persoane urmărită penal, nu-i dădea nicio posibilitate de a ocupa o funcţie potrivit studiilor sale.

În plan familial, măsurile nedrepte luate împotriva sa, atingerile aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii sale, s-au răsfrânt şi asupra membrilor familiei sale, care, într-o localitate mică, cum este orașul său natal, au fost nevoiţi să îndure jigniri de tot felul, fiind supuşi unei îndelungate şi profunde stări de stres şi umilinţă.

În planul activităţii culturale şi intelectuale, fiind poet, scriitor şi etnograf, a participat, până la arestare şi descalificarea sa socială, prin măsura luată contra sa şi menţinută apoi timp de peste 9 ani, la o serie de acţiuni publice în care a fost remarcată şi apreciată; a fost invitată şi a participat la congrese şi simpozioane cu tematică ştiinţifică specifică preocupărilor sale, fapt care a fost confirmat inclusiv prin declaraţiile martorilor; de asemenea, a fost colaborator la diverse publicaţii cu tematică culturală, precum şi la televiziunea locală, unde a realizat documentare şi a prezentat emisiuni cu tematică ştiinţifică de etnografie, folclor şi culturale.

Sub aspectele arătate, durata excesivă a procedurii penale i-a creat acest prejudiciu moral imens, aducând atingere demnităţii şi reputaţiei sale.

În privinţa despăgubirilor materiale, recurenta a apreciat că acordarea acestora sunt o consecinţă directă a arestării preventive. Cu carnetul de muncă depus în probaţiune şi expertiza contabilă efectuată în cauză a făcut pe deplin dovada veniturilor de care a fost privată pe parcursul duratei cercetărilor penale.

Prin urmare, recurenta a apreciat ca nelegală neacordarea despăgubirilor pentru veniturile pe care le-ar fi putut realiza şi de care a fost lipsită pe durata a peste 9 ani de cercetări penale, adică totalul sumei pe care a stabilit-o expertul, în timpul cercetărilor judecătoreşti, prin expertiza dispusă şi efectuată în cauză.

Pârâtul Statul Român, în dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele :

Instanţa de apel, în mod eronat, aduce în discuţie durata de 9 ani a interdicţiei de a părăsi localitatea și durata cercetărilor penale, întrucât, prin încheierea nr. 174/1999, i s-a recunoscut reclamantei posibilitatea de a părăsi localitatea, condiţionat de încuviinţarea organului care a dispus măsura procesuală în cauză, aşadar, nu a fost vizată, în mod absolut, libertatea de circulaţie a acesteia, reţinându-se şi durata relativă redusă a arestului preventiv (10 zile), astfel încât, instanţa ar fi trebuit să reţină, în stabilirea cuantumului concret, şi împrejurările de fapt care conturează această îndreptăţire.

Legiuitorul este obligat să instituie garanţii procesuale temeinice care constau în existenţa unor multiple condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune luarea măsurii de prevenţie în

cauză, în vederea bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru atingerea scopului activităţii judiciare.

Reclamanta a avut posibilitatea să lucreze şi a realizat venituri, în cauză, dovedindu-se publicarea unor volume cu specific istoric şi etnografic local, inclusiv în perioada ulterioară luării măsurii de interdicţie, aşadar, nu se poate reţine diminuarea realizărilor publicistice, ca o consecinţă directă a măsurilor preventive care au fost luate faţă de aceasta.

Totodată, din piesele dosarului, nu au rezultat veniturile anterioare realizate şi nici veniturile actuale ale reclamantei.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul pârât a arătat că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei, ca urmare a măsurilor luate.

De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală, şi nu una având scop exclusiv patrimonial, impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

De asemenea, dispoziţiile juridice pertinente în această cauză nu ridică nicio chestiune pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene. Întrucât reclamanta încearcă dobândirea anumitor pretenţii, care nu pot să-i aparţină decât prin intervenţia instanţei, este vorba de o creanţă care nu poate fi considerată o valoare patrimonială, neavând o bază suficientă în dreptul intern, nefiind confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti, declarată inadmisibilă şi prin dispoziţiile Convenţiei.

Prin urmare, reclamanta nu este titularul unei creanţe suficient de bine stabilite pentru a putea fi exigibilă, neputând să se prevaleze de art. l din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Pentru considerentele expuse, s-a considerat că sunt neîntemeiate şi disproporţionate pretenţiile reclamantei, constând în majorarea daunelor morale, atâta vreme cât aceasta nu se afla în una din situaţiile expres prevăzute de lege (art. 504 C.proc.civ.), care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârşită într-un proces penal, iar Curtea Europeană a stabilit, în jurisprudenţa sa, că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Chichkov c. Bulgariei şi Musuc c. Moldovei).

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând dispoziţiile art. 45 alin. ultim, art. 299 C.proc.civ., raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii sau schimbarea în parte a acestei decizii, cu consecința diminuării daunelor morale acordate reclamantei și respingerii daunelor materiale solicitate și a arătat următoarele:

Hotărârea instanţei de apel, precum şi hotărârea instanţei de fond, sunt lipsite de temei legal şi au fost date cu aplicarea greşită a legii.

Codul de procedură penală cuprinde dispoziţii prin care cel condamnat pe nedrept sau faţa de care s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate să ceară repararea pagubelor, art. 504-507 C.p.p. reglementând procedura specială prin care persoana faţă de care s-a făcut actul de justiţie cu încălcarea legii poate să ceară statului recuperarea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale suferite.

Erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului în baza art. 504 C.p.p. se referă la existenţa a cel puţin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere de text - o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal, în cursul procesului penal, respectiv, după condamnarea definitivă a unei persoane, în urma rejudecării cauzei, aceasta a fost achitată definitiv.

În cauză, nu este îndeplinită nici una dintre aceste cerinţe. Astfel, în procesul penal, invocat drept temei al cererii prin care a fost declanşat prezentul litigiu, nu s-a pronunţat nici o hotărâre de condamnare a reclamantei, iar măsurile privative sau restrictive de libertate au fost legale la momentul luării acestora.

Prin urmare, acţiunea este nefondată deoarece, în speţă, lipseşte o hotărâre de condamnare a reclamantei, iar cauza penală în care a fost implicată aceasta a fost complexă, astfel încât durata de 9 ani, 3 luni şi 21 zile a cercetărilor penale este una rezonabilă. Cercetările desfăşurate în faza de urmărire penală faţă de reclamantă, până la emiterea rechizitoriului în dosar nr. xx9/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, constituie o fază licită, pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă. Desfăşurarea procesului penal, pe o perioadă mai mare de timp, nu atrage automat răspunderea statului, chiar dacă, în speţă, faţă de reclamantă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, prin rechizitoriul menţionat.

Practica CEDO a stabilit că art. 5 din Convenție nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii, încă din momentul dispunerii arestării (cauza Brogan şi Murray c. Regatului Unit), fiind suficient să existe „motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs nu va avea în vedere aceste aspecte, recurentul a precizat următoarele:

Hotărârile pronunţate în cauză sunt criticabile sub aspectul cuantumului daunelor morale şi daunelor materiale acordate reclamantei, pe care le consideră nedovedite.

Or, răspunderea statului se bazează pe ideea de garanţie şi de risc a activităţii, fiind o răspundere obiectivă, fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale, astfel că se analizează din perspectiva celor 4 condiţii clasice în materie - existenţa prejudiciului, fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu. Prejudiciul reprezintă rezultatul încălcării unui drept care, odată produs, dă dreptul la reparaţie; prejudiciul poate fi material, patrimonial şi nepatrimonial, moral, astfel că dreptul la reparaţie îmbracă cele două forme, cu precizarea că prejudiciul material se cuantifică în funcţie de paguba suferită, iar prejudiciul moral se stabileşte după anumite criterii, stabilite de lege (în speţă, art. 505 al. 1 C.p.p.), de practica judiciară, fiind lăsat la aprecierea instanţei.

Datorită diversităţii şi complexităţii daunelor morale care pot fi cauzate printr-o multitudine de fapte ilicite, penale, de natură să lezeze viaţa fizică, psihică, afectivă a persoanei umane, onoarea, reputaţia sau alte asemenea drepturi personale nepatrimoniale, legiuitorul nu a înscris, în lege, criterii după care prejudiciile morale să fie evaluate, ci a lăsat judecătorului posibilitatea ca, în fiecare caz concret, să aprecieze, să decidă şi să stabilească cuantumul despăgubirilor,

Recurentul a susținut că un prim criteriu pe care instanţa trebuie să-l ia în considerare este acela al naturii faptei penale prin care s-a produs prejudiciul moral, respectiv a valorii sociale ocrotite prin norma care încriminează ca infracţiune acea faptă.

Instanţa va trebui să observe, potrivit acestui prim criteriu şi particularităţile cauzei, cum ar fi, spre exemplu, durata în timp şi caracterul ireversibil sau reversibil al urmărilor faptei.

Acest prim criteriu se completează cu un alt criteriu, relevat şi în doctrină, şi anume criteriul culpei autorului faptei prejudiciabile. În acest sens, la stabilirea despăgubirilor, pentru un prejudiciu care, oricum, nu va putea fi stabilit cu exactitate, este obligatoriu să fie avut în vedere şi gradul culpei autorului faptei, între fapta ilicită şi latura ei subiectivă existând o evidentă unitate.

Un alt criteriu este acela al gravităţii suferinţelor. Sub acest aspect, dauna poate fi mare, gravă, mijlocie sau uşoară - gravitatea suferinţelor nefiind dată întotdeauna de gravitatea faptei, privită prin prisma pericolului social al acesteia şi a limitelor de pedeapsă stabilite de legea penală. Acestea din urmă pot constitui elemente de referinţă, dar nu pot fi absolutizate.

Un criteriu de apreciere a prejudiciului moral poate fi şi acela al intensităţii suferinţelor. Dacă gravitatea daunei morale arată cât de serioasă și de însemnată este aceasta pentru persoana care a suferit-o, intensitatea suferinţelor morale arată mărimea tensională în psihicul acesteia, mărimea variabilă cantitativ şi calitativ, care poate fi susceptibilă de măsurare.

Un alt criteriu, în strânsă legătură cu cele anterioare, este acela al personalităţii victimei, sub toate aspectele. Este un principiu constituţional că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii sau discriminări, astfel că, virtual, orice persoană vătămată printr-un anumit act ilicit va suferi acelaşi prejudiciu moral, căruia îi va corespunde un anumit cuantum al despăgubirilor. Dacă însă judecătorul va constata că, într-o cauză concretă, exista unul sau mai mulţi factori personali, legaţi intim de persoana vătămată, factori care agravează sau diminuează prejudiciul moral suferit de aceasta, va trebui să ţină seama de aceştia în stabilirea întinderii despăgubirilor.

Pe lângă criteriile generale menţionate, care pot fi completate şi cu altele, s-au relevat și existenţa altor criterii specifice, particulare fiecărui caz concret dedus judecăţii, prin care se cauzează şi prejudicii nepatrimoniale sau diferite forme de prejudicii morale, care trebuie avute în vedere întotdeauna de instanţă (de exemplu, aşa numitele prejudicii corporale, care includ daune fizice si psihice, prejudiciul estetic, cel de agrement, etc. care se stabilesc pe baza actelor medico - legale şi alte acte medicale, din care rezultă urmările faptei ilicite, durata acestora, caracterul ireversibil sau nu al vătămărilor etc.).

Raportat la probele administrate în cauză, ţinând cont atât de criteriile generale menţionate, cât şi de particularităţile cauzei, daunele morale acordate în cauză - în sumă de 50.000 euro - sunt exagerat de mari şi tind să constituie „o sursă de îmbogăţire" pentru reclamantă, fiind o compensare disproporţionată cu prejudiciul suferit, având în vedere persoana reclamantei, situaţia sa socială, familială, profesională.

Astfel, reclamanta a fost arestată o perioadă foarte scurta de timp de 7 zile, după care, prin încheierea nr. 174/1999 a Tribunalului Satu-Mare, i s-a recunoscut posibilitatea de a părăsi localitatea, cu încuviinţarea organului care a dispus aceasta măsură procesuală, măsura obligării de a nu părăsi localitatea fiind luată pentru o perioadă de 30 de zile, după care a încetat de drept.

În acest sens, nu se poate reţine că reclamanta nu se mai putea deplasa la simpozioanele unde era solicitată, chiar în Bucureşti la edituri, iar dovada faptului că activitatea sa publicistică nu a avut de suferit constă în publicarea celor trei cărţi, în perioada următoare eliberării din arestul preventiv.

Din actele medicale depuse la dosar, nu rezultă existenţa unui raport de cauzalitate între hipoacuzia reclamantei şi măsurile preventive dispuse faţă de aceasta. Astfel, din raportul de expertiză medico-legală, din data de 5 aprilie 2011, rezultă că aceasta are probleme de hipoacuzie din anul 2004, dar, obiectiv, nu se ştie cauza şi data apariţiei acestora; adeverinţa medicală eliberată de dr. B.G. nu are valoare probatorie, în absenţa unei expertize medicale de specialitate, or, această adeverinţă a fost avută în mod eronat în vedere de către instanţa de apel la stabilirea daunelor morale.

Având în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curții Europene în materie, decizia recurată este nelegală şi netemeinică, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, care au fost majorate de la suma de 9.000 lei la suma de 50.000 euro, raportat la: perioada redusă a lipsirii de libertate a reclamantei, respectiv 7 zile, în perioada 30 iunie 1999 – 06 iulie 1999, ea fiind arestată pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la fals intelectual, la uz de fals, la delapidare şi înşelăciune, în formă continuată şi în concurs real, în calitatea ei de casieră la o bancă; la data de 06 iulie 1999, această măsură a fost revocată şi înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile, ea încetând de drept la expirarea termenului; faptul că, faţă de reclamantă, a fost dispusă soluţia de scoatere de sub urmărire penală nu echivalează cu nelegalitatea măsurii arestării preventive a acesteia, precum şi a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, deoarece, la momentul luării acestor măsuri, exista bănuiala verosimilă că a săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 26 C.p. raportat la art. 289 C.p., respectiv art. 291 şi art. 215/1 C.p., cu aplicarea art. 41 al. (2) şi art. 33 lit. a) C.p., pentru care a fost cercetată; luarea măsurilor preventive a fost amplu motivată în fapt şi în drept, raportat la persoana reclamantei şi conduita acesteia, privarea efectivă de libertate fiind pentru o perioadă scurtă de timp de 7 zile; menţinerea unui raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii acordate de către instanţă, prin comparaţia cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu titlu de reparaţie echitabilă pentru încălcări ale drepturilor fundamentale, ca urmare a relelor tratamente ori în cazul arestărilor nelegale.

De asemenea, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, s-a solicita să se aibă în vedere jurisprudenţa Curții Europene, în care s-a statuat că există o prezumţie relativ solidă, conform căreia durata excesivă a unei proceduri dă naştere unui prejudiciu moral (Apicella c. Italiei), însă există și situaţii în care durata procedurii nu implică decât un prejudiciu moral minim, după cum există cazuri în care nu se reţine existenţa niciunui prejudiciu.

Referitor la cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale, se impune respingerea cererii, acestea nefiind suficient probate.

Instanţa de apel a acordat daune materiale în sumă de 18.207,90 lei, fără ca reclamanta să probeze existenţa vreunui prejudiciu material. Astfel, raportul de expertiză depus la dosarul cauzei în faţa instanţei de apel este incomplet, întrucât nu se referă la nivelul veniturilor reclamantei, în situaţia în care aceasta nu ar fi realizat acele criterii şi indicatorii de performanţă pentru funcţia de şef serviciu casierie. Având în vedere că s-au depus obiecţiuni de către pârâtul Statul Român, s-ar fi impus acordarea unui termen pentru ca expertul să răspundă la acestea şi să analizeze veniturile reclamantei, în situaţia în care reclamanta nu ar fi realizat criteriile şi indicatorii de performanţă pentru funcţia deţinută anterior cercetărilor penale.

Hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi nu îndeplineşte cerinţele art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

Considerentele hotărârilor se limitează la susţinerile reclamantei şi reţin că reclamanta este îndreptăţită la daune morale şi materiale raportat la prevederile art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Convenţia europeană, fiind implicit aplicabile şi dispoziţiile art. 504-505 C.p.p., art. 998, 999 C.civ., deoarece reclamanta a fost arestată preventiv o perioadă de 7 zile, interdicţia de a părăsi localitatea şi durata cercetărilor penale s-a întins pentru o perioadă de 9 ani, 3 luni şi 27 zile, i-a fost afectata sănătatea, activitatea publicistică, literară, ştiinţifică, găsirea unui loc de muncă, imaginea în societate, ceea ce a prejudiciat-o moral pe reclamantă,

Or, acţiunile civile în despăgubiri pentru erori judiciare au de cele mai multe ori o stare de fapt şi de drept destul de complexă, care necesită o analizare minuţioasă a faptelor, a probelor, a existenţei sau nu a temeiurilor legale invocate.

S-a susținut că nu s-a motivat de loc acordarea daunelor morale în cuantum 50.000 euro şi de ce această sumă ar fi proporţională cu perioada arestului preventiv al reclamantei, câtă vreme reclamanta a fost lipsită de libertate o perioadă scurtă de timp 7 zile, s-a adus atingere minimă libertăţii de circulaţie a acesteia, deoarece prin încheierea nr. 174 din 06 iulie 1999 a Tribunalului Satu-Mare, i s-a recunoscut posibilitatea de a părăsi localitatea, cu încuviinţarea organului care a dispus această măsură procesuală.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, la care a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, s-a solicitat reducerea acestora, întrucât sunt exagerat de mari şi trebuiau admise în parte, astfel că nu au fost respectate prev. art. 274 alin. (3) C.proc.civ.

Recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor succede:

Dispoziţii legale relevante:

Art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţia europeană dispune: „Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...)

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa unei autorităţi judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesitaţii de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.”

Art. 5 par. 3 din Convenţia europeană : „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de alin. 1 lit. c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător (…) și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”

Art. 5 par. 4 din Convenţia europeană :

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este nelegală.

Art. 5 par. 5 din Convenţia europeană : „Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”

Art. 504 C.proc.pen. :

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de liberate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j.

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a

intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

Art. 505 C.proc.pen.:

„La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.”

Art. 2 din Protocolul nr. 4 - Libertatea de circulație:

1.Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă reședința sa.

2.Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.

3.Exercitarea acestor drepturi nu pot face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat repararea prejudiciilor cauzate, prin privarea de libertate, în mod nelegal, pe perioada 30 iunie 1999 – 9 iulie 1999, și prin dispunerea măsurii interdicţiei de a părăsi localitatea Satu-Mare, timp de 9 ani, 3 luni, 27 zile.

Din încheierea nr. 174 din 6 iulie 1999, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, în dosar nr. xx6/1999, s-a reţinut că reclamanta a fost arestată la data de 30 iunie 1999, în baza mandatului de arestare nr. x5/P/1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, măsura fiind revocată la 06 iulie 1999 şi înlocuită cu cea de obligaţie de a nu părăsi localitatea, fără încuviinţarea organului ce a dispus această măsură, conform art. 145 C.p.p.

Prin rechizitoriul din 11 noiembrie 2008, emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj - Napoca, reclamantă a fost scoasă de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 249 alin. (1) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.p., aspect ce i-a fost comunicat reclamantei prin adresa din 18 noiembrie 2008.

Cererea dedusă judecăţii a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C.p.p.

Având în vedere limitele obiective ale judecării cauzei demarcate prin cererea de chemare în judecată, dar și motivele de recurs formulate în cauză de toate părțile litigante, instanța de recurs consideră că analiza ce trebuie realizată în cauză va avea mai multe branșe distincte, care vor viza, în principal, arestarea preventivă și consecințele acesteia, măsura interdicției de a părăsi localitatea și durata acesteia, precum și cuantumul daunelor morale și materiale acordate reclamantei.

Examinând motivele de recurs formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care pun în discuție însăși îndeplinirea, în cauză, a condițiilor impuse de art. 504 și urm. C.p.p., instanța de recurs apreciază că se impune, într-o paradigmă procesuală atipică, spre deosebire de cea care ar fi impus analizarea cu prioritate a recursului reclamantei, analizarea cu prioritate a acestor motive, pentru a decela dacă reclamanta este sau nu îndrituită la despăgubiri, sub imperiul acestor dispoziții legale, pentru ca, ulterior, să se realizeze analiza motivelor de recurs prin care se critică cuantumul acestor despăgubiri.

Pentru a proceda la această analiză, trebuie reținut că art. 504 pct. 2 C.p.p. statuează cu valoare de principiu că: „are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru ipoteza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru ipoteza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, s-a constatat însă că dispoziţiile art. 504 C.p.p. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul va răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

În același sens, din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificând acest tratat prin Legea nr. 30/1994, textele de lege interne ce vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acesteia se interpretează în conformitate cu dispoziţiile convenționale, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.

Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie care, în paragraful 1 lit. c), prevede, aşa cum s-a arătat în preambulul considerentelor, că: nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii de libertate fiind garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.

Lit. c) a art. 5 din Convenţie permite, astfel cum rezultă din expunerea ipotezelor sale, doar lipsirea de libertate dispusă în cadrul unei proceduri penale şi în baza unor motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune (cauza Ciulla împotriva Italiei).

Temeiul bănuielilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esenţial al protecţiei garantate de art. 5 paragraful 1 lit. c) împotriva lipsirii arbitrare de libertate, întrucât privarea de libertate are un scop precis, definit de acest text legal, aducerea persoanei în fața autorității judiciare competente, care va decide asupra legalității măsurii arestării sau deținerii sale.

Existenţa unor bănuieli întemeiate, legitime, plauzibile presupune existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator neutru şi obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea pentru care este arestată.

Or, dacă este unanim acceptat că faptele care au dat naștere la bănuielile necesare pentru dispunerea unei măsuri privative de libertate nu sunt și nu trebuie să fie de același nivel cu cele care sunt necesare pentru justificarea unei condamnări, nu se poate însă considera că simplele bănuieli pot întemeia o asemenea măsură, ce trebuie să reprezinte excepția, iar nu regula în materia libertății persoanei.

Analizând circumstanțele particulare ale cauzei, cu privire specială asupra încheierii nr. 174 din 06 iulie 1999, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării dispusă la data de 30.06.1999, în baza mandatului de arestare nr. x5/P/1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, în care se menționează în mod expres că nu există temeiurile care au dus la luarea acestei măsuri preventive, se poate susține că, la data luării măsurii preventive asupra reclamantei, bănuielile care vizau persoana în cauză nu aveau nivelul de credibilitate impus de norma menţionată.

În acest context, se constată că însăși o instanță penală, care întrunea garanțiile de independență și imparțialitate ale unui tribunal, în sensul art. 5 par. 4 al Convenției (n.i.: acesta fiind aplicabil în cauză, întrucât revocarea măsurii arestării s-a dispus ca urmare a cererii reclamantei, echivalente noțiunii de „recurs”, reglementat de par. 4, iar nu ca urmare a inițiativei organelor de cercetare penale, astfel cum dispune în mod imperativ art. 5 par. 3 al Convenției), a arătat, în motivarea sa, că nu există temeiuri pentru arestarea preventivă a reclamantei, astfel încât motivele invocate în actele prin care s-a dispus luarea acestei măsuri nu erau relevante şi pertinente pentru a justifica arestarea preventivă a reclamantei la momentul incipient al anchetei penale, aspect constatat ulterior şi prin rechizitoriul din 11 noiembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei, în temeiul art. 262 pct. II lit. a) C.p.p. raportat la art. 10 lit. d) și g) C.p.p.

Astfel, nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice ale cauzei, ceea ce nu s-a demonstrat, instanța penală constatând lipsa de temei a acesteia și absența oportunității sale, câtă vreme a dispus cu privire la reclamantă o măsură mai puțin drastică, aceea a interdicției de a părăsi localitatea.

În plus, trebuie subliniat că arestarea recurentei reclamante a fost dispusă și s-a derulat sub imperiul vechilor reglementări ale Codului de procedură penală privind arestarea preventivă, care nu erau conforme exigențelor art. 5 par. 1 și 3 din Convenție, întrucât procurorul care dispunea, la epoca faptelor, măsura privativă de libertate nu oferea garanțiile de independență si imparțialitate inerente noțiunii de magistrat, în sensul dispozițiilor convenționale invocate (cauza Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003, cauza Vasilescu c. României). În consecință, mandatul emis de procuror nr. x5/P/1999 privind arestarea preventivă a reclamantei nu respectă dispozițiile convenționale enunțate.

Astfel, contrar tezei susținute de recurenții pârâți, nu doar durata arestării preventive dispusă împotriva reclamantei, calificată ca „scurtă” de aceștia, trebuie să fie luată în considerare pentru justificarea obligării la despăgubiri a statului, ci însăși absența temeiurilor pentru dispunerea unei măsuri privative de libertate și inoportunitatea sa, în contextul particular al cauzei, precum și dispunerea sa de către un procuror, care nu întrunea garanțiile de independență și imparțialitate inerente unui magistrat, determină nelegalitatea acestei măsuri.

În ceea ce privește critica privind măsura interdicției de a părăsi localitatea de domiciliu și durata acesteia, instanța reține următoarele:

Instanța europeană de contencios a drepturilor omului a statuat că, în anumite situații excepționale, se impune calificarea faptelor deduse examinării, pentru că între privarea și restricția de libertate nu există decât o diferență de stadiu sau de intensitate, și nu de natură sau de esență.

Din perspectiva dispozițiilor convenționale, interdicţia de a părăsi localitatea impusă reclamantei a constituit o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie protejată de art. 2 din Protocolul nr. 4, măsură care, în consecință, trebuie să fie legală, să urmărească unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 2 par. 3 şi 4 din Protocolul nr. 4, să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile în discuţie, precum și să fie proporțională cu scopul urmărit (cauzele Fedorov şi Fedorova c. Rusiei, hotărârea din 13 octombrie 2005, par. 36 şi Ivanov c. Ucrainei, hotărârea din 7 decembrie 2006, par. 86).

Curtea Europeană a apreciat că nu este o chestiune discutabilă în sine faptul că statul poate aplica diferite măsuri preventive ce limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficientă a unei cercetări penale, în măsura în care o astfel de măsură şi, în special durata sa, este proporţională cu scopurile urmărite (Nagy împotriva Ungariei, decizia din 6 iulie 2004, Fedorov şi Fedorova, par. 41, şi Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006, par. 47).

Relativ la compatibilitatea art. 2 din Protocolul nr. 4 cu obligaţiile ce limitează libertatea de circulaţie a reclamantului, Curtea Europeană a statuat într-o serie de cauze având ca obiect proceduri penale. În mod special, în cauza Antonenkov şi alţii c. Ucrainei, (par. 59-67, hotărârea din 22 noiembrie 2005), în care durata unei astfel de limitări, în timpul cercetării penale, a fost de 4 ani şi 10 luni, Curtea nu a constatat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. În cauza Fedorov şi Fedorova, (par. 32-47), în care obligaţia contestată le-a fost impusă reclamanţilor timp de 4 ani şi 3 luni, Curtea a constatat că, în circumstanţele cauzei, limitarea libertăţii de circulaţie a reclamanţilor nu era disproporţionată. Totuşi, în cauza Ivanov (par. 96), Curtea a considerat că o interdicţie de aproape 11 ani, dintre care circa 9 ani au intrat în competenţa ratione temporis a Curţii, a constituit o încălcare a libertăţii de circulaţie, prin simpla ei durată.

De asemenea, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a decis, în cauza Raimondo c. Italiei, că a existat o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4, cu privire la o amânare de 5 luni în formularea motivelor unei decizii prin care instanţa internă a revocat o măsură ce viza drepturile reclamantului prevăzute de acest articol, precum şi o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei respective reclamantului (par. 39).

În cauza Rosengren c. României, precitată, s-a constatat că interdicția de a părăsi localitatea a durat 6 ani şi 3 luni, o durată ce poate constitui în sine o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. Mai mult, Curtea Europeană a observat că instanţele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a măsurii, deşi reclamantul a contestat această măsură în mod repetat (cauza Labita c. Italiei, par. 152-15) și chiar dacă, din dosar rezultă că reclamantul nu a întâmpinat dificultăţi la părăsirea oraşului Bucureşti, neinformarea sa de către autorități asupra revocării interdicției poate pune probleme din perspectiva acestei norme. Curtea Europeană a considerat, de asemenea, că lipsa motivării, în deciziile instanţelor interne, aduce atingere tot mai mult drepturilor reclamantului, întrucât necesitatea de a impune restricţia se va diminua inevitabil odată cu trecerea timpului (Luordo c. Italiei, par. 96, şi, mutatis mutandis, Labita, par. 159).

În același sens, trebuie menționat că pentru prelungirea măsurii restrictive de libertate – interdicția de a părăsi localitatea - pe o durată extrem de mare, în accepţiunea convenţională, este necesar ca autorităţile statale să ofere motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii acestei măsuri. Astfel, justificarea prelungirii unei măsuri restrictive de libertate se raportează, întotdeauna, la situaţia concretă a persoanei în cauză şi necesitatea prelungirii ei trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi, în caz contrar, prelungirea automată, prin folosirea unor formule lapidare, identice ori stereotipe, fiind de natură a contraveni garanţiilor convenționale.

Cum dispozițiile convenționale formează împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului un bloc de convenționalitate, ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, aceste statuări ale Curții dobândesc valoare de principiu și nu pot fi ignorate de autoritățile naționale, fiind necesară aplicarea lor în cauzele cu care instanțele naționale, primele chemate să aplice Convenția și protocoalele sale adiționale, sunt învestite.

În speţă, ingerinţa a fost dispusă, la momentul aplicării sale, în virtutea legii - art. 136 C.proc.pen. şi a urmărit scopurile legitime stipulate la art. 2 par. 3 din Protocolul nr. 4, în mod special, prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, dar trebuie să se verifice dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopurile urmărite.

În acest context, este necesar să fie apreciată proporționalitatea măsurii dispuse, în raport de durata sa şi a circumstanţelor de fapt ale cauzei.

Or, se observă că, în speţă, instanţele nu au justificat în niciun fel menţinerea măsurii restrictive de libertate, prin eventuala persistenţă a motivelor care au justificat această măsură şi prin imperativele anchetei penale, chiar dacă, în accepţiunea jurisprudenţei instanţei europene, odată cu trecerea timpului, instanţele naţionale trebuie să aducă și mai multe argumente pentru justificarea prelungirii acestei măsuri.

Astfel, chiar dacă necesitatea desfăşurării anchetei constituie un motiv ce poate justifica, în faza inițială, prelungirea măsurii restrictive de libertate, nu au fost oferite explicaţii pentru a justifica, odată cu trecerea timpului, modul în care ridicarea acestei interdicții ar fi împiedicat desfăşurarea anchetei penale.

În același sens, trebuie menţionat că organele de cercetare penală nu au făcut referiri cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acestei măsuri, dispunând automat revocarea sa, ca urmare a soluţiei de scoatere a învinuitei de sub toate acuzaţiile penale reţinute în sarcina sa.

Tot astfel, nu poate fi reținut argumentul recurentului pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, conform căruia reclamantei i s-ar fi recunoscut posibilitatea de a părăsi localitatea, interdicția de a părăsi localitatea fiind dispusă pentru o perioadă de 30 zile, după care a încetat de drept, câtă vreme, din actul procesual prin care s-a dispus această măsură nu rezultă expressis verbis durata pentru care a fost luată și modalitatea în care poate înceta. Mai mult, așa cum a rezultat din jurisprudența Curții Europene, instanțelor naționale le revine obligația de a furniza motivele necesare și suficiente ce stau la baza unor măsuri privative sau restrictive de libertate, de a menționa durata acestora și modalitatea în care pot fi atacate.

Cum, în cererea dedusă judecății, interdicţia de a părăsi localitatea de domiciliu i-a fost impusă reclamantei la data de 06 iulie 1999 şi a durat până la finalul procedurii, la data de 11 noiembrie 2008, când a fost scoasă de sub urmărire penală, prin rechizitoriul nr. xx69/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, iar aceasta nu a fost informată, de către autorităţi, în niciun moment al derulării procedurii, despre încetarea de drept sau revocarea interdicţiei (cauza Ivanov, par. 85 și cauza Rosengren c. României, hotărârea din 24 aprilie 2008), se poate aprecia că această măsură, prin simpla sa durată, nu este compatibilă cu art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenţie, iar, prin consecințele pe care le-a produs, nu a păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general şi drepturile individuale ale reclamantei.

În acest context şi pentru considerentele relevate, ce vin să substituie, parţial, hotărârea instanţei de apel, se reţine ca legală soluţia instanţelor de fond de a considera admisibilă acţiunea reclamantei şi de a obliga statul la despăgubiri către aceasta.

În ceea ce privește motivele de recurs privind durata procedurilor penale la care a fost supusă reclamanta, instanța de recurs reține că aceasta nu a reprezentat un aspect distinct al cererii de chemare în judecată cu care prima instanță să fi fost învestită, ci a reprezentat un element intrinsec al duratei măsurii interdicției de a părăsi localitatea, în speță, existând o suprapunere între durata procedurii penale angajate împotriva reclamantei și durata măsurii restrictive de libertate. În consecință, nu se impune o analiză distinctă a criteriilor dezvoltate în jurisprudența europeană, necesare stabilirii unei asemenea durate - comportamentul părții, comportamentul autorităților, complexitatea cauzei și miza litigiului pentru persoana interesată, iar constatările anterioare privind lipsa temeiurilor pentru dispunerea măsurii arestării preventive, precum și durata incompatibilă cu dispozițiile art. 2 al Protocolului nr. 4 adițional la Convenție ale măsurii interdicției de a părăsi localitatea sunt suficiente pentru antrenarea răspunderii materiale a statului, în contextul normativ relevant pentru cauză.

Asupra motivelor de recurs, prin care se critică cuantumul daunelor morale și materiale, Înalta Curte reține următoarele:

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la libertate, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.

În ceea ce priveşte criteriile de cuantificare a despăgubirilor se reţine că, de principiu, art. 505 C.p.p. prevede că, la stabilirea întinderii reparaţiei, se va ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Detenţia în regim de penitenciar şi, în general, măsura arestării în sine este instituită ca o măsură de coerciţie penală, care, în mod evident, provoacă suferinţe psihice şi fizice. De asemenea, măsura ulterioară a interdicţiei de a părăsi localitatea, dispusă şi menţinută în condiţiile evocate, a fost şi ea de natură să-i producă reclamantei un puternic disconfort, determinat de imposibilitatea exercitării dreptului său la libertate de circulație, cu implicaţii de natură materială și morală.

Prin urmare, din perspectivă strict normativă, art. 505 alin. (1) C.p.p. instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale şi/sau patrimoniale la care sunt îndreptăţiţi inclusiv cei care au fost privaţi în mod nelegal de libertate.

Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate - aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au evidenţiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În cauza de faţă, în contextul normativ corect stabilit de instanţele fondului, s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate a reclamantei, pentru care nu au existat temeiuri, și consecințele acesteia, și, ulterior, prin aplicarea unei măsuri restrictive de libertate pe o durată de peste 9 ani, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamantei la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celei în contra căreia măsura a fost luată o suferinţă fizică și psihică semnificativă, trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertăţii de mişcare, ci şi tensiunea şi disconfortul continuu pe care situaţia de persoană încarcerată le presupun, reclamanta suferind, la luarea măsurii arestării, un șoc nervos, care a determinat consecințe semnificative asupra stării sale e sănătate. Nu mai puţin, buna reputaţie a persoanei încarcerate și, respectiv, a celei supuse unor cercetări penale pe o durată lungă de timp este atinsă, percepţia publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferinţa psihică produsă de lipsirea sau restrângerea de libertate ajunge să fie amplificată de conştientizarea faptului că imaginea publică şi reputaţia au de suferit.

Trebuie subliniat, în acest punct, că argumentele recurentului pârât Statul Român, potrivit cărora în cauză nu s-ar aplica dispozițiile art. 1 ale Protocolului nr. 1 sunt străine de natura cauzei, câtă vreme instanțele de fond nu au circumscris cererea reclamantei acestor dispoziții convenționale care reglementează protecția proprietății, ci au stabilit aplicabilitatea, în litigiul dedus judecății, a art. 5 din Convenție si art. 504 și urm. C.p.p.

Tot astfel, argumentele recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind elementele răspunderii civile delictuale par a fi extrase dintr-un alt context procesual, câtă vreme se discută despre natura faptei penale prin care s-ar fi produs prejudiciul moral și despre criteriul cuplei autorului faptei prejudiciabile, făcându-se în mod nepermis abstracție de natura cauzei deduse judecății - acțiune în despăgubiri pentru aplicarea unor măsuri privative și restrictive de libertate de către autoritățile statale.

În ceea ce priveşte cuantumul efectiv al despăgubirilor materiale și morale acordate, asupra căruia recurenţii au puncte de vedere diferite - de mărire, respectiv de scădere a cuantumului despăgubirilor - întrucât acesta se raportează explicit la modul de interpretare a probelor administrate, în opinia instanței de recurs această critică excede controlului de legalitate specific recursului, întrucât vizează cu evidenţă un aspect de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

Astfel, instanţele anterioare au prezentat pe larg întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios, hotărârea instanței de apel întrunind exigențele art. 261 pct. 5 C.proc.civ. și pe cele ale art. 6 par. 1 al Convenției europene, nefiind incident, din această perspectivă art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Or, o situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.

Prin urmare, în faţa instanţei de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, cum ar fi cele privind situația de fapt, și nici aspecte privind interpretarea probelor sau nepronunțarea asupra unui mijloc de probă, motive de recurs reglementate de art. 304 pct. 10 și 11 C.proc.civ., ce au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, şi aceasta pentru că recurenţii au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C.proc.civ.

În ceea ce privește critica recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Statul Român în apel, instanța reține că pârâtul căzut în pretenții - Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - nu a formulat nicio critică sub acest aspect, astfel încât nu se poate susține că reprezentantul Ministerului Public, care participă în astfel de cauze, în virtutea art. 45 C.proc.civ., fiind reprezentantul intereselor generale ale societății și acționând, în această calitate, pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenilor, dar nefiind obligat în raportul juridic dedus judecății, ar putea substitui voința procesuală a recurentului pârât sub acest aspect, afectând astfel principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.

Mai mult, se observă că instanța de apel a realizat o cenzură a cheltuielilor de judecată solicitate, acordând doar cheltuielile de judecată care au fost dovedite și care reprezentau onorariu avocațial și onorariu pentru expertize, aferente acestei faze procesuale, respingând motivat celelalte cheltuieli judiciare solicitate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.