Criminal liability for negligence in service arising from erroneous calculation of concurrent sentence combination

Asupra cauzei penale de faţă;

La data de 11 iunie 2010, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie plângerea formulată de petiţionarul L.T. împotriva rezoluţiei nr. 790/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.

S-au ataşat Dosarele nr. 790/P/2009 şi nr. 3539/1787/II/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:

Petiţionarul L.T. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraţilor G.C. - judecător la Tribunalul Bucureşti şi M.V. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în legătură cu modalitatea de soluţionare a Dosarului nr. 3936/2001 al Tribunalului Bucureşti.

Prin rezoluţia nr. 790/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii menţionaţi sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen., întrucât fapta sesizată nu există.

Pentru a dispune astfel, se reţine de către procuror că la data 04 octombrie 2001, completul de judecată format din G.C., în calitate de preşedinte şi M.V., în calitate de procuror de şedinţă, prin sentinţa penală nr. 613, Dosar nr. 3936/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis cererea formulată de inculpatul L.T. de contopire a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 760 din 05 mai 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 (definitivă prin neapelare) cu pedeapsa de 4 ani închisoare şi cu pedeapsa de 5 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 814 din 19 aprilie 1996 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin sentinţa penală nr. 2745 din 06 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie. În final s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv de 5 ani închisoare cu executare. S-a dedus perioada deja executată de inculpat.

În opinia petentului, prin modul în care magistraţii au soluţionat cererea sa, au dat dovadă de neglijenţă, fapt în urma căruia a executat în plus doi ani de închisoare faţă de pedeapsa rezultantă ce urma să i se aplice. Prin aceasta i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor sale.

Din verificările efectuate rezultă că afirmaţiile petentului cu privire la modul în care magistraţii şi-au exercitat atribuţiile de serviciu sunt lipsite de suport probator, fapt pentru care nu pot fi luate în considerare şi nu pot constitui temei al începerii şi efectuării urmării penale împotriva acestora, atâta timp cât la soluţionarea cauzei au fost avute în vedere dispoziţiile legale aplicabile în materie.

Potrivit art. 34 C. pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, astfel, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea. Aceasta poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

Rezultă că magistraţii nu au acţionat cu rea credinţă, în sensul de a-i vătăma interesele ci de a aplica dispoziţiile legale chiar dacă nu sunt favorabile inculpatului, iar modul în care magistraţii au înţeles să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu şi să-şi desfăşoare activitatea, nu poate fi atacat decât prin exercitarea căilor legale prevăzute de lege şi nu prin atragerea răspunderii penale, materiale sau disciplinare a acestuia cu scopul de a determina anularea unei hotărâri judecătoreşti.

Pentru existenţa infracţiunii de neglijenţă în serviciu este necesar ca „funcţionarul public”, deci un subiect calificat, să îndeplinească sau nu, din culpă, o îndatorire de serviciu sau să întârzie îndeplinirea acesteia şi prin aceasta să se producă o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Fapta este săvârşită din culpă şi nu cu intenţie şi are în vedere relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu care presupune îndeplinirea corectă şi cu conştiinciozitate de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu. Prin îndatorire de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, iar prin încălcare acesteia se înţelege nerespectarea, neluare în seamă a unei anumite îndatoriri.

Pornind de la aceasta, prin analogie, se reţine că îndatorirea de serviciu a magistraţilor era de a judeca cauza, de a pronunţa şi redacta o hotărâre judecătorească.

Totodată fapta nu există în materialitatea ei cât timp nu se poate dovedi că a fost săvârşită cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

Plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 3539/1787/II-2/2010 din 4 mai 2010 a procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată a formulat plângere la instanţa competentă petiţionarul L.T., solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatelor.

Examinând legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, Înalta Curte reţine că plângerea este neîntemeiată.

Petiţionarul susţine că intimatele au comis infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen., constând în aceea că au dat dovadă de neglijenţă în soluţionarea cererii sale de contopire a pedepselor, fapt ce a determinat executarea în plus a doi ani de închisoare faţă de pedeapsa rezultantă ce urma să i se aplice.

Din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii sau probe în sensul săvârşirii de către intimate a vreunei infracţiuni cu prilejul soluţionării Dosarului nr. 3936/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, având ca obiect cererea de contopire a pedepselor formulată de petiţionarul din prezenta cauză.

Magistratul M.V., în calitate de procuror de şedinţă, a prezentat concluziile pe care le-a considerat întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele din dosar, iar judecătorul desemnat pentru soluţionarea cauzei - magistrat G.C. - a procedat la contopirea pedepselor în conformitate cu dispoziţiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 34 C. pen.

Ambii magistraţi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu au cauzat nici o vătămare intereselor legale ale petiţionarului.

În măsura în care petiţionarul aprecia că sentinţa prin care i s-au contopit pedepsele era nelegală avea posibilitatea formulării căii de atac a apelului şi apoi a recursului, însă din actele dosarului se observă că acesta nu a înţeles că să exercite calea de atac, hotărârea rămânând definitivă prin neapelare la data de 6 noiembrie 2001.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge plângerea ca nefondată şi va menţine rezoluţia atacată.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul L.T. împotriva rezoluţiei nr. 790/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, pe care o menţine.

Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 noiembrie 2010.