Inadmissibility of criminal appeal against a definitive appellate decision: strict limits on ordinary remedies of appeal

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 22 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat recursul declarat de partea vătămată C.P. împotriva Deciziei penale nr. 323 din 30 iunie 2009 a Tribunalului laşi, sentinţă prin care a fost condamnat inculpatul Z.I. la pedeapsa, contopită, de 19 ani 10 luni şi 28 de zile închisoare şi pedeapsa complementară pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Pentru a hotărî astfel instanţa de recurs a reţinut că la judecarea în primă instanţă s-a luat act de manifestarea de voinţă a părţii vătămate în sensul că nu se constituie parte civilă şi că în aceste condiţii nu puteau fi acordate despăgubiri, nefiind incidente dispoziţiile art. 17 C. proc. pen.

S-a mia reţinut că din actul de sesizare nu rezultă existenţa unei situaţii de fapt în care să se regăsească că inculpatul a sustras bunuri din proprietatea părţii vătămate.

Împotriva Deciziei penale nr. 22 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul Z.I., decizia atacată fiind definitivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub nr. 19796/245/2008. Examinând hotărârea recurată, din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art. 3856 alineat ultim C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de către recurent, este inadmisibil, având în vedere că decizia atacată cu prezentul recurs este definitivă.

Înalta Curte reţine că inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. enumera hotărârile precum şi încheierile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs.

Căile ordinare de atac sunt strict şi limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum şi a condiţiilor, cazurilor şi termenelor în care pot fi exercitate.

Astfel, exercitând o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege, demersul astfel realizat va fi sancţionat cu inadmisibilitatea.

Faţă de considerentele precizate, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul Z.I. împotriva Deciziei penale nr. 22 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul Z.I. împotriva Deciziei penale nr. 22 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 Septembrie 2012.