Detainment upheld; provisional release denied in pimping and statutory rape case—300 lei costs assessed.

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 12 iunie 2012 pronunţată în dosarul nr. 8718/107/2010* de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.A.O.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 257 din 28 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Alba, inculpatul R.A.O. a fost achitat în baza art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 C. pen., fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de 11 ani şi 4 luni închisoare pentru restul infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa, analizând probele, a reţinut starea de vinovăţie a inculpatului R.A.O. pronunţând faţă de acesta condamnarea la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare, în urma aplicării unui spor de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 329 alin. (l), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., două infracţiuni prevăzute de art. 198 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi inculpatul, iar prin decizia penală nr. 8/ A din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefundat, apelul declarat de către Parchet şi a admis apelul inculpatului sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, înlăturându-se sporul de 3 ani închisoare aplicat pentru celelalte infracţiuni pentru care a fost condamnat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi inculpatul R.A.O. şi care prin decizia nr. 1550 din 4 mai 2012 au fost admise de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, casată decizia penală atacată, trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de apel şi menţinută starea de arest a inculpatului.

La data de 29 mai 2012 instanţa de apel a fost sesizată cu soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.A.O., acordându-se termen în cauză la 12 iunie 2012 pentru lipsa dosarului de fond.

La termenul de judecată acordat în cauză, s-a constatat că instanţa a fost sesizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea dosarului de apel nr. 8718/107/2010* care a fost repartizat aleatoriu, motiv pentru care cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, fiind o cerere accesorie, a fost conexată la respectivul dosar de fond.

Prin cererea de liberare provizorie sub control judiciar inculpatul R.A.O. a solicitat instanţei de apel punerea în libertate până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauză deoarece îndeplineşte condiţiile impuse de lege, nu este recidivist şi nu există date certe că va săvârşi alte infracţiuni sau că va împiedica buna desfăşurare a procesului penal, influenţând martorii sau alte persoane implicate în proces, cerere ce a fost respinsă.

Împotriva încheierii din 12 iunie 2012 pronunţată în dosarul nr. 8718/107/2010* de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.A.O., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 136 alin. (l) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.

Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.

Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.

Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.

Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, în speţă fiind vorba despre un concurs de infracţiuni presupus a fi comise de inculpat, dintre care una îndreptată împotriva vieţii, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.

În raport de acestea, instanţa apreciază că starea de arest preventiv este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive. Instanţa de recurs consideră că detenţia provizorie se impune a fi menţinută, constatându-se insuficienţa controlului judiciar, impunându-se respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Gravitatea presupuselor fapte săvârşite justifică menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.

Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus şi instanţa de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului R.A.O., acesta fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.

Faptele pentru care este cercetat inculpatul, respectiv proxenetism şi act sexual cu un minor, cât şi elementele care caracterizează persoana inculpatului, şi anume: atitudinea care a creat convingerea instanţei că acesta nu realizează gradul de pericol social al faptelor săvârşite, antecedentele penale, fiind condamnat anterior pentru comiterea unor infracţiuni de loviri sau alte violenţe, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice şi port ilegal de armă albă, justifică faptul că lăsarea lui în libertate la acest moment prezintă pericolul ca acesta să zădărnicească aflarea adevărului, riscurile neputând fi eliminate prin lăsarea lui în libertate şi stabilirea obligaţiilor în condiţiile art. 1602 alin. (3) şi (31) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A.O. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A.O. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 8718/107/2010*.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2012.