Limits of extraordinary appeal: material error standard versus substantive errors in compulsory execution under state privatization regulations

Asupra contestaţiei în anulare constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 noiembrie 2012 sub nr. 8737/2/2012, contestatoarea SC P.C. SA în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului, a formulat contestaţie la executare prin care a solicitat anularea somaţiei din 19 octombrie 2012 emise de Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, a executării silite însăşi şi a actelor de executare întreprinse, cu obligarea intimatei Agenţia Domeniilor Statului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa civilă nr. 6 din 29 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă excepţia tardivităţii ca neîntemeiată. A fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC P.C. SA, în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului. A fost anulată executarea silită pornită împotriva debitoarei în baza somaţiei din 19 octombrie 2012 emise de intimată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Agenţia Domeniilor Statului.

Prin decizia civile nr. 1279 din 1 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, s-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 6 din 29 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă. A fost modificată în parte sentinţa atacată în sensul că s-a respins contestaţia la executare, ca nefondată.

S-a menţinut dispoziţia cu privire la respingerea excepţiei de tardivitate a contestaţiei invocată de instanţă din oficiu.

În motivare s-a reţinut că recurenta a pornit executarea silită în baza unei hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa comercială nr. 780 din 2 martie 2006, calificată prin art. 39 alin. (2) al O.U.G. nr. 51/1998 ca fiind titlu executoriu, prin urmare instanţa de fond a reţinut greşit că această sentinţă nu poate fi executată în baza acestui act normativ iar actele de executare emise în baza acesteia sunt nule.

Prin O.U.G. nr. 64/2005 publicată în M. Of. Partea I nr. 574/04.07.2005, în vederea accelerării recuperării creanţelor datorate Agenţia Domeniilor Statului de către partenerii contractuali, s-a prevăzut în art. 1 alin. (2) şi art. 3 ca dispoziţiile cuprinse în Capitolele VIII, IX şi X din O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările ulterioare, se aplică şi Agenţiei Domeniilor Statului în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali având ca obiect orice formă de exploatare eficientă a terenurilor, în cauza de fată fiind vorba de un contract de concesiune.

O.U.G. nr. 64/2005 a fost modificată prin articolul unic din Legea nr. 94/2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 350/27.05.2010 alin. (2) al art. 1 având următorul conţinut: „Dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului se aplică şi Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de instituţie implicată în procesul de privatizare", precum şi în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali (art. 3).

Aşadar, prin Legea nr. 94/2010, toate dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 se aplică şi Agenţiei Domeniilor Statului în relaţiile cu partenerii contractuali în ceea ce priveşte valorificarea creanţelor sale, inclusiv termenul special de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani.

Faţă de data declanşării procedurii de executare silită, respectiv 19 octombrie 2012 şi având în vedere că titlul executoriu, în speţă sentinţa comercială nr. 780, a fost emis la 02 martie 2006, rezultă că dreptul la acţiune nu este prescris.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare SC P.C. SA Bacău, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO, solicitând admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului în sensul respingerii acestuia ca nefondat.

Contestatoarea susţine că soluţia pronunţată de Înalta Curte este rezultatul unei erori materiale ce rezultă din aprecierea că executarea silită a sentinţei comerciale nr. 780 din 2 martie 2006 a fost făcută de recurentă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998. De asemenea, contestatoarea susţine că o eroare o reprezintă şi faptul că instanţa a reţinut că recurentei îi este aplicabil termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani, raportat la prevederile Legii nr. 94/2010.

Totodată, contestatoarea arată faptul că instanţa de recurs, admiţând recursul şi reţinând cauza spre rejudecare nu a pus în discuţia părţilor celelalte motive invocate de către contestatoarea SC P.C. SA Bacău prin acţiunea iniţială (contestaţia la executare), respectiv excepţia prescripţiei dreptului material de a cere executarea silită.

Se mai solicită de către contestatoare şi aplicarea în cauză a art. 6 din CEDO. Consideră că prin art. 318 C. proc. civ., legiuitorul pune într-o situaţie dezs- antajoasă intimatul căruia, urmare admiterii recursului părţii adverse; se respinge acţiunea dar nu i se deschide calea contestaţiei în anulare atunci când apărările sale nu au fost analizate. Omisiunea aceleiaşi instanţe de a cerceta argumentele intimatului nu poate rămâne fără consecinţe juridice decât cu înfrângerea principiului egalităţii armelor.

Un alt argument invocat de contestatoare pentru care aceasta solicită aplicarea art. 6 din CEDO şi care este de natură a duce la concluzia că şi intimatul căruia i s-a omis a se analiza toate apărările îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii, sens în care invocă jurispudenţa CEDO.

Contestatoarea arată că faţă de soluţia pronunţată, instanţa de recurs era ţinută a răspunde tuturor argumentelor invocate de intimat prin acţiune şi reiterate în concluziile formulate cu prilejul soluţionării recursului, iar în condiţiile în care s-a respins acţiunea (contestaţia la executare), hotărârea instanţei de recurs trebuia să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate toate apărările intimatului.

Prin urmare, motivele contestaţie în aiuiare vizează în primul rând omisiunea cercetării tuturor apărărilor conte statoarei - intimate, invocând în acest sens cauza Mitrea vs. România şi cauza leremeiov vs. România.

Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că în susţinerea căii de retractare contestatoarea invocă dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO, respectiv săvârşirea unei greşeli materiale, constând în calificarea sentinţei comerciale nr. 780 din 02 martie 3006 ca fiind titlu executoriu şi aplicarea greşită a termenului de prescripţie de a cere executarea silită, precum şi omisiunea cercetării tuturor apărărilor formulate de contestatorul - intimat.

Argumente aduse în susţinerea contestaţiei în anulare nu pot fi reţinute.

Prima teză a textului de lege reglementează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situaţia în care dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.

În realitate, contestatoarea este nemulţumită de modul cum a fost soluţionat recursul, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac.de retractare, neputându-se invoca în susţinerea ei critici pentru carr: partea a avut posibilitatea exercitării căilor de atac de reformare a hotărârii.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestaţie în anulare legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa Ie-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă şj să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.

Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Or, tocmai acest aspect este invocat de contestatoare, în sensul că greşeala materială a fost indusă instanţei de calificarea sentinţei nr. 780 din 02 martie 3006 ca fiind titlu executoriu prevăzut de art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998, precum şi de interpretarea greşită a dispoziţiilor legale privind termenul de prescripţie aplicabil.

Contestatoarea nu invocă vreo greşeală de fapt în legătură cu judecarea recursului, ci formulează, practic, critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate, susţinând că instanţa de recurs a aplicat greşit legea.

Prin urmare, împrejurările reclamate de contestatoare nu se circumscriu, motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege pentru contestaţia în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare,

Înalta Curte observă că se invocă art. 6 din CEDO, contestatoarea susţinând că instanţa de recurs în motivare nu a răspuns la toate apărările intimatului, acum contestator, încălcându-i dreptul la un proces echitabil.

În conformitate cu art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., care reglementează motivele contestaţiei în anulare speciale, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motive de modificare sau de casare.

În cauzele din jurisprudenţa CEDO invocate de contestatoare în susţinerea necesităţii anulării deciziei atacate şi a rejudecării recursului, Curtea Europeană a reafirmat faptul că accesul la justiţie nu este un drept absolut, acest drept presupunând prin chiar natura lui existenţa unei reglementari legale privind exerciţiul dreptului şi, pe cale de consecinţă, a unor limite.

Contestaţia în anulare nu trebuie să constituie un apel deghizat, prin care să se obţină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice (cauzele Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006).

În acest context al analizei, se remarcă că, în litigiul pendinte, instanţa de recurs a procedat în acord cu jurisprudenţa CEDO, asigurând aplicarea garanţiilor generale prevăzute de art. 6.1 din Convenţie, critica în acest sens nefiind fondată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de contestaţie în anulare invocate, astfel încât va respinge această cale de atac de retractare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC P.C. SA Bacău împotriva deciziei civile nr. 1279 din 1 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 8737/2/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.