Force majeure certification by a local chamber instead of the national chamber; bank guarantee scope covering penalties

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 5112/20 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 40567/3/2012 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC I.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC R.I. SRL, a fost obligată pârâtă să plătească reclamantei suma de 7.409,36 RON, garanţie executată şi necuvenită, a fost obligată pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.658,56 RON cheltuieli de judecată, a fost obligată reclamantă să plătească pârâtei suma de 61.000 RON cheltuieli de judecată, au fost compensate cheltuielile de judecată şi a fost obligată reclamantă să plătească pârâtei suma de 59.341,44 RON.

În pronunţarea acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut că în cauză reclamanta nu poate solicita restituirea sumei de 400.000 RON pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, având în vedere faptul că actio de in rem verso poate fi intentată numai atunci când cel sărăcit nu are şi nici nu a avut o altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului său de reparaţiune. În speţă, având în vedere faptul că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare reclamanta are calea unei acţiuni întemeiate pe contract, acţiune pe care a şi intentat-o.

În privinţa plăţii făcute de P.B. România SA, tribunalul a constatat că aceasta este valabilă, cererea de plată fiind făcută de pârâtă la data de 1 octombrie 2009, astfel cum rezultă din actele dosarului.

Din totalul sumei de 400.000 RON, tribunalul a constatat că sunt datorate de reclamantă sumele de 339.555,12 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, şi de 53.035,52 RON, cu titlu de diferenţe de curs valutar (sume calculate de expertul contabil, cu privire la care părţile nu au format obiecţiuni).

Tribunalul a reţinut că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 "Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare (...) nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul", contractul de vânzare-cumpărare care constituie temeiul pretenţiilor reclamantei fiind încheiat la data de 23 mai 2007, anterior datei de 3 iulie 2009, la care a fost abrogată Legea nr. 469/2002, prin Legea nr. 246/2009, astfel că în temeiul principiului tempo regit actum, contractul este supus legii sub imperiul căruia s-a încheiat, respectiv Legea nr. 469/2002, neavând relevanţă că unele facturi au fost emise, în temeiul contractului, după abrogarea Legii nr. 469/2002, care limita cuantumul penalităţilor de întârziere la valoarea sumelor asupra cărora sunt calculate.

A mai reţinut tribunalul că forţa majoră este definită ca orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi insurmontabil, criza economică neîntrunind condiţiile de a fi absolut invincibilă şi absolut insurmontabilă, că certificatul depus de reclamantă nu îndeplineşte condiţiile stabilite de contractul de vânzare-cumpărare pentru a face dovada existenţei forţei majore, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada comunicării în termen de 15 zile de la obţinerea acestuia, conform clauzei 6.2 din contract.

Faţă de cuantumul pretenţiilor admise în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pe pârâta la plata sumei de 1.658,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru şi timbru judiciar aferente pretenţiilor admise, onorariu de expert, precum şi onorariu de avocat redus în raport de procentul de admitere a pretenţiilor).

Constatând că prin admiterea în parte a pretenţiilor şi reclamanta a căzut în pretenţii, tribunalul a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 61.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de expert şi onorariu de avocat redus la suma de 60.000 RON faţă de admiterea în parte a pretenţiilor), a compensat cheltuielile de judecată şi a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 59.341,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată".

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC I.M. prin lichidator judiciar C.I. SPRL şi Y.C. SPRL, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

S-a susţinut că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală deoarece s-au reţinut total greşit aspectele legate de cazul de forţă majoră invocat de reclamantă.

S-a menţionat că criza economică constituie un caz de forţă majoră, aşa cum este el definit atât de dispoziţiile legale, cât şi de cele convenţionale - exprimate în contract prin clauza prevăzută de art. 6.

S-a arătat că potrivit acestei clauze contractuale doar situaţiile de forţă majoră atestate de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara sunt de natură să exonereze de răspundere, certificatul fiind emis în concordanţă cu prevederile art. 4 lit. j) din Legea nr. 335/2007 a Camerelor de Comerţ din România.

S-a precizat că aceste certificate eliberate în cadrul Camerelor de Comerţ fac obiectul analizei unei comisii abilitate a studia existenţa în mod real a cazurilor de forţă majoră, analizând inclusiv următoarele aspecte: dacă societatea solicitantă a certificatului a fost în imposibilitate să-şi încaseze propriile creanţe de la debitori din cauza faptului că aceştia au intrat în blocaj financiar sau în insolvenţă, neputând fi executaţi silit; dacă băncile refuză să acorde credite pentru continuarea activităţii; dacă pe piaţă se înregistrează scăderi semnificative ale vânzărilor etc.

S-a indicat că certificatul de forţă majoră din 1 iulie 2008 îndeplineşte toate condiţiile pentru aplicabilitatea acestuia.

S-a învederat că motivarea instanţei de fond cu privire la respingerea aplicabilităţii cazului de forţă majoră nu are absolut niciun fel de susţinere logică, criza economică fiind considerată la nivel mondial ca fiind invincibilă, şi, în mod cert, este insurmontabilă, cel puţin la acest moment, având în vedere faptul că aceasta a apărut prin anul 2008, şi la distanţă de 5 ani, nu a fost combătută.

S-a mai arătat că legislaţia în materie nu cere ca şi condiţie cazul de forţă majoră să fie invincibil şi insurmontabil în viitor, ci la momentul în care este invocat, precum şi faptul că nu se solicită ca acest caz de forţă majoră să fie unul "absolut", ci doar la momentul la care acesta se iveşte nu poate fi prevăzut, depăşit şi trebuie să îndeplinească caracteristicele menţionate anterior, în acest sens fiind şi întreaga practică judiciară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 3926 din 6 iunie 2002; Decizia nr. 1358 din 25 februarie 2005).

S-a invocat excepţia puterii de lucru judecat cu privire la tranşarea juridică a problemei privind existenţa cazului de forţă majoră - criza economică, în baza art. 166 coroborat cu art. 138 C. proc. civ., prin raportare la Sentinţa nr. 57/2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, irevocabilă prin Decizia nr. 1265/24 septembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta SC R.I. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii în tot a cererii principale şi obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond.

S-a susţinut că, deşi prima instanţă a reţinut că este aplicabilă Legea nr. 469/2002, astfel încât penalităţile de întârziere nu pot depăşi valoarea facturii, nu a ţinut cont că I. datorează în realitate suma de 41,691.45 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate (şi nu suma de 23,431.83 RON).

S-a precizat că prima instanţă nu a ţinut cont nici de valoarea de 23,431.83 de RON reprezentând mărfuri livrate, şi în mod evident nici de valoarea totală de 41.691,45 de RON, chiar dacă această valoare a fost reţinută de către expertul consilier al R. Dacă ar fi ţinut cont măcar de suma de 23,431.83 de RON, ar fi trebuit să respingă în tot acţiunea intimatei.

S-a indicat că prima instanţă a stabilit suma de 7.409,36 RON ca reprezentând plată executată şi nedatorată, ca rezultat al scăderii sumei de 339.555,12 RON (penalităţile de întârziere) şi al sumei de 53.035,52 RON (diferenţe de curs valutar acceptate de intimată) din suma totală executată de R., de 400.000 RON (executaţi în baza scrisorii de garanţie bancară).

S-a învederat că în măsura în care s-ar fi ţinut cont de acest aspect, prima instanţă de judecată ar fi trebuit să respingă în tot cererea intimatei, pentru că suma rămasă de plătit ca reprezentând garanţie executată şi neplătită (7,409.36 RON) ar fi inferioară celei care ar trebui plătite de către intimată apelantei (41.691,45 RON).

S-a arătat că prima instanţă a stabilit că penalităţile de întârziere sunt în valoare de 339.555,12 RON, acestea fiind calculate prin verificarea fiecărei facturi neachitate, a zilelor de întârziere, raportat la procentul penalităţii de întârziere stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare mărfuri.

S-a menţionat că în cadrul expertizei efectuate în faţa primei instanţe, s-a reţinut că totalul sumelor datorate de către intimată este de 416.022,47 de RON, fiind format din următoarele:

- valoare marfă livrată - 23,431.83 RON;

- penalităţi de întârziere - 339.555,12 RON;

- diferenţă curs valutar - 53,035.52 de RON.

S-a precizat că intimata a făcut o singură plată către apelantă, de 13,070,33 de RON. Aşadar, scăzând această plată din datoria totală acumulată, ar rezulta că intimata ar mai fi avut oricum de achitat către apelantă, anterior punerii în executare a scrisorii de garanţie bancară, suma de 402.952,14 de RON.

S-a susţinut că, dacă s-ar reţine în locul sumei de 23,431.83 RON reprezentând contravaloarea mărfuri neachitată declarată iniţial în mod eronat de către apelantă, suma de 41.691,45 RON reprezentând contravaloarea reală a mărfii livrate, aşa cum s-a precizat mai sus, ar rezulta că intimata ar fi avut de achitat apelantei suma totală 434.282,09 de RON. Dacă s-ar scădea din această valoare suma de 13.070,33 RON achitaţi, ar rezulta un rest de plată de către I. de 421.211,76 de RON, astfel că oricum s-ar calcula, R. nu ar trebui să restituie nimic către I., nici măcar suma de 7.409,36 de RON, pentru că în realitate I. ar mai avea de restituit către R. suma de 21.211,76 de RON.

S-a concluzionat că limita garanţiei acordată de către intimată prin scrisoarea de garanţie bancară a fost de 400.000 de RON, fiind neîndestulătoare pentru acoperirea debitului total chiar dacă ar fi aplicabilă Legea nr. 469/2002.

Referitor la cheltuielile de judecată s-a învederat că admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii în tot a acţiunii intimatei, ar avea ca şi consecinţă şi respingerea cererii acesteia de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată şi admiterea în tot a cheltuielilor de judecată efectuate, prezentul apel vizând şi măsura reducerii onorariului de avocat de către prima instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 161 din 27 februarie 2014 a respins ca nefondate ambele apeluri şi cererile de cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei decizi instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

I. Referitor la apelul formulat de apelanta-reclamantă SC I.M. SRL, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei-reclamante potrivit căreia ar fi incidente dispoziţiile art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie bancară din 23 mai 2007 referitoare la exonerarea de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale în caz de forţă majoră.

În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a apreciat ca fiind corectă reţinerea primei instanţe potrivit căreia criza economică şi financiară nu reprezintă un caz de forţă majoră, aceasta nereprezentând un eveniment absolut invincibil şi insurmontabil, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.

Curtea a constatat că nu este îndeplinită nici a două condiţie pentru a fi incidente prevederile art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie bancară din 23 mai 2007, întrucât potrivit art. 6.2 din contract, dovada cazului de forţă majoră trebuia făcută cu documente certificate de Camera de Comerţ şi Industrie a României, or Certificatul de forţă majoră nr. 3867 din 1 iulie 2008 a fost emis de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara şi nu de Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Critica apelantei-reclamante referitoare la existenţa puterii de lucru judecat cu privire la cazul de forţă majoră a fost găsită neîntemeiată întrucât art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia iar art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.

Curtea a constatat că în prezenta cauză nu se pune problema excepţiei puterii de lucru judecat, ci o eventuală aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, faţă de faptul că prin Sentinţa nr. 57 din 11 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, rămasă irevocabilă, a fost dezlegată problema aplicabilităţii Certificatului de forţă majoră nr. 3867 din 1 iulie 2008 emis de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara în executarea contractului de vânzare-cumpărare cu garanţie bancară din 23 mai 2007, astfel că nu se pune problema excepţiei autorităţii de lucru judecat întrucât nu există identitate de obiect şi cauză între cele două dosare, ci de o posibilă aplicabilitate a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Nu a fost reţinută critica apelantei-reclamante potrivit căreia încasarea banilor în baza scrisorii de garanţie bancară este nulă întrucât aceasta acoperea doar riscul de neplată a debitului, nu şi a penalităţilor de întârziere, întrucât nu există nicio prevedere în cuprinsul scrisorii de garanţie bancară care să limiteze riscul acoperit doar la neplata debitului principal.

II. Referitor la apelul formulat de apelanta-pârâta SC R.I. SRL, instanţa de apel a apreciat că, nu poate fi reţinută susţinerea apelantei-pârâte potrivit căreia ar deţine o creanţă în sumă de 41.691,45 RON împotriva intimatei-reclamante întrucât, contrar susţinerii apelantei-pârâte, în raportul de expertiză contabilă întocmii de expert B.A.G. nu s-a reţinut existenţa vreunui debit principal în sumă de 23.431,83 RON sau de 41.691,45 RON.

S-a reţinut că la data de 23 august 2012 a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva intimatei-reclamante SC I.M. SRL prin încheierea de şedinţă din data de 23 august 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 6902/101/2012, că prin Sentinţa nr. 57 din 11 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 6902/101/2012/a2, rămasă irevocabilă, a fost respinsă contestaţia la tabelul preliminar formulată de apelanta-reclamantă SC R.I. SRL, existând astfel o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit că apelanta-pârâtă nu are o creanţă în sumă de 47.109,48 RON împotriva intimatei-reclamante.

Critica apelantei-pârâte referitoare la cheltuielile de judecată acordate de către prima instanţă a fost găsită neîntemeiată întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte şi fiecare dintre părţi a căzut în pretenţii, astfel că în mod corect prima instanţă în aplicarea art. 275 C. proc. civ. a obligat părţile la plata cheltuielilor de judecată prin raportare la cuantumul pretenţiilor admise.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.M. SRL, societate în faliment, prin lichidator judiciar asociat C.I. SPRL (succesor legal al Cabinetului Individual de Insolvenţă P.E.) şi Y.C. SPRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii apelului promovat de reclamantă şi pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile în mod global motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 alin. (1) pct. 6 şi 9 C. proc. civ., acestea vizând modul în care instanţa de apel a considerat inaplicabilă cauza de forţă majoră invocată în raport de art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie bancară.

Recurenta aduce în susţinere următoarea argumentaţie:

1. Legislaţia în materie nu cere ca şi condiţie cazul de forţă majoră să fie invincibil şi insurmontabil în viitor, ci la momentul în care este invocat, precum şi faptul că nu se solicită ca acest caz de forţă majoră să fie unul "absolut", ci doar la momentul la care acesta se iveşte nu poate fi prevăzut, depăşit şi trebuie să îndeplinească caracteristicele menţionate anterior, în acest sens fiind şi întreaga practică judiciară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 3926 din 6 iunie 2002; Decizia nr. 1358 din 25 februarie 2005).

Arată recurenta, sub acest aspect, că inclusiv mass-media de la momentul emiterii certificatului de forţă majoră, cât şi cea din prezent, califică criza economico-financiară drept un eveniment invincibil şi insurmontabil, caracteristici specifice cazului de forţă majoră.

Consideră recurenta că derularea relaţiilor comerciale după data de 1 iulie 2008 (data invocării cazului de forţă majoră), care au determinat intrarea în insolvenţă a sa la data de 23 august 2011 fac dovada faptului că s-a încercat rezolvarea şi ieşirea din această criză financiară/caz de forţă majoră, încercare care a eşuat şi care, astfel, confirmă caracterul invincibil al cazului de forţă majoră.

2. Reţinând că nu există nicio dispoziţie legală care să îi interzică unei instanţe de judecată să verifice corectitudinea constatărilor cuprinse într-un certificat de forţă majoră emis de una dintre Camerele Judeţene sau de Camera de Comerţ şi Industrie a României, "instanţa de apel a analizat legalitatea şi constatările cuprinse în certificatul de forţă majoră, deşi nu a fost învestită în acest sens de niciuna dintre părţi, încălcând astfel cadrul procesual legal stabilit şi trecând peste singura învestire a instanţei cu privire la certificatul de forţă majoră şi anume aplicabilitatea acestuia în speţa de faţă, motive pentru care decizia instanţei de apel este parţial nelegală şi netemeinică sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ." dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

3. Cu privire la neîndeplinirea celei de-a doua condiţii - certificatul de forţă majoră din 1 iulie 2008 să fie emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, aşa cum prevede contractul - recurenta învederează faptul că instituţia emitentă a acestuia - Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara - se află în relaţii de subordonare faţă de Camera de Comerţ şi Industrie a României, emiterea certificatului fiind avizată inclusiv de această din urmă instituţie, C.C.I.A.T, fiind competentă de a emite astfel de certificate de forţă majoră potrivit prevederilor art. 4 lit. j) din Legea nr. 335/2007 a Camelor de Comerţ din România.

4. În ceea ce priveşte existenţa puterii de lucru judecat cu privire la cazul de forţă majoră în considerentul motivării expuse în Sentinţa nr. 57/2013 a Tribunalului Mehedinţi, recurenta arată că sunt complet eronate şi contrar legii considerentele reţinute de către instanţa de apel, recurenta invocând această excepţie având în vedere dispoziţiile art. 166 coroborat cu art. 138 din vechiul C. proc. civ., considerând că în cauză este îndeplinită cerinţa triplei identităţi, de cauză, obiect şi părţi, fiind vorba despre acelaşi contract - din 23 mai 2007, aceleaşi părţi - SC I.M. SRL şi SC R.I. S.R.L, aceleaşi relaţii comerciale de vânzare-cumpărare şi aceeaşi problemă a aplicării cazului de forţă majoră.

Consideră recurenta că dacă s-ar trece peste acesta excepţie şi s-ar analiza doar "o eventuală aplicare efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat", acesta ar fi în mod cert aplicabil în prezentul raport juridic dedus judecăţii ţinând cont de faptul că Sentinţa nr. 57/2013 a Tribunalului Mehedinţi a rămas irevocabilă prin Decizia Curţii de Apel Craiova nr. 1265 din 24 septembrie 2013, chiar dacă, prin aceasta din urmă, s-a reţinut că "valabilitatea şi efectele certificatului de forţă majoră (...) sunt apărări ce exced cauzei, urmând a fi rezolvate în litigiul de drept comun".

Apreciază recurenta că în situaţia în care instanţa de apel din Dosarul nr. 6902/101/2012/a2 ar fi considerat ca nelegale motivările şi considerentele instanţei de fond cu privire la aplicabilitatea certificatului de forţă majoră ar fi trebuit să desfiinţeze sau să modifice cel puţin parţial sentinţa instanţei de fond, dar aceasta nu a înţeles decât să analizeze doar anumite aspecte invocate drept motive de apel, restul nemaiavând relevanţă ţinând cont de soluţia pronunţată, condiţii în care problema aplicării certificatului de forţă majoră a fost dezlegată în mod irevocabil de către o altă instanţă de judecată, iar de considerentele cu privire la acest aspect din Sentinţa nr. 57/2013, ar trebui să se ia act chiar şi numai prin prisma aplicării legii cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a principiului puterii de lucru interpretat prevăzute de Dreptul comunitar prin raportare şi la noile dispoziţii ale art. 3, 4 şi 5 C. proc. civ. cât şi a principiilor fundamentale de drept civil.

5. Referitor la scrisoarea de garanţie bancară şi la modalitatea de încasare a banilor în baza acesteia recurenta precizează că s-a reţinut în mod eronat de către instanţa de apel faptul că "părţile au stabilit foarte clar care este destinaţia scrisorii de garanţie bancară, aceasta acoperind nu doar riscul de neplată a debitului principal, ci şi al neplăţii penalităţilor de întârziere şi a diferenţei de curs", că în realitate, art. 2.1. şi 4.2. din contractul din 23 mai 2007 nu se referă la chestiunile anterior menţionate, ci doar la faptul că recurenta s-a obligat să obţină şi să prezinte o scrisoare de garanţie bancară al cărui proiect urma să fie transmis de către cumpărător vânzătorului pentru verificare şi acceptare a prevederilor sale.

Astfel, se arată, atât timp cât în conţinutul scrisorii de garanţie bancară este trecut în concret ceea ce a înţeles recurenta să acopere cu acest document bancar şi condiţiile decontării acesteia, este cert faptul că societatea reclamantă s-a angajat doar la achitarea debitului aferent mărfii livrate şi nicidecum la acoperirea de penalităţi.

Consideră recurenta că nu se poate pune sub semnul întrebării conţinutul scrisorii de garanţie bancară, fiind cert faptul că nu se prevede acoperirea şi a penalităţilor prin intermediul acesteia, mai ales având în vedere faptul că proiectul acestuia şi cuprinsul ei a fost acceptat de către pârâta apelantă SC R.I. SRL, condiţii în care operaţiunea de încasare a banilor în baza scrisorii de garanţie bancară este nulă, prin raportare şi la obiectul garanţiei, care potrivit cuprinsului din scrisoarea de garanţie bancară, îl constituie doar plata facturilor comerciale aferente mărfii livrate şi nicidecum plata penalităţilor pentru întârziere, aşa după cum atestă pârâta SC R.I. S.R.L. în adresa din 8 octombrie 2009 către P.B. România SA.

Intimata-pârâtă SC R.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 61 din contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie bancară niciuna dintre părţile contractante nu va fi răspunzătoare pentru neexecutarea ori executarea necorespunzătoare, parţială sau totală a oricăreia dintre obligaţiile rezultând din acest contract în caz de forţă majoră.

Potrivit pct. 2 al aceluiaşi articol părţile au stabilit că forţa majoră este definită de prevederile dreptului comun, că partea care invocă forţa majoră este obligată a o notifica în termen de 15 zile calendaristice de la data producerii şi dovedită cu documente certificate de Camera de Comerţ a României, lipsa notificării în termenul arătat a documentelor doveditoare transmise părţii interesate în cel mult 15 zile de la data încetării forţei majore decăzând partea interesată din dreptul de a fi exonerată de răspundere.

Raportat la aceste clauze contractuale instanţa a avut a examina şi a se pronunţa asupra exonerării de răspundere a recurentei-reclamante pentru neexecutarea obligaţiilor asumate contractual din perspectiva îndeplinirii următoarelor condiţii:

1. Invocarea de către parte a unui caz de forţă majoră astfel cum acesta este reglementat în art. 1083 C. civ.

2. Dovedirea existenţei cazului de forţă majoră cu înscrisuri certificate de Camera de Comerţ a României.

3. Notificarea cazului de forţă majoră şi a documentaţiei adusă în susţinere.

Criza economică invocată ca motiv de forţă majoră a fost analizată în mod judicios de instanţă din perspectiva caracteristicilor pe care un atare eveniment trebuie să le conţină pentru a fi astfel calificat, respectiv să fie absolut invincibile, insurmontabil, imprevizibil şi extern de voinţa părţilor şi să fie cauza exclusivă a angajării răspunderii în raport de probatoriul administrat din care a rezultat faptul că recurenta nu şi-a prioritizat executarea obligaţiilor din cauza neadaptării politicii manageriale a societăţii la realităţile economice actuale.

Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât în mod legal instanţa de apel, în examinarea valabilităţii certificatului de forţă majoră din 1 iulie 2008, s-a raportat judicios la condiţiile stabilite convenţional de părţi în respectarea principiului autonomiei de voinţă consacrat de art. 969 C. civ. potrivit cărora eventualul caz de forţă majoră urma să fie certificat exclusiv de Camera de Comerţ, obligaţie nerespectată de recurentă.

Aserţiunea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a analizat legalitatea şi constatările cuprinse în certificatul de forţă majoră este lipsită de fundament în condiţiile în care din simpla lecturare a deciziei recurate reiese cu evidenţă faptul că instanţa s-a pronunţat numai cu privire la condiţia dovedirii cazului de forţă majoră sub aspectul persoanei emitente a acestuia în aplicarea art. 969 C. civ., nicidecum asupra conţinutului certificatului emis de Camera de Comerţ şi Industrie şi Agricultură Timişoara.

Critica privind existenţa puterii de lucru judecat cu privire la cauza de forţă majoră nu poate fi, de asemenea, primită dat fiind faptul că prin Sentinţa nr. 57/2013 a Tribunalului Mehedinţi, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 1265/2013 a Curţii de Apel Craiova s-a reţinut că valabilitatea şi efectele certificatului de forţă majoră invocat de recurentă sunt apărări ce exced obiectul prezentei judecăţi, soluţia instanţei de control judiciar fiind legală şi sub acest aspect.

Critica referitoare la nulitatea executării scrisorii de garanţie bancară nu poate fi primită faţă de faptul că în examinarea acestui motiv de apel instanţa în mod corect a făcut o corectă aplicare a principiului înscris în art. 969 C. civ. şi sub aspectul destinaţiei scrisorii de garanţie bancară, stabilind în mod legal că intenţia exprimată a părţilor a fost în sensul că scrisoarea de garanţie bancară acoperă nu doar riscul de plată a debitului principal ci şi al neplăţii penalităţilor de întârziere şi a diferenţei de curs, executarea efectuându-se în condiţii de regularitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC I.M. SRL prin lichidator judiciar C.I. SPRL şi Y.C. SPRL împotriva Deciziei nr. 161 din 27 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 14 octombrie 2014.

Procesat de GGC - NN