Revocation of tax warehouse license: validity of fiscal debt requirement after subsequent settlement of tax liabilities

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 26 ianuarie 2012, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură Ş. a solicitat instanţei să dispună anularea Deciziilor nr. 169 din 30 septembrie 2011 şi nr. 228 din 20 decembrie 2012, emise de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, precum şi suspendarea executării acestora până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei.

În motivarea acţiunii sale, reclamantul a susţinut că a solicitat la data de 25 august 2010, reautorizarea antrepozitului fiscal de producţie vinuri liniştite, iar prin Decizia nr. 169 din 30 septembrie 2011 i s-a comunicat respingerea cererii sale şi implicit revocarea Autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. R00053103 PP01 din 23 decembrie 2003, pe motiv că înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat.

Contestaţia formulată a fost respinsă prin Decizia nr. 228 din 20 decembrie 2011.

A mai relevat că măsura dispusă este disproporţionată în raport de presupusa încălcare a legii, revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal putând conduce la încetarea activităţii sale, aducând consecinţe păgubitoare pentru stat şi pentru personalul angajat al unităţii.

A mai precizat că la data emiterii deciziei de respingere a contestaţiei, achitase debitele restante, iar această decizia nu a fost motivată, pentru a fi făcute aprecieri asupra legalităţii şi temeinicie sale.

Invocând dispoziţiile art. 46 C. proc. fisc. a susţinut nulitatea actului pentru lipsa obiectului, evidenţiind totodată că sunt îndeplinite condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, cu motivarea că reclamantul figurează cu obligaţii fiscale restante către bugetul de stat, aşa cum rezultă din fişa de evidenţă pe plătitor din data de 17 noiembrie 2011 şi că decizia de respingere a contestaţiei cuprinde obiectul cererii.

Hotărârea instanţei de fond.

Prin Sentinţa nr. 97/F-CONT din 14 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea şi cererea de suspendare formulate de către petentul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură Ş., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi s-a dispus anularea Deciziilor nr. 169 din 30 septembrie 2011 şi nr. 228 din 20 decembrie 2012, emise de MFP - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate; s-a dispus de asemenea suspendarea acestora până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că deciziile au fost emise în mod corect, deoarece reclamantul înregistra datorii către bugetul consolidat al statului, la data emiterii, iar potrivit art. 20623 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, eliberarea autorizaţiei de antrepozit fiscal este condiţionată de lipsa obligaţiilor fiscale restante, la bugetul general consolidat.

S-a mai reţinut că la data de 9 august 2011, reclamantul înregistra obligaţii de plată în sumă de 4.906.300 RON, după cum rezultă din Certificatul fiscal nr. 67739 din 9 august 2011, emis de DGFP Argeş, iar la data de 17 noiembrie 2011, debitele fiscale erau în sumă de 6.490.480 RON.

S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că la data de 29 decembrie 2011, reclamanta nu mai figura cu obligaţii fiscale, după cum rezultă din Certificatul de atestare fiscală nr. 107617, situaţia menţinându-se şi la data de 5 martie 2012 (certificat nr. 21024), aşa încât, măsura adoptată de pârâtă nu se mai justifică, impunându-se anularea actelor şi emiterea unui nou act administrativ care să le recunoască părţilor dreptul.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a actelor administrative până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, s-a apreciat că acţiunea este întemeiată şi sub acest aspect, deoarece condiţia de caz „bine justificat” este îndeplinită prin lipsa datoriilor către bugetul consolidat al statului, iar prejudiciul, prin imposibilitatea desfăşurării activităţii fără autorizaţie de antrepozit fiscal, fapt care s-ar reflecta asupra salariaţilor şi implicit a societăţii.

Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate prin D.G.F.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. arătându-se că din analiza documentaţiei existente la dosar a rezultat că reclamanta înregistra la data de 28 iunie 2010 şi la data de 22 septembrie 2010 obligaţii de plată către buget, iar la data de 9 august 2011, figura cu obligaţii totale de 4.906.300 RON din care 1.597.922 RON debite şi 3.308.378 RON accesorii, fără a fi incluse impozitele şi taxele locale.

Invocându-se dispoziţiile art. 20623 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 s-a apreciat că instanţa de fond nu şi-a motivat decizia privind anularea actelor administrative emise, în condiţiile în care la data de 18 noiembrie 2011 Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii a confirmat existenţa în continuare a obligaţiilor fiscale restante la buget.

Totodată, s-a mai arătat în motivele de recurs că faptul că răspunsul la cererea de reautorizare a antrepozitului s-a realizat după un an a fost în beneficiul solicitantului, având în vedere vechimea datoriilor.

S-a mai apreciat că instanţa de fond nu a motivat hotărârea nici în ceea ce priveşte lipsa obiectului din Decizia nr. 169 din 30 septembrie 2011 invocată de către reclamantă.

Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat reclamantul că instanţa de fond a analizat şi apreciat corect materialul probator, pronunţând o soluţie legală şi temeinică.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Recursul nu este fondat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatului-reclamant la motivele de recurs şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt

Reclamantul s-a adresat pârâtului cu cererea înregistrată sub nr. 2393 din data de 25 august 2010 pentru a se reautoriza antrepozitul fiscal pentru producţia de vinuri liniştite, iar în urma respingerii acesteia, prin Decizia nr. 169 din 30 septembrie 2009, a formulat contestaţie, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 228 din 20 decembrie 2011.

S-a reţinut de către autoritatea pârâtă că respingerea cererii de reautorizare, respectiv de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal se impune, deoarece antrepozitarul autorizat înregistra obligaţii fiscale la bugetul general consolidat (la data de 17 noiembrie 2011, înregistrând debite în sumă de 3.191.078 RON şi accesorii în sumă de 3.299.402 RON, cu titlu de TVA, salarii, profit, vărsăminte persoane juridice-handicap, accize, alcool etilic, etc).

În drept,

Temeiul de drept reţinut în deciziile contestate îl reprezintă dispoziţiile art. 20623 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, o condiţie pentru eliberarea autorizaţiei de antrepozit fiscal de către autoritatea competentă, este „ca persoana care urmează să îşi desfăşoare activitatea ca antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală”

Înalta Curte, reţine că din actele depuse la dosar, respectiv certificatele de atestare fiscală nr. 107617 din 29 decembrie 2011, nr. 21024 din 5 martie 2012 şi extrasele de cont din datele de 14 decembrie 2011, 16 decembrie 2011 şi 20 decembrie 2011 rezultă că intimatul-reclamant figura fără obligaţii de plată şi sume de rambursat, Decizia nr. 228 din data de 20 decembrie 2011, reţinând situaţia fiscală a societăţii comunicată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş la data de 17 noiembrie 2011.

Faţă de această împrejurare, se constată că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, apreciind că măsura de respingere a cererii de reautorizare nu se justifică, impunându-se emiterea unui nou act administrativ prin care să fie recunoscut dreptul părţii.

În ceea ce priveşte motivele invocate de către recurenta-pârâtă vizând nemotivarea sentinţei atacate, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, însă aceasta nu înseamnă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor ci doar să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării celor două acte administrative.

Referitor la cererea de suspendare a celor două acte administrative, Înalta Curte apreciază că prima instanţă, în mod corect a reţinut îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, faţă de lipsa datoriilor către bugetul consolidat al statului, iar raportându-se la art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prevedere care conţine definiţia legală a pagubei iminente, prima instanţă a reţinut că şi această exigenţă legală este satisfăcută în condiţiile în care retragerea autorizaţiei acordată reclamantei, în mod evident ar avea drept consecinţă încetarea activităţii acesteia.

Or, şi în această privinţă, constată Înalta Curte, soluţia judecătorului fondului este corectă.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimatul-reclamant şi dovedite cu înscrisul aflat la dosar, Înalta Curte reţine faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care: „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate prin D.G.F.P. Argeş împotriva Sentinţei nr. 97/F-CONT din 14 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1.612 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM