State liability for wrongful conviction damages despite grant of clemency prior to acquittal via extraordinary appeal

Condamnare la pedeapsa închisorii. Grațiere. Achitare pe calea recursului extraordinar.

Acordarea de despăgubiri.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : despăgubiri

prejudiciu

grațiere

C.civ. din 1864, art. 998 – 999

C.proc.pen. din 1968, art. 504 - 506

Cum instituția grațierii nu este o cauză de natură a înlătura răspunderea statului, persoana în favoarea căreia a intervenit are dreptul la repararea pagubei suferite, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (1) C.proc.pen., de vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele în privința sa, iar ulterior, pe calea recursului extraordinar s-a pronunțat o hotărâre de achitare.

Secția I civilă, decizia nr. 3130 din 13 noiembrie 2014

Prin decizia civilă nr. 69/A din 03 martie2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1823 din 14 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că în cauză sunt deplin întrunite cerinţele art. 504 C.proc.pen., care au fundamentat, de altfel, soluţia pronunţată.

Dovezile administrate susţin, fără echivoc, împrejurarea că intimatul-reclamant a fost condamnat cu caracter definitiv la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 323 alin. (1) C.pen. (anterior), în baza sentinţei penale nr. 472 din 08 iulie 1982 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6, confirmată de decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie 1982 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia I penală, prin respingerea recursurilor promovate.

Pe de altă parte, este neîndoielnic că prin decizia nr. 571 din 21 mai 1990, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală a fost admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, dispunându-se casarea acestora şi achitarea intimatului pentru infracţiunea care a determinat condamnarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C.proc.pen.

Ca atare, în cauză sunt incidente prevederile art. 504 alin. (1) C.proc.pen., care stabilesc că în ipoteza în care, în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (cum este cazul în speţă), persoana condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Alegaţia relativă la incidenţa instituţiei graţierii nu prezintă nici o înrâurire asupra situaţiei de fapt şi de drept existente, de vreme ce condamnarea definitivă şi-a produs efectele, în sensul că intimatul a executat parte din pedeapsă, suportând şi consecinţele nefaste în plan personal şi profesional, determinate.

De altfel, textul de lege care fundamentează acţiunea nu distinge după cum, ulterior condamnării definitive, intervine graţierea, sens în care ipoteza avută în vedere de apelant este lipsită de suport.

Referirea la principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală, în speţă la principiul reparării integrale a prejudiciului, care rezultă din economia prevederilor art. 998 C.civ., a fost considerată pur contextuală, legată mai degrabă de justificarea necesităţii asigurării unei reparaţii în cuantum îndestulător.

Trimiterea la regula generală care guvernează modalitatea reparării prejudiciului nu prezintă valenţa unei modificări a temeiului juridic al cererii, soluţionate din perspectiva prevederilor speciale invocate de reclamant (art. 504-506 C.proc.pen.), ci o raportare a diferenţei specifice la genul proxim, tocmai pentru asigurarea lipsei arbitrariului în privinţa operaţiunii de apreciere asupra dezdăunării, pe care judecata era ţinută să o realizeze.

Nu au fost primite susţinerile relative la lipsa dovezilor privitoare la prejudiciul moral invocat de intimat, acesta fiind evident, cu atât mai mult cu cât chiar jurisprudenţa instanţei supreme este în sensul în care în situaţii echivalente prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală şi condamnarea în temeiul unor dispoziţii legale care contravin flagrant prevederilor convenţionale care reglementează dreptul la libertate, derivă din chiar hotărârea judecătorească de achitare.

În legătură cu modalitatea concretă de apreciere asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, Curtea a apreciat că prima instanţă a valorificat în mod corespunzător criteriile oferite de lege în acest sens, suma avută în vedere fiind de natură să asigure, în limite rezonabile şi principiale, îndreptarea suferinţelor de ordin psihic determinate de ştirbirea demnităţii şi onoarei petentului reclamant prin aplicarea în persoana acestuia a unei măsuri nelegale, cu nesocotirea flagrantă a dreptului său fundamental la libertate.

Nu s-a putut reţine, cu atât mai mult cu cât suma pretinsă prin cererea introductivă se ridică la o valoare mult mai mare decât cea acordată, că în speţă sunt întrunite cerinţele îmbogăţirii fără just temei.

Pe de altă parte, existenţa unei condamnări cu caracter definitiv, lipseşte de suport susţinerea apelantului în privinţa incidenţei jurisprudenţei convenţionale stabilite în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Convenţie, persoana arestată fiind, în speţă, condamnată ulterior cu caracter definitiv pentru fapta care a atras arestarea nelegală.

Din această perspectivă nu a putut fi primită nici susţinerea inexistenţei unei legături de cauzalitate între măsura dispusă şi consecinţele produse în persoana intimatului.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, care cuprinde motive contradictorii.

Hotărârea instanţei de control a făcut trimitere lapidar la efectele graţierii intervenite în cazul reclamantului-intimat, fără a prezenta analiza judecătorului cu privire la consecinţele pozitive ale graţierii asupra persoanei.

Simpla afirmare a concluziilor completului de apel, fără încadrarea datelor concrete, a problemelor de fapt şi de drept şi analizarea probelor pe care se întemeiază hotărârea echivalează cu o nemotivare.

În speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 504-506 C.proc.pen., invocate de reclamant, pentru că acesta a fost graţiat. Enumerarea din alin. (4) al art. 504 C.proc.pen. este una strictă, limitativă. Includerea instituţiei graţierii între cele instituite de legiuitor a da drept la reparare prejudiciu suferit înseamnă a adăuga la lege.

Prin urmare, susţinerile instanţei de apel în sensul că instituţia graţierii nu prezintă nici o înrâurire asupra situaţiei de fapt şi de drept existente, de vreme ce condamnarea definitivă şi-a produs efectele, în sensul că intimatul a executat parte din pedeapsă, suportând şi consecinţele nefaste în plan personal şi profesional, apar lipsite de temei legal.

Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, răspunde strict şi limitativ, în condiţiile legii, pentru erorile judiciare cauzate în procesele penale.

Suma acordată cu titlu de daune morale este în cuantum mult prea mare, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanţei de apel a fost motivată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., argumentele folosite pentru explicarea soluţiei date fiind cât se poate de clare, convingătoare şi pertinente.

Împrejurarea că recurentul este nemulţumit de interpretarea dată de instanţă unui text de lege nu poate conduce la aprecierea că motivarea este contradictorie.

Dimpotrivă, judecătorii instanţei de apel au explicat cât se poate de clar care este motivul pentru care, în cauză, este incident art. 504 alin. (1) C.proc.pen., iar graţierea invocată de către apelant drept cauză de natură să înlăture răspunderea statului nu poate fi luată în considerare.

Prin urmare, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Nu este întemeiată nici critica vizând lipsa de incidenţă, în cauză, a prevederilor art. 504-506 C.proc.pen., recurentul însuşi arătând, în motivele de recurs, că enumerarea din cuprinsul alin. (4) al art.504 C.proc.pen. este una strictă/limitativă, iar includerea instituţiei graţierii între cele instituite de legiuitor a da drept la repararea prejudiciului suferit însemnând a adăuga la lege.

Or, exact această nuanţă a fost evidenţiată şi de către instanţa de apel atunci când a arătat că instituţia graţierii nu prezintă nici o înrâurire asupra situaţiei de fapt şi de drept existente, de vreme ce condamnarea definitivă şi-a produs efectele.

Aşadar, instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 504 alin. (4) C.proc.pen. conform cu care, are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În fine, nu este întemeiată nici critica relativă la cuantumul excesiv al daunelor morale.

Curtea de apel a analizat şi a făcut aprecieri asupra faptului că prima instanţă a valorificat în mod corespunzător criteriile oferite de lege în legătură cu modalitatea concretă de apreciere asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate şi a concluzionat că suma avută în vedere este de natură să asigure, în limite rezonabile şi principiale, îndreptarea suferinţelor de ordin psihic determinate de ştirbirea demnităţii şi onoarei reclamantului prin aplicarea în persoana acestuia a unei măsuri nelegale, cu nesocotirea flagrantă a dreptului său fundamental la libertate.

De altfel, instanţa de apel a arătat că nu se poate reţine, cu atât mai mult cu cât suma pretinsă prin cererea introductivă se ridică la o valoare mult mai mare decât cea acordată, că în speţă sunt întrunite cerinţele îmbogăţirii fără just temei.

În plus, s-a reţinut în mod corect că existenţa unei condamnări cu caracter definitiv, lipseşte de suport susţinerea apelantului în privinţa incidenţei jurisprudenţei convenţionale stabilite în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Convenţie, persoana arestată fiind, în speţă, condamnată ulterior cu caracter definitiv pentru fapta care a atras arestarea nelegală.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, şi prin durata petrecută în detenţie, reclamantului i-au fost produse suferinţe psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale cuantumul daunelor morale nu este exagerat.

Aşadar, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.