Loan-restitution claim fails due to res judicata from final bribery conviction barring civil contradiction

Acţiune în restituirea unui împrumut. Hotărâre penală de constatare a săvârşirii unei infracţiuni de trafic de influenţă. Cale de atac promovată de procuror. Condiţii de admisibilitate din perspectiva interesului

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în restituire

-împrumut

-hotărâre penală de condamnare definitivă

-autoritate de lucru judecat

-excepţia lipsei de interes

C. proc . civ. din 1865, art. 45 alin. (3), (5)

C. civ. din 1864, art. 969, art. 1169

Legea nr. 78/2000, art. 6, art. 61

C. pen., art. 41 alin. (2), art. 257

C. proc. pen., art. 22 alin. (1)

Din economia dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ. rezultă că Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, procurorul putând pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Astfel, în cazul în care printr-o sentinţă penală de condamnare definitivă s-a stabilit că remiterea de către partea reclamantă către pârât a unei sume de bani – care face obiectul unei acţiuni civile formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul, prin care se solicită restituirea unui pretins împrumut - s-a făcut nu cu titlu de împrumut, ci în cadrul unei infracţiuni de trafic de influenţă, Ministerul Public justifică interesul în formularea căii de atac în cadrul procesului civil, în vederea apărării ordinii de drept, faţă de faptul că soluţia pronunţată în litigiul civil în primă instanţă contrazice cele stabilite prin sentinţa penală de condamnare definitivă.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3716 din 25 noiembrie 2014

Prin cererea înregistrată la 22 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă reclamantul C.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul V.C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtul să fie obligat la restituirea sumelor de 200.000 Euro şi 250.000 lei cu titlu de împrumut, solicitând şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis în parte cererea reclamantului C.C. şi l-a obligat pe pârâtul V.C. să-i restituie reclamantului sumele de 250.000 de lei şi 200.000 de Euro, cu titlu de împrumut. Totodată, a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Conform art. 275 C. proc. civ., „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Având în vedere dispoziţia procedurală citată mai sus, tribunalul a constatat că la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, prin reprezentantul legal, pârâtul V.C. a recunoscut pretenţiile reclamantului C.C., respectiv obligaţia de a-i restitui acestuia sumele de 200.000 Euro şi 250.000 lei.

Tribunalul a constatat că la dosar nu s-a depus niciun înscris doveditor al pretinselor împrumuturi şi nici nu a operat o punere în întârziere a pârâtului şi a arătat că prin prezenta sentinţă tribunalul nu constată că în anul 2009 între cele două părţi s-au încheiat împrumuturile pretinse şi în condiţiile arătate, astfel că sentinţa nu va putea fi interpretată în acest mod.

S-a arătat, totodată, că obligaţia asumată în faţa instanţei de către pârât nu contravine dispoziţiilor legale, ordinii publice sau bunelor moravuri, însă nici nu dovedeşte cu certitudine raporturile juridice pe care părţile pretind că le-au încheiat.

Cum pretenţiile reclamantului au fost recunoscute în condiţiile menţionate mai sus, iar în cauză nu se face dovada unei eventuale puneri în mişcare a acţiunii penale de soluţionarea căreia să atârne prezentul proces, Tribunalul a apreciat că nu există niciun motiv legal care să împiedice achiesarea pârâtului, urmând ca adevăratele raporturi juridice, în măsura în care fac obiectul unor cercetări la D.N.A., să fie stabilite de către acest organ de cercetare penală, respectiv de instanţa penală, dacă va fi cazul.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat, în termen legal, apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a susţinut următoarele critici:

În mod eronat instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantului C.C. şi l-a obligat pe pârâtul V.C. să restituie acestuia sumele de 250.000 lei şi 200.000 Euro cu titlu de împrumut, întrucât între cele două părţi nu s-a încheiat un contract de împrumut aşa cum s-a susţinut în acţiunea formulată de reclamant.

În realitate sumele de bani pretinse de reclamantul C.C. fac obiectul dosarului penal nr. xx89/1/2010 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală în care reclamantul C.C. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar pârâtul V.C. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Astfel, prin rechizitoriul nr. 310/P/2010 din data de 20 mai 2010, D.N.A. – Secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor C.C. şi V.C., întrucât în cursul anului 2009, în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul C.C. i-a promis inculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 Euro, din care i-a înmânat efectiv suma de 200.000 Euro, în schimbul asigurărilor primite de la acesta că va interveni pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, investiţi cu soluţionarea dosarului nr. xx60/212009, având ca obiect litigiul dintre SC P.C. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să adopte o soluţie favorabilă societăţii comerciale.

Situaţia de fapt arătată mai sus a fost probată cu mijloacele de probă pe care apelantul le enumeră ca atare.

Intimatul-reclamant a invocat excepţia lipsei interesului în formularea apelului.

Prin decizia nr. 208/A din 13 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost respinsă excepţia lipsei interesului în formularea apelului. A fost admis apelul formulat de apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 194 din 31 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în dosarul nr. xx962/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C.C. şi intimatul-pârât V.C., fiul lui D. şi G., în prezent deţinut la Penitenciarul Rahova. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului să restituie sumele de 200.000 Euro şi 250.000 lei, împrumut.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:

Curtea a respins excepţia lipsei interesului în formularea apelului, apreciind că acest interes se justifică în contextul în care remiterea sumelor de bani despre care este discuţie în cauză a fost reţinută ca reprezentând actele materiale ale infracţiunii de trafic de influenţă, infracţiune pentru care au fost deja condamnaţi definitiv atât reclamantul, cât şi pârâtul prin sentinţa penală nr. 877/2012 a ICCJ, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penala nr. 86/22 aprilie 2013 a ICCJ- Completul de 5 judecători.

Potrivit art. 45 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri. Se constată de către Curte că acest text nu circumstanţiază, astfel cum o face art. 45 alin. (3) C. proc. civ., dar chiar şi dacă s-ar aprecia că aceste texte trebuie interpretate coroborat, Curtea a constatat că art. 45 alin. (3) face referire la necesitatea ”apărării ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Curtea a constatat că prin sentinţa penală de condamnare definitivă s-a stabilit că remiterea de către reclamant către pârât a celor două sume de bani care fac obiectul cauzei prezente s-a făcut nu cu titlu de împrumut, ci în cadrul unei infracţiuni de trafic de influenţă, situaţie în care Curtea a apreciat că Ministerul Public justifică interesul în formularea apelului, în vederea apărării ordinii de drept, faţă de faptul că soluţia pronunţată în prima instanţă contrazice cele stabilite prin sentinţa penală de condamnare definitivă.

Soluţionând pe fond apelul, Curtea l-a admis, iar, în baza art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtului să restituie sumele de 200.000 Euro şi 250.000 lei, pretins remise cu titlu de împrumut.

Astfel, Curtea a constatat că reclamantul a dedus judecăţii pretenţia sa de obligare a pârâtului să restituie aceste sume, indicând drept cauză juridică existenţa între părţi a două contracte de împrumut, care dau naştere obligaţiei de restituire din partea pârâtului.

Soluţia primei instanţe nu a fost una pronunţată pe baza probelor administrate, astfel de probe nefiind administrate, ci a fost întemeiată pe recunoaşterea pârâtului, în condiţiile art. 270 C. proc. civ.

Curtea a constatat că prin sentinţă penală nr. 877/2012 a ICCJ, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. 86/22 aprilie 2013 a ICCJ - Completul de 5 judecători, părţile din prezenta cauză au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptele reţinute în sarcina lor constând în aceea că pârâtul a pretins de la reclamant sume de bani, promiţând în schimb anumite intervenţii pe lângă magistraţii ICCJ pentru obţinerea unei soluţii favorabile într-un anumit dosar, iar reclamantul a urmărit aceste asigurări şi a remis pârâtului anumite sume de bani în vederea acestui rezultat.

Curtea a constatat, din analiza considerentelor acestor hotărâri penale, că a intrat în conţinutul infracţiunii de trafic de influenţă exact remiterea sumei de 200.000 Euro, în data de 11 septembrie 2009, deci exact operaţiunea juridică invocată în prezenta cauză ca reprezentând împrumut. Iar în ce priveşte suma de 250.000 lei, pretinsă în cauza prezentă ca fiind remisă ca împrumut în iulie 2009, s-a constatat că în hotărârile penale s-a reţinut că această sumă a fost pretinsă, de asemenea, drept folos al infracţiunii de trafic de influenţă, organele penale reţinând, însă, că nu a fost remisă vreodată în mod efectiv.

Curtea a reţinut că prin hotărârea penală definitivă s-a înlăturat apărarea inculpatului V.C. conform căreia sumele ar fi fost remise cu titlu de împrumut, reţinându-se că nu se verifică în probatoriul administrat.

Or, în aceste condiţii, Curtea a constatat că între părţi nu este vorba de un raport juridic de împrumut – aşa cum se cere în cauză, iar obligaţiile dintre părţi se regularizează după regulile aplicabile procesului penal, iar nu din sensul aplicării art. 1584 C. civ.

Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., conform căruia ”Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”

Chiar dacă în cauză nu este vorba de o acţiune civilă a persoanei vătămate prin infracţiune, este cert că cele constatate prin hotărârile penale de condamnare se impun cu autoritate de lucru judecat în procesul civil prezent, referitor la existenţa faptelor acolo sancţionate.

Oricum, de vreme ce în procesul penal, prin hotărâre penală definitivă, s-a stabilit că sumele respective au fost pretinse, respectiv remise, nu cu titlu de împrumut, Curtea a constatat că nu se poate contrazice această concluzie a instanţei penale printr-o hotărâre judecătorească civilă, dat fiind că hotărârea penală este prezumată că stabileşte adevărul.

Aşadar, de vreme ce remiterea sumelor se constituie într-o infracţiune, reprezentând foloase ale infracţiunii de trafic de influenţă, raportul juridic dintre părţi nu se poate regla după regulile specifice actului juridic civil de împrumut, ci este supus regulilor aplicabile procesului penal referitor la confiscarea sumelor rezultate din infracţiune. De altfel, în procesul penal s-a dispus confiscarea de la inculpatul C.C. a sumelor de 200.000 Euro şi 119.000 lei.

Nu are nicio relevanţă dacă pârâtul s-a declarat de acord cu admiterea cererii sau nu, întrucât un asemenea act de dispoziţie nu poate prevala principiului legalităţii, iar în contextul în care în discuţie este nu un act civil, ci săvârşirea unei infracţiuni, consecinţele juridice ale acestei infracţiuni sunt cele fixate de lege, iar nu cele urmărite de părţi.

În plus, în mod esenţial, în cauză, instanţa a fost investită cu o cerere de obligare a pârâtului la restituirea unor împrumuturi, or, de îndată ce instanţa constată că aceste sume nu au reprezentat împrumuturi (fapt stabilit definitiv printr-o sentinţă penală de condamnare), cererea este neîntemeiată, întrucât nu se circumscrie acestei cauze juridice.

Nu a fost primită apărarea reclamantului referitoare la principiul forţei obligatorii a contractului, pentru simplul motiv că dispoziţiile art. 969 C. civ. au în vedere contractele ”legal făcute”, deci acele convenţii care respectă normele legale şi ordinea de drept, ceea ce nu poate fi cazul în speţă, având în vedere cele stabilite prin sentinţa penală definitivă.

Curtea a observat şi că nu erau îndeplinite condiţiile incidenţei art. 270 C. proc. civ. în faţa tribunalului, întrucât pretinsa recunoaştere a pretenţiilor de către pârât nu a fost făcută în forma cerută de lege, anume personal în faţa instanţei sau prin act autentic, ci a fost făcută sub semnătura unui avocat, fără procură specială pentru asemenea acte de dispoziţie, cu încălcarea art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant C.C., solicitând casarea hotărârii recurate ca fiind nelegală şi menţinerea sentinţei prin care s-a admis acţiunea, invocând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 se arată că instanţa a aplicat greşit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., întrucât a reţinut în cauză că, de vreme ce în procesul penal, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că sumele au fost pretinse, iar nu remise cu titlu de împrumut, această concluzie nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre judecătorească civilă.

A susţinut recurentul că interpretarea textului de lege este eronată deoarece prin această regulă se impune instanţei civile să soluţioneze acţiunea civilă în concordanţă cu soluţia definitivă pronunţată asupra acţiunii penale.

Potrivit textului de lege invocat de instanţa de judecată, modul de soluţionare a acţiunii penale influenţează modul de soluţionare a acţiunii civile. În speţă, însă, nu a fost exercitată acţiunea civilă, cauza supusă judecăţii având ca obiect un contract de împrumut încheiat de părţi şi obligaţia de restituire a acestuia. Or, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile sesizată cu acţiunea civilă privitoare la pagubele produse prin fapta asupra căreia s-a pronunţat instanţa penală. Argumentul că hotărârea penală este prezumată că stabileşte adevărul nu poate prevala voinţei părţilor, constatată prin sentinţa instanţei de fond.

Printr-o altă critică se arată faptul că în mod nelegal a fost respinsă excepţia lipsei de interes a Parchetului de pe lângă ÎCCJ în promovarea căii de atac. Recurentul arată faptul că pentru promovarea oricărei acţiuni în justiţie trebuie să se facă dovada interesului şi numai partea nemulţumită de hotărârea instanţei se poate îndrepta împotriva acesteia cu calea de atac recunoscută de lege. Apelul parchetului se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 45 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 45 alin. (5) procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, însă, consideră recurentul, acesta trebuie să justifice un interes general, pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ceea ce în cauză nu a fost relevat. Interesul parchetului este cel al soluţionării acţiunii penale, or, indiferent de soluţia dată în prezenta cauză, soluţia pronunţată în acţiunea penală şi-ar fi urmat cursul.

În cauză este vorba de un interes privat, nicidecum public, astfel că rolul procurorului într-o acţiune de răspundere civilă contractuală nu îşi are justificare.

A arătat recurentul că lipsa interesului este dovedită şi de atitudinea pasivă a reprezentantului Ministerului Public după soluţionarea irevocabilă a dosarului penal, cauză a suspendării cauzei civile, redeschiderea dosarului civil fiind solicitată de recurent. Lipsa interesului este dovedită şi de lipsa de la fiecare termen de judecată ce a fost fixat ulterior redeschiderii dosarului or, una din cerinţele interesului este aceea de a fi actual.

O altă critică vizată de recurent are în vedere încălcarea principiului pacta sunt servanda stipulat prin art. 969 C. civ., contractul de împrumut încheiat de părţi având forţă obligatorie pentru acestea dar şi pentru instanţele de judecată care au sarcina de a asigura executarea lui. Având în vedere principiul disponibilităţii şi astfel achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, astfel cum au fost formulate prin acţiunea introductivă, în mod just prima instanţă a constatat că obligaţia asumată nu contravine dispoziţiilor legale, ordinii publice sau bunelor moravuri.

Prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În susţinerea acestui motiv s-a arătat că instanţa de apel a reţinut că, în contextul în care în discuţie este nu un act civil, ci săvârşirea unei infracţiuni, consecinţele juridice ale acesteia sunt cele fixate de lege, iar nu cele urmărite de părţi. Or, actul civil, respectiv contractul de împrumut este recunoscut de părţi, acţiunea introductivă fiind o acţiune în realizare, iar nu în constatare şi întrucât a existat o imposibilitate morală de a preconstitui înscrisul datorită relaţiei de prietenie dintre părţi, contractul s-a încheiat în formă verbală. Întrucât suma a fost recunoscută de pârât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în realizare prin care a solicitat restituirea unui pretins împrumut de la pârât.

Acţiunea a fost promovată după ce fusese pusă în mişcare acţiunea penală având ca obiect acuzarea reclamantului de săvârşirea infracţiunilor de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., şi a pârâtului V.C. de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele infracţiuni privind remiterea sumelor de bani care fac obiectul pretinsului împrumut.

După pronunţarea instanţei civile în fond a avut loc condamnarea definitivă a părţilor pentru săvârşirea infracţiunilor susmenţionate.

Aşadar, înainte de finalizarea procesului civil de faţă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă a fost pronunţată o hotărâre penală cu relevanţă directă asupra cauzei civile.

Conform art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

În ceea ce priveşte fapta, instanţa penală a reţinut că părţile sunt vinovate de săvârşirea faptelor de cumpărare şi respectiv trafic de influenţă prin acte materiale care vizează aceleaşi sume pretins a fi împrumutate de reclamant pârâtului şi solicitate cu acest titlu prin prezenta acţiune. Prin urmare, instanţa penală, cu autoritatea prevăzută de lege, a dat relevanţă penală raporturilor juridice dintre părţi, stabilind că sumele respective au fost date în scopul şi cu destinaţia constatată prin hotărârea penală, aspect care se impune prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat instanţei civile.

Faptul că nu a fost exercitată acţiunea civilă în cadrul acţiunii penale nu are nicio influenţă asupra incidenţei art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Critica prin care se arată faptul că în mod nelegal a fost respinsă excepţia lipsei de interes a Parchetului de pe lângă ÎCCJ în promovarea căii de atac este nefondată având în vedere că, potrivit art. 45 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar art. 45 alin. (3) C. proc. civ. face referire la necesitatea ”apărării ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Întrucât prin sentinţa penală de condamnare definitivă s-a stabilit că remiterea de către reclamant către pârât a celor două sume de bani care fac obiectul cauzei prezente s-a făcut nu cu titlu de împrumut, ci în cadrul unei infracţiuni de trafic de influenţă, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că Ministerul Public justifică interesul în formularea apelului, în vederea apărării ordinii de drept, faţă de faptul că soluţia pronunţată în prima instanţă contrazice cele stabilite prin sentinţa penală de condamnare definitivă.

Este nefondată şi critica prin care are se invocă încălcarea principiului pacta sunt servanda stipulat prin art. 969 C. civ., contractul de împrumut încheiat de părţi având forţă obligatorie pentru acestea dar şi pentru instanţele de judecată care au sarcina de a asigura executarea lui.

Instanţa va reţine astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., cel care va face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Ca atare, simpla recunoaştere a datoriei, astfel cum s-a reţinut de către instanţa de fond în mod greşit, nu este suficientă pentru dovedirea pretenţiilor în cadrul unui proces civil în lipsa administrării probelor prevăzute de lege, deoarece achiesarea din dreptul procesual nu valorează recunoaştere în sensul dreptului civil. Pentru stabilirea exactă a raporturilor dintre părţi acestea ar fi trebuit să dovedească existenţa împrumutului.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată faptul că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa civilă este ţinută de lege să respecte hotărârea penală cu privire la faptă, persoane şi vinovăţie, prin urmare interpretarea reţinută de instanţa de apel în sensul că sumele de bani solicitate prin acţiunea civilă au avut un alt scop decât cel relevat de părţi este corectă din acest punct de vedere şi nu vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Faţă de efectele hotărârii penale de condamnare definitivă a părţilor, orice alte interpretări asupra raporturilor juridice pretinse de acestea nu mai prezintă nicio relevanţă, normele juridice penale având caracter imperativ.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurentul-reclamant C.C., ca nefondat.