Refusal of recognition of foreign inheritance judgment due to fraud and conflicting prior domestic ruling

Cerere de recunoaștere a unei hotărâri străine. Incidența dispozițiilor art. 168 alin. (1) pct. 1 şi 3 din Legea nr. 105/1992. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic: cerere de recunoaștere a unei hotărâri străine

Legea nr. 105/1992, art. 168 alin. (1) pct. 1, 3

Potrivit art. 168 alin. (1) pct. 1 şi pct. 3 din Legea nr. 105/1992, recunoașterea unei hotărâri străine poate fi refuzată atunci când hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate sau atunci când procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se afla în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine.

În cazul în care, după momentul pronunțării de către instanța națională a unei hotărâri prin care este anulat certificatul de moștenitor care atesta că reclamantul este unic moștenitor, acesta formulează în fața unei instanțe străine o cerere în constatarea calității sale de unic moștenitor sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 168 alin. (1) pct. 1 și 3 din Legea nr. 105/1992 pentru a fi refuzată recunoașterea hotărârii străine.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3961 din 11 decembrie 2014

Notă : Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin cererea înregistrată la nr. xx490/3/2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, reclamantul M.O. a solicitat recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor Hotărârii nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia.

În motivarea cererii, petentul a arătat că prin Hotărârea nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia, având ca obiect eliberarea certificatului de moştenitor, în urma analizării documentelor de stare civilă, instanţa a stabilit că este unicul moştenitor al autoarei sale M.T. (fostă S.T.), conform art. 495 din Codul civil turc.

Petentul a invocat dispozițiile art.166 și urm. din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, considerând că Hotărârea nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscute efectele pe teritoriul României.

Prin cererea din 28 noiembrie 2011 a intervenit în cauză în nume propriu, intervenientul N.V., solicitând respingerea cererii de recunoaştere a hotărârii străine formulată de reclamantul M.O., menționând că se află în litigiu cu reclamantul în legătură cu un imobil din București, B-dul A. nr. 5, iar autoarea T.S., născută în anul 1897, a decedat în anul 1990 la Paris, lăsându-l ca moştenitor testamentar pe numitul H.F.D., care s-a și ocupat de înmormântarea sa.

În sprijinul acestei cereri, intervenientul a ataşat cererea de intervenţie în interes propriu formulată de reclamantul M.O. în dosarul nr. xx429/299/2010 de pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cu termen de judecată la 3 noiembrie 2011 la această instanţă, prin care pretinde că este unicul moştenitor al bunicăi T.S. (M.).

Totodată, prin cererea din 29 noiembrie 2011 au intervenit în cauză în nume propriu intervenienţii N.D. şi N.N.V., solicitând, de asemenea, respingerea ca inadmisibilă a cererii de recunoaştere a hotărârii străine formulată de reclamantul M.O., invocând faptul că prin Sentinţa civilă nr. 11052 din 19 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă în dosarul nr. xx26/300/2008, la cererea reclamantului N.V., a fost anulat Certificatul de moştenitor nr. 1053 din 11 mai 1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, în favoarea reclamantului M.O. şi prin care se stabilea calitatea de unic moştenitor a acestuia faţă de autoarea S.T., decedată în Franţa la 3 ianuarie 1990.

Prin sentinţa civilă nr. 2115/29.11.2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții N.V., N.D. și N.N.V.; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul M.O., privind recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor Hotărârii nr. 2011/590 din 22 iunie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul, Republica Turcia.

Împotriva sentinţei civile nr. 2115 din 29.11.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă a declarat apel petentul M.O. care prin decizia nr. 182/A din 04.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de petentul M.O., a schimbat în tot sentința apelată nr. 2115/29.11.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în sensul că a admis cererea formulată de petentul M.O. și a recunoscut pe teritoriul României hotărârea nr. 2011/590 pronunţată de Tribunalul 7 Istambul la 22.06.2011 (Republica Turcia) în dosarul nr. 2009/154, fond.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că hotărârea pronunţată în Republica Turcia a rămas definitivă la 12.09.2011, anterior pronunţării în primă instanţă a sentinţei civile nr. 23061/21.12.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi, în atare situaţie, potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992 în vigoare la data soluţionării litigiului, cererea apelantului M.O. era admisibilă.

Împotriva deciziei nr. 182 A din 04.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs N.V. invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii recurentul a arătat că instanţa de apel nu a analizat niciunul dintre argumentele aduse în apărare de către intimaţii-intervenienţi şi nu au fost respectate dispoziţiile imperative ale art. 168 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 105/1992.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere că hotărârea dată în Turcia este rezultatul fraudării normelor de competență de drept internațional turc în vigoare, precum şi a întregii proceduri urmate de acesta în străinătate, întrucât procesul din Turcia a fost dedus judecăţii fără adversar de către M.O., fără judecarea în contradictoriu cu toate persoanele interesate în dezbaterea succesiunii. De asemenea, nu s-a observat că raportul este litigios încă din 2006 când s-a solicitat în contradictoriu cu M.O. constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 1053/1994 care a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 11052/19.12.2008 devenită irevocabilă la 18.02.2010.

Prin serviciul registratură, petentul H.F.D. a depus la 13.05.2014 cerere de intervenţie arătând că o moşteneşte integral pe S.T., moştenirea fiind dezbătută prin sentinţa civilă nr. 23061/21.12.2011 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul succesoral nr. xx429/299/2010, dosar care se află la Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă pentru soluţionarea apelului declarat de M.O., cauza fiind suspendată până la soluţionarea prezentului dosar de exequator.

La 02.10.2014, Înalta Curte a respins cererea de intervenţie cu motivarea reţinută în încheierea de şedinţă pronunţată la data menţionată.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul M.O. a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Faţă de concluziile formulate de părţi prin apărători şi reţinute în practicaua încheierii din 27 noiembrie 2014, Înalta Curte a analizat recursul din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a reţinut că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Doctrina juridică a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a cărei hotărâre se atacă a aplicat dispoziţiile legale aplicabile speţei, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit.

Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor hotărârii recurate, Înalta Curte a reţinut că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992 (în vigoare la data învestirii instanţei).

Potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992, recunoaşterea unei hotărâri străine poate fi refuzată în unul dintre următoarele cazuri:

1. hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;

2. hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoaşterii încălcarea dispoziţiilor art. 150 privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române;

3. procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se afla în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.

Instanţa de apel a încălcat art. 168 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 105/1992 din moment ce învestirea instanţei din Turcia s-a realizat la 16.11.2009, iar sentinţa civilă nr. 11052/19.12.2008, prin care s-a anulat certificatul de moştenitor în care se menționa că M.O. ar fi fost moștenitorul lui T.S., a fost pronunțată la o dată anterioară învestirii instanţei din Turcia.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 2011/590 din 22 iunie 2011 pronunţată în dosarul nr. 2009/154 Fond de Tribunalul 7 din Istambul Republica Turcia s-a stabilit că intimatul-reclamant M.O. este unicul moştenitor al autoarei M.T. (fostă S.T.), însă această hotărâre a fost dată, aşa cum am arătat deja, la o dată ulterioară pronunţării sentinţei civile nr. 11052 din 19 decembrie 2008 de Secţia civilă a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti prin care s-a anulat certificatul de moştenitor nr. 1053 din 11 mai 1994 prin care se stabilea calitatea de unic moștenitor al lui M.O. față de autoarea S.T.

Într-o altă exprimare, Înalta Curte a reţinut că în cauză sunt îndeplinite art. 168 alin. (1) pct. 1 şi 3 din Legea nr. 105/1992, intimatul-reclamant având o conduită frauduloasă, în temeiul legii menţionate, din moment ce după ce s-a anulat certificatul de moştenitor ce atesta că M.O. este unicul moştenitor prin sentinţa civilă nr. 11052 din 19 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, acesta s-a adresat instanţei din Turcia (16.11.2009) şi a solicitat să se constate că este moştenitorul defunctei T.M., sens în care s-a pronunţat Tribunalul 7 Istambul prin hotărârea nr. 2011/590 din 22.06.2011.

În ceea ce priveşte apărarea intimatului-reclamant, în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 deoarece cele două litigii nu au avut aceleaşi părţi, Înalta Curte a înlăturat-o deoarece, aşa cum am arătat deja, a doua cerere a fost înregistrată în Turcia la solicitarea intimatului-reclamant după ce s-a anulat certificatul de moştenitor nr. 1053 din 11 mai 1994, iar din Hotărârea nr. 2011/590 din 22.06.2011 pronunţată de Tribunalul 7 Istambul rezultă că cererea a fost soluţionată într-o procedură necontencioasă declanşată de intimat fără citarea persoanelor interesate în dezbaterea succesiunii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursul declarat de intervenientul N.V. împotriva deciziei civile nr. 182 A din 4 septembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a modificat decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de petentul M.O. împotriva sentinței civile nr. 2115 din 29 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.