Seller recovers unpaid price and damages after limitation period held to run only from final nullity ruling on assignment.

Contract de vânzare-cumpărare. Încheierea unui contract de cesiune de creanţă, constatat nul. Consecințe asupra dreptului material la acțiune al vânzătorului

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune în pretenții

- daune-interese

- contract de cesiune de creanţă

- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1)

Dreptul la acțiune nu trebuie analizat in abstracto sau mecanic, ci aplicat la specificul cauzei, el trebuie să fie efectiv, instanța trebuind să aibă garanția că, la data pe care o are în vedere ca moment de debut al prescripției, creditorul obligației cunoaște nu numai suma ce i se datorează, ci și persoana care i-o datorează, așadar are reprezentarea întregului raport juridic obligațional.

În cazul în care un contract de cesiune de creanță prin care debitorul dintr-un contract de depozit novat în contract de vânzare-cumpărare și-a substituit un alt debitor este constatat nul, dreptul la acțiune al vânzătorului împotriva debitorului din contractul inițial începe să curgă la data când hotărârea de constatare a nulității contractului de cesiune de creanță a rămas irevocabilă, întrucât abia la acel moment, urmare a producerii efectului retroactiv al nulității, a devenit evident că debitorul este cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare, iar nu debitorul cedat.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3214 din 23 octombrie 2014

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată la nr. xx57/122/2010 la 17 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamanta SC D. SRL i-a chemat în judecată pe pârâţii SC U.T. Giurgiu SA, Consiliul Judeţean G. şi Consiliul Local G. şi a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi în solidar la restituirea sumei de 1.294.927,30 lei cu titlu de contravaloare marfă, la plata sumei de 82.403,76 lei şi a sumei de 124.096,87 USD (în echivalent în lei) cu titlu de daune-interese constând în dobânzi şi comisioane bancare, sume actualizate la data plăţii, ca şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la 18 octombrie 2005 a încheiat cu pârâta C.E.T. G. contractul de depozitare nr. DEP1 pentru cantitatea de 28.784,337 tone de huilă energetică, în valoare de 6.137.834,80 lei, iar prin actul adiţional nr. 1 din 11 ianuarie 2006 contractul de depozitare a fost novat în contract de vânzare-cumpărare, pârâta făcând o plată parţială şi înregistrând un rest de preţ de 2.594.927,30 lei.

A arătat reclamanta că, întrucât pârâta C.E.T. G. avea de încasat de la pârâtul Consiliul Judeţean G. o creanţă, i-a propus reclamantei cedarea acestei creanţe, scop în care s-a încheiat între părţi contractul de cesiune de creanţă nr. CC2 din 11 noiembrie 2005.

A mai arătat că pârâtul Consiliul Judeţean G. datora, la rândul său, pârâtului Consiliul Local G. suma de 2.718.313 lei, rezultată din furnizarea de energie termică către unităţile şcolare aflate în administrarea Primăriei G. şi că şi-a asumat obligaţia de plată către reclamantă, plătind suma de 1.300.000 lei în două tranşe şi înregistrând un rest de plată de 1.294.927,30 lei, sumă pentru eşalonarea căreia s-a încheiat un act adiţional, ultima rată fiind scadentă în iunie 2006.

A susţinut reclamanta că, începând cu 11 aprilie 2006, niciunul dintre pârâţi nu a mai achitat reclamantei nicio sumă de bani, în ciuda demersurilor întreprinse de reclamantă, că pârâtul Consiliul Judeţean G. a solicitat în instanţă anularea contractului de cesiune de creanţă, însă cererea i-a fost respinsă în mod irevocabil şi că între părţi s-au purtat mai multe procese, unele în curs, altele finalizate la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată.

A apreciat reclamanta că pârâta SC U.T. Giurgiu SA este debitoarea principală şi că are împotriva acesteia o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, rezultând din contractul de novaţie, din utilizarea mărfii şi din plata parţială a preţului acesteia.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Judeţean G., reclamanta a apreciat cu titlu preliminar că între cei trei pârâţi există relaţii de interdependenţă şi că aceştia sunt, practic, organisme ale sistemului administrativ, între care există obligaţii reciproce şi solidaritate pasivă în înţelesul art. 1041 C. civ., solidaritate care nu mai trebuie dovedită, întrucât este prezumată în conformitate cu dispoziţiile art. 42 C. com.

Cu referire strictă la pârâtul Consiliul Judeţean G., reclamanta a arătat că acesta este unic acţionar şi administrator special al pârâtei de rang 1, calitate în care răspunde pentru pierderile societăţii, că şi-a însuşit obligaţia de plată prin plăţile parţiale făcute către reclamantă şi că a devenit direct obligat la plată prin contractul de cesiune de creanţă, a cărui valabilitate a fost confirmată prin soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la pârâtul Consiliul Local G., reclamanta a pus în evidenţă faptul că acesta are de încasat de la pârâtul de rang 2 suma de 2.594.927,3 lei, că a cedat pârâtei de rang 1 această creanţă prin contractul de cesiune nr. 19613 din 14 octombrie 2005 şi că, în situaţia în care acest contract a fost desfiinţat de instanţa de judecată, părţile au fost repuse în situaţia anterioară, iar pârâtul Consiliul Local G. figurează ca datornic al pârâtei de rang 1.

În continuarea acestui raţionament, reclamanta a susţinut că pârâta SC U.T. Giurgiu SA, fiind debitoarea sa şi creditoarea pârâtului de rang 3, prin cedarea către reclamantă a creanţei deţinute împotriva acestui din urmă pârât acesta devine obligatul reclamantei, cu atât mai mult cu cât este beneficiarul final al energiei termice obţinute pe baza huilei.

Cât priveşte solidaritatea pârâţilor, a arătat reclamanta că fiecare debitor poate fi obligat în mod particular la plata datoriei, că în raporturile pârâţilor aceştia sunt obligaţi unii pentru alţii şi fiecare pentru întreaga datorie şi că pretenţiile reciproce pe care pârâţii le au unul împotriva celuilalt nu pot fi analizate de către reclamantă, putând fi rezolvate între pârâţi, ca membri ai aceluiaşi organism administrativ.

Reclamanta a făcut referiri şi la elemente de drept administrativ, invocând prevederile art. 38, art. 68, art. 87 şi art. 91 din Legea nr. 215/2001.

În ceea ce priveşte prejudiciul, reclamanta a susţinut că a contractat de nevoie un credit de la E. Bank şi ulterior de la B.R.D. Bank SA pentru a achita costurile mărfii livrate (T.V.A., plata mărfii, plata taxelor vamale, plata transporturilor, taxe portuare), iar costurile acestui credit, constând în dobânda fluctuantă pe perioada 2006-2010, s-au ridicat la 82.403,76 lei, conform expertizei extrajudiciare întocmite de expert F.M.

A invocat prevederile art. 1080, art. 1082 şi art. 1083 C. civ., prevederile art. 35 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 31/1954, ca şi prevederile Legii nr. 31/1990.

De asemenea, a invocat şi prevederile art. 1576-1590, prevederile art. 969 şi urm. C. civ., prevederile art. 998, prevederile art.1073, prevederile art. 1075 şi urm. şi prevederile art. 1088 C. civ., dispoziţiile art. 5, ale art. 75 alin. (1) pct. 1, ale art. 112 şi urm., ale art. 274 şi ale art. 7201 C. proc. civ., principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi dispoziţiile art. 3, ale art. 56 şi ale art. 833 C. com.

Reclamanta şi-a precizat ulterior acţiunea, arătând că suma de 124.096,87 USD, pretinsă de la pârâţi, este echivalentă cu suma de 376.879,55 lei şi subliniind că izvorul obligaţiilor ce cad în sarcina pârâţilor nu este contractul de cesiune de creanţă, ci contractul de depozitare, novat în contract de vânzare-cumpărare.

Pârâţii au depus întâmpinări.

Prin sentinţa comercială nr. 1252/2011 din 21 octombrie 2011, Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă a admis în parte acţiunea. A obligat-o pe pârâta SC U.T. Giurgiu SA să îi plătească reclamantei 1.294.977 lei - debit principal, 165.025,26 lei despăgubiri şi 19.384 lei cheltuieli de judecată. A respins acţiunea reclamantei împotriva pârâţilor Consiliul Judeţean G. şi Consiliul Local al Municipiului G.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că între reclamantă şi pârâta SC U.T. Giurgiu SA s-a încheiat contractul de depozit nr. DEP 1 din 18 octombrie 2005, în temeiul căruia reclamanta a predat pârâtei 40.000 tone de huilă pentru 12 luni.

A reţinut că la 11 ianuarie 2006 părţile au convenit vânzarea –cumpărarea cantităţii de 50.899 de tone de huilă energetică, în valoare de 1.392.300 USD, preţul urmând a fi plătit începând cu luna februarie 2006 până în luna august a aceluiaşi an, în rate egale, scadente la 25 ale fiecărei luni.

De asemenea, a reţinut că la 10 noiembrie 2005 între aceleaşi părţi s-a încheiat un contract de cesiune de creanţă, reclamanta acceptându-l ca debitor cedat pe pârâtul Consiliul Judeţean G., cu o creanţă de 2.594.927 lei, contractul fiind însoţit de un grafic de plată care prevedea că suma se va plăti în intervalul ianuarie-iunie 2006.

A reţinut tribunalul şi că la 14 octombrie 2005 s-a convenit cedarea creanţei pe care SC U.T. Giurgiu SA o avea împotriva Municipiului G., conform sentinţei comerciale nr. 120/2003 a Curţii de Apel Bucureşti.

Totodată, tribunalul a stabilit faptul că reclamanta a pretins de la pârâtul Consiliul Judeţean G. plata în considerarea contractelor de cesiune, că pârâtul a plătit cu întârziere suma de 130.000 lei până în luna aprilie 2006 şi că ulterior nici un pârât nu a mai plătit, invocând situaţia litigioasă a contractelor de cesiune de creanţă şi a sentinţei comerciale nr. 120/2003 a Curţii de Apel Bucureşti.

Tribunalul a evocat litigiile dintre copârâţi şi a constatat că invocatul contract de cesiune de creanţă în care debitor cedat este pârâtul Consiliul Judeţean G. a fost încheiat anterior convenţiei de vânzare-cumpărare şi a avut la bază situaţii financiar contabile.

A pus în evidenţă situaţia incertă, sub aspectul naturii întinderii obligaţiilor de plată ale autorităţilor publice locale către pârâta de rang 1, la fel ca şi obligaţiile autorităţilor între ele, aspect confirmat de litigiile aflate pe rol şi de menţiunile din actele de cesiune, în care nu se face referire la titlul de creanţă al reclamantei şi a conchis că, în acest context, raporturile obligaţionale ale pârâţilor autorităţii publice locale faţă de reclamantă nu pot fi apreciate ca fiind certe şi producătoare de efecte juridice.

A apreciat tribunalul că obligaţia de plată are caracter comercial şi derivă din convenţia încheiată între cele două societăţi comerciale, de aceea nu poate fi reţinută solidaritatea.

A înlăturat ca nejustificate pertinent apărările pârâtei cumpărătoare privind neîndeplinirea obligaţiei de plată, a reţinut plata parţială şi cu întârziere a preţului contractului şi, faţă de împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să încheie în aceste condiţii două contracte de credit, a apreciat că reclamanta este îndrituită nu numai la diferenţa de preţ rămasă neachitată, ci şi la despăgubiri reprezentate de costurile aferente contractelor de credit.

A invocat în drept dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 şi urm. C. civ. şi a obligat-o pe pârâta societate comercială şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, respingând acţiunea împotriva celorlalţi pârâţi.

Prin decizia civilă nr. 291/2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâta SC U.T. Giurgiu SA, a schimbat în tot sentinţa comercială nr. 1252 din 21 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii. A respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă.

Prin decizia nr. 2089 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă nr. 291 din 12.06.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel a făcut referire în termeni generali la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, referire care nu permite identificarea raţionamentului avut în vedere pentru înlăturarea apărărilor reclamantei, bazate pe susţinerea că obligaţia asumată de SC U.T. Giurgiu SA s-a stins o dată cu încheierea contractului de cesiune de creanţă şi pe susţinerea despre plăţile făcute de Consiliul Judeţean G. în temeiul acestui contract.

Instanţa supremă a apreciat că, tocmai în considerarea raporturilor juridice complexe dintre părţi şi a litigiilor derulate în legătură cu aceste contracte, se impunea clarificarea situaţiei de fapt în privinţa momentului în care a început să curgă termenul de prescripţie, a cauzelor de întrerupere, cu luarea în analiză a consecinţelor desfacerii contractului de cesiune şi a efectelor sentinţei civile nr. 350/2008 a Tribunalului Giurgiu, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1123/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.

Prin decizia civilă nr. 316/2013 din 1.10.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de SC U.T. Giurgiu SA şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 1252 din 21.10.2011 pronunţată de Tribunalul Giurgiu. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei SC D. SRL ca prescrisă. A respins ca nefondat apelul declarat de SC D. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a făcut un inventar al contractelor încheiate între părţi, apreciind că prin actul adiţional din 11 ianuarie 2006 contractul de depozitare din 18 octombrie 2005 a fost novat într-un contract de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, la data când s-a născut dreptul la acţiune, în speţă aceasta fiind în luna august 2006, conform art. 4 din actul adiţional încheiat de părţi la contractul de depozitare.

A înlăturat apărarea pârâtei bazată pe susţinerea că prescripţia a început să curgă de la 21.09.2006 în considerarea faptului că sentinţa comercială nr. 120/2003 a fost casată, apreciind că această împrejurare nu are relevanţă în cauză, după cum fără relevanţă este şi împrejurarea că ambele contracte de cesiune au fost anulate în mod irevocabil şi reţinând că pretenţiile deduse judecăţii izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 11.01.2006, care este ulterior cesiunilor de creanţă.

Instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie este de trei ani, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a evocat cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzute de art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ şi a subliniat faptul că o cerere de chemare în judecată are efect întreruptiv de prescripţie numai dacă a fost admisă.

A înlăturat susţinerile despre efectul întreruptiv al cererii care a format obiectul dosarului nr. xx1/122/2006, întrucât aceasta a fost respinsă.

Similar, a arătat că nu poate avea acest efect cererea care a formulat obiectul dosarului nr. xx74/122/2006, întrucât aceasta a vizat nulitatea contractului de cesiune nr. 19613 din 14.10.2005 şi a contractului de cesiune nr. CC2 din 10.11.2005, fiind fără legătură cu pretenţiile deduse judecăţii şi, în plus, reclamanta având în dosar calitatea de pârâtă, nefiind, prin urmare, iniţiatoarea demersului judiciar.

Referitor la acelaşi dosar, instanţa de apel a reţinut şi că, chiar dacă contractele de cesiune au fost anulate, acest aspect nu are relevanţă asupra termenului de prescripţie, pentru că pentru toate părţile raportul juridic curge acelaşi termen de prescripţie.

În ceea ce priveşte cererea ce a format obiectul dosarului nr. xx8/122/2008, a fost apreciată ca fără efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei, întrucât această cerere a fost respinsă, instanţa de apel subliniind şi faptul că nu poate primi apărările reclamantei despre atitudinea sa activă în încercarea de recuperare a creanţei, întrucât fie demersurile judiciare nu au fost iniţiate de aceasta, fie nu au avut ca obiect pretenţiile din cauza de faţă, fie sunt fără relevanţă faţă de aceste pretenţii.

Faţă de momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie – luna august 2006, instanţa de apel a apreciat că introducerea cererii de chemare în judecată la 17 iunie 2010 s-a făcut cu depăşirea termenului de trei ani, astfel că a respins cererea ca prescrisă, apelul declarat de SC U.T. Giurgiu SA fiind găsit întemeiat şi admis.

Pe cale de consecinţă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D. SRL, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs motivat reclamanta SC D. SRL, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 20.12.2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate în primul rând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a legii şi că instanţa a apreciat greşit raportul juridic dedus judecăţii.

A arătat reclamanta că, iniţial, raportul juridic le privea pe SC D. SRL, în calitate de creditoare şi pe SC U.T. Giurgiu SA, în calitate de debitoare, dar că prin cesiunea de creanţă raportul juridic s-a transformat, debitor devenind Consiliul Judeţean G., context în care debitorul iniţial nu mai apare ca titular al obligaţiilor de plată, ci doar ca titular al creanţei garantate. În aceste condiţii, a susţinut recurenta, având loc o plată cu creanţa cedată, nu putea curge prescripţia în legătură cu o creanţă stinsă.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta a arătat că, de la data contractului de cesiune (10 noiembrie 2005) şi până în anul 2012 (când s-a soluţionat în mod irevocabil litigiul privind valabilitatea creanţei cedate), nu putea curge prescripţia, întrucât între cele două societăţi comerciale nu mai exista nici un raport juridic, acestea redevenind părţi ale raportului juridic ca urmare a repunerii în situaţia anterioară, la momentul desfiinţării contractelor de cesiune de creanţă.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, a arătat recurenta şi că raportul juridic dintre SC D. SRL şi Consiliul Judeţean G., rezultat din cesiunea de creanţă, este incert, fiind supus unei condiţii suspensive, anume rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti care reprezintă titlul pentru creanţa cedată, iar în aceste condiţii sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia.

În ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei, recurenta a arătat că instanţa de apel a evocat în mod corect dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd cazurile de întrerupere şi a susţinut că în cauză sunt incidente aceste prevederi legale, întrucât a încheiat cu pârâta SC U.T. Giurgiu SA la 21 iunie 2012 un Acord anticipat şi condiţionat de stingere a litigiului, prin care a fost scadenţată obligarea de plată, prima rată fiind stabilită la 06 iulie 2012 şi ultima la 15 martie 2013, iar pârâta făcând plata a cinci dintre ratele convenite.

A criticat hotărârea pronunţată în apel susţinând că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel, reţinând că reclamanta nu a iniţiat demersurile judiciare şi că, din acest motiv, nu poate invoca întreruperea cursului prescripţiei, a dat o interpretare necorespunzătoare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că a adăugat la lege, având în vedere că sus-amintitele prevederi legale nu arată cine trebuie să fie titularul cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost întemeiat în drept şi pe dispoziţiile art. 1576-1590, art. 969 şi urm., art. 998, art. 1073, art. 1075 şi urm., art. 1390 şi urm. C. civ., pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (3) din Decretul nr. 31/1954, pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990, pe dispoziţiile art. 5, art. 75 alin. (1) pct. 1, art. 112 şi urm., art. 274 C. proc. civ., pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, pe dispoziţiile art. 3, art. 56 şi art. 833 C. com., pe dispoziţiile art. 7201 şi urm. C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art.16 din Decretul nr. 167/1958.

La 16 decembrie 2013, recurenta a depus un nou recurs motivat, în care a reluat parţial criticile din recursul iniţial, referitoare la faptul că prescripţia nu poate curge retroactiv şi nu poate viza o creanţă stinsă, că în raporturile cu intimata SC U.T. Giurgiu SA prescripţia a început să curgă din anul 2012 şi că raportul juridic în care s-a aflat cu intimatul Consiliul Judeţean G. a fost unul incert, caz în care se aplicau dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii a căror incidenţă nu a fost analizată de instanţa de apel.

A reiterat şi susţinerea referitoare la întreruperea cursului prescripţiei prin încheierea Acordului din 21 iunie 2012, precum şi susţinerea referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În plus, recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că toate apărările evocate în precedent au fost făcute şi în faţa instanţei de apel, însă aceasta nu le-a luat în analiză.

În şedinţa publică de la 10 octombrie 2014, recurenta a depus la dosar „precizări la recurs”, în care a realizat o prezentare a situaţiei de fapt, o analiză a naturii juridice a operaţiunilor comerciale în care au fost implicate părţile şi şi-a expus punctul de vedere cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, la acţiunile întreprinse, cu efect întreruptiv de prescripţie şi la anihilarea (suspendarea) dreptului său la acţiune împotriva intimatei SC U.T. Giurgiu SA pe durata existenţei contractului de cesiune, constatat ulterior ca fiind nul.

La dosar au fost depuse întâmpinări, prin care Primăria Municipiului G. şi Consiliul Judeţean G. s-au apărat faţă de motivele de recurs şi prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca fiind întemeiat şi l-a admis în limitele şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că recurenta a depus în termen legal primul memoriu de recurs şi în afara acestui termen cel de-al doilea memoriu şi notele de şedinţă intitulate „precizări” la recurs. Constată, de asemenea, că în cel de-al doilea memoriu de recurs se invocă un motiv de recurs suplimentar, anume cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arătând că aspectele invocate în susţinerea primelor motive de recurs nu au fost luate în analiză de instanţa de apel şi că hotărârea este, sub acest aspect, nemotivată.

Totodată, instanţa supremă constată că prin „precizările” la recurs nu se invocă motive de recurs suplimentare, ci se face o sistematizare a poziţiei şi a argumentelor recurentei.

Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat peste termenul legal, Înalta Curte apreciază că acesta cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deşi recurenta nu a făcut trimitere expresă la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile, vizând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar nesocotirea lor atrage nulitatea hotărârii, chestiune considerată ca fiind de ordine publică.

Tot cu titlu preliminar, apreciază Înalta Curte şi că, deşi recurenta invocă in terminis dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în realitate critica se subsumează tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se susţine că instanţa de apel, printr-o interpretare greşită, extensivă a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, a adăugat la lege, prin urmare a aplicat greşit acest text de lege. Spre aceeaşi concluzie conduce şi constatarea că recurenta nu invocă greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii (premisa instituită de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), ci greşita interpretare, cu consecinţa greşitei aplicări a unui text de lege.

Critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată.

Instanţa supremă constată că recurenta s-a apărat faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de SC U.T. Giurgiu S.A., exclusiv pe aspecte ce ţin de întreruperea prescripţiei, întrerupere legată de promovarea unei serii de acţiuni în justiţie.

Constată că instanţa de apel, în rejudecare, a luat în analiză punctual toate cererile de chemare în judecată invocate de recurentă, le-a tratat distinct şi a argumentat pentru fiecare cerere de ce nu poate fi apreciată ca având caracter întreruptiv de prescripţie.

Din acest punct de vedere, instanţa supremă apreciază că au fost respectate pe deplin cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat în detaliu, coerent şi convingător motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat ca neîntemeiată şi a înlăturat apărarea recurentei privitoare la întreruperea cursului prescripţiei, ca urmare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat.

În mod judicios a susţinut recurenta şi a reţinut instanţa de apel în rejudecare că în cauză sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care instituie regula potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

Numai că această dispoziţie legală a fost greşit aplicată în raport de circumstanţele cauzei.

Este o împrejurare necontestată încheierea între recurentă şi SC U.T. Giurgiu SA a contractului de depozit, novat în contract de vânzare-cumpărare. Este, de asemenea, necontestat că între cele două părți s-a încheiat şi contractul de cesiune de creanță din 10 noiembrie 2005, în care debitor cedat apare Consiliul Judeţean G.

Privitor la acest contract de cesiune de creanţă, instanţa supremă apreciază că, deşi încheiat înainte de novarea contractului de depozit în contract de vânzare-cumpărare, el nu poate fi izolat de cea din operaţiune, ci dimpotrivă, trebuie pus în relaţie cu aceasta, câtă vreme debitorul cedat a efectuat plăţi parţiale tocmai în contul creanţei izvorâte din vânzare.

Este, astfel, de domeniul evidenţei că la momentul când părţile au încheiat contractul de cesiune de creanţă cele două societăţi comerciale aveau în vedere posibilitatea de a nova contractul de depozitare în contract de vânzare-cumpărare şi în contul acestei operaţiuni au convenit şi cesiunea de creanţă. Această afirmaţie este întărită de prevederile clauzei 23 din contractul de depozit, care confereau posibilitatea ca depozitarul să folosească marfa primită în depozit în situaţii de urgenţă, în scopul producerii de energie electrică şi termică.

Constituie, de asemenea, un aspect necontestat faptul că amintitul contract de cesiune de creanţă a fost disputat, că s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract prin sentinţa civilă nr. 350 din 15 iulie 2008 a Tribunalului Giurgiu, pronunţată în dosarul nr. xx74/122/2006 şi că această sentinţă a fost menţinută prin decizia civilă nr. 1123 din 15 martie 2012, pronunţată în recurs în dosarul nr. xx78/2/2008 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte reaminteşte principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, ceea ce, în speţă, avea drept consecinţă reactivarea drepturilor şi obligaţiilor stabilite între cele două societăţi comerciale prin contractul de depozit, novat în contract de vânzare-cumpărare, angajarea răspunderii exclusive a SC U.T. Giurgiu SA şi excluderea debitorului cedat Consiliul Judeţean G.

Aceste susţineri au fost făcute de recurentă în debutul motivelor de recurs şi ele sunt apreciate de Înalta Curte ca întemeiate şi având relevanţă sub aspectul determinării momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, dar nu în conformitate cu logica propusă de recurentă şi nici cu cea expusă de instanţa de apel.

Astfel, instanţa supremă apreciază că prescripţia ar fi început să curgă între părţi, în mod neîndoielnic, de la 25 august 2006, data ultimei scadenţe a plăţii, stabilită prin art. 4 din actul adiţional la contractul de depozit, numai dacă acest contract nu ar fi fost urmat de contractul de cesiune de creanţă. Această afirmaţie se întemeiază pe argumentul că, în condiţiile existenţei contractului de vânzare-cumpărare, novat din contractul de depozit, recurenta, în calitate de creditor al preţului, avea reprezentarea clară a debitorului obligaţiei de plată, care ar fi fost SC U.T. Giurgiu S.A.

Nu acelaşi lucru se poate afirma şi în speţă, câtă vreme prin contractul de cesiune de creanţă debitorul din contractul iniţial şi-a substituit un alt debitor (debitorul cedat Consiliul Judeţean G.), iar soarta contractului de cesiune, aşadar şi a identităţii debitorului, a fost stabilită abia la 15 martie 2012, când hotărârea de constatare a nulităţii contractului a rămas irevocabilă.

Aşadar dreptul la acţiune al recurentei a început să curgă efectiv abia de la 15 martie 2012, întrucât abia la acel moment, urmare a producerii efectului retroactiv al nulităţii contractului de cesiune de creanţă, a devenit de domeniul evidenţei că debitoarea este SC U.T. Giurgiu SA, conform contractului de vânzare-cumpărare, nu debitorul cedat Consiliul Judeţean G.

Acest raţionament pleacă de la premisa că dreptul la acţiune nu trebuie analizat in abstracto sau mecanic, ci aplicat la specificul cauzei. Dreptul la acţiune trebuie să fie efectiv, în alte cuvinte instanţa trebuie să aibă garanţia că, la data pe care o are în vedere ca moment de debut al prescripţiei, creditorul obligaţiei cunoaşte nu numai suma ce i se datorează, ci şi persoana care i-o datorează, aşadar are reprezentarea întregului raport juridic obligaţional. În cauză, calitatea debitorului a fost disputată până la 15 martie 2012.

Faţă de aceste argumente, instanţa supremă constată că soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este una greşită şi că acţiunea înregistrată de reclamantă la 17 iunie 2010 nu numai că nu este prescrisă, ci a fost introdusă înainte de a începe să curgă termenul de prescripţie.

Pe cale de consecinţă, analiza criticilor referitoare la cauzele concrete de întrerupere a cursului prescripţiei, invocate de reclamantă, este de prisos, acestea vizând o perioadă în care prescripţia nu a început să curgă.

Aceste considerente au fundamentat convingerea instanţei supreme că în cauză este incident motivul de recurs de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispoziţiile art. 1, ale art. 3 alin. (1) şi ale art. 7 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recursul a fost admis, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de SC U.T. Giurgiu SA împotriva hotărârii instanţei de fond. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Instanţa supremă nu a luat măsura casării cu trimitere a deciziei recurate, chiar în condiţiile în care constată că motivele de apel formulate de SC U.T. Giurgiu SA nu au fost cercetate în integralitatea lor. Aceasta întrucât această parte litigantă nu a atacat decizia pronunţată de instanţă, deşi ar fi avut interes să o faţă, chiar în condiţiile unei soluţii favorabile, câtă vreme a rămas singură în cadrul procesual pasiv, iar reclamanta a atacat decizia instanţei de apel. De altfel, se constată că o astfel de solicitare nici nu a fost făcută de SC U.T. Giurgiu SA în concluziile orale prin care a răspuns motivelor de recurs.

În plus, o astfel de soluţie nu ar fi putut fi dispusă nici pentru că, dacă apelul SC U.T. Giurgiu SA ar fi fost găsit întemeiat sub aspectul motivelor necercetate, el ar fi determinat respingerea acţiunii, aşadar o inadmisibilă încălcare a principiului non reformatio in pejus faţă de recurentă, al cărui recurs a fost admis. Iar dacă instanţa de apel, respectând acest principiu enunţat, ar fi respins apelul SC U.T. Giurgiu SA, chiar şi dacă acesta ar fi fost întemeiat, rejudecarea ar fi fost doar un act formal, lipsit de orice eficienţă practică.

Ca urmare, singura măsură subsecventă admiterii recursului, în circumstanţele date, este cea a modificării în parte a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului declarat de SC U.T. Giurgiu SA şi a păstrării dispoziţiilor de respingere a apelului declarat de SC D. SRL.