Admissibility of new grounds in annulment appeal and scope of in-person hearing requirement under new penal procedure code

Contestaţie în anulare. Decizie pronunţată de instanţa de recurs. Motiv de contestaţie în anulare invocat după admiterea în principiu

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestaţia în anulare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- contestaţie în anulare

C. proc. pen., art. 426

1. Contestaţia în anulare împotriva deciziilor pronunţate de instanţa de recurs, potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs - în temeiul normelor tranzitorii cuprinse în Legea nr. 255/2013 -, se judecă în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de procedură penală în materia contestaţiei în anulare. Incidenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. h) din noul Cod de procedură penală, referitor la ipoteza în care „instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă”, se apreciază, însă, în raport cu legea procesual penală aplicabilă la soluţionarea recursului.

2. Motivele de contestaţie în anulare noi, care nu au format obiectul examinării în etapa admiterii în principiu, nu pot fi invocate direct în procedura de judecare a contestaţiei în anulare reglementată în art. 432 din noul Cod de procedură penală, prin eludarea etapei admiterii în principiu a contestaţiei în anulare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014

Prin sentinţa nr. 53 din 24 ianuarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul I.N., la patru pedepse de câte 3 ani închisoare fiecare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

Analizând coroborat materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut următoarele:

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, după citirea actului de sesizare, conform art. 322 C. proc. pen. anterior, instanţa a procedat la audierea inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 323 C. proc. pen. anterior şi a martorilor din acte, în conformitate cu dispoziţiile art. 327 C. proc. pen. anterior, declaraţiile acestora fiind consemnate în scris şi ataşate la dosarul cauzei.

Astfel, s-a procedat la termenul din 25 aprilie 2012 la audierea inculpatului I.N., care a arătat că ştie pentru ce este trimis în judecată penală, dar că nu se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriul parchetului, instanţa reţinând că, deşi nu a contestat faptul că îi cunoaşte pe denunţători sau pe martorii implicaţi în această cauză şi nu a negat nici întâlnirile cu aceştia, a încercat în fata instanţei să prezinte o altă latură a situaţiei de fapt, în sensul că nu le-a solicitat niciun fel de comision acestora pretinzând că are influenţă asupra altor persoane, ci doar au purtat discuţii pe diverse teme de afaceri în care puteau lucra împreună, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.

Din analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti, tribunalul a reţinut că situaţia de fapt expusă în actul de sesizare a instanţei este corectă şi că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, din toate declaraţiile martorilor audiaţi coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, în special cu procesele-verbale de redare a interceptărilor şi despre care s-a făcut vorbire în actul de sesizare a instanţei, reieşind vinovăţia inculpatului.

Astfel, faptele inculpatului I.N., care, în cursul lunii iunie 2010, a pretins de la martorul-denunţător S.I. suma de 50.000 euro, reprezentând un procent din valoarea unor lucrări, pentru a-i asigura acestuia, prin influenţa pe care o are asupra unor funcţionari din aparatul administrativ, câştigarea unor licitaţii în valoare de 5 milioane de euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului I.N., care, în cursul lunii iulie 2010, a pretins de la martorul-denunţător M.P. suma de 100.000 euro, înainte de semnarea unui contract, asigurându-l pe denunţător de câştigarea licitaţiei privind atribuirea unor lucrări în valoare de 50 milioane lei, întrucât ar fi cunoscut persoane influente din cadrul Ministerului Agriculturii, unde pretindea că lucrează, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului I.N., care, la data de 30 noiembrie 2010, a pretins de la martorul-denunţător C.P. suma de 50.000 euro, pentru intervenţia pe lângă un lichidator judiciar în scopul câştigării de către denunţător a unei licitaţii având ca obiect imobile aflate în raza municipiului Bucureşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului I.N., care, la data de 7 decembrie 2010, a pretins numitului K.L. 3% din valoarea unei lucrări de circa 100 milioane dolari, drept comision de consultanţă (reprezentând, în fapt, parte din preţul traficării influenţei) şi suma de 100.000 euro cash, pretinzând că are influenţă asupra unor funcţionari la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, respectiv o persoană care lucrează în acest minister pe zona Libia, pentru a determina încredinţarea lucrărilor către firma numitului K.L., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 166/A din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei nr. 53 din 24 ianuarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând pe fond, a descontopit pedeapsa rezultantă în cele patru pedepse componente, pe care le-a repus în individualitatea lor şi a majorat cuantumul fiecăreia din aceste patru pedepse, de la 3 ani închisoare, la 4 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-au contopit cele patru pedepse de câte 4 ani închisoare fiecare, aplicate prin prezenta decizie, în final inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-inculpat I.N.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Prin decizia nr. 1004 din 20 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.N. împotriva deciziei nr. 166/A din 18 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

Împotriva deciziei nr. 1004 din 20 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a declarat contestaţie în anulare recurentul-inculpat I.N.

În motivarea contestaţiei în anulare a susţinut că sunt incidente cazurile prevăzute în art. 426 lit. h) şi b) C. proc. pen., motivat de faptul că inculpatul nu a fost audiat de către instanţele de apel şi de recurs şi că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin încheierea din data de 2 septembrie 2014, a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N. şi s-a fixat termen pentru judecarea cauzei.

În cursul dezbaterilor, contestaţia în anulare a fost completată cu un nou motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 426 lit. d) C. proc. pen., susţinându-se că judecătorii care au soluţionat apelul sunt incompatibili, deoarece s-au antepronunţat cu privire la cererea de probatorii formulată de inculpat şi la motivul de apel privind individualizarea pedepsei.

Examinând contestaţia în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform art. 426 lit. h) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul I.N. a fost audiat de către instanţa de fond, declaraţia acestuia regăsindu-se la dosar, iar în faţa instanţei de apel acesta nu a solicitat audierea sa, ci doar reaudierea unor martori care au depus depoziţii în faţa instanţei de fond şi proba cu un martor în circumstanţiere. Aceeaşi poziţie procesuală a fost menţinută şi în faţa instanţei de recurs, care nu a dispus audierea inculpatului I.N., din oficiu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, conform dispoziţiilor art. 38514 C. proc. pen. anterior, că instanţa de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Ascultarea inculpatului prezent este legal posibilă şi obligatorie în situaţiile în care acesta nu a fost ascultat de instanţele de fond şi de apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Or, pe de o parte, se constată că inculpatul a fost audiat de către instanţa de fond, iar pe de altă parte, că acesta a fost condamnat atât de către instanţa de fond cât şi de instanţa de apel, situaţie în care legea procesual penală aplicabilă la momentul soluţionării recursului nu impunea audierea acestuia, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa art. 426 lit. h) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivul referitor la condamnarea inculpatului pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, întemeiat pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acest caz de contestaţie în anulare priveşte situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Instanţa constată că, pe fondul contestaţiei în anulare, s-a susţinut că fapta de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, în modalitatea în care a fost reţinută în sarcina inculpatului, nu mai este incriminată în actualul Cod penal şi, pe cale de consecinţă, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 291 C. pen., nicidecum ignorarea de către instanţa de recurs a unei cauze de încetare a procesului penal.

Cu privire la acest aspect, se reţine că încetarea procesului penal poate fi dispusă doar pentru incidenţa unui caz prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. e)-h) şi j) C. proc. pen., în timp ce contestatorul invocă, în fapt, cazul de achitare prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest caz de contestaţie în anulare a fost invocat în mod formal, neregăsindu-se în motivarea în fapt a contestaţiei în condiţiile în care, în realitate, contestatorul face referire la alte cauze de împiedicare a acţiunii penale decât cele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-h) şi j) C. proc. pen. Mai mult, se reţine că acest motiv de contestaţie în anulare nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art. 426 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 426 lit. d) C. proc. pen., invocat pentru prima dată la termenul din data de 25 noiembrie 2014, cu ocazia dezbaterilor, după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, se reţine că acesta nu poate fi invocat „omisso medio”, prin eludarea etapei admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, acesta putând face, eventual, obiectul unei noi contestaţii în anulare.

În plus, faţă de temeiul de drept invocat şi de momentul formulării acestui motiv de contestaţie în anulare, se pune problema admisibilităţii în principiu a acestuia, raportat la termenul de introducere a contestaţiei în anulare prevăzut în art. 428 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N. împotriva deciziei nr. 1004 din 20 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.