Seller's appeal fails: payment to designated third party validly discharged diesel debt.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, sub nr. 3282/90/2011, reclamanta SC I. SRL Băile Govora prin administrator judiciar E.C. Sprl a chemat în judecată pe pârâta SC O.Z.L. SRL Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 486.635,01 lei, reprezentând contravaloare mărfii livrate şi neachitate.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta s-a apărat, arătând că debitul pretins de reclamantă a fost achitat în totalitate prin plăţile făcute către SC D.G.P. SRL, creditoarea acesteia, la indicaţia sa.

Prin sentinţa civilă nr 4556 din 19 noiembrie 2012, Tribunalul Vâlcea, secţia a ll-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată.

În motivarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a reţinut că între părţile litigante s-au derulat raporturi de vânzare-cumpărare, în temeiul cărora reclamanta a livrat pârâtei motorină in valoare totală de 468.635 lei, iar prin adresele din 5 august 2009, din 7 august 2009, din 11 august 2009, şi din 12 august 2009, reclamanta a solicitat pârâtei ca plata să se efectueze către un terţ, SC D.G.P. SRL Bucureşti, precizând numărul de cont bancar şi datele de identificare fiscală ale beneficiarului.

De asemenea, a reţinut că prin expertiza efectuată în cauză s-a constatat că prin ordinele de plată nr. 140 din 11 august 2009, nr. 141 din 12 august 2009, nr. 147 din 13 august 2009, nr. 149 din 13 august 2009 şi nr. 181 din 2 septembrie 2009, pârâta a achitat către SC D.G.P. SRL suma totală de 596.500 lei, stingând integral datoria către reclamantă, realitatea plăţilor fiind confirmată de extrasele de cont şi de înregistrările contabile ale beneficiarului SC D.G.P. SRL.

Interpretând probatoriul administrat prin raportare la dispoziţiile art. 1096 C. civ. de la 1864, potrivit cărora plata este valabilă dacă este făcută creditorului sau împuternicitului acestuia, sau persoanei autorizate de justiţie sau de lege a primi pentru dânsul şi reţinând că mandatul poate fi acordat şi tacit prin indicarea de către creditor a persoanei căreia urmează a i se face plata, tribunalul a apreciat că obligaţia pârâtei a fost stinsă prin plată, înlăturând susţinerile reclamantei vizând neregularitatea compensaţiei tripartite, care exced cauzei, în condiţiile în care raporturile dintre reclamantă şi terţul primitor al plăţii nu fac obiect al pricinii, terţul nefiind parte în proces.

II. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, prin lichidator, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acţiunii.

Critica reclamantei a vizat valabilitatea plăţii, susţinerile acesteia fiind în sensul că raportul de expertiză contabilă s-a bazat pe înscrisuri incerte, copiile ordinelor de plată puse la dispoziţia expertului nepurtând ştampila instituţiei bancare, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991, astfel că plata prin compensare nu este valabilă întrucât nu s-au încheiat ordine de compensare cu respectarea prevederilor H.G. nr. 685/1999.

Prin Decizia nr. 4/A/C din 22 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC I. SRL Băile Govora, prin lichidator E.C. Sprl, împotriva sentinţei civile nr. 4556 din 19 noiembrie 2012 a Tribunalului Vâlcea, secţia a ll-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC O.Z.L. SRL.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de prim control judiciar a reţinut că potrivit art. 1184 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză, registrele comercianţilor fac dovadă în contra acestora, dacă sunt regulat ţinute, similar având valoare probatorie, extrasele de cont eliberate de bancă.

Totodată, a înlăturai susţinerile reclamantei referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor HG nr. 685/1999, reţinând că normele invocate au ca scop asigurarea înregistrării contabile a operaţiunilor de compensare şi că neîntocmirea ordinelor de compensare nu este de natură să atragă nulitatea sau nevalabilitatea plăţii, ci consecinţe de ordin contabil, în sensul imposibilităţii stingerii în contabilitate a creanţelor şi a datoriilor ce au făcut obiectul compensării, precum şi răspunderea prevăzută de legea contabilităţii.

În considerarea acestor argumente, instanţa de apel a respins calea de atac exercitată de reclamantă si a menţinut ca temeinică si legală sentinţa atacată.

III. Împotriva Deciziei nr. 4/A/C din 22 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal, a declarat recurs fondat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta SC I. SRL Băile Govora, prin lichidator E.C. Sprl, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată.

În cuprinsul memoriului de recurs depus la dosar, după reluarea situaţiei de fapt în cauză şi prezentarea parcursului procesual al litigiului, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, art. 1504 alin. (1) C. civ. şi art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit.

În raport de pretinsa încălcare a normelor legale anterior evocate, reclamanta a susţinut că instanţele de fond si-au fundamentat soluţiile pe documente fără valoare probantă, respectiv extrase de cont ce nu poartă semnătura şi ştampila instituţiei bancare emitente, precum şi pe situaţia contabilă a societăţii beneficiare a plăţii, necertificată prin semnătura şi ştampila acesteia.

În atare situaţie, reclamanta a susţinut că hotărârile instanţelor de fond sunt esenţial eronate, câtă vreme sunt rezultatul analizei unor documente lipsite de veridicitate, pârâta nefăcând în nici un fel dovada plăţii debitului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Textele legale invocate de reclamantă ca fiind greşit aplicate de instanţa de apel dispun după cum urmează:

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, "Orice operaţiune economico-financiara efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."

Art. 1504 alin. (1) C. civ. instituie o prezumţie legală a plăţii făcute prin virament bancar în cazul în care debitorul prezintă ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare, iar alin. 2 al aceleiaşi norme statuează dreptul debitorului de a solicita instituţiei de credit a creditorului o confirmare scrisă a efectuării plăţii prin virament, care constituie dovada plăţii.

De asemenea, art. 3 alin. (1) lit. h) din Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit menţionează expres între elementele obligatorii ale unui ordin de plată, pe cele care să permită verificarea autenticităţii ordinului de plată de către instituţia iniţiatoare.

Raportând conţinutul normelor anterior evocate la obiectul litigiului dedus judecăţii, respectiv pretenţii băneşti, decurgând din raporturi de vânzare-cumpărare, rezultă cu evidenţă că acestea nu sunt incidente în speţă, având în vedere că vizează aspecte ce ţin de regularitatea evidenţelor contabile, de dreptul debitorului, în speţă al pârâtei, de a solicita băncii creditorului confirmarea plăţii şi verificarea autenticităţii ordinului de plată de către instituţia iniţiatoare.

Faţă de cele anterior expuse, critica reclamantei relativ la aprecierea probelor, în raport de care instanţele de fond şi-au format convingerea şi au hotărât în consecinţă, urmează a fi înlăturată ca nefondată, dat fiind că probele avute în vedere de instanţe sunt evidenţele contabile ale beneficiarului plăţii şi extrasele de cont care atestă creditarea contului acestuia cu sumele datorate, expertiza contabilă administrată în cauză, coroborate cu numeroasele adrese ale reclamantei către pârâtă prin care îi solicita efectuarea plăţilor către creditorul său, beneficiarul plăţii.

În atare situaţie, pretinsa încălcare a normelor legale invocate care reglementează condiţiile de formă ale ordinului de plată ca instrument de plată, cu finalitate în domeniul financiar contabil, nu poate fi reţinută ca fiind de natură să prejudicieze raţionamentul instanţelor în aprecierea şi interpretarea probelor, cu consecinţe de natură să altereze soluţiile pronunţate, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei revine reclamantului şi prin urmare, în speţă, reclamantei îi incumba obligaţia dovedirii propriilor pretenţii.

În considerarea argumentelor anterior expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC I. SRL Băile Govora prin lichidator judiciar E.C. Sprl Craiova împotriva Deciziei nr. 4/A/C din 22 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2014.