Exemption of late-payment penalties and VAT for privatized agricultural land companies under Law 190/2004 and O.G. 36/2003

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecata si soluţia primei instanţe.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 24 martie 2004, sub nr. 18654/3/2004, reclamanta A.D.S. Bucureşti a chemat în judecată pârâta SC P. SA Copou, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 2.746.479.763 lei, din care: 1.852.887.818 lei reprezentând redevenţă neachitată la termenele scadente, 735.640.170 lei reprezentând penalităţi de întârziere (calculate până la data de 25 august 2003) în baza contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, şi 157.951.775 lei c/v T.V.A. calculată în baza Legii nr. 345/2002; 2. constatarea rezilierii contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, conform pactului comisoriu de grad 3 prevăzut la cap. 5 art. 5.3 din contract, potrivit adresei din 01 august 2003, şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune din 20 aprilie 2000, respectiv, cele prevăzute pentru creanţele bugetare stabilite prin hotărâre de guvern, de la data de 25 august 2003 până la data stingerii debitului; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 13 octombrie 2004, pârâta SC P. SA Copou Bacău a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii.

La termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2004, reclamanta A.D.S. Bucureşti a depus la dosar cerere de majorare a câtimii obiectului cererii şi precizări cu privire la calculul redevenţei şi penalităţilor, în sensul de a se dispune: cu privire la capătul 1 de cerere -obligarea pârâtei la plata sumei de 3.814.453.069 lei, din care: 2.395.528.666 lei reprezentând redevenţă neachitată la 01 august 2003 (data rezilierii contractului), 1.260.972.626 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 05 noiembrie 2004 şi 157.951.775 lei T.V.A., în baza contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, cu reactualizarea penalităţilor până la data stingerii debitului; şi, cu privire la capătul 2 de cerere - obligarea pârâtei la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune din 20 aprilie 2000, respectiv, cele prevăzute pentru creanţele bugetare stabilite prin hotărâre de guvern, de la data de 05 noiembrie 2004 până Ia data stingerii debitului.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 14 aprilie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, constatând că, în materie comercială, art. 10 pct. 4 C. proc. civ. consacră o competenţă alternativă în favoarea instanţei locului unde obligaţia a luat naştere; or, în cuprinsul cap. 1 se menţionează încheierea contractului, care sancţionează obligaţia concesionarului de plată a redeventei, la sediul concedentului, aflat în Bucureşti.

Prin sentinţa comercială nr. 780, pronunţată la data de 2 martie 2006, în Dosarul nr. 18654/3/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Copou Iaşi; a constatat rezilierea contractului de concesiune lei 20 aprilie 2000; a obligat pârâta la plata sumei de 1.217.398.324 lei, reprezentând redevenţă neachitată; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate, şi a obligat pârâta la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut. în esenţă. următoarele:

Susţinerea reclamantei, în sensul că Protocolul nr. 16634 din 16 iulie 2002 nu a fost pus în aplicare, invocându-se adresa Primăriei Municipiului Iaşi din 13 iunie 2005, nu a fost reţinută de către instanţă, o dată ce Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a emis titlurile de proprietate din 20 februarie 2003 şi din 05 noiembrie 2004, situaţie necontestată de reclamantă. De altfel, reclamanta, deşi a susţinut că terenul era în litigiu, nu a produs dovezi despre natura litigiului, părţile, obiect, soluţia pronunţată.

Întrucât pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a redeventei, potrivit art. 4 şi 5 din contractul de concesiune din 2000, cererea reclamantei cu acest titlu pentru suprafaţa efectiv exploatată de pârâtă a apreciat instanţa că este întemeiată.

Fiind vorba despre o neîndeplinire culpabilă a obligaţiilor contractuale, în temeiul art. 10 din contract, reclamanta este îndreptăţită să solicite constatarea rezilierii contractului, potrivit pactului comisoriu de gradul III, prevăzut la cap. V, art. 5.3 din contractul de concesiune, potrivit adresei din 01 august 2003.

A mai reţinut instanţa de fond că societatea - pârâtă s-a privatizat, încheindu-se un contract de vânzare - cumpărare acţiuni din 06 ianuarie 2004, şi, întrucât nu s-a probat că ar avea datorii către A.D.S. Bucureşti înregistrate pentru perioada de după privatizare, beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190 din 24 mai 2004.

Înlesnirile la plată urmau a face obiectul unei convenţii între A.D.S. şi beneficiarii acestora, convenţie care, în cauză, nu s-a încheiat. Nu s-a reţinut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 190/2004, care priveşte posibilitatea acordării unor înlesniri la plată, reglementată de art. 1 alin. (1) lit. a), b), c) şi art. 4 din Legea nr. 190/2004 (modificată conform O.G, nr. 94 din 26 august 2004), sens în care s-a pronunţat şi expertul contabil în cauză.

Cât priveşte suma datorată cu titlu de T.V.A., s-a apreciat ca fiind aplicabile prevederile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 190/2004, în sensul scutirii de plată a obligaţiilor bugetare restante la data privatizării, 6 ianuarie 2004.

II. Apelul si recursul, in primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A.D.S. Bucureşti.

Prin Decizia comercială nr. 593 din 9 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 18654/3/2004, apelul promovat de către A.D.S. a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut, în esenţă, că redevenţa datorată de pârâtă pentru suprafaţa rămasă de 485,27 ha este în sumă de 1.217.398.324 lei şi că în contextul în care pârâta s-a privatizat (contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 6 ianuarie 2004) beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2004 în sensul scutirii legale de la plata penalităţilor de întârziere aferente redevenţei datorate A.D.S., indiferent de formalitatea încheierii unei convenţii între părţi sub acest aspect.

S-a reţinut că, potrivit art. 5 pct. 3 din O.G. nr. 36/2003, concesionarea este scutită de la plata T.V.A., iar potrivit art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 pârâta este scutită de la plata obligaţiilor bugetare restante la data privatizării 06 ianuarie 2004.

Împotriva acestei decizii reclamanta A.D.S. Bucureşti a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., invocând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nelegalitatea soluţiei.

În dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs s-a susţinut în esenţă că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a aplicat greşit legea.

În acest sens s-a arătat că instanţa, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., trebuia să solicite lămuriri suplimentare de la Primăria Iaşi referitoare la suprafaţa de teren ce a fost exploatată de pârâtă, că această parte nu a răspuns solicitărilor reclamantei de a întocmi convenţiile cuprinzând sumele care urmau a fi şterse de la plată, pentru efectuarea modificărilor necesare în evidenţele contabile, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, că în lipsa unei astfel de convenţii nu se putea opera scăderea debitului, iar aceeaşi situaţie este incidenţă şi în ceea ce priveşte suma pretinsă cu titlu de T.V.A.

S-a susţinut că taxa pe valoarea adăugată calculată în temeiul Legii nr. 345/2002 a fost facturată şi trebuia plătită, astfel cum rezultă şi din adresa din 2004 emisă de M.F.P. - Direcţia Generală de gestiune a impozitelor şi contribuţiilor.

Prin Decizia comercială nr. 3441 din 1 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admis recursul declarat de A.D.S., a fost casată decizia recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. Pentru a pronunţa această decizie înalta Curte a arătat că în virtutea rolului său activ instanţa de apel trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea situaţiei de fapt şi de drept care a generat litigiul dintre părţi.

Instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea. nr. 190/2004 ca temei al scutirii pârâtei de la plata penalităţilor de întârziere aferente redevenţei datorate A.D.S., precum şi dispoziţiile art. 5 pct. 3 din O.G. nr. 36/2003 pentru scutirea pârâtei de la plata T.V.A., fără a argumenta dacă sunt îndeplinite cerinţele Legii nr. 190/2004, O.G. nr. 36/2003 pentru acordarea acestor înlesniri la plată, respectiv dacă pârâta se încadrează între societăţile comerciale cuprinse în anexele 1 şi 3 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă, dacă pârâta înregistra sau nu obligaţii restante reprezentând redevenţa şi accesoriile aferente faţă de A.D.S. pentru perioada de după privatizare, în baza contractului de concesiune încheiat, natura obligaţiilor bugetare şi în acest caz dacă s-au întocmit certificatele de obligaţii bugetare eliberate conform prevederilor legale în vigoare de organele competente, etc.

III. Rejudecarea apelului

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 593, pronunţată la data de 30 noiembrie 2010, în Dosarul nr. 8968/2/2007, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă A.D.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 780 din 02 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 18654/3/2004, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC P. SA Copou Bacău - prin administrator judiciar E.D. Sprl Orăştie.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Deoarece concesionarul nu şi-a executat obligaţia contractuală de plată a redevenţei, operează articolul 5.3. din contractul de concesiune din 2000, care prevede că „neplata redevenţei la termenul limită stabilit, ultima zi a lunii, considerată termen scadent, conduce la rezilierea de drept a contractului de concesiune", aspect constatat de către prima instanţă.

Însă, prin Ordinul nr. 498/2001 emis de Prefectura judeţului laşi, suprafaţa de 170,65 ha (care s-a aflat în administrarea pârâtei) a trecut în proprietatea Primăriei Municipiului Iaşi, astfel că suprafaţa pentru care trebuia calculată redevenţa este de doar 477,88 ha. Prin Protocolul de predare-preluare a terenurilor cu destinaţie agricolă din domeniul privat al statului, încheiat din 16 iulie 2002 între A.D.S. - în calitate de „predator" şi Comisia Locală de aplicare a Legii fondului funciar al Municipiului Iaşi se arată că terenul în suprafaţă de 170,64 ha a fost predat Primăriei Municipiului Iaşi şi a fost administrat de către SC P. SA Copou. Prin anexarea acestor două înscrisuri oficiale, certificate pentru conformitate cu originalul, depuse de către apelantă, a considerat instanţa de apel că orice discuţie în legătură cu deţinătorul actual al acestei suprafeţe de teren este inutilă.

În legătură cu împrejurarea dacă pârâta se încadrează în rândul societăţilor cuprinse în anexele 1 şi 3 din Legea nr. 268/2001, s-a reţinut că, după cum se poate observa din anexa 1 a acestei legi (privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţine în administrare terenuri - proprietate publică şi privată a statului, cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S.), pârâta SC P. SA Copou figurează la poziţia 407.

Cu privire la redevenţele datorate până în luna august 2003 - cum se solicita prin acţiunea introductivă de instanţă, Curtea a constatat că până la data de 1 august 2003 pârâta a achitat suma de 910.442.000 lei, iar diferenţa de 1.217.398.324 lei a fost obligată să o achite prin sentinţa atacată.

Prin Ordinul comun privind acordarea de înlesniri Ia plata obligaţiilor bugetare datorate şi neachitate de SC P. SA Copou, încheiat între M.A.P.D.R. (din 8 august 2005) şi M.F.P. s-au acordat pârâtei înlesniri la plata obligaţiilor bugetare restante, în baza Legii nr. 190/2004 - art. 1 alin. (1) lit. a) - c) şi art. 4 (filele 324-328), eşalonările fiind pentru perioada 13 ianuarie 2006-15 decembrie 2010.

Aşadar, în mod eronat concluziile expertizei efectuate în faza rejudecării apelului susţin că pârâta nu beneficiază de dispoziţiile Legii nr. 190/2004 (spre deosebire de expertiza realizată la fondul cauzei - care susţine contrariul), motiv pentru care aceasta nu va fi omologată. S-a constatat, totodată, că şi corespondenţa purtată între A.D.S. şi M.A.P.D.R., cu privire la acordarea sprijinului direct acordat de către stat producătorilor agricoli (implicit şi pârâtei) au început după anul 2005 şi exced aşadar perioada pentru care reclamanta a solicitat pretenţiile (calculate până la data de 25 august 2003).

IV. Recursul

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A.D.S. Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinţei de fond, ca întemeiat.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta - reclamantă A.D.S. Bucureşti a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, şi admiterea apelului său, invocând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel nu a argumentat dacă intimata beneficiază de înlesnirile fiscale prevăzute de Legea nr. 190/2004, cu privire la debitele datorate restante conform contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, aspecte ce trebuiau clarificate cu ocazia rejudecării apelului, fiind enumerate cu titlu de exemplu de instanţa supremă. În opinia recurentei, în rejudecare nu se clarifică în mod întemeiat chestiunea principală avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 190/2004.

Se mai susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, acţiunea a fost introdusă pentru obligarea partenerului contractual la plata a trei categorii de debite, respectiv redevenţa datorată şi neachitată la data de 01 august 2003, conform contractului de concesiune, penalităţile de întârziere aferente, calculate până la 05 noiembrie 2004 şi contravaloarea T.V.A.. Prin sentinţa apelată nr. 780 din 02 martie 2006, s-a admis în parte cererea subscrisei şi a fost obligată intimata la plata sumei datorată cu titlu de redevenţa, în valoare de 1.217.398.324 lei. Deşi, subscrisa a solicitat o suma mai mare, majorată pe parcursul judecaţii, instanţa a respins diferenţa până la 2.395.528.666 lei, pe motiv că, suprafaţa de 162,68 ha a fost predată Comisiei locale de aplicare a legilor de fond funciar a Municipiului Iaşi, diminuându-se astfel suprafaţa concesionată, începând cu anul 2002, de la 684,49 ha la 485,25 ha. Aşadar, neacordarea întregii sume solicitate, cu titlu de redeventă nu s-a datorat aprecierii de către Tribunalul Bucureşti a necesitaţii aplicării Legii nr. 190/2004. Aceste norme legale au fost avute in vedere de instanţa de fond, cu privire la sumele solicitate, cu titlu de penalităţi și T.V.A. În aceste condiţii, respingerea apelului nu se datorează motivelor învederate de reclamanta, ci aprecierii de către Curtea de Apel Bucureşti ca, și în situaţia sumelor reprezentând redeventă, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 190/2004.

Curtea de Apel Bucureşti nu prezintă împrejurările care au determinat-o să aibă un raţionament diferit de cel al instanţei de fond. în acest caz, recurenta apreciază că decizia apelată se impune a fi modificată, întrucât, în ceea ce priveşte redeventă, aceasta nu analizează în nici un fel criticile expuse prin motivele de apel şi, adoptând o poziţie proprie, diferita şi de cea a instanţei de fond, extinde sfera de aplicare a Legii nr. 190/2004 şi cu privire la suma de 2.395.528.666 lei. Acceptând ca şi corectă această soluţie, ar rezulta, pentru acelaşi temei, că instanţa de fond a greşit atunci când, a admis, totuşi, o parte din pretenţiile subscrisei, nedatorate în baza normelor legale menţionate, de către concesionară.

În ceea ce priveşte lipsa de temei legal a deciziei atacate, recurenta arata că instanţa de apel nu a ţinut seama de cele învederate în motivele de apel, ce dovedesc contrariul. Astfel, emiterea de către M.A.P.D.R., respectiv M.F.P. a ordinului comun, privind acordarea către intimată a înlesnirilor la plata obligaţiilor bugetare restante, conform art. 1 lit. a) şi c) nu are nici o relevanţă, întrucât debitele solicitate de reclamantă sunt cele prevăzute de lit. d) a aceluiaşi articol şi sunt diferite de cele pentru care s-a emis ordinul.

Recurenta se considera îndreptăţită să solicite plata penalităţilor de întârziere şi a T.V.A.-ului, întrucât convenţia de ştergere a acestora nu s-a încheiat, datorită culpei pârâtei, care nu a răspuns solicitărilor repetate de a încheia acest înscris, modalitate de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 190/2004. Dacă ştergerea obligaţiilor bugetare restante, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, etc. se aprobă prin ordin comun al creditorilor bugetari, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 94/2004, modificată prin O.G. nr. 194/2004, eşalonarea la plata redevenţei datorate A.D.S., precum şi ştergerea penalităţilor de întârziere aferente acesteia se acordă prin încheierea unei convenţii, între A.D.S. şi beneficiarii acestora, conform art. 6 alin. (2) din Legea menţionată. Aceste aspecte, ce constituiau unul dintre motivele de apel, invocate împotriva sentinţei apelate, nu au fost analizate de către Curtea de Apel Bucureşti. Aceasta s-a limitat la a constata ca SC P. SA Copou a fost privatizată, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 06 ianuarie 2004, ca s-a emis Ordinul comun al M.A.P.D.R. și M.F.P. pentru obligaţiile bugetare prevăzute de art. 1 lit. a) şi c) din Legea nr. 190/2004 şi, fără a analiza mai departe susţinerile reclamantei, privind necesitatea încheierii convenţiei prevăzute de art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 94/2004, a conchis ca intima nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere şi a T.V.A.-ului. Pentru aceleaşi motive neîntemeiate, instanţa de apel a respins concluziile expertizei contabile efectuate în rejudecare.

Recursul nu este fondat.

Instanţa de apel a reţinut că pârâta SC P. SA Copou figurează la poziţia 407 în anexa 1 la Legea nr. 268/2001 (privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţine în administrare terenuri - proprietate publică şi privată a statului, cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S.), fiind îndeplinite condiţiile pentru acordarea înlesnirilor la plata în temeiul Legii nr. 190/2004 şi ale O.G. nr. 36/2003.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că prin Ordinul nr. 498/2001 emis de Prefectura Judeţului Iaşi, suprafaţa de 170,65 ha (care s-a aflat în administrarea pârâtei) a trecut în proprietatea Primăriei Municipiului Iaşi, astfel că suprafaţa pentru care trebuia calculată redevenţa este de doar 477,88 ha. Prin Protocolul de predare-preluare a terenurilor cu destinaţie agricolă din domeniul privat al statului, încheiat din 16 iulie 2002 între A.D.S. -în calitate de „predator" şi Comisia Locală de aplicare a Legii fondului funciar al Municipiului Iaşi se arată că terenul în suprafaţă de 170,64 ha a fost predat Primăriei Municipiului Iaşi şi a fost administrat de către SC P. SA Copou. Asa fiind, instanţa de apel a lămurit şi situaţia terenului în suprafaţă de 170,64 ha.

Cum la calculul redevenţei solicitate în instanţă reclamanta s-a raportat şi la această suprafaţă de teren, în mod corect instanţele de fond au apreciat că nu este îndreptăţită la redevenţa calculată pentru această suprafaţă.

În mod corect instanţele de fond au apreciat că pârâta beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 94/2004, potrivit cărora societăţile comerciale cuprinse în anexele nr. 1 şi 3 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S., cu modificările şi completările ulterioare, privatizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 254/2002 privind unele măsuri pentru creşterea atractivităţii la privatizare a societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat, ce deţin în administrare terenuri agricole proprietate publică sau privată a statului, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv societăţile comerciale pentru care s-au aprobat ordine comune în conformitate cu prevederile Legii nr. 254/2002, beneficiază, la cererea A.D.S., de eşalonarea la plată a redevenţei datorate A.D.S. la data semnării contractului de privatizare şi neachitată la data intrării în vigoare a prezentului act normativ pe o perioadă de până la 5 ani, cu o perioadă de graţie de până la 6 luni cuprinsă în eşalonare, şi scutirea de plată a penalităţilor de întârziere aferente acesteia, calculate şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentului act normativ.

Or, pârâta este scutită potrivit acestui text de lege de plata penalităţilor de întârziere aferente redevenţei, nu şi de redevenţă în sine, astfel încât în mod corect instanţele de fond au apreciat că, faţă de petitul acţiunii şi de circumstanţele cauzei, se impune obligarea SC P. SA Copou la plata sumelor solicitate cu titlu de redevenţă, însă calculate doar pentru suprafaţa de 477,88 ha.

Într-adevăr, înlesnirile la plată prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) urmau să facă obiectul unei convenţii încheiate între A.D.S. şi beneficiarii acestora, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 modificată.

Aşa cum însăşi recurenta susţine, convenţia ce trebuia încheiată între cele doua părţi reprezintă doar o modalitate de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 190/2004. Aceasta, însă, nu este de natură să înlăture beneficiul acordat de legiuitor, respectiv scutirea de Ia plata penalităţilor aferente redevenţei. în esenţă, recurenta nu contestă îndeplinirea de către intimată a condiţiilor stipulate de Legea nr. 190/2004, aşadar dreptul subiectiv al acesteia de a fi scutită de la plata penalităţilor, ci susţine doar că nu a fost încheiată convenţia de ştergere a acestor penalităţi.

Se observă, astfel, că niciuna din criticile aduse deciziei atacate nu este întemeiată. Instanţa de apel a făcut aplicarea disp. art. 315 C. proc. civ. şi a procedat la lămurirea tuturor aspectelor reţinute în decizia instanţei supreme, respectiv încadrarea pârâtei în rândul societăţilor cuprinse în anexele 1 şi 3 din Legea nr. 268/2001, suprafaţa concesionată şi redevenţă datorată în raport cu această suprafaţă, înlesnirile de care a beneficiat intimata pârâta în baza art. 1 alin. (1) lit. a)-c) şi art. 4 din Legea nr. 190/204 modificată, în contextul în care s-a privatizat (contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 6 ianuarie 2004), ceea ce înseamnă că beneficiază şi de prevederile Legii nr. 190/2004, în sensul scutirii legale de la plata penalităţilor de întârziere aferente redevenţei datorate A.D.S., indiferent de formalitatea încheierii unei convenţii între părţi sub acest aspect. Aşa fiind, potrivit art. 5 pct. 3 din O.G. nr. 36/2003, concesionarea este scutită de la plata T.V.A., iar potrivit art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 pârâta este scutită de la plata obligaţiilor bugetare restante la data privatizării 06 ianuarie 2004. Decizia atacata este amplu motivată, în considerente fiind prezentate explicit argumentele de drept ce au format convingerea instanţei de apel, astfel încât nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat, de asemenea, de recurentă, nu este incident în speţă, dreptul subiectiv al pârâtei, de a fi scutită de la plata penalităţilor de întârziere în condiţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 neputând fi suprimat de împrejurarea că nu s-a îndeplinit o formalitate de punere în aplicare a acestui drept, respectiv încheierea unei convenţii, care presupunea, în mod evident, şi acordul reclamantei-recurente. Aceasta, însă, a ales să conteste în instanţă dreptul prevăzut de legiuitor în favoarea intimatei-pârâte, respectiv a solicitat obligarea acesteia la plata sumelor datorate cu titlu de penalităţi, confirmând, practic, imposibilitatea ajungerii la un acord în ceea ce priveşte înlesnirile ce ar fi trebuit să facă obiectul acelei convenţii.

Fata de cele expuse, Înalta Curte, găsind recursul nefondat, îl va respinge ca atare, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 593 din 30 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2011.