Civil delictual liability for unpaid statutory port supervision tariffs and statute of limitations for successive services
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the cross-appeals filed by both the plaintiff port authority and the defendant railway company, thereby upholding the Court of Appeal's decision that rejected both appeals and left the first-instance judgment in force. In that underlying judgment, the defendant was ordered to pay approximately 162,000 lei in compensation for unpaid maritime supervision and control services, while the plaintiff’s claim for an additional 70,000 lei was dismissed as time-barred. The dispute concerned whether the statutory obligation for the port authority to supervise ship loading and unloading operations, governed by specific government orders, gave rise to a civil delictual liability when the defendant refused to pay the established tariffs on the grounds that no contractual service order existed. The Court held that because the supervision service was mandated by law and tariffs were statutorily established, no prior order was required to validate the service; consequently, the defendant’s unjustified refusal to pay constituted an illicit act under Article 998 of the Civil Code. Regarding the time-barred portion, the Court confirmed that the two-year statute of limitations for delictual claims, pursuant to Article 8 of Decree No. 167/1958, began running from the date the plaintiff knew or should have known the damage and the responsible party, not from the date of the conciliation invitation or the issuance of late invoices, making the application of commercial code provisions inapplicable.
Legislator headnote
AI generatedart. 7201 C. proc. civ, art. 998 C. civ, art. 720 C. proc. civ, art. 720 alin. (3) C. proc. civ, art. 304 pct. 9 C. proc. civ, art. 312 C. proc. civ; Civil delictual liability for unpaid statutory port supervision tariffs and statute of limitations for successive services: In that underlying judgment, the defendant was ordered to pay approximately 162,000 lei in compensation for unpaid maritime supervision and control services, while the plaintiff’s claim for an additional 70,000 lei was dismissed as time-barred. The dispute concerned whether the statutory obligation for the port authority to supervise ship loading and unloading operations, governed by specific government orders, gave rise to a civil delictual liability when the defendant refused to pay the established tariffs on the grounds that no contractual service order existed. The Court held that because the supervision service was mandated by law and tariffs were statutorily established, no prior order was required to validate the service; consequently, the defendant’s unjustified refusal to pay constituted an illicit act under Article 998 of the Civil Code. Regarding the time-barred portion, the Court confirmed that the two-year statute of limitations for delictual claims, pursuant to Article 8 of Decree No. 167/1958, began running from the date the plaintiff knew or should have known the damage and the responsible party, not from the date of the conciliation invitation or the issuance of late invoices, making the application of commercial code provisions inapplicable.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for dismissing the appeals as unfounded and issuing the final dispositive order.
Full text
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta CN A.P.M. SA Constanţa a chemat în judecată pe pârâta SN T.F. C.F.R. M. SA - Sucursala de Marfa Constanţa F.B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 232.060,37 lei reprezentând servicii supraveghere şi control pentru nava E.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 octombrie 2009, instanţa a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii dedusă din art. 7201 C. proc. civ. şi, totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei în repararea pagubei în valoare de 70.061,22 lei, pentru considerentele prezentate în încheierea menţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 41/MF din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta la plata sumei de 161.999,15 lei cu titlu de despăgubiri.
Au fost respinse pretenţiile reclamantei pentru suma de 70.061,22 lei, ca fiind prescrise.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că activitatea de supraveghere a operaţiunilor de încărcare/descărcare a navelor pe care reclamanta susţine că a prestat-o este reglementată de art. 11 alin. (2) lit. o) şi art. 5 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 464/2003 pentru modificarea si completarea H.G. nr. 517/1998 privind înfiinţarea CN A.P.M.C. SA.
Această activitate este corelativă obligaţiei reclamantei de a urmări şi de a lua măsurile necesare pentru ca traficul de mărfuri în port şi modul de depozitare a acestora să nu afecteze securitatea infrastructurii portuare şi operarea navelor, conform art. 33 din O.G. nr. 22/1999 şi art. 1' lit. n) din H.G. nr. 464/2003.
Scopul acestui serviciu este prevăzut de art. 34 din O.G. nr. 22/1999, preluat în art. 11 alin. (2) lit. o) din H.G. nr. 464/2003, iar conform art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 464/2003, pentru desfăşurarea activităţii de supraveghere reclamanta are dreptul de a stabili tarife. în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 51 alin. (4) din acelaşi act normativ, conform cărora veniturile companiei se realizează din prestări de servicii pe bază de tarife.
Din normele legale menţionate, prima instanţă a apreciat că supravegherea operaţiunilor de încărcare/descărcare constituie un serviciu ce se prestează în virtutea legii, iar plata tarifelor stabilite pentru această activitate îşi are izvorul în lege.
Reclamanta CN A.P.M. SA şi-a fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 C. civ., iar prima instanţă a reţinut ca fiind întrunite cerinţele textului legal menţionat, pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Apărarea pârâtei potrivit căreia activitatea de supraveghere nu a fost comandată şi deci nu a fost efectiv prestată nu a fost reţinută de către prima instanţă, deoarece serviciul de supraveghere a operaţiunilor de încărcare/descărcare s-a efectuat în temeiul legii şi prin urmare nu era necesară o comandă a pârâtei în acest sens.
În ceea ce priveşte tarifele practicate de reclamantă pentru prestarea acestui serviciu, s-a constatat că nu au fost contestate de către pârâtă, astfel că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a refuzului pârâtei de plată a facturilor emise, echivalent cu tarifele stabilite în funcţie de cantitatea de marfa operată de navele pârâtei, este cert şi nerecuperat. Totodată, şi cerinţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu s-a constatat a fi îndeplinită, ca de altfel şi vinovăţia pârâtei care se deduce din refuzul nejustificat de plată a facturilor fiscale.
În concluzie, constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, ; prima instanţă a admis acţiunea reclamantei pentru despăgubirile în valoare de 161.999,15 lei, pentru diferenţa de 70.061,22 lei instanţa reţinând că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune.
Împotriva sentinţei sus menţionate, au declarat apel reclamanta CN A.P.M. SA Constanţa şi pârâta SN T.F.M. C.F.R. M. SA Sucursala de Marfa Constanţa, iar prin Decizia civilă nr. 4/MF din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate ambele apeluri.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că apărarea pârâtei potrivit căreia acţiunea reclamantei era inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 720 C. proc. civ. a fost corect respinsă de prima instanţă deoarece o astfel de excepţie intervine atunci când nu s-a parcurs procedura concilierii prealabile, situaţie care nu se regăseşte în speţă atât timp cât părţile s-au întâlnit şi s-a încheiat procesul-verbal de la filele 6-7, prin care pârâta şi-a menţinut punctul de vedere cu privire la refuzul facturilor comunicate de reclamantă, considerând prestaţiile pretinse de aceasta ca fiind necomandate.
S-a mai reţinut că orice neregularitate legată de modalitatea de efectuare a convocării trebuia invocată de pârâtă cu ocazia concilierii, aceasta având posibilitatea să solicite reclamantei fixarea unei alte date, cu respectarea cerinţelor art. 720 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea tuturor documentelor pe care le aprecia ca fiind necesare în vederea formulării unui punct de vedere temeinic argumentat.
În condiţiile în care pârâta nu a formulat obiecţiuni cu privire la notificarea de conciliere, se prezumă că nu a fost prejudiciată în vreun fel, nefiind demonstrată vătămarea suferită şi prin urmare, corect a reţinut instanţa de fond că procedura concilierii iniţiată de reclamantă a fost efectivă.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa a constatat că fapta pârâtei de nu a fi achitat tarifele stabilite de CN A.P.M. SA pentru serviciile de supraveghere a navelor pârâtei se încadrează în sfera ilicitului, întrucât constituie o nesocotire a normelor legale cuprinse în art. 11 alin. (2) lit. o) şi art. 5 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 464/2003 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 517/1998 privind înfiinţarea CN A.P.M.C. SA.
S-a constatat că prima instanţă a apreciat corect situaţia de fapt, reţinând că serviciul de supraveghere a operaţiunilor de încărcare/descărcare s-a efectuat în temeiul legii şi prin urmare nu era necesară o comandă a pârâtei în acest sens. Drept urmare, activitatea de supraveghere a operaţiunilor de încărcare/descărcare a navelor a fost facturată conform dispoziţiilor legale ce stabilesc tarifele percepute de reclamantă, tarife ce nu a fost contestate de către pârâtă.
De altfel, din probele administrate în cauză s-a constatat că pârâta a refuzat la plată facturile comunicate de către reclamantă pe motiv că serviciile nu au fost comandate, deşi între părţi a mai fost un litigiu având ca obiect plata aceloraşi tarife de supraveghere pentru perioada iulie 2004-iulie 2005 în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1243 din 20 martie 2007 a statuat că eliberarea permiselor de acostare emise în temeiul art. 49 din O.G. nr. 22/1999, art. 32, în urma republicării impusă de modificarea ordonanţei prin O.U.G. nr. 86/2007, fac dovada efectuării serviciilor de control şi supraveghere.
Fiind îndeplinite condiţiile art. 998 C. civ., instanţa de apel a apreciat că în mod corect a fost obligată pârâta la plata contravalorii prestaţiilor efectuate de reclamantă ulterior datei de 13 martie 2006.
Aprecierile pârâtei cu privire la pretenţiile reclamantei pentru suma de 27.758,49 lei cu referire la facturile fiscale, reprezentând contravaloarea activităţii de supraveghere şi control a operaţiunilor de încărcare descărcare, emise în conformitate cu prevederile art. 49 din O.G. nr. 22/1999, respectiv că nu au susţinere legală, având în vedere abrO.G.area expresă a textului de lege invocat, prin art. 41 din O.U.G. nr. 86 din 05 septembrie 2007, s-a constatat a fi neîntemeiate câtă vreme dispoziţiile se regăsesc în art. 32, în urma republicării impusă de modificarea ordonanţei prin O.U.G. nr. 86/2007.
În ceea ce priveşte prestaţiile pentru perioada 08 august 2005-13 martie 2006, instanţa a apreciat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar apărarea reclamantei referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv al naşterii dreptul material la acţiune de la momentul invitaţiei la conciliere pentru facturile necomunicate pârâtei, a fost înlăturată în condiţiile în care reclamanta nu-şi poate invoca propria turpitudine în necomunicarea facturilor către pârâtă, susţinând în favoarea sa că a intervenit în acest fel întreruperea cursului prescripţiei extinctive pentru pretenţiile în suma de 70.061,22 lei. Fiind vorba de prestaţii succesive, pentru fiecare pretenţie curge un nou termen care începe să curgă de la data când reclamanta a cunoscut valoarea prestaţiilor şi persoana juridică obligată a le plăti.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 952 C. com. nu este de natură a profita reclamantei deoarece acest text nu este incident speţei.
Împotriva deciziei sus menţionate, au declarat recurs atât reclamanta CN A.P.M. SA constanţa, cât şi pârâta SN T.F.M. C.F.R. M. SA.
Prin recursul său, reclamanta CN A.P.M. SA constanţa a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând decizia atacată sub aspectul aplicării greşite a legii, în ceea ce priveşte respingerea petitului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 70.061,22 lei.
A susţinut recurenta-reclamantă că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune s-a născut din mometul comunicării facturii comerciale, or faţă de susţinerea pârâtei conform căreia nu i s-au comunicat o serie de facturi, apreciază că termenul de la care se calculează prescripţia extinctivă este cel de la comunicarea pretenţiilor de plată, respectiv cel al invitaţiei la conciliere directă, moment la care s-au comunicat toate facturile pentru care s-a solicitat plata.
S-a mai susţinut că un alt argument pentru respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la formularea acţiunii îl constituie prevederile art. 952 C. com. care instituie ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, ziua terminării afacerilor.
Recurenta-pârâtă SN T.F.M. C.F.R. M. SA a reiterat criticile formulate în apel şi a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă şi lipsită de temei legal.
Într-o primă critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod nelegal a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., având în vedere că reclamanta nu a comunicat odată cu convocarea la conciliere, toate înscrisurile doveditoare, iar de la data comunicării convocării 28 ianuarie 2009 şi până la data fixată 6 februarie 2009, au trecut numai 8 zile, nerespectându-se termenul minim de 15 zile.
Pe fondul cauzei, a susţinut că au fost nesocotite apărările prin care s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei prejudiciului şi a faptei ilicite, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, având în vedere şi că nefiindi comunicate 12 facturi în sumă de 63.187,85 lei, nu poate fi reţinută fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.
A mai susţinut recurenta-pârâtă că nu s-a făcut dovada prestării serviciilor de supraveghere şi control şi cum la dosarul cauzei nu s-au depus toate permisele de acostare aferente serviciilor facturate, hotărârea nu s-a raportat la probele administrate, iar activitatea de supraveghere a operaţiunilor de încărcare/descărcare a navelor putea fi facturată doar în cazul existenţei unui contract valabil încheiat între părţi.
În ceea ce priveşte facturile emise în conformitate cu art. 49 din O.G. nr. 22/1999, nu au susţinere legală, având în vedere abrogarea expresă a textului de lege prin art. 41 din O.U.G. nr. 86 din 5 septembrie 2007 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 22/1999, privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căi navigabile.
În concluzie, s-a solicitat analizarea întregului material probator administrat în cauză şi să se constate că nu sunt întrunite elementele esenţiale ale angajării răspunderii civile delictuale.
Recursul reclamantei CN A.P.M. SA Constanţa este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Referitor la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru prestaţiile efectuate în perioada 8 august 2005-13 martie 2006, se constată că ambele instanţe au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea. Or, în aceste condiţii, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia termenul de prescripţie pentru facturile necomunicate începe să curgă de la data invitaţiei la conciliere, în speţă fiind vorba de prestaţii succesive, pentru fiecare pretenţie aferentă prestaţiilor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască valoarea prestaţiilor şi persoana obligată la plată. Astfel, reclamanta a cunoscut încă de la data comunicării primei facturi, 8 august 2005, faptul că pârâta refuză plata serviciilor, prin urmare, pentru perioada 8 august 2005-13 martie 2006, în care s-au emis facturile ce însumează suma de 70.061,22 lei, termenul de prescripţie s-a împlinit anterior datei de 20 martie 2009, data formulării acţiunii.
În speţă, nu este aplicabil art. 952 C. com. şi de altfel nu profită reclamantei, întrucât, potrivit acestor prevederi, se prescriu în 2 ani, din ziua terminării afacerii, acţiunile mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor, legate de activitatea de mijlocire.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei SN T.F.M. C.F.R. M. SA, se constată de asemenea a fi nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Referitor la prima critică formulată în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., se constată a fi nefondată, având în vedere că prin încheierea procesului-verbal de conciliere, s-a făcut dovada respectării dispoziţiilor legale menţionate, respectiv a încercării de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului, iar împrejurarea că pârâta a refuzat facturile emise de reclamantă nu este de natură a conduce la concluzia neîndeplinirii procedurii prealabile.
În ceea ce priveşte fondul cauzei,.este de reţinut că potrivit art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 464/2003, veniturile proprii ale CN A.P.M. SA Constanţa se realizează prin desfăşurarea mai multor activităţi, printre acestea fiind şi activitatea de supraveghere a operaţiunilor de încărcare/descărcare a navelor. Prin urmare, activitatea de supraveghere şi control a fost efectuată în temeiul legii, nefiind necesară o comandă a pârâtei în acest sens, iar serviciile prestate au fost facturate conform dispoziţiilor legale ce stabilesc tarifele percepute de reclamantă.
Referitor la caracterul ilicit al faptei pârâtei concretizată în refuzul facturilor emise de reclamantă, în mod corect a constatat instanţa de apel că aceasta constituie o nesocotire a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) lit. o) şi art. alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 464/2003, pe cale de consecinţă, în mod corect s-a apreciat a fi întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale şi a fost obligată pârâta la plata contravalorii prestaţiilor.
În ceea ce priveşte celelate critici referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, acestea nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, vizând temeinicia soluţiei pronunţate în cauză şi nu nelegalitatea acesteia.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile reclamantei CN A.P.M. SA Constanţa şi pârâtei SN T.F.M. C.F.R. M. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta CN A.P.M. SA Constanţa şi pârâta SN T.F.M. C.F.R. M. SA împotriva Deciziei civile nr. 4/MF din 16 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011.