Demolition of unpermitted vacation huts; appellate court lack of material jurisdiction due to procedural transfer of jurisdiction to regional courts under Law No. 219/2005

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 915 din 03 octombrie 2003, Judecătoria Brezoi a admis acţiunea formulată de reclamanta Primăria Comunei Voineasa împotriva pârâtei B.M.A. şi a obligat prrâta să desfiinţeze un număr de cinci căsuţe de vacanţă, situate în comuna Voineasa, satul Voineşiţa, edificate fără autorizaţie de construire.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâta a fost sancţionată contravenţional în temeiul Legii nr. 50/1991 cu amendă de 1.000 lei, pentru amplasarea celor cinci căsuţe de vacanţă fără a deţine autorizaţie de construire şi cum potrivit art. 27 din aceeaşi lege, construcţia edificată fără autorizaţie este supusă demolării, a admis acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B.M.A. a declarat apel la data de 11 noiembrie 2003, acesta fiind soluţionat într-un prim ciclu procesual de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie prin Decizia civilă nr. 78/A din 12 septembrie 2011, în sensul constatării perimării cererii de apel.

Recursul declarat împotriva respectivei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 5359 din 17 septembrie 2012; ca o consecinţă, hotărârea instanţei de apel a fost casată, iar cauza a fost trimisă aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecării apelului.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 150 din 02 decembrie 2013, prin care a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că apelanta nu a dovedit că a atacat procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, că prima instanţă s-a pronunţat în limitele sesizării sale, dar şi că procedura de citare a pârâtei în faţa judecătoriei a fost legal îndeplinită; de asemenea, a mai notat că apelanta a invocat excepţia prescripţiei dreptului de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii doar prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, aşa încât nu a luat-o în examinare.

Împotriva acestei decizii, B.M.A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei şi respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocând astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că nu are calitate procesuală pasivă pe fondul pricinii, deoarece persoana sancţionată contravenţional este SC M. SRL, al cărei administrator este fostul său soţ, B.A.; de altfel, a precizat că societatea respectivă este proprietara căsuţelor a căror demolare s-a dispus.

Cu referire la excepţia prescripţiei întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 50/1991, recurenta a arătat că în mod nelegal instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia, întrucât nu a fost invocată prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, ci cu mult timp înainte. De altfel, chiar dacă invocarea excepţiei ar fi fost făcută în condiţiile descrise de curtea de apel, recurenta a apreciat că soluţia legală ar fi fost aceea de repunere a cauzei pe rol, în vederea punerii în discuţia părţilor a excepţiei, în vederea soluţionării sale.

Ca o ultimă critică circumscrisă acestui motiv de recurs, recurenta a afirmat că instanţa de apel, ignorând art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu a avut în vedere dispoziţiile Înaltei Curţi, care, în decizia de casare, i-a pus în vedere să verifice dacă mai subzistă temeiul suspendării.

La termenul de astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 prin raportare la dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 şi la normele tranzitorii cuprinse în art. 2 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 219/2005.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat din oficiu, pe care îl va examina cu prioritate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei primei instanţe, „hotărârile date în primă instanţă de judecătorie şi de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, dacă prin lege nu se prevede altfel".

În aplicarea acestui text de lege, apelul declarat împotriva sentinţei Judecătoriei Brezoi a fost înregistrat pe rolu Curţii de Apel Piteşti la data de 11 noiembrie 2003.

Pe parcursul judecării apelului, a fost adoptată Legea nr. 219/2005, care a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 609/ din 14 iulie 2005 şi a intrat în vigoare, potrivit art. 78 din Constituţia României, la data de 17 iulie 2005.

Prin art. 1 din Legea nr. 219/2005, a fost aprobată O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea C. proc. civ., cu modificări, care au vizat, între altele, şi art. 282 alin. (1) C. proc. civ. al cărui conţinut a devenit următorul: „hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal".

Prin norme tranzitorii cuprinse în art. II din Legea nr. 219/2005, s-a stabilit că „apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalelor se trimit la tribunale", trimiterea urmând a se face, pe cale administrativă, instanţelor devenite competente să le judece.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, Curtea de Apel Piteşti şi-a pierdut competenţa materială de soluţionare a apelului promovat împotriva unei sentinţe a judecătoriei şi ar fi trebuit să trimită dosarul, în condiţiile art. 2 din aceeaşi lege, tribunalului devenit competent.

În acest context, trebuie subliniat că decizia Înaltei Curţi pronunţată în primul ciclu procesual nu lega instanţa de trimitere decât asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe, în limitele art. 315 alin. (C). proc. civ., dar curtea de apel era obligată să dea eficienţă noilor dispoziţii de procedură, de imediată aplicare.

De aceea, instanţa supremă reţine că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., decizia atacată fiind pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza, spre soluţionarea apelului, Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B.M.A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 2 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza Tribunalului Vâlcea, spre soluţionarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2014.