Appeal fails: bank payment order not newly discovered for revision, prior ruling on share subscription addendum upheld.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia comercială şi contencios administrativ, sub nr. 1551/107 din 17 februarie 2010, reclamanţii T.R.M., T.M. şi S.M.V., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Aiud, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate nulitatea absolută a Actului adiţional din 7 noiembrie 2008, publicat în M. Of. - Partea a IV-a nr. 1115 din 19 februarie 2009; să dispună anularea unui număr de 16.483.178 acţiuni subscrise de P.P. Aiud la 16 octombrie 2008, dar neplătite lîn termenul legal şi să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa comercială nr. 419/Com din 29 iunie 2010, tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a Actului Adiţional din 7 noiembrie 2008 la Actul Constitutiv al SC P. SA Aiud şi a anulat ca netimbrată cererea de anulare a 16.483.178 acţiuni subscrise de P.P.

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC P.A. SA Aiud, solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

Prin Decizia comercială nr. 4 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Alba lulia, secţia comercială, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa comercială nr. 419/Com din 29 iunie 2010 a Tribunalului Alba, secţia comercială şi contencios administrativ, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Actului adiţional din 7 noiembrie 2008; a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată; a menţinut în rest sentinţa atacată şi i-a obligat pe intimaţii-reclamanţi în favoarea apelantei pârâte la plata sumei de 6,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În mod greşit a condiţionat prima instanţă valabilitatea actului adiţional de redactarea acestuia de către membrii C.A., în condiţiile în care, potrivit prevederilor Legii nr. 359/2004, întocmirea se poate face chiar şi de serviciile de asistenţă din cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale.

De asemenea, a reţinut că Actul adiţional din 7 noiembrie 2008 a fost întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la momentul redactării şi cu respectarea hotărârii A.G.E.A. şi Deciziilor C.A. nr. 4 din 26 septembrie 2008 şi nr. 6 din n3 noiembrie 2008 şi că exprimă hotărârea acţionarilor de modificare a actului constitutiv, actul adiţional având doar efect constatator, fără a produce efecte juridice distincte de hotărârea adunării generale şi de hotărârea instanţei judecătoreşti, care, potrivit normei legale evocate, constituiau actul modificator al actului constitutiv.

În sprijinul soluţiei de admitere a apelului şi de schimbare a sentinţei atacate, curtea a mai reţinut că, nefiind atacată şi Decizia C.A. nr. 6 din 3 noiembrie 2008, prin care a fost aprobată procedura de subscriere, în mod greşit tribunalul a procedat la cenzurarea sub acest aspect doar a actului adiţional. Referitor la transferul din contul împuternicitului A.G.A. P.P. din 24 iulie 2008 a sumei de 860.080 lei pentru plata celor 15.927.392 acţiuni la 20 octombrie 2008, în ultima zi a termenului de subscriere de 30 de zile, faţă de momentul publicării Hotărârii nr. 4/2008 în M. Of. al României, curtea a apreciat că nu poate constitui argument pentru anularea realităţii subscrierii şi a plăţii în proporţie de cel puţin 30% din valoarea nominală a acţiunilor.

De asemenea, a reţinut că, nefiind mcălcate prevederile art. 220 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, valabilitatea subscrierii realizate de A.P.P. nu poate fi afectată de efectuarea operaţiunii de decontare a plăţii de către instituţia bancară doar în ziua următoare efectuării acesteia.

III. Împotriva Deciziei comerciale nr. 4/2011 din 19 ianuarie 2011a Curţii de Apel Alba lulia, secţia comercială, reclamanţii T.R.M. şi S.M.V. au declarat recursuri, ambele fiind respinse ca nefondate prin Decizia nr. 3796 din 23 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

IV. Totodată, T.R.M. şi S.M.V., împotriva aceleiaşi hotărâri a instanţei de apel, respectiv împotriva Deciziei nr. 4/2011 din 19 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia comercială, au formulat şi cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., invocând ca act nou ordinul din 21 octombrie 2008, anexat adresei din 16 august 2012 emisă de BCR, prin care li s-a comunicat că operaţiunea de transfer a sumei de 860.080 lei, iniţiată de numitul H.L. la 20 octombrie 2008, ora 16 prin serviciul B.C.R. de I.B., a fost anulată pentru lipsa disponibilului în cont.

Prin Decizia nr. 24 din 19 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocată de intimata SC P.A. SA Aiud şi a respins cererea de revizuire formulată de revizuenții T.R.M. şi S.M.V. împotriva deciziei comerciale, nr. 4/2011, dată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 1551/107/2010.

În motivarea soluţiei pronunţate, curtea a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac exercitate de revizuenţi, a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., care enumera hotărârile susceptibile de a fi cenzurate în calea de atac de retractare a revizuirii, decizia atacată în cauză poate face obiectul revizuirii, întrucât este hotărârea definitivă prin care s-a evocat fondul, decizia instanţei de recurs neîndeplinind această condiţie impusă de norma legală evocată.

Faţă de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., temeiul de drept pe care şi-au fondat revizuenţii cererea, curtea a apreciat cererea ca fiind nefondată, reţinând, în esenţă, că actul invocat în susţinerea retractării hotărârii atacate nu îndeplineşte condiţiile statuate de norma legală.

În acest sens, a reţinut că ordinul de plată din 21 octombrie 2008 nu poate fi apreciat ca fiind act doveditor descoperit după darea hotărârii, reţinut de partea potrivnică sau imposibil de înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, în condiţiile în care extrasul de cont din 22 octombrie 2008, depus în xerocopie de revizuentul T.R.M. la 5 iulie 2010 în Dosarul nr. 1551/107/2010 al Tribunalului Alba la fila 116 şi la fila 43 a aceluiaşi dosar al Curţii de Apel Alba face referire la achitarea sumei de 860.080 lei prin actul respectiv.

V. Împotriva acestei hotărâri, revizuenţii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, aceştia au arătat următoarele:

1. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susţinut că instanţa a respins cererea de revizuire, considerând că ordinul de plată din 21 octombrie 2008 nu ar fi un înscris nou, deşi înscrisul nu era depus la dosarul cauzei, nefiind cunoscut de părţi si nici de instanţa de apel, la momentul judecăţii. Motivarea instanţei în sensul că din cuprinsul extrasului de cont ar fi putut cunoaşte existenţa ordinului de plată şi ar fi putut uza în cadrul celor trei cicluri procesuale de prevederile art. 172 C. proc. civ., este una contradictorie, în condiţiile în care nu au susţinut niciodată în faţa instanţei de apel că înscrisul s-ar afla în posesia pârâtei, tocmai pentru că nu au avut cunoştinţă despre existenţa lui.

2. Din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au criticat decizia atacată pentru schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al ordinului de plată din 21 octombrie 2008, prin aceea că a reţinut că revizuenţii au avut posibilitatea să cunoască existenţa acestui înscris din extrasul de cont depus la dosarul cauzei, când în realitate, extrasul de cont aflat la fila 116 era extrasul de cont al beneficiarului plăţii şi confirma doar creditarea contului SC P.A. SA Aiud la 21 octombrie 2008 cu suma de 860.080 lei, fără să aibă relevanţă cu privire la data debitării contului plătitorului.

Astfel, au susţinut că motivarea hotărârii atacate vădeşte confuzia gravă făcută de instanţa de revizuire între ordinul de plată prin care pârâta a susţinut în apel că a efectuat plata la 20 octombrie 2008 şi că numai procesarea operaţiunii de către bancă s-a realizat la 21 octombrie 2008, iar ordinul de plată pe care l-au prezentat în calea extraordinară de atac de retractare ca înscris nou atestă cu certitudine că plata s-a făcut doar la 21 octombrie 2008, deoarece până la acea dată plătitorul nu a avut disponibil în cont.

În sprijinul celor afirmate, recurenţii au invocat adresa băncii plătitorului din 16 august 2012, în raport de care au susţinut că ordinul de plată este o imagine informatică a unei operaţiuni bancare, care se regăseşte doar în raza de date a unităţii bancare, nefiind deţinut de niciuna dintre părţi şi ca atare au fost în imposibilitate de a cunoaşte existenţa ordinului de plată, deoarece acesta se afla doar în baza de date a băncii plătitorului, iar secretul bancar nu le permitea accesul la aceasta.

3. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au invocat greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 din acelaşi cod, în raport de care instanţa a respins cererea de revizuire cu motivarea că revizuenţii ar fi cunoscut anterior pronunţării deciziei atacate ordinul de plată invocat, dar că nu au uzat de prevederile art. 172 C. proc. civ.

În acest sens, au susţinut că ordinul de plată depus în revizuire exista la momentul soluţionării fazei procesuale finalizate prin hotărârea atacată, având menţionată data emiterii- la 21 octombrie 2008; nu a fost cunoscut pentru instanţă şi revizuenţi, deoarece se află în sistemul informatic al B.C.R., fiind protejat de legea secretului bancar; au fost împiedicaţi să prezinte înscrisul doveditor din motive asimilabile forţei majore, neavând acces la sistemul informatic bancar, fiind terţi faţă de raportul juridic de plată pe care îl constata. în sensul dificultăţii de acces la ordinul de plată menţionat, au arătat că acesta a fost pus la dispoziţie numai organelor de anchetă penală, care au justificat cererea prin efectuarea unor cercetări.

Au mai susţinut că înscrisul doveditor depus este determinant pentru soluţionarea litigiului, răsturnând practic întreaga construcţie juridică a deciziei instanţei de apel, fiind de natură să genereze revizuirea acestei hotărâri şi în raport de dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele legii.

De asemenea, recurenţii au reiterat argumentele formulate în cuprinsul cererii de revizuire:

Analizând recursul declarat de revizuenţii T.R.M. şi S.M.V. în limitele criticilor invocate şi ale normelor legale incidente, Înalta Curte apreciază că este nefondat în considerarea următoarelor:

Referitor la pretinsa „chestiune prealabilă" invocată de recurenţi privind încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea concluziilor scrise, care se constituie într-un veritabil motiv de recurs în accepţiunea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pe de o parte pentru că, în raport de art. 156 alin. (2) raportat la art. 86 C. proc. civ., concluziile scrise nu se comunică, iar din verificarea încheierii de şedinţă de la termenul din 05 aprilie 2013 - fila 51 dosar-rezultă fără echivoc că excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată de la acea dată, avocatul revizuenţilor punând concluzii.

În ceea ce priveşte pretinsa excepţie de inadmisibilitate invocată prin concluziile scrise, Înalta Curte constată că în realitate intimata a invocat neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., condiţii pe care cererea de revizuire trebuia să le îndeplinească ab initio, pe care recurenţii erau ţinuţi să le cunoască şi pentru dovada cărora nu era necesară comunicarea concluziilor scrise.

1. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a dezvoltat un raţionament contradictoriu atunci când a reţinut că ordinul de plată din 21 octombrie 2008 nu ar fi un înscris nou, deşi înscrisul nu era depus la c,-osarul cauzei, nefiind cunoscut de părţi şi nici de instanţa de apel la momentul judecăţii.

Înalta Curte apreciază că această critică nu se încadrează în motivul de nelegalitate indicat, întrucât ordinul de plată din 21 octombrie 2008, chiar şi nedepus la dosar, nu poate fi apreciat ca fiind act doveditor descoperit după darea hotărârii, în condiţiile în care în extrasul de cont din 22 octombrie 2008, depus în xerocopie de revizuentul T.R.M. la 5 iulie 2010 în Dosarul nr. 1551/107/2010 al Tribunalului Alba, la fila 116 şi la fila 43 a aceluiaşi dosar al Curţii de Apel Alba se face referire la achitarea sumei de 860.080 lei prin actul respectiv.

De altfel, pentru a fi în prezenţa unor motive contradictorii, în sensul avut în vedere de legiuitor la edictarea normei legale, trebuie să existe contradicţie între ipotezele reţinute de instanţă şi concluzia trasă de aceasta; or, în cauză concluzia că ordinul de plată din 21 octombrie 2008 nu constituie act doveditor descoperit după darea hotărârii aparţine instanţei, iar elementele în raport de care s-ar fi format, respectiv pentru că nu era depus la dosarul cauzei, nefiind cunoscut de părţi şi nici de instanţa de apel, reprezintă analiza recurenţilor şi ca atare nu se poate reţine contrarietate între cele două.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate recurenţii au mai arătat că motivarea instanţei în sensul că, din cuprinsul extrasului de cont, ar fi putut cunoaşte existenţa .ordinului de plată şi ar fi putut uza în cadrul celor trei cicluri procesual de prevederile art. 172 C. proc. civ., este contradictorie faţă de faptul nu au susţinut niciodată că înscrisul s-ar fi aflat în posesia pârâtei, tocmai pentru că nu au avut cunoştinţă despre existenta lui.

Pentru aceleaşi argumente prezentate anterior, Înalta Curte reţine că nici aceste susţineri nu pot constitui motive contradictorii în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu vizează integral raţionamentul instanţei, fiind în parte aprecierea proprie a recurenţilor.

De altfel, logica construcţiei instanţei este pe deplin pertinentă şi logică, întrucât explicitează neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru ca actul doveditor să atragă revizuirea hotărârii atacate, aceea de a fi fost descoperit după soluţionarea pricinii, pentru că a fost reţinut de partea potrivnică.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată critica formulată în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ca fiind nefondată.

2. Prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează ca motiv de nelegalitate a hotărârii recurate interpretarea greşită de către instanţă a actului juridic dedus judecăţii, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În speţă, recurenţii au susţinut că instanţa de revizuire a apreciat greşit asupra ordinului de plată din 21 octombrie 2008 prin aceea că a reţinut că ar fi putut fi cunoscut de recurenţi, ignorând că acesta este o imagine informatică a unei operaţiuni bancare, care se regăseşte doar în baza de date a unităţii bancare, nefiind deţinut de niciuna dintre părţi.

Înalta Curte apreciază că, în speţă, instanţa nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, că susţinerile recurenţilor sunt nefondate şi aceştia au o reprezentare eronată asupra înţelesului sintagmei „schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic".

A schimba natura sau înţelesul actului semnifică atribuirea de către instanţă a unei alte finalităţi actului juridic, încălcând astfel voinţa părţilor exprimată în cuprinsul acestuia şi implicit principiul forţei obligatorii a actelor juridice legal făcute - pacta sunt servanda - consfinţit de art. 969 C. civ., în vigoare la data întocmirii actului juridic dedus judecăţii în speţă.

În cauză, recurenţii au indicat ordinul de plată din 21 octombrie 2008 ca fiind actul juridic dedus judecăţii, pretinzând că a fost greşit interpretat.

Analizând acest act din perspectiva dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanţa supremă nu poate reţine greşita lui interpretare, întrucât instanţa de revizuire s-a raportat la act ca la un ordin de plată, respectând întocmai semnificaţia pe care i-o atribuie şi recurenţii.

Ceea ce contestă în realitate recurenţii este argumentaţia instanţei de revizuire, bazată în parte pe susţinerea că recurenţii ar fi putut lua cunoştinţă de act, numai că aceste argumente nu intră în sfera de incidenţă a art. 304 pct. 8 C. proc. civ., neputând conduce la concluzia că a avut loc o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii.

Ca urmare, critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată şi va fi înlăturată.

3. Tot ca nefondată apreciază Înalta Curte şi critica formulată de recurenţi relativ la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în raport de următoarele argumente:

Potrivit art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, legiuitorul a statuat ca motiv de reformare a hotărârii atacate cu recurs pronunţarea acesteia în lipsa unui temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În speţă, recurenţii au susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Semnificaţia sintagmei aplicarea greşită a legii, folosită de legiuitor este aceea că, deşi instanţa a reţinut incidenţa normei legale aplicabile, raportarea în concret la conţinutul acesteia s-a făcut în mod eronat.

Din această perspectivă şi în raport de critica formulată de recurenţi, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei învestite cu soluţionarea cererii de revizuire a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, în mod corect curtea a reţinut că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ordinul de plată din 21 octombrie 2008 nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare, descoperite după darea hotărârii, pentru că au fost reţinute de partea potrivnică sau imposibil de înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Condiţiile impuse de textul legal prevăd ca înscrisul invocat să fi existat la momentul judecării procesului finalizat prin hotărârea atacată; să fi fost descoperit ulterior pronunţării acesteia, deci să nu fi fost cunoscut instanţei şi revizuentului, iar neprezentarea sa în instanţă să se fi datorat reţinerii lui de partea potrivnică ori unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, deci asimilabilei forţei majore.

În speţă, Înalta Curte constată că doar prima condiţie este îndeplinită, respectiv ordinul de plată din 21 octombrie 2008 exista la data pronunţării Deciziei nr. 4/2011 din 19 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia comercială, a cărei revizuire s-a cerut, însă acesta nu a fost depus la dosar.

Nu se poate reţine ca îndeplinită condiţia descoperirii ulterioară a înscrisului datorită reţinerii de către partea potrivnică sau dintr-o imposibilitate mai presus de voinţa părţii.

Astfel, recurenţii înşişi afirmă că ordinul de plată nu a fost ascuns de intimata SC P.A. SA Aiud.

Referitor la pretinsul impediment insurmontabil care nu Ie-a permis accesul la acest act, respectiv asigurarea secretului bancar, instanţa supremă apreciază că nu a fost dovedit în cauză. Aceasta întrucât extrasul de cont depus la dosar releva operaţiunea bancară pe care ordinul de plată a materializat-o şi de a cărei existenţă recurenţii aveau cunoştinţă.

În acest context, în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de revizuire că recurenţii aveau posibilitatea de a solicita de la partea potrivnică prezentarea ordinului de plată în condiţiile art. 172 C. proc. civ., pentru cazul în care această parte dispunea de o copie a ordinului depus la bancă, după cum apreciază în plus instanţa supremă că recurenţii aveau la îndemână şi procedura prevăzută de art. 175 C. proc. civ., pentru cazul în care partea potrivnică nu deţinea un duplicat al ordinului, în sensul de a cere dovada acestui ordin băncii.

Nici argumentul constând în invocarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele legii, nu este de natură să susţină argumentele recurenţilor, în primul rând pentru că, la momentul emiterii ordinului de plată-21 octombrie 2008, Legea nr. 58/1998 era abrogată prin art. 422 din O.U.G. nr. 99/2006, act normativ în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

În al doilea rând, în cauză nu s-a probat refuzul absolut al băncii de a le prezenta recurenţilor documentul solicitat, pentru a se putea conchide că aceştia s-au aflat într-o situaţie de imposibilitate obiectivă de prezentare a înscrisului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază, în plus, că nici nu s-ar fi pus problema existenţei unui impediment insurmontabil de obţinere şi prezentare a înscrisului decât în cazul în care recurenţii ar fi uzat de procedura prevăzută de art. 175 C. proc. civ., iar instanţa ar fi constatat că banca se află într-una din situaţiile prevăzute de art. 173 C. proc. civ. care i-ar fi justificat refuzul.

Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenţii T.R.M. şi S.M.V. împotriva Deciziei nr. 24 din 19 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2014.