Pension house prevails on appeal: refugee status claim fails for insufficient evidence of ethnic persecution
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the County Pension House and reversed the lower court's judgment, dismissing the claimant's action as unfounded; consequently, the claimant is not entitled to recognition as a refugee or to the compensatory monetary rights under Government Ordinance No. 105/1999, as approved by Law No. 189/2000, for the period of ethnic persecution between September 6, 1940, and March 6, 1945. The dispute arose from the claimant's challenge to the pension house's decision denying her refugee status based on her family's forced relocation due to ethnic persecution, which the first-instance court had upheld by relying on a witness statement and notarial declarations. The High Court found the appeal well-founded, holding that under Article 1 of the ordinance and Article 4 of the implementing norms approved by Government Decision No. 127/2002, proof of refugee status may be made with official documents or, where impossible, by any legal means of evidence; however, the claimant failed to provide sufficient proof because the mere relocation between localities does not constitute ethnic-persecution-based refuge, and the witness testimony lacked corroboration by official records or a second testifying witness demonstrating the claimant's predicament, making the lower court's decision illegal.
Legislator headnote
AI generatedart. 3041 C. proc. civ, art. 312 alin. (1) C. proc. civ; Pension house prevails on appeal: refugee status claim fails for insufficient evidence of ethnic persecution: 105/1999, as approved by Law No. 189/2000, for the period of ethnic persecution between September 6, 1940, and March 6, 1945. The dispute arose from the claimant's challenge to the pension house's decision denying her refugee status based on her family's forced relocation due to ethnic persecution, which the first-instance court had upheld by relying on a witness statement and notarial declarations. The High Court found the appeal well-founded, holding that under Article 1 of the ordinance and Article 4 of the implementing norms approved by Government Decision No. 127/2002, proof of refugee status may be made with official documents or, where impossible, by any legal means of evidence; however, the claimant failed to provide sufficient proof because the mere relocation between localities does not constitute ethnic-persecution-based refuge, and the witness testimony lacked corroboration by official records or a second testifying witness demonstrating the claimant's predicament, making the lower court's decision illegal.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for admitting the appeal and modifying the lower court's judgment by dismissing the claimant's action.
Full text
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta C.M. a solicitat anularea Hotărârii nr. 30634 din 10 februarie 2012, emisă de pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Cluj, cu consecinţa obligării pârâtei la recunoaşterea calităţii de refugiat şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 întrucât a dovedit cu declaraţii notariale faptul că familia sa a fost nevoită să se refugieze din motive etnice, în perioada 06 septembrie 1940 - 6 martie 1945, din localitatea Şutu, jud. Cluj în loc. Dângăul Mare, jud. Cluj.
Prin Sentinţa civilă nr. 895 din 20 noiembrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.M., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi, în consecinţă, a dispus anularea Hotărârii nr. 30634 din 10 februarie 2012 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940 - februarie 1945, să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 martie 2012 şi să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 400 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedită imposibilitatea de a depune înscrisuri cu caracter oficial şi a procedat la audierea martorului B.A. care, prin declaraţia dată în faţa instanţei, a confirmat calitatea de refugiat a reclamantei şi a familiei acesteia, refugiul fiind determinat de persecuţiile etnice în urma cedării Ardealului de Nord.
Din declaraţia martorului B.A. a reieşit faptul că reclamanta s-a refugiat împreună cu familia sa în localitatea Dângăul Mare, jud. Cluj, iar strămutarea reclamantei din localitatea de domiciliu în altă localitate în cursul anului 1940 s-a datorat persecuţiilor etnice instituite în perioada respectivă prin Dictatul de la Viena.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că recunoaşterea calităţii de refugiat conform legii în cazul în care nu există niciun document oficial se bazează pe două declaraţii notariale. Lipsesc în cazul de faţă actele oficiale concludente, dosarul fiind întocmit exclusiv pe baza de declaraţii de martor şi a unei adeverinţe a Arhivelor, în care se arată că nu există înregistrări cu numele petentului, prezumţie a lipsei refugiului.
Refuzul recurentei-pârâte a avut la bază neconcordanţa între datele specifice refugiului martorilor şi cele declarate în acţiune.
Informaţiile adunate de instanţa de fond nu sunt suficiente pentru a acorda drepturile pe perioada respectivă. Martora a doua este doar amintită, însă nu e audiată şi nici nu dă declaraţie în vreun fel.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimata-reclamantă a încercat să dovedească că are calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Simpla mutare a recurentei, dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Refuzul recurentei-pârâte a avut la bază neconcordanţa între datele specifice refugiului martorilor şi cele declarate în acţiune.
Informaţiile adunate de instanţa de fond nu sunt suficiente pentru a acorda drepturile pe perioada respectivă. Martora a doua este doar amintită, însă nu e audiată şi nici nu dă declaraţie în vreun fel.
Aşa fiind, cum intimata-reclamantă nu a făcut dovada în niciun fel că ar fi fost refugiată şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod greşit, instanţa de fond, a admis acţiunea.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea reclamantei C.M., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 895 din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei C.M., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AM