Revision appeal declared inadmissible for lack of merits re-examination in property vindication dispute

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 iunie 1994, sub nr. 4544/1994, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, reclamantul T.D.A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Prefectura municipiului Bucureşti şi SAI, Consiliul general al municipiului Bucureşti, Consiliul local al Sectorului 4 Bucureşti, SC AVL B. SA, solicitând instanţei să constate că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. G.G., (fostă Calea R.) sector 4.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea autoarei sale, C.A., şi a fost naţionalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

După mai multe cicluri procesuale, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin Încheierea din 9 iunie 2008, a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea cu Dosarul nr. 2841/4/2008 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, lărgindu-se, astfel, cadrul procesual, cu încă un reclamant, respectiv C. (C.) E.G.

Prin Sentinţa civilă nr. 3207 din 4 mai 2009, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea valorii imobilului a cărui revendicare se solicitase.

Prin Sentinţa civilă nr. 851 din 26 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.D.A. şi W.S.Ş. (în calitate de moştenitor al reclamantei C.E.G.); a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. G.G. (fostă Calea R.), sector 4, precum şi nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2143 din 16 ianuarie 1998, nr. 2145 din 19 ianuarie 1998, nr. 2096 din 9 decembrie 1997, nr. 1766 din 14 aprilie 1997, nr. 2053 din 29 septembrie 1997 şi nr. 2367 din 21 octombrie 1998; a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul, astfel: R.G., apartamentul nr. 2, parter; M.M., apartamentul nr. 1, parter, corp C; S.C. şi S.M., apartamentul nr. 3, mansardă, corp A; I.M. şi I.L., apartamentul nr. 2, parter, corp B; L.V., apartamentul nr. 7M, parter, corp A; C.M. (în calitate de succesoare a defunctei P.M.), apartamentul nr. 7, parter, corp A, şi Primăria municipiului Bucureşti, prin primar, apartamentele nevândute, situate în acelaşi imobil, reţinând, în esenţă, că, în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de constatare a nevalabilităţii titlului statului, aceasta este admisibilă şi recunoscută în mod expres de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Prin Decizia civilă nr. 22A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii pârâţi M.M., S.C., S.M., C.M., I.M., I.L., Municipiul Bucureşti.

Curtea a reţinut că în mod temeinic şi legal prima instanţă a constatat că cererea reclamanţilor T.D.A. şi W.S.Ş. este admisibilă şi poate fi finalizată în mod expres, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cât timp s-a promovat o cerere în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată, a mai reţinut că pârâţii chiriaşi au fost de rea-credinţă la cumpărarea apartamentelor, întrucât, cu minime diligenţe, aveau posibilitatea de a afla că moştenitorii fostului proprietar întreprind demersuri pentru redobândirea dreptului de proprietate încă din anul 1994, aspect care ar fi fost de natură a-i împiedica să cumpere apartamentele.

Curtea a constatat că acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 1994, astfel că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor autorilor în conformitate cu regulile clasice în materia revendicării.

Împotriva Încheierii din 10 ianuarie 2012, cât şi a deciziei pronunţate în apel au declarat recurs pârâţii M.M., S.C., S.M., iar pârâţii C.M., I.M. şi I.L. au declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii, criticându-le pentru nelegalitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 2479 din 24 aprilie 2013 a respins, ca nefondate, recursurile pârâţilor, reţinând că hotărârile atacate sunt legale.

Nemulţumită de această soluţie, pârâta M.M. a solicitat revizuirea hotărârii pronunţate în recurs în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., anularea deciziei atacate, admiterea recursului şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.

Motivând calea de atac, revizuenta M.M. a arătat că reclamanţii au fost despăgubiţi de două ori pentru acelaşi imobil preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, primind atât decizie de despăgubire în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru partea de imobil vândută, cât şi restituirea imobilului în natură, prin Sentinţa civilă nr. 851 din 24 aprilie 2011, rămasă definitivă şi irevocabilă. Prin Sentinţa civilă nr. 127 din 23 ianuarie 2007 Primarul municipiului Bucureşti a fost obligat să se pronunţe prin Decizie motivată asupra notificării nr. 1197 din 18 iulie 2001 pentru imobilul în litigiu. Prin Dispoziţia Primarului General nr. 14.605 din 12 octombrie 2011 s-a recunoscut reclamanţilor dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar, prin dispoziţia Primarului General nr. 14.606 din 12 octombrie 2011, prin care li s-a restituit reclamanţilor în natură partea din imobil rămasă nevândută. Prin urmare, consideră revizuenta, bunul se află deja în patrimoniul reclamanţilor, pârâţii nemaiputând fi obligaţi la restituire prin acţiunea în revendicare de drept comun. Totodată, atât timp cât titlul pârâtei a fost constatat nul lipseşte unul din termenii comparaţiei de titluri.

Reclamanţii au precizat că acţiunea lor în revendicare este de drept comun abia după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, modificare a temeiului de drept care nu mai era posibilă la acea dată.

La termenul de judecată din data de 2 decembrie 2013, Înalta Curte a pus în discuţie admisibilitatea cererii de revizuire în raport de dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă pentru considerentele ce succed:

Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive numai în cazurile strict determinate de lege.

Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În sensul textului de lege citat, hotărârile date de instanţele de recurs pot constitui obiect al cererii de revizuire numai dacă evocă fondul. O instanţă de recurs evocă fondul atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază probele administrate de instanţele inferioare, reţine o altă situaţie de fapt şi pronunţă o soluţie cu totul diferită decât aceea sau acelea pronunţate de instanţele inferioare.

Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.

În cauză, Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a cărei revizuire se solicită, nu evocă fondul, întrucât prin această hotărâre s-au respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâţi.

Astfel, nu se poate reţine că instanţa de recurs a examinat raportul juridic dedus judecăţii pe fond.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că decizia pronunţată de instanţa de recurs, nu evocă fondul pricinii, astfel încât în speţa supusă analizei nu este îndeplinită o condiţie generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiţie impusă de disp. art. 322 alin. (1) C. proc. civ., şi anume aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul.

În această situaţie, analizarea condiţiilor specifice reglementate de dispoziţiile pct. 2 al art. 322 C. proc. civ. şi a criticilor invocate de revizuentă, care repun în discuţie chestiuni ce au făcut obiect al cercetării în recurs, devine inutilă.

În consecinţă, faţă de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta M.M. împotriva Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta M.M. împotriva Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM