Restitution claim revived: appellate ruling quashed, case remanded for retrial on prior binding instructions

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele: Prin Dispoziţia nr. 6436 din 21 decembrie 2001, Institutul de cercetări şi amenajări silvice din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, în conformitate cu art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a respins cererea de restituire în natură a clădirilor solicitate prin Notificarea nr. 512 din 30 octombrie 2001, de către O.L., prin care i se propuneau acordarea de despăgubiri băneşti după evaluarea clădirilor prin expertiză, deoarece acestea se află pe teritoriul Arboretumului Simeria - rezervaţie ştiinţifică şi monument al naturii.

Prin contestaţia formulată la 24 decembrie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul O.L. reprezentat prin procură de B.A. a contestat dispoziţia nr. 6436 din 21 decembrie 2001, care nu i-a fost niciodată comunicată.

Contestatorul a solicitat anularea dispoziţiei care refuză restituirea clădirilor revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi restituirea acestora în natură, iar în caz de imposibilitate, obligarea pârâtei Regia Naţională a Pădurilor - Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, la plata de măsuri reparatorii prin despăgubiri băneşti, considerând că aceasta este contrară art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că, prin imobile în sensul legii se înţeleg terenurile cu sau fără construcţii cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv.

Reclamantul a arătat conform foilor de carte funciară, că proprietatea părinţilor săi (O.Ş.) s-a compus din casă familială (conac) cu terenurile aferente (grădină şi teren intravilan) construcţii cu terenuri aferente, terenuri fără construcţii şi parcul, arboretumul, grădina botanică (parcul dendrologic).

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 131 din 16 februarie 2005 a respins contestaţia împotriva dispoziţiei motivate nr. 6436 din 21 decembrie 2001, ca tardiv formulată.

Curtea de Apel Bucureşti secţia a VI-a prin Decizia nr. 350IA din 12 mai 2005 a admis apelul formulat de contestatori împotriva Sentinţei nr. 131 din 16 februarie 2005 pe care a anulat-o şi a reţinut cauza spre rejudecare. Decizia a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2053 din 23 februarie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a respins recursul pârâtei.

S-a constatat că dispoziţia atacată nu i-a fost comunicată şi a aflat de aceasta cu ocazia participării la judecata unui alt dosar.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale prin Decizia civilă nr. 196 A din 12 octombrie 2006 evocând fondul a respins contestaţia.

S-a apreciat că situaţia juridică a bunurilor - solicitate prin Notificarea nr. 512 din 30 octombrie 2001 executor judecătoresc B.A., Deva (clădiri care se află pe teritoriul Arboretumului Simeria, rezervaţie ştiinţifică şi monument al naturii - este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 1/2001 care potrivit art. 24 alin. (12) conform Legii nr. 247/2005 prevede că terenurile din ariile naturale protejate, construite şi declarate astfel, potrivit legii arborete, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, cu obligaţia de a le păstra deţinătorii şi de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate.

Ca atare s-a observat că cererea de restituire în natură a arboretumului Simeria nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar pentru construcţiile aflate pe acesta s-a constatat că ele urmează regimul juridic al terenului, nefiind posibilă restituirea lui în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind legală dispoziţia de plată a unor despăgubiri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 6156 din 28 septembrie 2002 a admis recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 195/2006, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 şi art. 24 alin. (12) din Legea nr. 1/2001 fără a stabili în prealabil situaţia de fapt a bunurilor, astfel că s-a impus rejudecarea fondului pentru identificarea imobilelor solicitate prin notificarea şi amplasarea acestora, eventual prin administrarea unei expertize de specialitate.

S-a mai dispus ca rejudecarea să se facă în limitele învestirii care a fost în principal restituirea în natură, iar pentru capătul subsidiar să se dispună o expertiză de identificare şi localizare a construcţiilor, cu stabilirea valorii de circulaţie având în vedere că dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică în cazul de faţă.

S-a reţinut că art. 16 din Titlul VII menţionat, face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii motivate a sumelor ce urmau să fie acordate ca despăgubire (ipoteza alin. (1)) şi notificările care nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate (alin. 2).

Ca urmare, dispoziţiile aflate pe rolul instanţelor rămân - la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 - supuse controlului instanţei judecătoreşti sub aspectul legalităţii şi temeiniciei câtă vreme acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată în raport de dispoziţiile art. 24 devenit 26 Legea nr. 10/2001, în vigoare la data actului.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale prin Decizia nr. 1A din 2 ianuarie 2010 a admis contestaţia restrânsă şi a anulat Dispoziţia nr. 6436 din 21 decembrie 2001 emisă de intimata Regia Naţională a Pădurilor - ICAS în procedura Legii nr. 10/2001.

S-a dispus restituirea în natură a imobilului solicitat conform notificării nr. 512 din 30 octombrie 2001, a executorului judecătoresc B.A. În acest sens a fost obligată intimata pârâtă să restituie în natură, contestatorului, terenul în suprafaţă de 691.558 m2 (69 ha + 1.558 m - cu construcţiile în suprafaţa construită de „864 m reprezentând clădirea principală, atelierul, accesul la beci, căsuţa portarului, anexă, grajd, căsuţa grădinarului, clădirea locuinţă muncitori, imobil situat în Simeria. A fost omologat raportul la expertiză C.Ş. şi a fost obligată intimata la 8.025 RON cheltuieli de judecată către contestator.

S-a reţinut că imobilul situându-se în intravilanul localităţii Simeria, nu se circumscrie situaţiilor de inaplicabilitate a Legii nr. 10/2001, contestatorului revenindu-i ca persoană îndreptăţită, măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a bunului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată cu referire la anexa 2 pct. 3 lit. a) din Anexa legii modificate prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, s-a dispus ca reclamantul să menţină afectaţiunea terenului vreme de 3 ani.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 5552 din 26 octombrie 2010 a admis recursul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice împotriva Deciziei nr. 1A/2010 a Curţii de Apel Arad a casat decizia şi a trimis spre rejudecare cauza la aceeaşi instanţă, constatând că îndrumările date de instanţa de recurs nu au fost respectate şi anume: faptul că, instanţa de apel nu a verificat situaţia juridică şi de fapt a terenului pe care sunt situate construcţiile; că a fost stabilită aplicarea art. 8 din Legea nr. 10/2001 fără stabilirea în prealabil a situaţiei de fapt, că era necesară administrarea unei expertize pentru identificarea imobilelor şi stabilirea amplasamentului acestora şi necesitatea efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilelor pentru capătul de cerere subsidiar, întrucât în cauză nu se aplică dispoziţia art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanţa de recurs a mai constatat că instanţa de apel nu a stabilit dacă renunţarea la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor băneşti a fost făcută în temeiul art. 246 C. proc. civ., situaţie în care era necesară învoirea părţii adverse, sau în condiţiile art. 247 C. proc. civ. Nu s-a stabilit nici dacă o atare precizare în fapt o modificare de acţiune, se mai putea face în această fază procesuală.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale prin Decizia nr. 43 din 18 aprilie 2011 a respins, ca neîntemeiată, contestaţia.

În motivarea acestei soluţii, Curtea de Apel Bucureşti, pornind de la îndrumările instanţei de recurs din Decizia nr. 5552 din 26 octombrie 2010 care a apreciat că instanţa de apel nu s-a conformat Deciziei nr. 6156/2007 pronunţată de instanţa de recurs a constatat următoarele:

Imobilul ce a făcut obiectul Notificării nr. 512 din 30 octombrie 2001 formulată prin executorul judecătoresc B.A. priveşte un teren de 691.588 m (69 şi 1.558 m ) având edificate la data trecerii în proprietatea statului, construcţii în suprafaţă construită totală de 864 m reprezentând clădirea principală, clădirea atelierului, accesul la beci, căsuţa portarului, clădire locuinţă muncitori, clădire garaj şi casa grădinarului. Pe acest teren se află şi două construcţii în suprafaţă totală de 850 m2 realizate în temeiul unor autorizaţii de construcţie, ulterior trecerii imobilului în proprietatea Statului, ce nu a făcut obiectul notificării în discuţie.

Această situaţie a fost dedusă din extrasul de CF 910 şi 1064 Biscaria şi din raportul de expertiză topografică întocmit de expert C.Ş.

S-a constatat că, în prezent, potrivit Ordinului nr. 49/1993 al Prefecturii Judeţului Hunedoara, imobilul în litigiu se află în proprietatea Oraşului Simeria şi în administrarea Consiliului Local al Oraşului Simeria, respectiv în administrarea Ministerului Agriculturii prin Regia Naţională a Pădurilor - ICAS, fiind declarat monument al naturii şi este inclus în lista rezervaţiilor şi monumentelor naturii prevăzute în anexa Legii nr. 5/2000, ca "Arboretumul Simeria".

Astfel, instanţa a constatat că imobilul se află printre situaţiile de excepţie prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată şi prin urmare nu se circumscrie dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (7) alin. (1) din lege, potrivit cărora imobilele preluate de stat fiară titlu se restituie, în principal, în natură.

S-a apreciat că imobilului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în raport de care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000.

Deşi imobilul este amplasat în intravilanul localităţii acesta nu poate face obiectul legii speciale, întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (12) din Legea nr. 1/2000, bunul fiind calificat monument al naturii, iar construcţiile amplasate pe acest teren şi identificate prin expertiză nu pot fi restituite în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece urmează situaţia juridică a terenului.

Cât priveşte îndrumarea instanţei de recurs referitor la capătul de cerere subsidiar precum şi la temeiul de drept al renunţării reclamantului la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri băneşti, s-a reţinut că prin declaraţia autentică din 2008 reclamantul a renunţat la soluţionarea acestui capăt de cerere, poziţie pe care şi-a consolidat-o şi printr-o declaraţie ulterioară nr. 432 din 23 februarie 2001 dată la BNP asociaţi H. şi K.

Astfel, s-a constatat că această declaraţie a fost dată în temeiul art. 247 C. proc. civ., că reclamantul şi-a restrâns contestaţia renunţând doar la judecata capătului de cerere subsidiar, de obligare la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti, nu şi la judecata cererii de restituire în natură a imobilelor solicitate.

Împotriva Deciziei nr. 43 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantuI.

În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.

În fapt s-a arătat că în mod eronat s-a stabilit că imobilele din Notificarea nr. 512 din 30 octombrie 2001 se află printre situaţiile de excepţie ale Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 şi nu s-a raportat la situaţia de fapt a imobilelor aşa cum prevede art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care trebuia verificată incidenţa legii asupra imobilelor revendicate.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 1, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 21 din Legea nr. 10/2001 dar şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de prevederile cuprinse în art. 9 şi 21 din lege s-a arătat că imobilele - situate în intravilan, indiferent de destinaţia în care sunt deţinute la data intrării în vigoare a legii, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

S-a invocat norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, prevăzută la art. 21 pct. 21 lit. d), în sensul că, în cazul în care unitatea este o regie autonomă, societate comercială sau companie naţională sau o entitate a administraţiei publice locale sau centrale, sau orice altă persoană juridică de drept public, şi restituirea în natură este posibilă potrivit legii, această măsură este obligatorie, obligaţia legală de restituire prevalând asupra oricărei alte opţiuni a deţinătorului imobilului solicitat.

S-a mai invocat că prin imobil în sensul legii se înţelege teren cu sau fără construcţii cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv.

S-a susţinut că argumentele instanţei de apel contravin deciziei de casare care a reţinut că prin contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 6436/2001 nu a fost contestată incidenţa Legii nr. 10/2001 ci doar propunerea de acordare a despăgubiri băneşti, situaţie în care nu se putea schimba aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu Legea nr. 1/2000.

În final s-a arătat că prin decizia pronunţată s-au nesocotit principiile care guvernează legea reparaţiei, respectiv, situaţia imobilelor la data preluării în mod abuziv şi destinaţia imobilelor solicitate.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu toate că recurentul a încadrat criticile formulate exclusiv în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că acestea pot fi încadrate şi în cazul descris de pct. 5 al aceleiaşi norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici vor fi analizate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclul procesual (nr. 6156 din 28 septembrie 2007), s-a statuat că instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu o contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 6436 din 21 decembrie 2001 emisă de către intimata pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Soluţionarea acesteia presupune verificarea, de către instanţă, a îndeplinirii cerinţelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, pe temeiul cărora unitatea deţinătoare, prin dispoziţia contestată, a considerat că reclamantului nu i se pot restitui în natură clădirile specificate în notificările înregistrate cu nr. 512 din 30 octombrie 2001, deoarece acestea se află pe teritoriul Arboretumului Simeria, rezervaţie ştiinţifică şi monument al naturii, propunându-i acordarea de despăgubiri după evaluarea clădirilor prin expertiză.

Totodată, instanţa de casare a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se stabilească pe deplin situaţia de fapt a imobilelor solicitate cu efectuarea eventual a unei expertize de specialitate în vederea identificării acestora şi a amplasamentului lor, ţinând seama de limitele învestirii prin contestaţia ulterior restrânsă, reţinând că instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 24 alin. (12) din Legea nr. 1/2001 fără a stabili în prealabil situaţia de fapt.

Aceste considerente ale instanţei de casare sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi conţinutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanţa de rejudecare a apelului.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a reţinut că este învestită cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, însă analiza cauzei nu s-a făcut în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din lege invocat prin contestaţie.

Or, în contextul îndrumărilor din decizia de casare, instanţa de apel nu putea face o analiză dintr-o altă perspectivă decât ceea care a făcut obiectului contestaţiei, ci trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanţei de judecată cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care s-a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din lege.

Instanţa nu a fost preocupată de acest aspect, reţinând că terenului notificat nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar clădirile edificate pe acesta urmează regimul juridic al terenului, acela de monument al naturii, conform Legii nr. 5/2000.

Un alt aspect care nu a fost avut în vedere de instanţa de rejudecare se referă la faptul că, deşi prin decizia contestată a fost respinsă doar solicitarea petentului de restituire în natură a clădirilor, pe considerentul că terenul reprezintă o rezervaţie ştiinţifică şi monument al naturii, pentru care însă i s-au propus despăgubiri băneşti după evaluarea clădirilor, s-a ajuns la concluzia că imobilul revendicat, alcătuit din teren şi clădiri, nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Procedând astfel, instanţa a analizat imobilul dintr-o perspectivă care nu a fost invocată de contestator şi care practic i-a înrăutăţit situaţia.

Pentru toate acestea se va trimite cauza spre rejudecare în vederea stabilirii situaţiei de fapt, conform îndrumărilor stabilite prin decizia de casare nr. 6156/2007, deoarece nu s-au respectat dispoziţiile obligatorii ale acesteia, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa va verifica şi incidenţa art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate că această constatare atrage incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., temeiul casării îl reprezintă prevederile art. 314 din cod, situaţia de fapt nefiind stabilită în cadrul procesual corespunzător, iar controlul judiciar de legalitate nu poate fi, astfel, exercitat.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 314 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul O.L. prin mandatar B.A. împotriva Deciziei nr. 43 din data de 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM