Expropriated land: exclusion of common-law vindication and statutory bar under Law No. 10/2001

Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 104 A din 14 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant S. (fost St.) D. împotriva sentinţei civile nr. 45 din 10 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Administraţia Domeniului Public, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria sector 1, prin Primar, şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. C., în suprafaţă de 1815 m.p. şi să fie obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, sector 1 Bucureşti şi Administraţia Domeniului Public sector 1 să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest teren.

În subsidiar, în situaţia în care terenurile nu pot fi restituite în natură, reclamantul a solicitat să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor.

Astfel cum s-a reţinut şi de prima instanţă imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecată se află în posesia Administraţiei Domeniului Public sector 1 Bucureşti, aşa cum rezultă din adresa din 11 februarie 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în care se precizează că imobilul evidenţiat în planul topografic, scara 1:2000, anexat cererii şi notat cu „B” a fost consemnat în evidentele cadastrale ale Oraşului Bucureşti din anul 1986 pe adresa poştala str. C., sector 1 cu teren în suprafaţă de 1815,00 m.p., proprietate de stat, categoria de folosinţa „parcuri”, cu posesor de parcela la data-întocmirii evidentelor Administraţia Domeniului Public sector 1.

Imobilului preluat abuziv şi revendicat în prezenta cerere îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar acţiunea fiind ulterior formulată intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 6 ianuarie 2011 cu încălcarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 respectiv a termenului de 6 luni în mod legal a fost respinsă întrucât neformularea notificării în termenul prevăzut atrage decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul legii.

Soluţia dată de prima instanţă este în acord cu decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a exclus posibilitatea să mai poată fi formulată o acţiune în revendicare pentru imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, susţinerea apelantului în sensul că are un „bun” în sensul Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin aceea că dreptul său a fost recunoscut printr-o sentinţă anterioară este nefondată, întrucât prin sentinţa civilă nr. 7542/1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 a fost recunoscut dreptul său asupra imobilului din strada T., iar în prezenta cerere precizată obiectul cererii îl reprezintă doar imobilul din strada C.

De asemenea susţinerea apelantului că prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate terenurile revendicate cu referire la terenul din strada C., dar şi din strada T. nu are suport real.

Raportul de expertiză a identificat numai imobilul din strada C., astfel cum instanţa a fixat obiectivul expertizei prin încheierea din data de 26 aprilie 2012, iar la acest raport nu s-au formulat obiecţiuni.

Trimiterea apelantului la jurisprudenţa C.E.D.O. este irelevantă în speţă. Soluţia dată nu încalcă art. 6 parag. 1 din Convenţie şi nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma arătată garantând protecţia unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Apelantul reclamant nu a dovedit că are un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici o speranţă legitimă. Faptul că acesta nu a uzat de procedura instituită prin legea specială, şi drept urmare a pierdut termenul de formulare a notificării, nu înseamnă că are deschisă o nouă cale a revendicării pe dreptul comun. Chiar C.E.D.O. recunoaşte statelor membre dreptul a emite acte normative în care să limiteze anumite drepturi dar cu respectarea normelor europene.

2. Recursul

2.1. Motive

Reclamantul a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

În mod greşit instanţa de apel a respins apelul motivat de faptul că dacă reclamantul nu a uzat de Legea specială nr. 10/2001 nu mai are dreptul să formuleze acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind în sensul că se garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă de judecată să se pronunţe asupra cererii sale.

Instanţa de apel a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care stabileşte că legea specială se aplică cu prioritate faţă de legea de drept comun, trebuie analizată în ce măsură încalcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, reclamantul este moştenitorul fostului proprietar, iar prin sentinţa civilă nr. 7542 din 28 iunie 1996 intimaţii au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2,2180 ha situat în Bucureşti, str. T. Terenul din litigiul de faţă este în imediata vecinătate a acestuia şi face parte din acelaşi lot, nr. 2, ce a fost atribuit autorului său.

2.2. Excepţia nulităţii recursului

Primăria sector 1, prin Primar, a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât motivele de recurs sunt identice cu motivele de apel. Prin urmare, recursul nu întruneşte cerinţele art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

2.3. Analiza excepţiei şi a recursului

Analizând, cu prioritate, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte a apreciat că aceasta nu este întemeiată. Deşi, aparent, criticile dezvoltate prin cererea de recurs vizează sentinţa, instanţa de recurs a considerat că au ca obiect decizia din apel, ale cărei considerente s-au întemeiat tot pe necesitatea aplicării cu prioritate a legii speciale, aspect care rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pe fond, recursul nu este întemeiat.

Astfel, contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva României.

Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat în anul 1949, aşa cum susţine recurentul, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Drept urmare, acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ.

Pe de altă parte, în acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă reclamantul se poate prevala de un „bun” care să îi facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă aspect, instanţele de fond au reţinut corect faptul că reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acesta nu deţine „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Anterior învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare, reclamantul nu a promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului cu privire chiar la imobilul revendicat. Împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească pârâţii au fost obligaţi la restituirea către reclamant a unui teren vecin cu cel revendicat prin prezenta acţiune nu este de natură să conducă la o altă soluţie decât aceea pronunţată de instanţele de fond. Existenţa sau nu în patrimoniul celui care revendică un imobil, a unui „bun” în sensul Convenţiei, pe care să-l obţină pe calea acţiunii în revendicare, se apreciază în concret, în raport cu însuşi imobilul revendicat, iar în raport cu alte bunuri din patrimoniul acestuia.

Având în vedere cele mai sus reţinute, instanţele au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente, motiv pentru care aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă Primăria sector 1 prin Primar.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. (fost St.) D. împotriva deciziei civile nr. 104 A din 14 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2014.