Inadmissibility of cassation against a declination of competence for transfer of proceedings

Deliberând, în condiţiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra admisibilităţii recursului, constată următoarele:

La data de 26 mai 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva Deciziei nr. 1509 din camera de consiliu de la 20 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013, prin care s-a declinat, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, competenţa de soluţionare a cauzei ce priveşte cererea de strămutare a Dosarului nr. 19282/281/2013 al Judecătoriei Ploieşti, formulată de D.M.

Analizând recursul în condiţiile art. 493 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 129 din Constituţia României, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este suspusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 460 alin. (1) teza l din codul menţionat, „ o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată(…)”

În raport cu principiile statuate prin textele menţionate, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.

În speţă, însă, se constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

Astfel, Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care Secţia l civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a declarat necompetentă să soluţioneze o cerere de strămutare formulată de petentul D.M.

Prevederile art. 132 alin. (3) teza l C. proc. civ. reglementează, însă, în mod expres, că: „dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac”.

Se constată, aşadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca tare de lege.

Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de dispoziţiile art. 7 C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.

Aşadar, în raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, cu referire la existenţa unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de petentul D.M. nu poate fi primit.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de D.M. împotriva Deciziei nr. 1509 din camera de consiliu de la 20 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 4719/1/2013.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2014.