Nullity of appellate filing in judicial discipline proceedings for direct submission to High Court

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

La data de 13 mai 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, recursul declarat de C.M.L. împotriva Hotărârii nr. 4/J din 12 martie 2014, pronunţată de C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.

Examinându-se cererea de recurs, completată prin cererea motivată depusă la data de 15 mai 2014 (data poştei), prin raportul întocmit în cauză s-a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (1) lit. a), lit. c), lit. d) şi lit. e) C. proc. civ., cuprinde denumirea şi sediul intimatei, conform art. 486 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost depusă în numărul de exemplare stabilit în conformitate cu prevederile art. 195, cu referire la art. 149 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. XIV alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 490 alin. (1) din C. proc. civ., s-a constatat că prezentul recurs a fost depus direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de control judiciar, niciuna dintre cele două cereri ale recurentei nefiind depusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă, respectiv la instanţa disciplinară, în speţă, Secţia pentru judecători a C.S.M., această neregularitate, supusă sancţiunii nulităţii, urmând a fi analizată cu prioritate faţă de admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin punctul de vedere privitor la raportul astfel întocmit şi comunicat părţilor, recurenta C.M.L. a susţinut că nu ar putea fi reţinută nulitatea recursului, ca urmare a depunerii acestuia direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În opinia recurentei, sancţiunea nulităţii, reglementată de art. 490 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., ca normă generală, nu ar fi aplicabilă, dat fiind că, în speţă, ar fi incidente dispoziţiile speciale, derogatorii ale art. 51 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 317/2004.

Consideră magistratul că, pe de o parte, printr-o interpretare gramaticală, C.S.M. nu poate fi considerat ca fiind o „instanţă a cărei hotărâre se atacă” în accepţiunea legii, autoritatea menţionată fiind doar un „garant al independenţei justiţiei” şi având, doar parţial, atribuţii jurisdicţionale.

Tot astfel, partea apreciază că atâta timp cât legea specială aplicabilă, respectiv Legea nr. 317/2004, nu reglementează expres o sancţiune pentru nedepunerea căii de atac la sediul acestei instituţii, în mod similar prevederilor art. 490 alin. (1) din C. proc. civ., aceste dispoziţii nu ar fi incidente, deoarece s-ar contraveni principiului nulla poena sine lege.

În plus, recurenta judecător a menţionat că, în aprecierea asupra regularităţii declarării recursului, nu se poate face abstracţie de circumstanţele în care această cale de atac s-ar fi exercitat, cu referire la pretinse „şicane” exercitate în mod constant de conducerea Curţii de Apel Bucureşti timp de 4 ani, prin depunerea recursului direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmărind obţinerea unui certificat de grefă pentru a beneficia de efectul suspensiv prevăzut de art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 pentru această cale de atac.

În considerarea dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 248 alin. (1) şi cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate regularitatea declarării recursului dedus judecăţii în cauză.

Cum recursul a fost înregistrat direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata nulitatea acestuia pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor ar. 490 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ.: „Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii (…)”.

Ca atare, depunerea cererii de recurs, precum şi a motivelor de recurs formulate separat, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, este impusă sub sancţiunea nulităţii.

Nulitatea fiind expresă, consecinţa este că sancţiunea va putea fi aplicată în condiţiile art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.

În mod eronat susţine recurenta că aceste dispoziţii nu ar fi incidente, întrucât chiar legea specială, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată, prevede în mod expres la art. 49 alin. (7) că dispoziţiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor se completează cu prevederile Codului de procedură civilă care, în speţă, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.

Nu poate fi reţinută nici opinia recurentei, potrivit căreia, C.S.M. nu ar fi o veritabilă instanţă de judecată şi, ca atare, hotărârilor acestei autorităţi nu li s-ar aplica dispoziţiile normative anterior menţionate.

Conform art. 134 alin. (2) din Constituţia României: „C.S.M. îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor (…).”

Această normă constituţională a fost reluată şi precizată în legea organică, art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precizând: „C.S.M. îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Prin urmare, se constată că şi această premisă a textului sancţionator în discuţie, vizând instanţa a cărei hotărâre se atacă, este întrunită în speţă.

Având în vedere caracterul şi natura sancţiunii prevăzute pentru neîndeplinirea obligaţiei procedurale menţionate, vor fi înlăturate ca lipsite de relevanţă şi susţinerile invocate de recurentă vizând pretinsele circumstanţe şi cauze care au determinat-o să depună recursul direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; aceste aspecte fiind nedovedite şi inapte să acopere respectiva nulitate.

În situaţia dată, ţinând cont şi de dispoziţiile cu valoare de principiu ale art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 490 alin. (1) şi al art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, Înalta Curte să constate nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Constată nulitatea recursului declarat de C.M.L. împotriva Hotărârii nr. 4/J din 12 martie 2014 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 septembrie 2014.