Jurisdiction for compulsory enforcement authorization post-abolition of bailiff-based competence: application of ordinary territorial rules based on debtor's domicile
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie resolved a negative conflict of jurisdiction in favor of the court at the debtor's domicile, ordering that the request for authorization of compulsory enforcement be heard by the sector court in the debtor's district, thereby invalidating the prior declinations to the issuing court and the court of the bailiff's office. The dispute arose after the Constitutional Court declared Article 650(1) of the New Civil Procedure Code (NCPC) unconstitutional, removing the rule that assigned jurisdiction to the court of the judicial bailiff's office; consequently, courts in Bucharest and Sibiu conflicted over whether the competent "enforcement court" was determined by the debtor's address or the location of the enforcement action/issuing court. The High Court held that, following the unconstitutionality ruling, jurisdiction must be determined by the ordinary territorial competence under Article 107 NCPC, defining the enforcement court as the court of the debtor's domicile or seat at the time of the first filing, in accordance with Articles 665(1) and 713(2) NCPC and aligning with the Constitutional Court's requirement for clear, established jurisdictional criteria rather than the volatile location of enforcement.
Legislator headnote
AI generatedart. 373 alin. (3) C.proc.civ, art. 650 alin.(1) din Legea nr.134/2010, art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000; Jurisdiction for compulsory enforcement authorization post-abolition of bailiff-based competence: application of ordinary territorial rules based on debtor's domicile: Totodată, a apreciat că potrivit art. 107 NCPC, instanţa competentă să judece cererea de încuviinţare a executării silite este instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului şi, întrucât, în speţă, debitorul îşi are domiciliul în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Cerere de încuviințare a executării silite. Neconstituționalitatea prevederilor art. 650 alin. (1) NCPC. Conflict negativ. Competența instanței de la domiciliul/sediul debitorului
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.
Index alfabetic : executare silită
imobil
excepție de neconstituționalitate
NCPC, art. 107, art. 665, art. 713
Ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin.(1) NCPC sunt neconstituţionale, instanţă de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc.
Astfel, soluţia care se impune în soluționarea conflictului negativ de competență, este stabilirea competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665 alin. (1) NCPC. Și aceasta întrucât stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că „în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.
Secția I civilă, decizia nr. 3159 din 13 noiembrie 2014
La data de 17.07.2014, T.B.O., executor judecătoresc în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, a solicitat încuviinţarea executării silite a debitorului C.V., în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.4599 din 2.09.2013 pronunţată de Judecătoria Sibiu, la cererea creditoarei E. SRL Sibiu.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 5032 din 22 iulie 2014, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 17.06.2014 s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin.(1) NCPC, care stabileau ca instanţă de executare judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc ce face executarea, sunt neconstituţionale.
Totodată, a apreciat că potrivit art. 107 NCPC, instanţa competentă să judece cererea de încuviinţare a executării silite este instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului şi, întrucât, în speţă, debitorul îşi are domiciliul în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9970 din 29.09.2014, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Această instanţă a reţinut că, în situaţia declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 650 NCPC, devin aplicabile în speţă dispoziţiile art. 528 alin. (1) NCPC, astfel că instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cererea de încuviinţare executare silită este instanţa care a emis titlu titlul executoriu, respectiv Judecătoria Sibiu.
Astfel învestită, Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 6529 din 29.10.2014 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competenţa de soluţionarea a cererii de încuviinţare executare silită în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte în vederea stabilirii regulatorului de competenţă.
Argumentele Judecătoriei Sibiu au fost acelea că în condiţiile în care decizia de neconstituţionalitate a lipsit de eficacitate dispoziţiile art. 650 alin.(1) NCPC nu devin aplicabile dispoziţiile art. 528 NCPC, care reglementează cu caracter general competenţa în materia cererilor necontencioase, având în vedere că pentru cazul cererilor de încuviinţare a executării silite există o competenţă specială prevăzută de art. 665 alin.(1) NCPC, în favoarea instanţei de executare.
În lipsa unei definiţii legale privind noţiunea de instanţă de executare, revine instanţei sarcina de a o interpreta.
Judecătoria Sibiu a apreciat că singurul element relevat de parte care poate contribui la aflarea competenţei teritoriale este cel legat de domiciliul debitorului, astfel încât aceasta este instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea.
Având în vedere locul situării domiciliului debitorului care este în Bucureşti, sectorul 2, Judecătoria Sibiu
a considerat că Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite ce face obiectul litigiului de faţă.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 373 alin. (3) C.proc.civ. din 1865 stabileau competenţa în materia încuviinţării silite în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.
Având în vedere că executarea silită se poate desfăşura în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terţilor popriţi.
Noul Cod de procedură civilă - Legea nr.134/2010 privind codul de procedură civilă - a propus eliminarea competenţei multiple a instanţelor de executare, introducând un criteriu uşor de stabilit, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 819 NCPC când se urmăreşte executarea unui bun imobil precum şi în cazul în care legea prevede altfel.
Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1) NCPC, conţinea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17.06.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16.07.2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin.(1) NCPC sunt neconstituţionale.
Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 NCPC, rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.
Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.
În prezenta cauză, aşa cum rezultă din ştampila de înregistrare a cererii introductive, data solicitării de încuviinţare a executării silite este 17.07.2014.
Prin urmare, la data sesizării instanţei - 17.07.2014, prevederile art. 650 alin.(1) din Legea nr.134/2010 privind codul de procedură civilă erau declarate neconstituţionale, astfel încât instanţă de executare nu mai putea
fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc.
În această situaţie, s-ar putea aprecia că îşi reiau efectele dispoziţiile anterioare normei declarate neconstituţionale, situaţie în care prin „instanţa de executare” s-ar înţelege instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită, potrivit regulilor Codului de procedură civilă 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme.
În aceeaşi măsură, însă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) NCPC nu are drept efect repunerea în vigoare a dispoziţiilor anterioare abrogate, ţinând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea fi afectă prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.
Chiar dacă în doctrină există şi opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituţionale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-şi relua efectele dispoziţiile abrogate de legea neconstituţională, nu se poate reveni la soluţia anterioară, respectiv instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită. În acest sens, pledează dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura soluţie care se impune este stabilirea competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC şi avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665 alin. (1) NCPC, potrivit cu care “….executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare…”.
Se reţine că stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că „în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi 713 alin. (2) consacră competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de executare.
Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanţei de executare şi posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite şi totodată volatil, precum locul executării silite.
Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului este în Bucureşti, sectorul 2, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, judecătorie în circumscripţia căreia se află sediul debitorului.