Final ruling caps liability at principal debt; penalties struck for lack of agreed penalty clause

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta, SC. I.I. SRL, a chemat-o în judecată pe pârâta, SC. I.T. SRL, și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 31.767.508 lei reprezentând contravaloare marfă și penalități de întârziere.

Tribunalul Constanța, prin sentința nr. 3066/2000, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 18.487.750 lei reprezentând contravaloare marfă și la 6.138.750 lei penalități de întârziere.

Prin aceeași sentință au fost respinse pretențiile, pentru plata penalităților de întârziere, calculate pentru întârzierea în plata contravalorii facturii nr. 7492489/2000.

Apelul declarat de pârâta, SC. I.T. SRL Constanța, împotriva sentinței nr. 2066/2000, a fost admis de Curtea de Apel Constanța care, prin decizia nr. 306 din 29 martie 2001, a schimbat în parte sentința apelată și, în fond, a respins capătul de cerere pentru plata penalităților de întârziere în sumă de 6.138.750 lei, restul dispozițiilor sentinței fiind menținute.

Pentru a decide astfel, Curtea a examinat criticile aduse sentinței și a apreciat că, în lipsa clauzei penale, nu putea fi obligată pârâta la plata penalităților de întârziere.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, SC. I.I.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct.8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut că actul dedus judecății a fost greșit interpretat.

1. În concret recurenta a susținut că au fost nesocotite prevederile art. 46 C. com., prin care s-a stabilit că operațiunile comerciale pot fi dovedite cu facturi acceptate, că aceste înscrisuri fac dovada raportului juridic și, în măsura acceptării, exprimă voința părților contractante.

În aceste condiții, mențiunea făcută pe factură în legătură cu penalitățile ce urmează să fie percepute pentru întârzierea în plată reprezintă, potrivit opiniei recurentei, voința părților cu privire la clauza penală.

2. Al doilea motiv invocat de recurentă, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privește restrângerea sferei de aplicare a art. 948 C. civ., care potrivit susținerii recurentei a avut ca finalitate respingerea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este adevărat că potrivit art. 46 Cod Comercial, în materie comercială se pot folosi mijloace de probă specifice activității comerciale, printre care se înscriu și facturile acceptate.

Aceste înscrisuri, sub semnătură privată, au rolul de a constata executarea unei operațiuni comerciale. Nu este mai puțin adevărat că factura cuprinde mențiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părțile contractante, fără însă a se confunda cu acesta.

Factura, cu alte cuvinte, face dovada existenței actului juridic în sens de negotium, precum și a executării operațiunii care constituie obiectul ei.

Fundamentul emiterii facturii este raportul juridic de drept comercial, fără însă ca acest înscris să se substituie fundamentului său, întrucât aceasta constată numai executarea operațiunii.

Ca urmare, factura acceptată de destinatar face dovada în favoarea emitentului, dar numai asupra elementelor esențiale ale operațiunii, și anume: preț, cantitate de marfă, condiții de predare, recepție.

A admite teza recurentei, potrivit căreia înscrierea penalităților pe factură reprezintă rezultatul acordului de voință cu privire la aplicarea acestei sancțiuni, înseamnă a nesocoti noțiunea însăși de clauză penală, care presupune acordul de voință pentru evaluarea anticipată a reparației prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată.

Așadar, mențiunea penalităților făcută pe factură în mod unilateral, după îndeplinirea prestației și nu anticipat (art. 1066 C. civ.), cât și lipsa acordului de voință neîndoielnic, cu privire la această convenție accesorie, nu dă dreptul creditorului la reparația cerută.

Se mai impune precizarea că facilitatea asigurării mijloacelor de probă prevăzută de art. 46 C. com., pentru eventualele neînțelegeri legate de executarea contractului, nu poate fi extinsă și asupra clauzei penale care are ca scop aplicarea unei sancțiuni contractuale bazată pe răspundere contractuală în care voința părților este definitorie.

2. Și ultima critică, prin care se invocă nerespectarea dispozițiilor art. 948 C. civ., neargumentată însă de recurentă, este nefondată.

În speță, lipsește consimțământul valabil al părții care se obligă, așa încât, nu se poate reține că s-a aplicat greșit articolul mai sus citat și nici că s-a acceptat tacit clauza penală, prin faptul efectuării plăților parțiale înscrise în acest document.

În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta, SC. I.I. SRL București, împotriva deciziei nr. 306 din 29 martie 2001, a Tribunalului Constanța, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 25 februarie 2004.