Appeal upheld: murder conviction restored, sentence reduced to 23 years under 1968 Criminal Code

Deliberând asupra recursului de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I). Prin Decizia penală nr. 230 din 6 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, pronunțată în Dosarul nr. 6015/1/2012, s-a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, ca rămasă fără obiect.

S-a admis cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 4081 C. proc. pen.anterior, de revizuientul M.M. împotriva Deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010.

S-a desființat, în parte, decizia sus menționată, numai în ceea ce îl privește pe revizuentul M.M. și a fost trimisă cauza spre rejudecare secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au fost anulate mandatele de executare a pedepsei închisorii din 16 martie 2011 emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 și nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinței penale nr. 134/1998 pronunțată de Tribunalul Bihor.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului M.M. de sub puterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 și nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinței penale nr. 134/1998 pronunțată de Tribunalul Bihor, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 145/1 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.anterior s-a dispus luarea față de inculpatul M.M. a măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Potrivit art. 1451 rap. la art. 145 alin. (1)1 și alin. (1)2 C. proc. pen.anterior, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligații:

- să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

- să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar;

- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme,

- să nu ia legătura, direct sau indirect, cu niciunul dintre ceilalți inculpați și martorii din cauză.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2)2 și alin. (3) din C. proc. pen.anterior.

S-a dispus efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 145/1 raportat la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen. anterior.

II). Prin sentința penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2319/1996, s-a dispus, în baza art. 176 lit. d) cu art. 13 C. pen. condamnarea inculpatului M. M., cu antecedente penale, la o pedeapsă de 22 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe timp de 10 ani după executarea pedepsei, precum și măsura interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 5 ani după executarea pedepsei (art. 112 lit. d) raportat la art. 116 C. pen. anterior).

În baza art. 334 C. proc. pen. anterior s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, după cum urmează:

- din art. 211 alin. (3) C. pen. anterior în art. 211 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare;

- din art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 176 lit. d) C. pen. anterior și art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, în art. 25, 20 C. pen. anterior raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior, pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an si 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) și art. 13 C. pen. anterior s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 22 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 25 ani închisoare, cu privare de libertate și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe durata de 10 ani după executarea pedepsei, precum și măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea, timp de 5 ani, după executarea pedepsei.

Prin aceeași sentință a fost condamnat inculpatul H.G. la pedeapsa de 25 ani închisoare, cu privare de libertate și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei, precum și măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 5 ani după executarea pedepsei, pentru infracțiunile prev. de art. 176 lit. d) raportat la art. 13 C. pen. anterior; art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior; art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior; art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 cu aplic, art. 13 C. pen. anterior.

Totodată, a fost condamnată inculpata R.E.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare cu privare de libertate, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei, precum și interzicerea drepturilor de a se afla în municipiul Oradea timp de 3 ani după executarea pedepsei, pentru infracțiunile prev. de art. 26 raportat la art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior, art. 74 lit. a), c și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior; art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior, art. 74 lit. a), c și art. 76 lit. d) C. pen. anterior; art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 cu art. 13 C. pen. anterior.

În baza art. 350 C. proc. pen. anterior, printre altele, a fost menținut inculpatul M.M. în stare de arest și, în baza art. 88 C. pen. anterior, s-a dedus durata arestului preventiv de la 12 ianuarie 1996 lăzi.

În baza art. 14 C. proc. pen. anterior și art. 998 C. civ. anterior au fost obligați inculpații, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri civile: 4.000.000 lei vechi în favoarea părții civile V.I.; câte 200.000 lei vechi, lunar, în favoarea minorilor N.I.A. și N.A.l., începând cu data de 31 octombrie 1995 până la majorat și 10.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale în favoarea părții civile G.E.

S-a constatat că partea vătămată V.T. nu a formulat pretenții civile în cauză.

În baza art. 118 lit. b), e) C. pen. anterior au fost confiscate două spray - uri paralizante.

În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. anterior s-au confiscat corpurile delicte enumerate în rechizitoriu și atașate prezentului dosar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, au fost trimiși în judecată inculpații M.M. și H. G. pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: omor deosebit de grav, faptă prevăzută și pedepsită de art. 176 lit. d) C. pen. anterior; tâlhărie urmată de moartea victimei, faptă prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (3) C. pen. anterior; deținere de substanțe toxice, faptă prevăzută și pedepsită de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 combinat cu art. 312 C. pen. anterior.

În ceea ce-l privește pe inculpatul M.M., acesta a mai fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 176 lit. d) C. pen. anterior, precum și complicitate la tentativă la tâlhărie, faptă prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior.

Referitor la inculpatul H. G., s-a reținut că a mai fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 176 lit. d) C. pen. anterior, precum și tentativă la tâlhărie, faptă prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior.

Prin același recnizitoriu a fost trimisă în judecată inculpata R.E.G., pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: nedenunțarea infracțiunii de omor deosebit de grav săvârșită de inculpații M.M. și H. G., faptă prevăzută și pedepsită de art. 262 C. pen. anterior, tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 176 lit. d) C. pen. anterior, tentativă la tâlhărie, faptă prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, deținere de substanțe toxice, faptă prevăzută și pedepsită de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. anterior.

S-a reținut, prin sentință, că, audiați de către instanță, inculpații Moldo veanu M. și H.G. au negat săvârșirea infracțiunii de omor, inculpatul H.G. recunoscând doar săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în sensul agresării părții vătămate V.T., iar inculpatul M.M. a negat săvârșirea oricărei fapte penale.

În ceea ce o privește pe inculpata R.E.G., s-a arătat că, pe parcursul cercetării judecătorești, inițial, aceasta a reiterat declarațiile date în faza de urmărire penală, prin care recunoștea că inculpații M.M. și H.G. l-au ucis pe taximetristul N.A., precum și participarea sa alături de inculpatul H.G. la tâlhărirea taximetristului V.T.

Din actele și lucrările dosarului, declarațiile inculpaților date în cursul urmăririi penale, cu precizările făcute în fața instanței, procesul verbal de cercetare la fața locului întocmit de organele de poliție, în ceea ce privește infracțiunea de omor, căreia i-a căzut victimă N.A., planșele foto, procesul verbal de reconstituire a modului de comitere a infracțiunii de omor, prin participarea inculpaților R.E. și M.M., expertizele efectuate privind cauza morții victimei, actele medico legale, procesul verbal de recunoaștere din grup de către partea vătămată V.T. a inculpatei R.E.G., ca fiind persoana de sex feminin care l-a tâlhărit, corpurile delicte existente la dosarul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:

Toți inculpații au recunoscut că, în noaptea în care a avut loc uciderea taximetristului N.A. precum și tâlhărirea unui alt taximetrist, respectiv partea vătămată V.T., se aflau în municipiul Oradea, sosiți cu mașina de la Râmnicu Vâlcea.

Astfel, potrivit declarațiilor date de către inculpați, în momentul în care s-au aflat în Oradea, erau într-o criză mare de bani, căutând să împrumute diferite sume de bani sau să gajeze bunuri pentru obținerea unor sume de bani, dar nereușind acest lucru, au plănuit să atace persoane despre care știau că posedă sume mai mari de bani, respectiv valutiști sau locatarii din hotel, în sensul că inculpata R.E.G. să-i ademenească iar ceilalți să folosească forța pentru a-i deposeda prin acte de violență de sumele de bani pe care le aveau asupra lor.

Cu planurile stabilite era la curent și inculpata R.E.G., care a acceptat chiar varianta uciderii unei persoane pentru procurarea unor sume de bani, iar inculpații M.M. și H.G. s-au înarmat corespunzător, în sensul că primul a luat un corp despicător-tăietor, probabil satâr sau levier, iar celălalt inculpat o măciucă, ambele obiecte idonee să producă moartea unei persoane în cazul în care s-ar fi aplicat lovituri în zone vitale.

În cele din urmă, a reținut instanța, s-a ajuns la rezoluția infracțională de a se ataca un taximetrist și, în consecință, toți trei inculpații au luat un taximetru condus de victima N.A., mașina urmând traseul indicat de către inculpatul M.M., care era singurul care cunoștea municipiul Oradea, deoarece fusese anterior în oraș, și i s-a indicat taximetristului să meargă până pe str.Făcliei din oraș, unde este un loc mai izolat și nu puteau fi văzuți în momentul în care îl atacau pe șofer.

Instanța de fond a mai reținut că inculpata R.E.G. s-a urcat în față, lângă taximetrist, iar ceilalți doi inculpați în spate și, în momentul în care au trecut de restaurantul "M.", șoferul a dorit să oprească, dar inculpatul M.M. i-a cerat să meargă mai departe deoarece nu cunoștea exact imobilul pe care-l căuta și, la un moment dat, ambii inculpați aflați în spate, l-au lovit pe șoferul N.A. în cap, respectiv inculpatul M.M. cu satârul, iar inculpatul H. G. cu o măciucă, inculpata R.E.G. sărind imediat din mașină în momentul în care a observat ceea ce se întâmplă.

În urma loviturilor aplicate de către inculpați s-a produs decesul victimei, iar pentru a-și ascunde fapta au scos victima de la volan și au pus-o în portbagaj, după care au căutat o străduță laterală unde să o abandoneze. în cele din urmă s-a găsit o străduță, s-a oprit mașina, rămânând stopurile și cupola aprinsă, l-au scos din portbagaj și l-au aruncat pentru un gard de beton, după care s-au reîntors la mașină, au căutat bani, iar pentru a nu fi depistați deoarece taximetristul avea stație radio, s-a rupt microfonul stației si s-a încercat să se fure mașina, dar acest lucru nu s-a realizat deoarece au fost pierdute cheile, acestea fiind găsite ulterior.

Prima instanță a mai reținut că, în tot acest timp, când inculpații au manevrat mașina și au aruncat-o peste gard pe victimă, inculpata R.E.G., stătea în imediata apropiere, de pază.

Microfonul de la mașina condusă de victimă, a fost găsit de către martorul R.F., iar apoi a fost vândut martorului T.C., după care a fost recuperat de către organele de poliție cu ocazia cercetărilor întreprinse în cauză, tocmai pe baza celor indicate de inculpata R.E.G. și, inițial, de inculpatul M.M.

În ceea ce privește corpurile contondente folosite la uciderea victimei, instanța de fond a reținut că acestea nu au putut fi găsite, iar din raportul de constatare medico-legală a reieșit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat dilacerării meningo-cerebrale, consecința unui traumatism cranio-cerebral deschis cu fractura boitei și baza craniului, depistându-se că leziunile au fost produse prin lovire cu un corp dur, pe o suprafață mică, respectiv cele de la nivelul regiunii occipitale, iar cele de la nivelul regiunii frontale parietale și temporară dreaptă, prin lovire cu un corp despicător-tăietor.

Prin sentință, s-a arătat că acțiunea de ucidere a victimei N.A. a avut drept motiv procurarea de bani, lucru care însă nu s-a realizat deoarece nu s-a găsit suma la care se sconta, iar pe de altă parte s-a luat din mașină doar microfonul, care ulterior a fost abandonat.

Toți inculpații s-au întors înspre zona hotelului D. și, cu această ocazie, inculpatul M.M. le-a reproșat că nu au făcut rost de bani ca să se întoarcă la Râmnicu Vâlcea și, în aceste condiții, i-a instigat pe ceilalți inculpați să atace din nou un taximetrist, deoarece el și-a făcut datoria.

Instanța de fond a mai reținut că inculpații H.G. și R.E.G. au luat un taximetru condus de către partea vătămată V.T., căruia i s-a indicat să meargă în zona Clubului D. deoarece cunoșteau zona din moment ce-l atacaseră pe N.A., iar taximetristul a dat curs cererii, îndreptându-se înspre restaurantul M. și Mănăstirea Sfintei Cruci. Negăsind un loc prielnic să-l atace, la un moment dat, pe o stradă laterală, inculpatul H.G. i-a cerut șoferului să oprească pentru a verifica dacă acolo este imobilul pe care-l căuta și, profitând de această situație, în timp ce partea vătămată căuta chei în portbagaj pentru a efectua o reparație la autoturism, cu intenția de a-l deposeda de bani, l-au atacat, în sensul că inculpata R.E.G., i-a pulverizat un spray paralizant în față, iar inculpatul H.G. i-a aplicat o lovitură cu măciuca în cap, dar șoferul a strigat după ajutor și a luat-o la rugă înspre restaurantul M., unde a anunțat persoanele prezente, în bar, despre ceea ce s-a întâmplat.

Potrivit actului medico-legal aflat la dosarul cauzei, partea vătămată V.T. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 9 zile îagrijiri medicale.

Deoarece, în zonă, au apărut mai multe mașini ale taximetriștilor care îi căutau pe autorii agresiunii, pentru a-și asigura scăparea, inculpații au intrat în albia Crișului Repede, unde au stat în apă aproximativ 40 minute, iar după retragerea mașinilor, au ajuns în incinta ștrandului municipal, unde i-au cerut martorului P.G. să deschidă poarta, deoarece s-au rătăcit și căutau Hotelul D.

Despre cele întâmplate în seara respectivă cu partea vătămată V.T., l-au înștiințat pe inculpatul M.M., după care s-au culcat toți în mașină, iar a doua zi au procurat suma de 30.000 lei vechi de la martorul P.F. care a reținut drept gaj o verighetă a inculpatului M.M. și s-au deplasat la Râmnicu Vâlcea, unde au ajuns la data de 1 noiembrie 1995.

Prima instanță de fond a reținut că, atât atacarea taximetristului N.A. cât și a taximetristului V.T., au avut loc în seara zilei de 31 octombrie 1995.

A mai arătat instanța că, după cele întâmplate, în cursul lunii decembrie 1995, inculpații M.M. și H. G. au revenit la Oradea și s-au întâlnit cu O.V., Ciucă Ilie și alții, iar cu acest prilej, între M.M. și H. G. s-a discutat în contradictoriu despre faptul că au mai fost în municipiul Oradea și au avut probleme cu un taximetrist, date care au fost furnizate de către martori, ulterior, organelor de poliție, care au demarat cercetările în ceea ce-i privește pe inculpați atât privind uciderea lui N.A., cât și tâlhărirea lui V.T.

Tribunalul Bihor a constatat că, inițial, în faza de urmărire penală, toți inculpații au negat că ar fi săvârșit vreo faptă penală în municipiul Oradea, dar apoi inculpata R.E.G. și, parțial, inculpatul M.M. au arătat că ei sunt cei care l-au ucis pe N.A., iar la tâlhărirea lui V.T. au participat R.E.G. și H. G.

Totodată, s-a precizat că, urmare perchezițiilor efectuate la domiciliul inculpaților după o lungă perioadă de timp de la săvârșirea faptelor, s-a trimis la organele competente analiza privind petele de sânge găsite în buzunarul interior al gecii de piele aparținând inculpatului M.M., dar nu s-a putut stabili de la ce grapă de sânge provine, iar în pantofii inculpatului H. G. s-au depistat urme de sânge care coincideau cu grupa sanguină aparținând victimei N.A.

Instanța de fond a considerat că, ambele explicații, oferite de către inculpați, cu privire la proveniența petelor de sânge, găsite pe îmbrăcăminte și încălțăminte, nu sunt plauzibile deoarece nu au indicat în mod exact persoana cu care au afirmat că s-ar fi bătut, iar prezența unor pete de sânge în pantofi și pe haina interioară nu se justifică decât în condițiile existenței unei mari cantități de sânge, care provenea din imediata apropiere și nicidecum în urma unei simple altercații constând în lovirea între mai multe persoane.

S-a reținut, prin sentință, că toți inculpații au revenit, pe parcursul cercetării judecătorești, asupra declarațiilor date la organele de urmărire penală, chiar în prezența apărătorilor aleși, învederând să s-au exercitat presiuni fizice și psihice asupra lor, care nu au putut fi dovedite, iar pe de altă parte, inculpații M.M. și R.E.G. au arătat că au fost drogați în arestul poliției și siliți, în acest context, să dea declarații care nu corespund realității.

Cu privire la acest aspect ridicat de către inculpați, instanța a arătat că a vizionat casetele audio-video în care aceștia nu apar că ar fi fost supuși unor atare presiuni, iar inculpatul M.M. a fost cel care a indicat în mod clar traseul urmat pentru uciderea lui N.A., fără a șovăi vreun moment, în timp ce reconstituirea cu inculpata R.E.G. a fost considerată ca apărând evident forțată, deoarece inculpata, pe timp de noapte, necunoscând orașul, nu putea să-și dea seama unde au fost atacați cei doi taximetriști, organele de poliție făcând exces zel, în sensul ca inculpata să indice exact locurile pe care nu le cunoștea.

S-a menționat că este de observat că ambele atacuri asupra taximetriștilor au avut loc în aceeași zonă, în imediata apropiere unul față de celălalt, ambele au avut același mobil, respectiv procurarea unor sume de bani, au fost atacate persoane care exercită aceeași profesie, respectiv taximetriști, și potrivit expertizelor medico-legale aflate la dosarul cauzei, există similitudine între leziunile produse victimei N.A. și cele produse părții vătămate V.T., în sensul că la ambele s-au folosit un corp contondent, respectiv măciucă, în plus, în ceea ce privește pe victima N.A., folosindu-se și un corp despicător-tăietor.

Cu privire la persoanele care l-au atacat, partea vătămată V.T. a făcut o recunoaștere din grup, indicând-o pe inculpata R.E.G. ca fiind persoana de sex feminin care l-a sprayat și l-a atacat, alături de un bărbat, astfel încât, a apreciat instanța de fond, cu privire la această faptă, în condițiile în care inculpații H. G. și R.E.G. au recunoscut-o, nu există nici un dubiu.

În ceea ce privește infracțiunea de omor, căreia i-a căzut victimă N.A., s-a reținut că s-a produs tot în noaptea respectivă, în aceeași zonă, s-a folosit un corp identic, s-au produs leziuni similare, mobilul a fost identic, respectiv procurarea de bani, astfel încât găsindu-se în pantofii inculpatului H. G., urme de sânge provenind de la victimă și pe geaca, în interior, a inculpatului M.M., tot urme de sânge, dar imposibil de a fi evaluate datorită spălării și, ținând cont de faptul că, la urmărirea penală, în condițiile legii, cu asistarea de către apărători, inculpații M.M. și R.E.G. au recunoscut fapta, instanța a considerat că aceștia sunt cei care au omorât-o pe victimă.

Instanța de fond a constatat că, fapta inculpatului M.M. de a aplica lovituri, în zone vitale ale corpului, victimei N.A. care, în cele din urmă, au contribuit la decesul acesteia, faptă săvârșită pentru procurarea de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută și pedepsită de art. 176 lit. d) cu art. 13 C. pen. anterior.

Fapta inculpatului de a deposeda pe victima N.A. de banii proveniți din încasări ca urmare a exercitării meseriei de taximetrist, s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, motiv pentru care s-a schimbat încadrarea juridică în condițiile art. 334 C. proc. pen. anterior, față de sesizarea instanței prin rechizitoriu.

Totodată, s-a considerat că fapta inculpatului M.M. de a cere celorlalți inculpați să atace un taximetrist în vederea procurării de bani, lucru care s-a și realizat în ceea ce privește pe partea vătămată V.T., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la tâlhărie, faptă prevăzută și pedepsită de art. 25 raportat la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) cu art. 13 C. pen. anterior, motiv pentru care s-a schimbat încadrarea juridică dată prin rechizitoriu în infracțiunile prevăzute de art. 26 rap. la art. 20 coroborat cu art. 176 lit. d) C. pen. anterior și art. 26 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior.

La individualizarea pedepselor aplicate instanța a avut în vedere persoana inculpatului M.M., fără antecedente penale, modul și mijloacele de săvârșire a faptelor, pericolul social al acestora, gradul lui de participare, criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, precum și atitudinea inculpatului atât pe parcursul urmăririi penale cât și pe parcursul cercetării judecătorești.

În ceea ce privește latura civilă a procesului penal, în temeiul art. 14 C. proc. pen. anterior și art. 998 C. civ. anterior, instanța a obligat, în solidar, pe inculpați la plata sumei de 4.000.000 lei vechi daune în favoarea părții civile V.I. constând în cheltuieli de înmormântare a victimei N.A., sumă apreciată pe deplin rezonabilă și corespunzătoare cheltuielilor ocazionate la asemenea manifestări, făcându-se trimitere, în probațiune, la actele depuse la dosar de către această parte civilă.

De asemenea, în temeiurile aceluiași text de lege, inculpații au fost obligați în solidar la plata a câte 200.000 lei vechi rentă lunară în favoarea minorilor N.I.A. și N.A.J., începând cu data de 31 octombrie 1995 până la majorat, stabilindu-se o sumă minimă, deoarece mama minorilor nu a prezentat date din care să rezulte venitul victimei și cât contribuia la întreținerea minorilor, în condițiile în care erau separați.

Conform art. 14 C. proc. pen. anterior și art. 998 C. civ. anterior, instanța a obligat pe inculpați, în solidar, la plata a 10.000.000 lei vechi daune morale în favoarea părții civile G.E., mama victimei N.A., persoană cu handicap, rămasă singură la bătrânețe, apreciindu-se că i se cuvin aceste sume de bani, ca urmare a pierderii singurului său sprijin.

În ceea ce privește pe partea vătămată V.T., instanța a constatat că nu a formulat pretenții civile în cauză.

În baza art. 118 lit. b), e C. pen. anterior au fost confiscate de instanță două sprayuri paralizante, corp delict la dosar, iar în temeiul art. 118 lit. b) C. pen. anterior corpurile delicte enumerate în rechizitoriu.

III). Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații M.M., H.G. și R.E.G.

IV). Prin Decizia penală nr. 92/A/1999 din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2211/1999, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior s-au admis apelurilor penale declarate de inculpații M.M., H. G. și R.E.G. împotriva sentinței penale nr. 134 din 08 iunie 1998 pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost desființată, în sensul că:

S-a dispus, printre altele, descontopirea pedepsei rezultante aplicate inculpatului apelant M.M., de 25 ani închisoare în pedepsele componente și s-a înlăturat sporul aplicat acestuia.

În baza art. 2 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior s-a dispus achitarea inculpatului M.M. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 176 lit. d) cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior, art. 211 alin. (1) cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior și art. 25, 20 raportat la art. 211 alin. (1) cu referire la art. 13 C. pen. anterior.

Au fost înlăturate pentru inculpatul apelant M.M. prevederile art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen. anterior și pedepsele complementare prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior.

În baza art. 350 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. anterior s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului apelant M.M., constatând că pedepsele aplicate au fost executate, în situația în care nu este arestat preventiv sau condamnat definitiv în altă cauză.

A fost respinsă cererea de despăgubiri civile formulată de părțile civile V.I., N.I.A. și N.A.J.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, care nu contraveneau deciziei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că, la pct. l din actul de sesizare a instanței, s-a reținut că inculpatul M.M. a lucrat în municipiul Râmnicu Vâlcea, la o unitate militară, apoi s-a mutat la Sfântu Gheorghe, județul Covasna, fiind trecut în rezervă, la cerere, iar aici l-a cunoscut pe inculpatul H.G., fost polițist. Ulterior, au cunoscut-o, la Râmnicu Vâlcea, pe inculpata R.E.G., iar pe data de 30 octombrie 1995 s-au hotărât să se deplaseze la Oradea, unde inculpatul M.M. avea mai mulți cunoscuți, "pentru a face rost de bani".

Întrucât inculpatul M.M. nu poseda permis de conducere, mașina lui a fost condusă de către inculpatul H.G. și au plecat din municipiul Râmnicu Vâlcea în jurul orelor 21.00, ajungând la Oradea, în data de 31 octombrie 1995, dimineața devreme, și s-au deplasat pe str. F., pentru a găsi un loc unde să se odihnească. Nu le-a convenit zona, astfel că s-au deplasat spre Borș și au parcat mașina în apropiere de o întreprindere, fără să poată preciza denumirea, unde au dormit câteva ore, iar după ce s-au trezit s-au deplasat din nou pe str. F., parcând mașina într-un loc viran, iar ei au coborât pe malul râului Crișul Repede, unde s-au spălat.

Curtea de apel a mai precizat că, s-a mai reținut în actul de sesizare, la pctl, că inculpații au discutat apoi în ce direcție să meargă pentru a face rost de bani și s-au deplasat la Băile Felix, în piața din Rogerius, la Vama Borș, în gara Oradea, căutând persoane care se ocupă cu schimbul valutar, pe care urma să le atragă în locuri dosnice, unde să le atace și să le deposedeze de bani.

Au intrat în vorbă cu unele femei și s-au înțeles să se întâlnească mai târziu, pentru a le vinde valută, cu toate că inculpații nu aveau așa ceva, iar în final nu au reușit să atace nicio persoană de la care să ia bani.

S-a mai arătat că, potrivit rechizitoriului, inculpatul M.M., mtâlnindu-se cu un bărbat mai solid, care dispunea de valută, a fost de părere că nu este bine să-1 atace, iar în legătură cu femeile cu care intraseră în discuție inculpații H.G. și R.E.G. au fost de părere că acestea lucrează sub acoperirea unor bărbați, astfel că nici acestea nu era bine să fie atacate.

Intorcându-se la mașină, inculpatul M.M. și-a exprimat de mai multe ori regretul că nu dispune de un pistol cu amortizor, cu care ar fi reușit, după atragerea unor "valutiști" în locuri dosnice sau la scara unui bloc, să-i lichideze și să le ia banii, inculpatul având în mașină un pistol, cumpărat la Râmnicu Vâlcea, pe care îl poseda ilegal, iar în Oradea s-a întâlnit cu un cetățean pakistanez, cu numele de Z.H. cu care era înțeles să-i procure un pistol cu amortizor, însă acesta nu a reușit, inculpatul M.M. mtâlnindu-se și cu un cunoscut pe nume O.V., de la care a cerut bani, cu titlu de împrumut, dar că nu a primit. S-a pus problema ca inculpata R.E.G. să-și vândă haina de blană, pe care o avea la ea, iar din banii obținuți să-și cumpere un pistol cu amortizor și să le rămână și de cheltuială, însă aceasta nu a fost de acord.

Instanța de apel a menționat că, tot prin actul de sesizare al instanței, la pct. l, s-a mai reține că, întrucât, în cursul zilei, inculpații nu au putut face rost de bani, s-a pus problema atacării unor taximetriști, astfel că, în jurul orelor 21,30 - 22,00, s-au deplasat cu mașina în apropiere de hotelul "D." și au parcat-o pe o stradă opusă, între timp apărând ceva discuții contradictorii între inculpații R.E.G. și M.M., căruia i se reproșa că este șovăitor și că nu mai vrea să acționeze pentru a face rost de bani, astfel că s-au hotărât să meargă toți trei pentru atacarea unui taximetrist.

Inculpata R.E.G. s-a îmbrăcat cu geaca din piele a inculpatului M.M., și-a luat cu ea un spray din mașină, inculpatul H.G. s-a echipat cu o pelerină tip "milit. a)r, luând cu el o măciucă și un spray, iar inculpatul M.M. a luat "ceva" din portbagaj și s-au deplasat toți trei pe bulevardul M. Au circulat pe trotuarul din partea dreaptă îndreptându-se spre magazinul "C.", au traversat bulevardul și ajungând în fața Spitalului de boli contagioase au așteptat sosirea unui taxi.

Inculpatul M.M. a oprit o mașină și s-au urcat toți trei, și anume: în față, lângă șofer a stat inculpata R.E.G., în spatele ei a stat inculpatul H.G., iar în spatele șoferului s-a așezat inculpatul M.M..

Fiind întrebați de către șofer unde doresc să ajungă, inculpatul M.M., care era singurul care cunoștea orașul i-a indicat traseul următor: hotelul D., Complexul D. și str. F., precizând că ei nu sunt de aici și au ceva cunoștințe în zona respectivă, dar nu cunosc adresa exactă, insă știu casa care este cu mansardă sau cu etaj și puțin retrasă de la sosea.

După ce au trecut de restaurantul „M.", șoferul a dorit să oprească, însă inculpatul M.M. i-a cerut să mai meargă puțin, apoi poate opri.

Totodată, a arătat Curtea de apel, s-a reținut în actul de sesizare al instanței, la pctl, că în acel momentul inculpatul M.M. l-a lovit pe șofer în cap, cu un'satâr, după care l-a lovit și inculpatul H.G., tot în cap, cu măciuca pe care a avut-o la el, iar inculpata R.E.G. a coborât din mașină, văzând această scenă și, după părerea ei, șoferul a decedat imediat. L-au scos pe urmă din mașină, prin ușa din dreapta și l-au pus în portbagaj, după care au căutat o străduță laterală, unde să-l abandoneze. Cei doi inculpați s-au urcat în mașină și au găsit o străduță laterală pe care au intrat circa 40 m, după care au oprit mașina, rămânând stopurile și cupola aprinse, apoi l-au scos din portbagaj și au coborât cu el cea 20 m, după care l-au aruncat peste bordura unui gard din beton. S-au reîntors la mașină, au închis portbagajul, apoi au intrat în mașină căutând ceva, iar inculpatul H.G. a smuls microfonul stației pentru a împiedica transmiterea vreunui mesaj și probabil au vrut să fure mașina, dar nu au găsit cheile, acestea fiind căzute pe traseul dintre mașină și locul unde l-au abandonat pe șoferul mort, cheile fiind găsite a doua zi. Au revenit pe str. F., unde s-au reîntâlnit cu inculpata R.E.G. și după ce au parcurs o porțiune mică de drum, au coborât pe malul apei să se spele, iar inculpatul H.G. a aruncat microfonul pe care îl avea la el de la stația mașinii. Acest microfon a fost găsit ulterior de către pescarul R.F., pe care l-a dat vânzătorului T.C., de la unitatea "F.", pentru o sticlă de bere, fiind recuperat apoi de către organele de poliție.

S-a mai reținut, prin rechizitoriu, că inculpatul M.M. a declarat că a aruncat satârul cu care L-a lovit pe șofer undeva, în apropiere de Mănăstirea "Sfintei Cruci", fără a putea preciza locul respectiv.

S-au îndreptat apoi, toți trei inculpații, spre mașina lor, iar inculpatul M.M. le-a spus celorlalți doi inculpați că el a făcut o demonstrație de forță și acum este rândul lor să demonstreze ce pot.

În continuare, a arătat instanța de apel, în actul de sesizare al instanței, la pctl, se descriu leziunile suferite de către victimă, conform actului de constatare medico - legală întocmit de către Laboratorul medico - legal al județului Bihor.

Curtea de apel a arătat că, prin sentința apelată, instanța de fond, în legătură cu fapta descrisă la pct. l din actul de sesizare al instanței, cu toate că inculpații apelanți, prin interogatoriile luate au revenit asupra declarațiilor date în cursul urmăririi penale și, în special, inculpații M.M. și R.E.G., care inițial au recunoscut faptele, arătând pe larg ceea ce au făcut de la sosirea în municipiul Oradea, a preluat întrutotul starea de fapt de la acest punct din rechizitoriu.

Datorită poziției pe care inculpații apelanți au avut-o în cursul urmăririi penale și, în special în faza cercetării judecătorești în fața instanței de fond, a memoriilor pe care aceștia le-au făcut, a publicării de către inculpatul apelant M.M. a unor memorii prin presa locală, instanța de apel, în ședința publică din 29 octombrie 1998, potrivit dispozițiilor art. 381 C. proc. pen. anterior a considerat necesară continuarea cercetării judecătorești, a dispus amânarea cauzei pentru termenul stabilit, a încuviințat cererile de probațiune formulate de către cei trei inculpați apelanți cu privire la audierea unor martori și a părții vătămate V.T., parte vătămată în legătură cu fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.

Curtea de apel a arătat că, din declarația martorului Ș.L., de la filele 50-51 din dosarul instanței, au rezultat condițiile în care acesta a luat la cunoștință pentru ce este arestat preventiv și condamnat inculpatul M.M. și inculpatul H.G. și împrejurările care le-a adus la cunoștință acestora în legătură cu victima N.A., zis "A.", despre care se susține în actul de sesizare că a fost omorât în scop de jaf de către inculpații apelanți. A reținut instanța de apel că, mai rezultă din declarația acestui martor că a aflat că victima avea datorii la unele persoane din lumea interlopă din Oradea, că fratele acestuia i-a comunicat că a fost nevoit să-și părăsească locuința și să-și vândă unele instrumente de pescuit pentru a face față restituirii datoriilor respective.

S-a precizat că, tot la cererea inculpaților apelanți, cu ocazia continuării cercetării judecătorești, s-a dispus audierea părții vătămate V., T., parte vătămată la infracțiunea descrisă la pct. 2 din actul de sesizare al instanței. Din declarația acestuia, aflată la filele 86-88, instanța de apel a reținut că, pe lângă profesia pe care o exercita, după orele de serviciu, partea vătămată desfășura activitate ca și taximetrist la firma "T.F." cu mașina proprietate personală, de culoare verde. A mai arătat acesta că în data de 31 octombrie 1995, în jurul orelor 23,00, în timp ce își exercita profesia de taximetrist și era în mișcare, dinspre magazinul "G." înspre podul D. din Oradea a fost oprit de două persoane, respectiv de o femeie și un bărbat, în persoana cărora i-a recunoscut pe inculpații H.G. și R.E.G. Că, în față, în partea dreaptă s-a urcat inculpata, iar pe scaunul din stânga, deci în spatele său, a urcat inculpatul apelant H.G. Tot din declarația dată de această parte vătămată reiese că din discuțiile purtate cu aceștia si-a dat seama că nu cunoșteau bine orașul, că i-au explicat zona unde trebuia să plece și că, în aceste condiții, s-a deplasat pe str. F. din Oradea, unde i s-a comunicat că ei caută o casă și niște prieteni, care stau în partea respectivă. Mai rezultă că a trecut pe lângă localul "M." și cei doi i-au cerut să intre pe o stradă laterală, situată pe partea stângă a străzii principale pe care s-a deplasat inițial. Că a comunicat acestora că refuză să intre pe strada respectivă, după care a mers cu mașina în spate, condiții în care motorul s-a oprit și, în timp ce încerca să repare defecțiunea, a fost atacat de către cei doi inculpați, în sensul că inculpatul H. G. l-a lovit cu un corp contondent în cap și inculpata R.E.G., la locul în care s-a oprit mașina, l-a sprayat cu un spray pe care aceasta îl avea asupra ei. Cu toate acestea a reușit să fugă de la locul în care s-a oprit mașina, iar lucrurile s-au derulat, în continuare, așa după cum a arătat și prin declarația dată în fața organelor de urmărire penală.

Prima instanță de control judiciar a reținut că, potrivit declarației date, partea vătămată V.T., în seara respectivă, nu s-a întâlnit cu apelantul inculpat M.M., că în timp ce se deplasa, la cererea inculpaților, pe str. F., nu a văzut un alt autoturism cu însemne de taxi, s-a întâlnit cu un autobuz care circula dinspre "Podgoria" înspre oraș, că, în momentul în care circula cu cei doi inculpați, pe str. F., cel care vorbea era inculpatul H.G., inculpata R.E.G. nu a discutat nimic și i se părea că aceasta era crispată în raport cu discuțiile purtate de inculpat.

Din declarația acestuia, instanța de apel a considerat că nu se poate desprinde împrejurarea că îmbrăcămintea inculpaților prezenta diferite urme care ar fi putut atrage atenția în mod deosebit. în altă ordine de idei, s-a arătat, prin decizie, că declarația părții vătămate V.T. este aproape identică cu declarația dată de către aceasta, atât cu mână proprie cât și consemnată de către organele de urmărire penală, în legătură cu împrejurările în care a luat în mașina cu care lucra, pe cei doi inculpați și în legătură cu condițiile și împrejurările în care s-au desfășurat, în timp, cele descrise de către el.

Totodată, instanța de apel a reținut că, în ședința publică din 26 martie 1999, la întrebările instanței, partea civilă intimată V.I., împuternicitul mamei victimei N.A., a arătat că lucrează în industria lemnului, că victima era vărul său, că avea cunoștință că victima a divorțat de soție și că locuia în Oradea. Nu poate să precizeze dacă între victimă și soția acestuia au avut loc discuții, certuri sau alt gen de probleme. A mai arătat acesta că victima a cerut un împrumut la C.A.R., dar nu știe dacă legat de acest împrumut a avut ceva discuții sau conflicte.

Că, după ce a fost omorât, s-a prezentat la mama acestuia, care este diabetică și nu intra în contact cu nimeni fără știrea lui, o persoană care a spus că-i datora bani lui N.A., respectiv victimei, dar că mama victimei, fiind singură acasă, nu a deschis ușa. De asemenea, a mai arătat că victima locuia, cu chirie, într-un apartament cu trei camere din care s-a mutat, că victima era cel care întreținea întreaga familie, atât pe soție cât și pe tatăl ei și pe mama acesteia. Arată că, deși se poate susține despre victimă că era dezordonat, acesta își purta toate actele, respectiv buletinul de identitate, contracte etc, într-o mapă din P.V.C.

Cunoaște, de asemenea, că victima purta întotdeauna cu el acea mapă, chiar și când cobora din mașină. Că, buletinul de identitate al victimei i-a fost restituit de către organele de poliție, la 2 -3 zile după decesul acesteia, filele fiind desfăcute, și că i s-a comunicat că le-au găsit în starea în care i le-au predat la locul și în ziua săvârșirii faptei. Mai arată acesta că el consideră că s-a făcut de către organele de poliție o verificare superficială a actului de identitate, întrucât, după cum cunoaște dosarul, nicăieri nu se face referire la această probă.

Că, deși pe buletin nu erau urme de sânge ar fi putut fi folosit pentru prelevarea de amprente, că el cunoaște în mod concret, fiind prezent la întâlnirea taximetriștilor de la Clubul "C.", că victima a fost văzută ultima dată la orele 22,00, la semaforul dintre podul "D." și B-dul M., în direcția de mers înspre Gara Centrală, iar taximetristul care l-a văzut ultima dată nu a putut preciza dacă era singur sau avea clienți, neobservând acest lucru, întrucât el a prins culoarea roșie la semafor și a fost obligat să oprească, pe când victima a trecut prin intersecție.

S-a precizat că partea civilă intimată a mai făcut unele referiri în legătură cu situația mașinii victimei după ce a fost preluată de către un alt conducător auto.

Curtea de apel a menționat că, tot la cererea inculpaților apelanți s-a procedat la audierea martorilor T.G., V.C., audiați și în fața organelor de urmărire penală, organe în fața cărora aceștia au arătat că, în timp ce se aflau în arestul poliției, au aflat despre fapta săvârșită de către inculpați, că inculpatul M.M. ar fi recunoscut în fața martorului T.G. împrejurările în care a comis fapta, și că între inculpatul M.M. și H. G., în timp ce se deplasau cu mașina dinspre Sfântu Gheorghe la Oradea, mașină condusă de către martorul G.C., la intrarea în municipiul Oradea, aceștia au purtat unele discuții, în contradictoriu, în legătură cu problema unor taximetristi.

Acești martori, a reținut curtea de apel, prin declarațiile date în fața instanței de apel au revenit asupra declarațiilor din faza de urmărire penală, arătând condițiile în care au dat acele declarații, dând totodată explicații în legătură cu acel microfon al stației de la autoturismul victimei, despre care se arată că inculpatul apelant H.G. l-a smuls de la stație și l-a aruncat în apa Crișului Repede și despre care au fost obligați să arate în declarațiile lor, la cererea și insistențele organelor de urmărire penală.

S-a arătat că, audierea martorului M.G., în fața instanței de apel, s-a făcut la cererea reprezentantului parchetului, martorul asistând la reconstituirea și înregistrarea pe casetă video a acestei reconstituiri, făcută la intervale de timp, inițial, cu inculpata R.E.G. și, ulterior, cu inculpatul M.M.. Din conținutul declarației acestui martor, dată în fața instanței de apel, curtea de apel a considerat că se poate trage lesne concluzia împrejurărilor în care acesta a ajuns să fie martor asistent, a nesiguranței răspunsurilor date la întrebările puse de - către instanță, în legătură cu susținerile inculpaților apelanți.

Instanța de apel a arătat că a vizionat, în prezența reprezentantului parchetului, a inculpaților apelanți și a apărătorilor acestora, cele două casete video în legătură cu reconstituirea făcută de către organele de urmărire penală, cu privire la inculpata R.E.G. și inculpatul M.M.

Sub acest aspect, s-a precizat că apare discutabilă poziția organelor de urmărire penală și a parchetului, în sensul că nu l-au dus la reconstituire și pe inculpatul H.G. care, pe tot cursul urmăririi penale și a procesului, în fața instanței, nu a recunoscut săvârșirea faptei de la pctl din rechizitoriu, deși se impunea aceasta, cu atât mai mult cu cât acesta a fost trimis în judecată și pentru această faptă.

Prima instanță de control judiciar a reținut că, este adevărat că inculpata R.E.G., prin declarațiile date în fața organelor de urmărire penală și a instanței de fond, cu ocazia cercetării judecătorești, a prezentat mai multe variante cu privire la săvârșirea faptei descrise la pctl din rechizitoriu, a făcut descrierea obiectelor folosite de către ceilalți doi inculpați la agresarea victimei N.A., arătând că erau corpuri tăietoare-despicătoare, că era o măciucă, și făcând alte descrieri a acestor obiecte, că a rămas la locul unde inițial victima a fost omorâtă în mașină de către ceilalți doi inculpați, că a coborât din mașină, că victima a fost scoasă din mașină și lovită în continuare de către ceilalți doi inculpați, dar s-a considerat că acestea nu corespund realității, cu atât mai mult cu cât, prin apărarea formulată și xerocopiile depuse după pontajul de la locul său de muncă, din localitatea Râmnicu Vâlcea, aceasta a încercat să demonstreze că, în data respectivă, ea nu se găsea în Oradea, deși a recunoscut săvârșirea celei de a doua infracțiuni pentru care a fost trimisă în judecată.

S-a reținut că din raportul de constatare medico-legală privind pe victima N.A., a rezultat că moartea acestuia a fost violentă, ea s-a datorat dilacerării meningo-cerebrale, consecință a unui traumatism cranio-cerebral deschis cu fractura boitei și bazei craniului. Că, leziunile au putut fi produse după cum urmează: cele de la nivelul regiunii occipitale prin lovire cu un corp dur cu suprafață mică, iar cele de la nivelul regiunii frontale, parietale și temporală dreaptă prin lovire cu un corp tăietor-despicător; că cele două suprafețe cu care s-au produs leziunile pot fi componente ale aceluiași corp dur; că direcția de aplicare a loviturilor a fost dinapoi-înainte pentru leziunile situate pe regiunea occipitală, victima fiind situată înaintea agresorului și cu spatele la acesta. Pentru leziunile situate fronto-parieto-temporal dreapta direcția de aplicare a loviturilor a fost în plan frontal, de la dreapta spre stânga. Leziunile situate pe regiunile frontală și parietală stânga au fost produse pe o direcție oblică, dinapoi-înainte și de la stânga la dreapta. Că, între leziunile produse și moartea victimei există un raport de cauzalitate direct și necondiționat și că moartea victimei poate data din seara zilei de 31 octombrie 1995.

Curtea de apel a apreciat că starea de fapt reținută în actul de sesizare a instanței cu privire la pct. l, precum și de către instanța de fond, în considerentele sentinței, sunt în totală contradicție cu concluziile raportului de constatare medico-legală privind moartea victimei N.A., cu modul de producere a leziunilor letale, cu atât mai mult cu cât, în actul de sesizare a instanței și în considerentele sentinței s-a reținut că, după aplicarea loviturilor care au produs moartea victimei, inculpații M.M. și H. G. l-au scos pe acesta din mașină pe portiera din partea dreaptă față, l-au pus în portbagaj, după care s-au deplasat cu mașina la o distanță de circa 40 m de locul unde mașina a fost oprită, l-au scos din portbagaj, s-au deplasat din acest din urmă loc pe o distanță de circa 20 m, unde l-au aruncat peste bordura unui gard din beton.

Din concluziile raportului medico-legal privind moartea victimei N.A., avizat favorabil de către Comisia Medico-Legală din cadrul Laboratorului Exterior Cluj Napoca, a rezultat că prin aplicarea loviturilor respective victimei, cu acele corpuri contondente, în zona vitală a capului, s-a produs o hemoragie puternică și este de neînchipuit că, prin așezarea unuia dintre cei doi inculpați apelanți pe scaunul față-stânga a autoturismului, a conducerii autoturismului până la locul unde au oprit, au scos victima din portbagaj și s-au deplasat cu ea la o distanță de încă 20 m, să nu se fi imprimat îmbrăcămintea inculpaților cu sânge, care să nu fi avut posibilitatea a fi înlăturat în seara respectivă, de așa natură încât partea vătămată V.T., atunci când L-a luat în autoturismul cu care exercita profesia de taximetrist pe inculpatul H. G. să nu fi putut observa acestea, cu atât mai mult cu cât, din actul de sesizare a instanței, cu privire la această faptă, și din considerentele sentinței apelate, a rezultat că acest inculpat și inculpata R.E.G., după săvârșirea faptei și condițiile în care a încercat să înlăture urmele acestei fapte de pe îmbrăcămintea lor, când au ajuns la mașina cu care s-au deplasat în municipiul Oradea, parcată în apropierea Hotelului D., nu au procedat la schimbarea ținutei.

Instanța de apel a mai reținut că, din actele și lucrările de la dosar, în special cele aflate în dosarul de urmărire penală, a rezultat că, după descoperirea autoturismului victimei N.A., de pe părțile componente ale acestuia, s-au ridicat amprente care nu au fost valorificate de către organele de urmărire penală și, chiar dacă au fost valorificate, nu rezultă că acestea provin de la inculpați, ci dimpotrivă, de la victima N.A.

În altă ordine de idei, a reținut instanța de apel, după cum rezultă din actele și lucrările din dosarul de urmărire penală, la fața locului s-au descoperit urme de încălțăminte, conform planșelor fotografice de la dosar, dar cu toate acestea, organele de urmărire penală nu au valorificat aceste urme și nici nu au stabilit dacă acestea provin de la încălțămintea unuia dintre cei trei inculpați, cu atât mai mult cu cât inculpatul H.G., la data respectivă, era încălțat cu adidași.

Față de cele analizate mai sus, curtea de apel a considerat că se pune întrebarea dacă în intervalul de timp scurs de la ora la care partea vătămată V.T. i-a luat în mașină pe inculpații apelanți H.G. și R.E.G., respectiv ora 23.00, conform declarației dată în fața instanței de apel, sau ora 23.15, conform declarațiilor date în faza de urmărire penală, și ora la care se susține categoric, în actul de sesizare a instanței, cu privire la pctl din rechizitoriu, și în considerentele sentinței, respectiv orele 22.00, era posibil ca cei trei inculpați apelanți să fi comis această faptă, după care, neputând să se reîntoarcă în oraș cu mașina victimei, au revenit pe jos, în locul în care și-au parcat autoturismul propriu și din nou, cei doi inculpați, H.G. și R.E.G., să se deplaseze cu un alt taxi, în același loc și să încerce să comită o faptă identică cu cea descrisă la pct. l din actul de sesizare a instanței și reținută în considerentele sentinței apelate.

Este adevărat că, în faza de urmărire penală, s-au prelevat unele urme de sânge de pe adidașii inculpatului H.G. și de pe buzunarul interior al gecii cu care era îmbrăcat inculpatul M.M., dar, a constatat instanța de apel, din expertizele efectuate în cauză nu s-a stabilit că acestea ar proveni de la victima N.A.

De asemenea, a considerat curtea de apel, nici rapoartele de constatare tehnico-științifice asupra comportamentului simulat al inculpaților nu pot să stabilească participarea acestora la comiterea infracțiunii reținută în sarcina lor la pct. 1 din rechizitoriu.

Potrivit ar.66 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul nu este obligat să-și probeze nevinovăția. Potrivit prezumției de nevinovăție, până la dovedirea situației contrare de către organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată, inculpatul este presupus ca nevinovat și nu are obligația să-și dovedească nevinovăția. Această prezumție are caracter procesual, așa încât și atunci când sunt indicii sau chiar probe de vinovăție, inculpatul continuă să beneficieze de ea.

Din probele administrate în cauză și analizate mai sus, cu privire la fapta de la pctl din rechizitoriu, instanța de apel a considerat că este a se reține că nu se poate susține vinovăția inculpaților apelanți în legătură cu această faptă. în faza cercetării judecătorești, în fața instanței de fond, martorii audiați în cauză, și ale căror declarații se găsesc la dosar, s-au referit mai mult la fapta de la pct. 2 din rechizitoriu sau la modul și împrejurările în care organele de urmărire penală au ajuns în posesia microfonului de la stația autoturismului pe care victima N.A. lucra ca și taximetrist. Din declarațiile altor martori, audiați în aceeași fază a cercetării judecătorești, a instanței de fond, rezultă împrejurările în care inculpații H.G. și R.E.G. au solicitat relații cu privire la modul în are pot să ajungă la Hotelul D.

Potrivit ar.69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.

În speță, a arătat instanța de apel, se poate pune problema declarațiilor date de către inculpata apelantă R.E.G. cu privire la împrejurările și condițiile în care inculpații apelanți au comis fapta de la pctl din rechizitoriu și de lapctl din considerentele sentinței apelate. S-a apreciat de curtea de apel că aceste declarații ale inculpatei apelante nu se coroborează cu niciuna din probele administrate în cauză, nici cu cele din fața organelor de urmărire penală, cu atât mai mult cu cât martorii audiați în această fază au revenit asupra declarațiilor date, nici cu probele din cursul cercetării judecătorești și nici cu probele administrate în fața instanței de apel, cu ocazia cercetării judecătorești. Mai mult, s-a arătat că însăși această inculpată apelantă a revenit asupra declarațiilor respective.

Astfel fiind, și față de cele de mai sus, cu privire la fapta descrisă la pctl din rechizitoriu și reținută la pct. 1 din sentința apelată, în urma descontopirii pedepselor rezultante, s-a considerat, printre altele, că se impune achitarea apelantului inculpat M.M. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută și pedepsită de art. 176 lit. d) cu referire la art. 13 C. pen. anterior și art. 211 alin. (1) cu referire la art. 13 C. pen. anterior.

Prin actul de sesizare a instanței, a precizat instanța de apel, inculpatul apelant M.M. a fost trimis în judecată și pentru săvârșirea infracțiunii descrise la pct. 2 din rechizitoriu, față de care instanța de fond a schimbat încadrarea juridică în instigare la tentativă la infracțiunea de tâlhărie prevăzută și pedepsită de art. 25 raportat la art. 211 alin. (1) cu referire la art. 13 C. pen. anterior.

Din actele și lucrările de la dosar, și anume declarațiile inculpaților H.G. și R.E.G., curtea de apel a reținut că aceștia sunt cei care au săvârșit fapta de la pct. 2 din rechizitoriu, că nu au comunicat nimic inculpatului apelant M.M., că acesta nu i-a determinat și nici instigat în vreun mod pentru comiterea acestei infracțiuni.

S-a considerat că, din niciuna din probele administrate în cauză nu rezultă participarea inculpatului apelant M.M. la săvârșirea faptei de la pct. 2 din actul de sesizare a instanței și de la pct. 2 din sentința apelată, cu atât mai mult cu cât partea vătămată V.T. a arătat că în seara respectivă el i-a transportat cu mașina doar pe inculpații apelanți H. G. si R.E.G. și că el nu s-a întâlnit și nici nu a aflat despre inculpatul apelant M.M.

Prin decizia din apel s-a apreciat că apare justificată reținerea vinovăției inculpaților apelanți cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 alin. (1) C. pen., vinovăție desprinsă din probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești.

S-a reținut și că pedeapsa aplicată celor trei inculpați apelanți pentru săvârșirea acestei infracțiuni a fost just individualizată și cu respectarea tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

De asemenea, s-a reținut că, față de declarațiile inculpaților apelanți H. G. și R.E.G., în mod justificat instanța de fond a reținut vinovăția acestora pentru săvârșirea faptelor descrise la pct. 2 din actul de sesizare a instanței și la pct. 2 din sentința apelată, a căror încadrare juridică, s-a considerat ca fiind legală, în urma schimbării încadrării juridice dispusă de către instanța de fond, în condițiile art. 334 C. proc. pen.

Instanța de apel a apreciat pedepsele aplicate celor doi inculpați apelanți pentru fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriu și din considerentele sentinței apelate, ca fiind just individualizate și cu respectarea tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

V). Împotriva Deciziei penale nr. 92/A/1999 din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curte de Apel Oradea.

Prin motivele de recurs scrise a fost invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.anterior, criticându-se, printre altele, soluția de achitare a inculpatului M.M., dispusă de curtea de apel, pentru infracțiunile prev. de art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior; art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior și art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior.

În conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 12 lit. d) C. proc. pen.anterior s-a solicitat, în privința acestui inculpat, admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și menținerea sentinței penale.

VI). Prin Decizia penală nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1056/2000, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 92/A/1999 din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, privind pe inculpații M.M., H. G. și R.E.G.

S-a casat decizia atacată numai cu privire la dispoziția de achitare a inculpaților M.M., H. G. și R.E.G..

Au fost menținute dispozițiile sentinței penale nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor cu privire la condamnarea inculpaților și la pedepsele aplicate.

S-a dedus, printre altele, din pedeapsă, perioada arestării preventive, pentru inculpatul M.M., de la 12 ianuarie 1996 până la data punerii în libertate a acestuia.

VII). Prin Decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 5251/3/2011, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.anterior, s-a admis recursul declarat de contestatorul M.M. împotriva sentinței nr. 39 din 21 ianuarie a Tribunaluluii București, s-a casat în totalit. a)te sentința recuretă și, în fond, rejudecând, în temeiul art. 461 C. proc. pen.anterior și art. 7 din C.E.D.O. a fost admisă contestația la executare formulată de petentul condamnat M.M., s-a redus pedeapsa principală rezutantă de 22 ani închisoare la pedeapsa de 20 de ani închisoare, ca urmare a reducerii de la 22 ani închisoare la pedeapsa de 20 ani închisoare a pedepsei principale aplicate pentru infracțiunea prev. de art. 174 - 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior, și s-a menținut sporul de 3 ani închisoare, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de executat de 23 de ani închisoare.

VIII). În rejudecarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind pe inculpatul M.M., s-a dat eficiență jurisprudenței C.E.D.O. care a statuat că atunci când o instanță de recurs este sesizată cu soluționarea unei cauze în fapt și în drept și este învestită să analizeze în ansamblul ei problema vinovăției sau a nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susține că nu a comis fapta considerată infracțiune (hotărârile Ekbatani împoMva Suediei și Constantinescu împotriva României).

De asemenea, având în vedere că aspectele pe care Înalta Curte trebuie să le analizeze, pentru a se pronunța asupra recursului, se referă la vinovăția intimatului inculpat M.M., având, așadar, un caracter esențialmente faptic, și ținând seama de împrejurarea că inculpatul a fost condamnat și achitat succesiv de către instanțele de fond, în baza acelorași probe, instanța a luat măsuri pozitive, prin administrare nemijlocită de probe, pentru a verifica eroarea de fapt invocată și pentru a da posibilitatea inculpatului să își apere cauza.

S-a ținut totodată seama că prin hotărârea dată în cauza M.M. contra României, din 19 iunie 2012, C.E.D.O. a apreciat că, nu corespunde exigențelor unui proces echitabil omisiunea, audierii în mod direct a inculpatului și a martorului acuzării - în contextul în care hotărârile pronunțate în cazul său de cele două instanțe inferioare fuseseră contradictorii.

În acest sens, la termenele din 9 octombrie 2013 și 11 noiembrie 2013 instanța de recurs 1-a audiat pe intimatul inculpat M.M..

La termenul de judecată din 4 noiembrie 2013, s-a administrat proba cu înscrisuri încuviințată intimatului inculpat M.M., iar la termenul din 14 ianuarie 2014 s-a procedat la vizionarea casetei audio-video conținând audierea intimatului inculpat M.M. din data de 23 februarie 1996 și reconstituirea faptei cu participarea acestuia, din data de 26 februarie 1996, precum și la vizionarea casetei audio-video cuprinzând audierea martorei S. (fostă) E.G. din data de 5 februarie 1996 și reconstituirea cu participarea acesteia din 20 februarie 1996. Totodată, a fost vizionat D.V.D.-ul conținând înregistrarea efectuată cu ocazia cercetării la fața locului.

La termenul de judecată din 17 ianuarie 2014 au fost audiate partea civilă N.I., partea vătămată V.T. și martorii M.G. și H.G.

S-a încuviințat o nouă vizionare de către intimatul inculpat M.M. a celor două casete audio-video și a D.V.D.-ului conținând înregistrarea audierii intimatului inculpat și a martorei S. (R.) E.G., reconstituirile cu participarea acestora și cercetarea la fața locului, dispoziție care a fost adusă la îndeplinire la 27 ianuarie 2014.

La termenul de judecată din 24 ianuarie 2014 a fost audiat martorul T.G., iar la cel din 12 februarie 2014 au fost ascultați martorii V.C., S.L. și s-a constatat depunerea la dosar a Raportului de expertiză criminalistică (dactiloscopică).

La termenul de judecată din 12 martie 2014 s-a constatat atașarea la dosarul cauzei a urmei Dosarului nr. 513/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor și au fost audiați martorii D.I., P.M., A.C., T.C.I. și R.F.Z.

La termenul de judecată din 25 aprilie 2014, au fost ascultați martorii P.N. și A.L.A., iar la cel din 19 iunie 2014, dându-se eficiență cererii de asistență judiciară internațională în materie penală, de către autoritățile judiciare din Italia, a fost audiată, prin video conferință, martora S. (fostă R.) E.G.

IX). Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior, înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, în privința inculpatului M.M., pentru următoarele considerente:

Legea aplicabilă în cauză este stabilită de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în conformitate cu care recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Totodată, este incident artll din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea I nr. 89 din 12 februarie 2013, care prevede că dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen. cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.

Prin urmare, prezenta cale de atac este guvernată de dispozițiile privitoare la recurs (cale ordinară de atac) prevăzute de C. proc. pen. anterior, iar motivele de recurs trebuie analizate prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen.anterior în forma de reglementare dinainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.

Cadrul procesual și limitele judecării recursului sunt date de dispozițiile art. 3856 alin. (1) și (2) C. proc. pen.anterior și Decizia penală nr. 230 din 6 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Competul de 5 Judecători.

Cazurile de casare vizează erorile de procedură sau de judecată care pot duce la admiterea recursului și casarea hotărârii recurate și sunt prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.anterior, sub forma a 21 de încălcări ale legii de procedură penală și ale legii materiale.

Potrivit cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.anterior invocat de Parchet, hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Stabilirea situației de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanțelor competente, în fața cărora cauza devoluează în fapt și în drept, respectiv instanța de fond și de apel, în cazul ambelor situații fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta și completa stabilire a faptelor.

În mod excepțional, examinarea situației de fapt poate reveni instanței de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit contrară probelor existente la dosar.

Grava eroare de fapt vizează, exclusiv, neconcordanța între cele reținute de instanță și conținutul mijloacelor de probă, sau ignorarea unor aspecte evidente ce rezultă din probele administrate, cu consecința pronunțării altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

În acest sens, prin considerentele Deciziei nr. 8 din 9 februarie 2009 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a arătat că, acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată, precum și că eroarea gravă de fapt presupune reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau nereținerea unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Sfera de acțiune a instanței de recurs este, astfel, limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza pe fond, ci verifică hotărârea, modul in care probele se reflectă în soluția pronunțată, mai precis, dacă există sau nu concordanță între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor.

Aceasta a fost jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sens în care se exemplifică cu: Decizia nr. 517 din 24 ianuarie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 5915/2004; Decizia nr. 628 din 27 ianuarie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 6024/2004; Decizia nr. 778 din 2 februarie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 7160/2004; Decizia nr. 5434 din 14 noiembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 1021.1/30/2007; Decizia nr. 5467 din 15 noiembrie 2007 pronunțată în 19 noiembrie 2007, Decizia nr. 67 din 15 ianuarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 409/90/2008; Decizia nr. 244 din 27 ianuarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 12158/15/30/2005; Decizia nr. 741 din 25 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 2513/108/2010; Decizia nr. 759 din 28 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 76/85/2005; Decizia nr. 764 din 28 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 32195/3/2008; Decizia nr. 765 din 28 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 2128/108/2010; Decizia nr. 766 din 28 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 298/112/2007; 4476/105/2009; nr. 02135/99/2010; 27928/3/2008; Decizia 878 din 7 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 881 din 7 martie 2011 Decizia nr. 887 din 7 martie 2011, Decizia nr. 895 din 8 martie 2011, nr. 1650/2/102/2010; Decizia nr. 1227 din 19 aprilie 2012, nr. 30824/3/2010; Decizia 1258 din 23 aprilie 2012, nr. 2472/107/2007; Decizia nr. 2212 din 22 iunie 2012, nr. 188/42/2011; Decizia 2248 din 26 iunie 2012, nr. 4695/114/2011; Decizia 2264 din 27 iunie 2012, nr. 985/88/2010; Decizia 222 din 23 ianuarie 2013, nr. 2230/54/2009, Decizia nr. 225 din 23 ianuarie 2013, nr. 15480/107/2022; Decizia 406 din 5 februarie 2013, nr. 8631/95/2010; Decizia nr. 469 din 8 februarie 2013, nr. 2527/111/2006.

În cauză, recursul parchetului vizează greșita achitare a inculpatului M.M., dispusă de curtea de apel în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior - fapta nu a fost săvârșită de inculpat.

S-a solicitat, în privința inculpatului M.M., admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și menținerea sentinței penale prin care acesta a fost condamnat, respectiv pentru infracțiunile de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior, tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior și tentativă la infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (2) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior.

În susținerea recursului, în esență, prin motivarea scrisă, Parchetul a expus că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen.anterior probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar instanța de apel, în mod greșit, a dispus achitarea inculpatului M.M., în condițiile în care, referitor la martorii pe care i-a reaudiat a luat în considerare numai declarațiile acestora date în apel și, în același mod, au fost abordate și declarațiile inculpaților, care, în fața instanțelor, au revenit asupra depozițiilor făcute la urmărirea penală, cu excepția inculpatei R.E.G. care, la data de 16 septembrie 1996, a relatat, în amănunt, comiterea faptelor.

S-a mai arătat că nu s-au avut în vedere concluziile expertizei medico-legale prin care s-a stabilit că leziunile suferite de victima N.A. și partea vătămată V.T. au fost produse prin același corp contondent, după cum nu s-a luat în considerare nici cererea adresată de S. (fostă R.) E.G., în mod expres, primei instanțe, prin care a solicitat să rămână în arestul poliției întrucât „cei doi autori care sunt cu mine în faptă m-au amenințat cu moartea dacă mă voi întâlni cu ei în penitenciar" și aceștia „sunt indivizi periculoși".

Totodată, parchetul a evidențiat că dacă se analizau toate declarațiile inculpaților și erau coroborate cu celelalte probe s-ar fi stabilit împrejurări de natură a determina convingerea că inculpatul M.M. a comis și infracțiunea de omor, și la care instanța de apel nu s-a referit, respectiv indicațiile pe care inculpatul H.G. le-a dat părții vătămate V.T., despre locul unde a mai fost, „în spatele clubului D.", cu un alt taximetrist care a luat-o de la semafoare pe lângă hotelul D. în direcția ștrandului municipal, căutând o casă cu etaj, dincolo de restaurantul „M." unde au trecut „peste o apă ce traversează șoseaua"; că după sosirea în Oradea au parcat mașina între ștrandul D. și restaurantul M. neprecizându-se niciodată că ar fi mers mai departe înspre locul în care șoseaua era traversată de apa de la o defecțiune a conductei; circumstanțele în care inculpata S. (fostă R.) E.G. a dat suplimentul de declarație, în primă instanță, prin care a retractat declarațiile anterioare din timpul cercetării judecătorești și din faza urmăririi penale, și anume sub amenințarea inculpatului M.M., împrejurare dovedită cu martora B.C.

Examinând criticile formulate, instanța de recurs constată că se circumscriu cazului de casare prev. de pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen.anterior, întrucât procurorul a invocat o neconcordanță flagrantă între probele administrate și situația de fapt reținută de instanța de apel, în baza căreia inculpatul M.M. a fost achitat în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.anterior.

Înalta Curte mai reține că motivarea recursului de către procuror, prin care se solicită menținerea soluției de condamnare a inculpatului, dispusă prin sentință pentru toate infracțiunile de care a fost acuzat, s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 38510 alin. (1) C. proc. pen. anterior privind depunerea motivelor de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de .judecată

În sensul celor evocate în scris, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a mai precizat, în esență, că este greșit raționamentul juridic al instanței de apel privind lipsa de vinovăție a inculpatului M.M. întrucât decizia instanței de apel nu examinează declarațiile date de inculpatul M.M. în faza de urmărire penală, în fața judecătorului la data de 8 martie 1996 și în fața instanței de fond la data de 19 septembrie 1996, nu examinează declarațiile date în cauză de inculpatul H. G., și nici procesul verbal de confruntare a inculpaților M.M. și R.G., procesele verbale de reconstituire a faptelor de către inculpații M.M. și R.E.G., procesul verbal de cercetare la fața locului, după cum înlătură nemotivat declarațiile date de R.E.G. la urmărirea penală și în instanță, și reține fragmentar conținutul unor mijloace de probă administrate în cauză. S-a mai învederat că examinarea selectivă și fragmentară a probelor administrate, în cauză, de către instanța de apel demonstrează tendința clară a acesteia de a simplifica situația de fapt, astfel încât să corespundă soluției adoptate.

S-a susținut că examinarea integrală a probelor administrate în cauză confirmă vinovăția inculpatului M.M.

În apărare, prin concluziile orale și scrise, în argumentarea cererii de excludere a anumitor mijloace de probă, dar și ca excepții de sine stătătoare, intimatul inculpat M.M. a invocat ca nulități absolute, ce ar caracteriza faza de urmărire penală, următoarele: încălcarea dreptului la apărare prin numirea de către organul de urmărire penală a aceluiași apărător din oficiu pentru toți inculpații arestați, deși interesele erau contrarii;

Încălcarea dreptului la apărare prin nerespectarea dreptului la discuții confidențiale cu avocatul său; efectuarea cercetării penale de către Poliția Oradea, organ necompetent material să investigheze infracțiunea de omor; inexistența urmăririi penale împotriva sa cu privire la infracțiunea de omor deosebit de grav; exercitarea de către organele de urmărire penală care au instrumentat cauza, de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, tortură, tratamente degradante, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe în dosar.

De asemenea, prin avocat ales, intimatul inculpat M.M. a enunțat ca nulități absolute - în faza judecății în fond: soluționarea pe fond a cauzei de către un judecător incompatibil; încălcarea principiilor oralității, contradictorialității, nemijlociții și egalității armelor dat fiind că prima instanță nu a procedat la audierea nemijlocită a martorilor și a respins toate probele în apărare; judecarea cauzei în primă instanță, în lipsa sa, fără a fi chemat înapoi în sala de judecată pentru ultimul cuvânt și împiedicarea avocatului său ales de a formula concluzii orale, care a depus doar concluzii scrise.

Analizând cu prioritate aceste apărări, dat fiind că se răsfrâng asupra legalității administrării mijloacelor de probă al căror conținut trebuie examinat, în raport de cazul de casare susținut de procuror, care pune în discuție vinovăția intimatului inculpat M.M., Înalta Curte constată că nulitățile invocate sunt neîntemeiate.

Astfel, cât privește nulitatea absolută invocată de intimatul inculpat, constând în încălcarea dreptului la apărare prin numirea de către organul de urmărire penală a aceluiași apărător din oficiu pentru toți inculpații arestați, deși interesele ar fi fost contrarii, se constată că se pune în discuție nulitatea unor acte efectuate în faza de urmărire penală, dinainte de 1 februarie 2014 când a intrat în vigoare noul C. proc. pen.

Prin urmare, se iau în considerare dispozițiile tranzitorii ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc, ca regulă, că nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate, înainte de 1 februarie 2014, poate fi invocată numai în condițiile C. proc. pen., precum și dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol, care prevăd, ca excepție, că, în cauzele aflate în curs de judecată la data de 1 februarie 2014, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispozițiilor legale privind asistarea obligatorie a inculpatului de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.

Prin sintagma „începerea dezbaterilor" legiuitorul are în vedere dezbaterile din fața primei instanțe, concluzia reieșind din interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 4, art. 7 din Legea nr. 255/2013 și art. 281 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.

Astfel, din aceste texte legale rezultă voința legiuitorului ca, inclusiv în situația cauzelor aflate în curs de judecată, în primă instanță, în care s-a început cercetarea judecătorească anterior datei de 1 februarie 2014, verificarea eventualei încălcări, în cursul urmăririi penale,- a dispozițiilor privind asistarea de către avocat a inculpatului atunci când asistența este obligatorie, să poată fi realizată, prealabil începerii dezbaterilor, de către respectiva instanță de judecată. Justificarea unei astfel de reglementări rezidă în faptul că pricinile (aflate în curs de judecată, în primă instanță, în care s-a început cercetarea judecătorească anterior datei de 1 februarie 2014) au rămas în competența instanței, nefiind trimise judecătorului de cameră preliminară, care în conformitate cu art. 281 alin. (4) lit. a) din Noul C. proc. pen., are competența exclusivă de a verifica o nulitate de tipul celei în discuție.

De altfel, din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, în faza de urmărire penală, intimatul inculpat M.M. nu a fost lipsit de apărare.

În argumentarea criticii constând în încălcarea dreptului la apărare prin numirea de către organul de urmărire penală a aceluiași apărător din oficiu pentru toți inculpații arestați, deși interesele ar fi fost contrarii, s-a arătat că un singur avocat din oficiu a asigurat asistența juridică inculpatului M.M. - în perioada 12 ianuarie -16 februarie 1996, precum și martorilor (inculpați) S. (fostă R.) E.G. - în perioada 12 ianuarie - 5 februarie 1996 și H.G. - în perioada 12 ianuarie -14 ianuarie 1996 ca apărător din oficiu și, în perioada 15-22 ianuarie 1996, în calit. a)te de avocat ales.

Au fost enumerate ca activități procedurale efectuate cu asistență juridică asigurată de același avocat din oficiu, în faza de urmărire penală: declarațiile inculpatului M.M. din 12 ianuarie 1996 și 19 ianuarie 1996, confruntările acestuia cu martorii R.S.R. și V.C. din 21 ianuarie 1996, declarațiile martorului (inculpat) H.G. din 13 ianuarie 1996 și 18 ianuarie 1996 și confruntările acestuia cu aceiași martori din data de 22 ianuarie 1996, precum și declarațiile martorei (inculpata) S. (fostă R.) E.G., din datele de 12 ianuarie 1996 și 17 ianuarie 1996.

În privința acestei chestiuni de drept, instanța de recurs constată că, în faza de urmărire penală, inculpatului M.M. i-a fost asigurată, din data de 12 ianuarie 1996, asistența juridică cu apărător desemnat din oficiu, avocat M.D.D., iar din 16 februarie 1996 acesta a fost asistat de avocat ales S.N. (file 255, 197), inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 27 mai 1996.

Înalta Curte constată că, la momentul de început al urmăririi penale, interesele contrarii ale celor trei inculpați, nu erau evidențiate. Față de inculpatul M.M., la 12 ianuarie 1996, s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru complicitate la tentativă de omor deosebit de grav, complicitate la tâlhărie și nedenunțarea unor infracțiuni în raport exclusiv de fapta comisă împotriva părții vătămate V.T. (al doilea taximetrist), cu privire la aceiași faptă fiind pusă în mișcare acțiunea penală și împotriva martorilor (inculpați) H.G. și S. (fostă R.) E.G., care au fost acuzați, inițial, doar pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor deosebit de grav și tentativă de tâlhărie.

Până la data de 22 ianuarie 1996, informații referitoare la participanții la comiterea faptei de omor asupra victimei N.A. sunt oferite doar prin declarația din 17 ianuarie 1996, ce aparține martorei (inculpata) S. (fostă R.) E.G. care îl indică numai pe G.H. ca fiind autor, alături de ea, la suprimarea vieții victimei N.A.

Participația penală a inculpatului M.M. la omorul comis asupra victimei este arătată, pentru prima dată, prin declarația martorei (inculpată) S. (fostă R.) E.G., din data de 5 februarie 1996, când aceasta este asistată de avocat ales S.E., cu împuternicire avocațială din data de 31 ianuarie 1996 (fila 268), implicarea în comiterea acestei fapte fiind recunoscută de inculpatul M.M., la data de 23 februarie 1996, când la rândul său este asistat de avocat ales S.N. (fila 197).

Martorul (inculpat) H.G., asistat de avocați aleși D.D.M., din data de 15 ianuarie 1996, și C.l.H., din data de 8 februarie 1996 (file 221, 222), nu l-a acuzat pe inculpatul M.M. că ar fi comis omorul împotriva victimei N.A.

Dintr-o altă perspectivă, analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că intimatului inculpat M.M. i-a fost asigurată, în faza de urmărire penală,,o apărare efectivă și concretă, de către apărătorul din oficiu, până la prezentarea avocatului ales, dovadă fiind conținutul amplu al declarațiilor din datele de 12 ianuarie 1996 (opt pagini) și 19 ianuarie 1996 (patru pagini), caracterizate prin consistență și multitudine de detalii, apte a clarifica fapte și împrejurări.

În aceeași modalitate se prezintă declarațiile martorilor H.G. și S. (fostă R.) E.G., precum și procesele verbale de confruntare a inculpatului și, respectiv, martorului H.G., cu fiecare dintre martorii R.S.R. și V.C.

Așadar, în faza de urmărire penală, inculpatul M.M. nu a fost lipsit de apărare, avocatul din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, exercitându-și pe deplin drepturile, asistându-l, în mod direct, pe inculpat cu ocazia luării declarațiilor și realizării confruntărilor, neputându-se considera că dreptul la apărare al inculpatului a fost ignorat.

Apoi, în perioada în care a fost asistat de avocat ales, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, au fost efectuate numeroase acte de urmărire penală, prezența acestui apărător, fiind consfințită, ca și în cazul avocatului din oficiu, prin semnătura aplicată pe actele întocmite, iar avocatul ales al inculpatului nu a ridicat nicio obiecție cu privire la procedură.

Cât privește invocarea încălcării dreptului la apărare a inculpatului M.M., prin pretinsa nerespectare a dreptului la discuții confidențiale cu avocatul său ales, în faza de urmărire penală, intimatul inculpat a adus ca argument al nerespectării privilegiului de a primi consultanță de la avocatul său în condiții de confidențialitate, dialogul avut cu apărătorul ales la audierea sa din 23 februarie 1996 - înregistrată audio-video, în sensul că îi spune avocatului „deocamdată nu vă cunosc", răspunde la întrebarea acestuia legat de conținutul declarației prin care a recunoscut comiterea omorului și continuă dialogul cu acesta.

Este neverosimilă susținerea intimatului inculpat M.M. că, la acel moment, din 23 februarie 1996, nu știa că avocatul prezent la audierea înregistrată este apărătorul său ales, angajat de soție.

Potrivit împuternicirii avocațiale aflate la dosar, apărătorul ales S.N. a fost angajat la data de 16 februarie 1996 (fila 197 d.u.p.), iar pe declarația olografa a inculpatului din 22.2.1996 apare semnătura avocatului alături de cea a inculpatului, pe toate cele 8 pagini ale depoziției (file 105-108 urmă dosar Parchet de pe lângă Tribunalul Bihor). De asemenea, inculpatul a semnat declarația dată la procuror, în data de 23 februarie 1996, în care este consemnat că depoziția i-a fost luată în prezența avocatului ales S.N.

Afirmația.inculpatului „deocamdată nu vă cunosc" nu are menirea de a statua că inculpatului i s-a refuzat, în vreun fel, de a discuta în condiții de confidențialitate cu avocatul său ales, în lipsa oricăror dovezi, iar această sintagmă poate fi privită și prin prisma constatării reliefate prin „Raportul asupra stării de sănătate mintală a deținutului" întocmit la 5 august 2002 de medicul psihiatru de la Penitenciarul Rahova, în sensul că „în timpul consultului (primele ședințe) am avut senzația că sunt examinată, evaluată ca un potențial dușman pe care trebuie să-l cunoști pentru a putea lupta cu el" (fila 90 vol. II d. inst. recurs).

Se remarcă, de altfel, că în recurs, intimatul inculpat a afirmat că, pe apărătorul ales angajat de soția sa, l-a văzut pentru prima dată, la momentul reconstiturii (fila 179 vol. V), în pofida împrejurării că reconstituirea s-a efectuat la 26 februarie 1996, adică ulterior momentului la care audierea sa a fost înregistrată audio-video.

Așadar, împrejurarea invocată nu este de natură să demonstreze vreo interdicție, pusă de organele de urmărire penală, ca inculpatul să discute cu avocatul său în condiții de confidențialit. a)te, nefiind dovedit în vreun mod, că o astfel de cerere a fost formulată și a fost respinsă.

De asemenea, nu este în măsură să demonstreze încălcarea dreptului la discuții confidențiale, așa cum a susținut inculpatul, o solicitare verbală pe care apărătorul ales o adresează procurorului, de a i se spune când poate să vorbească cu inculpatul, în lipsa oricărei dovezi că nu s-a dat curs cererii.

Potrivit încheierii de ședință de la termenul din 8 martie 1996, când s-a discutat prelungirea duratei arestului preventiv, avocatul ales al inculpatului a susținut că „deși a dorit să vorbească cu personal cu inculpatul, nu i s-a asigurat acest drept, mai mult la arest, când a purtat discuții cu inculpatul au fost de față 3 persoane. Cere ca tribunalul să-i dea posibilitatea să poată vorbi personal cu inculpatul".

Față de aspectul învederat, la acel moment, Tribunalul Bihor a luat măsuri pozitive și a dispus emiterea unei adrese la Arestul Poliției Județului Bihor pentru a se materializa dreptul la apărare al inculpatului în sensul de a se da posibilit. a)tea acestuia să discute personal cu avocatul ales (fila 332 dos.prima inst), iar la data de 5 aprilie 1996, când s-a luat în discuție următoarea prelungirea duratei arestării preventive, cu încă 30 de zile, același apărător ales al inculpatului, avocat S.N., nu a făcut vreo referie la faptul nerespectării dispoziției instanței, inculpatul susținând că este de acord cu menținerea sa în stare de arest, cu dorința ca ancheta să fie obiectivă.

Înalta Curte consideră că această situație nu reliefează o limitare a eficienței asistenței pe care avocatul ar fi putut-o acorda inculpatului, pe parcursul procesului, avocatul ales al inculpatului M.M. relevând că a luat legătura cu acesta, dovadă fiind, spre exemplu, încheierea de ședință din 13 ianuarie 1997 (fila 101 d.prima inst).

Pe de altă parte, instanța de recurs precizează că dreptul la asistență juridică și, implicit, privilegiul confidențialității, garanții fundamentale ale procesului echitabil, comportă anumite limitări, acest privilegiu bucurându-se de o protecție relativă în cadrul Convenției europene pentru apărarea depturilor omului și libertăților fundamentale.

Doctrina este unanim de acord că accesul la avocat, element subiacent al dreptului la un proces echitabil, nu se înscrie în categoria de drepturi care constituie nucleul dur al drepturilor omului, acesta fiind un drept ce nu are potențial de a fi calificat drept intangibil.

În același sens este și jurisprudența C.E.D.O. din care rezultă că dreptul la confidențialit. a)tea consultărilor cu un avocat poate face obiectul unor restricții pentru motive bine justificate. Astfel, în cauza Krocher și Moller contra Elveției nu a fost constatată încălcarea dreptului la întrevederi confidențiale, Curtea notând că în acea cauză reclamanții erau acuzați de acțiuni extrem de violente și erau considerați ca fiind foarte periculoși.

Un astfel de aspect caracterizează și prezenta cauză, inculpatul M.M. fiind urmărit pentru fapte de violență, inculpatul prezentând circumstanțe personale caracterizate prin periculozitate, așa după cum se va arăta în continuare.

În susținerea încălcării privilegiului confidențialității, referitor la faza procesuală a judecății, intimatul inculpat M.M. a invocat cuprinsul încheierii de ședință din 2 septembrie 1996, pronunțată de Tribunalul Bihor, în conformitate cu care avocatul ales al martorei (inculpate) S. (fostă R.) E.G. a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua legătura cu aceasta în condiții de confidențialit. a)te.

Potrivit aceleiași încheieri, avocatul inculpatului M.M. „se raliază cererii formulate de apărătorul inculpatei, fiind necesar a lua legătura cu inculpatul M.M."

Instanța de recurs constată, din acest conținut al încheierii, că apărătorul inculpatului M.M. a achiesat la solicitarea de acordare a unui nou termen de judecată formulată de avocatul ales al martorei, iar nu la motivele care au fundamentat cererea apărătorului acesteia.

Dovadă este că, la termenul de judecată respectiv, avocatul inculpatului M.M. nu a susținut niciun moment că nu a putut lua legătura cu acesta în condiții de confidențialitate, apreciind doar asupra necesității acordării unui nou termen de judecată pentru a lua contact cu clientul său, situație care era justificată, așa cum rezultă din actele dosarului, de împrejurarea că apărătorul, care a asigurat asistența juridică a inculpatului la termenul din 2 septembrie 1996, era avocat din oficiu, desemnat de Barou la solicitarea primei instanțe după sesizarea cu rechizitoriu (file 5,15), și în condițiile în care, la primul termen de judecată din 24 iunie 1996, inculpatul lipsise.

Prin urmare, nu poate fi vorba de încălcarea dreptului la întrevederi confidențiale, în timpul judecății, între inculpatul M.M. și avocatul său din oficiu desemnat de prima instanță (a cărui delegație a încetat de la termenul din 14 octombrie 1996, când s-a prezentat apărătorul ales al inculpatului, avocat S.N.).

Pentru toate aceste considerente nici nu s-a luat în considerare din oficiu cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.anterior.

Nulitatea invocată de apărarea inculpatului constând în efectuarea cercetării penale de către Poliția Oradea, organ necompetent material să investigheze infracțiunea de omor este examinată în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 255/2013 și cele ale art. 281 și art. 282 C. proc. pen.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate. înainte de intrarea în vigoare a legii noi (1 februarie 2014), poate fi invocată numai în condițiile C. proc. pen.

Or, potrivit Noului C. proc. pen., încălcarea dispozițiilor ce reglementează competența după materie a organelor de urmărire penală este sancționată cu nulitatea relativă potrivit art. 281 coroborat cu art. 282 C. proc. pen., care poate fi invocată în conformitate cu prevederile de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. Voința legiuitorului, ca eventualele încălcări ale dispozițiilor legale care îmbracă forma nulităților, în faza de urmărire penală, să poată fi invocate, după data de 01 februarie 2014, numai în situația cauzelor care ajung în camera preliminară, este reliefată și prin dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 care prevăd că, în cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s-a început cercetarea judecătorească, anterior datei de 1 februarie 2014, judecata se desfășoară potrivit legii nou

Prin urmare, critica invocată nu poate fi luată în considerare prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen. anterior potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când nu au fost respectate dispozițiile după materie sau după calitatea persoanei.

De altfel, Înalta Curte constată că, în cauză, urmărirea penală a fost efectuată de procuror, în conformitate cu dispozițiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen.anterior, nefiind în situația în care se poate considera că procurorul a exercitat supravegherea actelor de urmărire penală.

Avocatul ales a invocat, ca argumente în susținerea acestei apărări, existența procesului-verbal din 5 martie 1996 prin care organele de poliție propun declinarea și înaintarea spre competentă soluționare, către Parchetul de pe lângă Tribunalul Județului Bihor, a dosarului privind omorul comis asupra taximetristului N.A., apărarea enumerând, totodată, acte întocmite de organele de cercetare penală și susținând că situația se repercutează asupra legalității obținerii probelor și asupra fazei procesuale în sine.

Însă, din actele și lucrările dosarului, se constată că, la data de 1 noiembrie 1995, când a avut loc cercetarea la fața locului, procurorul a participat (după cum rezultă din procesul verbal întocmit), urmărirea penală fiind începută, in rem, de procuror, la data de 2 noiembrie 1995, Dosarul fiind înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, sub nr. 513/P/1995, din data de 2 noiembrie 1995, cu privire la atacarea și uciderea taximetristului N.A. și atacarea lui V.T., ambele fapte în scop de jaf.

Se mai constată că, anterior datei de 5 martie 1996 - până la care apărarea lasă să se înțeleagă că s-au efectuat cercetări penale de organele de poliție, precum și ulterior acestei date, procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a efectuat personal acte de urmărire penală, inclusiv audierea martorilor enumerați de apărare ca fiind ascultați de organele de poliție (cu excepția lui A.I.S., M.R., P.D.), după cum urmează: P.N. audiat la 14 martie 1996, A.L.A. audiat la 2 aprilie 1996, O., C.Z., Z.E., S.C. și M.G. audiați la 27 februarie 1996, K.M. audiată la 22 februarie 1996, S.P. audiat la 1 februarie 1996 și B.C. audiată la 9 mai 1996.

De asemenea, procurorul a ascultat și alți martori, iar în mod repetat, i-a audiat pe inculpatul M.M. și martorii (inculpați) H.G. și S. (fostă R.) E.G., începând cu data de 12 ianuarie 1996, a realizat confruntări între aceștia, precum și confruntări cu martori, cu partea vătămată V.T., a audiat părțile civile, a procedat la recunoaștere din grup de către partea vătămată V.T. a martorei S. (fostă R.) E.G., la reconstituirea faptelor cu participarea inculpatului M.M. și S. (fostă R.) E.G., precum și la conducerea în teren a martorului R.F. Totodată, la dispoziția procurorului au fost efectuate rapoarte de expertiză medico-legală și rapoarte de expetiză medico-legală psihiatrică.

Împrejurarea că, prin rezoluția de începere a urmăririi penale in rem, din 2 noiembrie 1995, procurorul a solicitat sprijinului organelor de poliție în vederea căutării și descoperirii autorilor, sens în care organele de poliție au acționat, audiind martori care, apoi, în marea lor majoritate au fost audiați de procuror, nu echivalează cu nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie a organului de urmărire penală, după cum nu se poate ajunge la această concluzie numai pentru faptul că raportul de constatare medico-legală privind victima N.A. și avizul privind acest raport au fost trimise de L.M.L. al Județului Bihor către Poliția Municipiului Bihor, cum opinează apărarea, care a criticat, inclusiv faptul că planșele foto reprezentând hainele victimei N.A., au fost întocmite de Poliția Municipiului Oradea, deși, în mod evident, pentru fotografierea acestora era necesar un specialist criminalist, așa cum s-a procedat.

Pentru aceste motive nu s-a luat în considerare din oficiu cazul de casare prev. de art. 385/9 pctl C. proc. pen.anterior, iar legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală nu este afectată.

În privința nulității invocate de intimatul inculpat M.M. decurgând din presupusa inexistență a urmăririi penale împotriva sa cu privire la infracțiunea de omor deosebit de grav, ca și în cazul nulității anterior examinate, Noul C. proc. pen. sancționează încălcarea dispozițiilor privind sesizarea instanței cu nulitatea relativă conform art. 281 coroborat cu art. 282 C. proc. pen., care potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 poate fi invocată numai în condițiile C. proc. pen.

Prin urmare, critica invocată nu putea fi luată în considerare din oficiu prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen.anterior potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când instanța nu a fost sesizată legal.

De altfel, se constată că urmărirea penală a fost începută in rem și cu privire la această faptă prin rezoluția din 2 noiembrie 1995, iar prin ordonanața din 20 mai 1996 s-a extins urmărirea penală in personam și s-a pus în mișcare acțiunea penală față de inculpat și pentru infracțiunile de omor deosebit de grav în scop de jaf și tâlhărie urmată de moartea victimei N.A. prev. de art. 176 lit. d) și art. 211 alin. (3) C. pen. anterior, astfel că este nefondată susținerea apărării că administrarea întregului probator, mai ales în cazul infracțiunii de omor, s-a făcut în faza actelor premergătoare.

În consecință, tragerea la răspundere a intimatului inculpat s-a realizat urmare exercitării acțiunii penale împotriva sa cu referire la toate infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Cu privire la cazul de incompatibilit. a)te invocat, apărarea intimatului inculpat M.M. a învederat că judecătorul care a pronunțat sentința de condamnare a dispus în faza de urmărire penală cu privire la cererile de prelungire a măsurii arestării preventive.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen. (1 februarie 2014), cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data mdeplinirii lor, rămân valabile cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.

Or, potrivit dispozițiilor art. 46 C. proc. pen.anterior, în vigoare la data pronunțării sentinței, situația prezentată nu constituie caz de incompatibilitate a judecătorului.

Instanța de recurs mai constată că judecătorul care a format completul primei instanțe a fost recuzat de inculpatul M.M. pentru motivul că s-a pronunțat asupra prelungirii duratei măsurii preventive, cerere care a fost respinsă prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 1997, acest caz de incompatibilitate nefiind invocat apoi ca motiv de apel, de către inculpat, după.cum reiese din încheierile din 2 aprilie 1999 și 30 aprilie 1999 pronunțate în Dosarul nr. 2211/1998 al Curții de Apel Oradea, secția penală.

Privită această critică din perspectiva dreptului la un proces echitabil prev de art. 6 din Convenței, C.E.D.O. a stabilit că nu există o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenție cu privire la imparțialitatea instanței, în situația în care un complet care judecă în fond sau în apel este format din judecători care, anterior, s-au pronunțat asupra măsurii arestării preventive. Curtea a considerat că, la momentul dezbaterii privării de libertate, judecătorul examinează, în mod sumar, datele existente în dosar, în scopul de a stabili dacă există prima fade temeiuri pentru suspiciunea privind comiterea unei infracțiuni de către acuzat. Pe de altă parte, în cazul în care este pronunțată o hotărâre, instanța trebuie să aprecieze dacă probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovăția acuzatului. Prin urmare, a statuat Curtea, suspiciunea și stabilirea formală a vinovăției nu pot fi tratate ca asemănătoare (Jasinski contra Poloniei).

În consecință, din perspectiva garanțiilor furnizate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în materia imparțialității obiective funcționează principiul potrivit căruia simplul fapt de a fi pronunțat, anterior judecării fondului cauzei, hotărâri privind privarea de libertate, nu împiedică un judecător de a participa la soluționarea fondului aceleiași cauze, odată cu punerea sub acuzare.

Referitor la susținerea intimatului inculpat privind pretinsa încălcare a principiilor oralității, contradictorialitații, nemijlocirii și egalității armelor motivat de faptul că prima instanță nu a procedat la audierea nemijlocită a martorilor și a respins toate probele în apărare, se precizează, mai întâi, că aceasta vizează hotărârea primei instanțe, iar obiectul controlului judiciar al prezentului recurs îl constituie hotărârea pronunțată de instanța de apel.

Potrivit art. 38513 alin. (3) C. proc. pen. anterior, desființarea sentinței este posibilă dacă se constată aceeași încălcare de lege ca în decizia recurată.

Or, cu privire la acesta din urmă hotărâre, nu s-a invocat o critică asemănătoare, iar, în plus, se constată că, în. virtutea principiului devolutiv integral al apelului, curtea de apel a audiat în mod nemijlocit martori, s-a pronunțat motivat asupra probelor solicitate de inculpatul M.M. și a încuviințat administrarea unor mijloace de probă la cererea acestuia cum rezultă din încheierile de ședință din 29 octombrie 1998, 12 noiembrie 1998, 14 ianuarie 1999, 12 martie 1999.

Se consideră, astfel, că această apărare a intimatului inculpat nu se încadrează vreunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. care poate fi luat în considerare din oficiu.

De altfel, potrivit actelor dosarului primei instanțe, se constată că s-au respectat principiile la care inculpatul face referire, ședințele de judecată fiind publice, cu participarea părților și ă procurorului cărora li s-a permis să formuleze concluzii, instanța audiind părțile și martorii în prezența avocatului inculpatului, fiind inexactă afirmația că toate probele solicitate de inculpatul M.M. au fost respinse. Prima instanță a încuviințat inculpatului proba testimonială constând în ascultarea în calitate de martori a numiților B.F. și B.A. (la care inculpatul a renunțat la termenul din 14 octombrie 1996 cu motivarea că nu cunosc nimic în cauză), după cum a încuviințat audierea martorilor V.C. și R.S.R. - propuși și prin rechizitoiu (probă admisă la termenul din 14 octombrie 1996 și constatată a fi imposibil de administrat la 26 ianuarie 1998, fiind aplicate dispozițiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen.anterior). De asemenea, s-au solicitat lămuriri Laboratorului Medico Legal al Județului Bihor privind asemănarea leziunilor prezentate de victima N.A. și partea vătămată V.T., aspect arătat ca obiectiv al expertizei medico-legale solicitate de inculpat („să stabilească în ce constă identitatea dintre urmele leziunilor provocate pe capul și corpul celor două victime").

Înalta Curte menționează că, în procesul penal funcționează principiul libertății probelor care se manifestă, pe de-o parte, sub aspectul libertății de a produce probe (în materie penală, de regulă, orice probă fiind admisibilă), pe de altă parte, sub aspectul aprecierii acestora.

În vederea realizării scopului procesului penal, în obiectul probațiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc informații ce conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei și, ca urmare, probele trebuie să fie pertinente, concludente și utile.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., instanțele interne (cauza Barkera, Massegue și Jab ar do contra Spaniei) sunt cele care apreciază cu privire la probele obținute și la concludenta fiecărei probe administrate. Or, în cauză, în mod argumentat, au fost respinse solicitările inculpatului de administrare a unor mijloace de probe.

Referitor la apărarea că judecarea cauzei, în primă instanță, s-a făcut în lipsa inculpatului, fără a fi chemat înapoi în sala de judecată pentru ultimul cuvânt și fără a i se permite avocatului să formuleze concluzii orale, ci doar scrise, din cuprinsul încheierii de dezbateri din 1 iunie 1998, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția penală, reiese că, la apelul nominal, s-a prezentat inculpatul M.M. și avocatul ales S.N., inculpatul „refuză completul de judecată și dorește să iasă din sală, nu este pregătit să se apere, solicită să fie scos din sală", iar pentru a putea judeca pricina, instanța a dispus scoaterea inculpatului din sală ținând cont de „incidentele anterioare care au împiedicat judecarea cauzei" și „având în vedere că inculpatul refuză orice dialog cu instanța", „nefiind alte probe acordă cuvântul în fond", „apărătorul inculpatului M.M. depune concluzii scrise".

Față de acestea, înalta Curte consideră că nu au fost încălcate dispozițiile privind prezența inculpatului când aceasta este obligatorie potrivit legii, întrucât instanța a luat măsurile necesare pentru a asigura participarea acestuia la proces, inculpatul M.M. fiind citat și adus să participe la ședința de judecată, iar lipsa din sala de judecată la momentul dezbaterilor s-a datorat exclusiv dorinței acestuia și atitudinii sale procesuale pe care a înțeles să o adopte față de propria cauză, deși inculpatului i s-a da posibilitatea să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumetarea și dovedirea drepturilor sale, în desfășurarea procesului penal.

Pasivitatea manifestată expres de inculpat cu ocazia dezbaterilor nu trebuie suplinită de instanță pe motivul necesității respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialit. a)tea și dreptul la apărare, o asemenea conduită demonstrând interesul inculpatului în tergiversarea soluționării cauzei.

Apărătorul ales al mtimatului inculpat M.M. a fost prezent la judecarea cauzei în primă instanță, iar asigurarea apărării numai prin concluzii scrise nu este sancționată cu nulitatea absolută. Din încheierea de ședință nu reiese că această modalit. a)te de exercitare a apărării a fost impusă de instanță, iar varianta în care avocatul ales a înțeles să-și exercite profesia incumbă exclusiv acestuia.

C.E.D.O. a statuat că, din independența Baroului față de stat rezultă că maniera de exercitare efectivă a apărării este, în esență, responsabilitatea inculpatului și a avocatului său, numit din oficiu sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Marii Britanii).

Instanța de recurs apreciază că s-ar fi pus problema încălcării drepturilor inculpatului doar în situația în care parchetul sau un alt participant la proces ar fi depus note scrise și acestea nu i-ar fi fost prezentate apărătorului inculpatului în vederea exprimării punctului de vedere, față de dezvoltările concluziilor orale.

Pentru toate motivele expuse, nici nu s-a luat în considerare din oficiu cazul de casare prev.de pct. 5 al art. 3859 C. proc. pen.anterior.

După cum s-a enunțat, eroarea gravă de fapt, caz de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanță este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției.

Cenzura instanței de recurs, ca instanță de control judiciar, a urmărit atenta și completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau împrejurările considerate esențiale lămuririi cauzei să fie neverificabile, așa cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Existența unor contradicții între probe, în cursul procesului penal, sunt inevitabile, cauzele fiind diverse și nu obligatorii izvorâte din comportamentul rău-voitor sau neconform legii al persoanelor ascultate ori al celor care au strâns și administrat probele. Unele se referă la împrejurări neesențiale, nerelevante pentru aflarea adevărului și corecta stabilire a situației de fapt, dar altele pot afecta judicioasa deslușire a stării de fapt și, în mod obligatoriu, trebuie înlăturate de organele judiciare prin examinarea tuturor mijloacelor de probă.

Înalta Curte constată că instanța de apel a comis o eroare gravă de fapt în ceea ce privește stabilirea neparticipării inculpatului M.M. la comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, deoarece faptele reținute prin decizia atacată sunt într-o neconcordanță vădită cu probele, aceasta fiind consecința ignorării unor probe și acordării unei încrederi excesive altora, a neluării în considerare a conținutului unor mijloace de probă care prin împrejurările esențiale relevate confirmă comiterea de către inculpat, în calitate de coautor a infracțiunilor de omor deosebit de grav și tâlhărie și, în calitate de instigator, a tentativei la infracțiunea de tâlhărie.

În prezenta cauză, soluția de achitare a intimatului inculpat M.M. dispusă de curtea de apel nu este conformă cu probele administrate, astfel că subzistă eroarea de fapt invocată prin recursul procurorului, în ceea ce îl privește.

Procesul-verbal de cercetare la fața locului, întocmit la data de 1 noiembrie 1995, relevă că:

- din str. F. cu direcția de mers spre Podgoria-sat, spre Nord există o străduță care urcă spre imobilele nr. 34-36. Străduța are lățimea la intrare de 3 m, îngustându-se la urcare până la 2,20 m, fiind un drum pietruit. Marginea din partea stângă a străduței este mărginită de un zid din beton cu grosimea de 20 cm și înălțimea de 35 cm având fixați stâlpi din țeava din 2 în 2 m, pe o lungime de 12 m, iar în continuare gard viu (...) La o distanță de 11,60 m de la strada F., în partea stângă, după zidul din beton, în terenul viran, între ultimii doi stâlpi se găsește cadavrul numitului N.A., în poziție decubit dorsal, cu corpul lipit de zid" (...);

- la 28,40 m de la capul cadavrului, înspre Nord, se găsește autoturismul, de culoare bleu-ciel, cu pozițiile aprinse, iar pe plafon, în exterior se găsește o cupolă luminoasă, tip taxi. Pe tot traseul, în partea stângă de mers, de la cadavru și până la autoturism într-o linie sinuoasă se evidențiază stropi de substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge (...) în spatele autoturismului, la circa 40 cm, se evidențiază o baltă de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge cu dimensiunea de 15x60 cm, în aceasta evidențiindu-se fragmente osoase caracteristice celor desprinse din calota craniană.

Procedându-se la examinarea străzii Făcliei atât înspre oraș cât și înspre Podgoria-sat, în dreptul imobilului, pe carosabil se evidențiază o urmă de formă semicirculară, de mânjituri și stropi de substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge, la capăt având consistență mai mare".

Examinându-se autoturismul s-au constatat următoarele:

- "capota portbagaj este găsită întredeschisă, prezentând urme sub formă de stropi și mânjituri de substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge, iar în interiorul portbagajului - partea stângă lângă telescop pe mocheta din interior se evidențiază o baltă de substanță de culoare brun-roțiatică cu aspect de sânge, cu consistență și fire de păr, având dimensiunea de 20 x 30 cm.;

- pe pragul portierei dreapta față se observă multiple urme de substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge, sub formă de mânjituri create prin frecare, portiera având geamul lăsat până la mijloc".

Fotografiile judiciare relevă urme de tăiere pe tapițeria interioară a plafonului autoturismului (fila 27 d.u.p.).

Raportul de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995, întocmit de L.M.L. al Județului Bihor, avizat din 19 din 17 ianuarie 1996 de I.M.L. - Laboratorul Exterior Cluj Napoca, privind pe victima N.A., a concluzionat că direcția de aplicare a loviturilor a fost dinapoi-înainte, pentru leziunile situate pe regiunea occipitală victima fiind situată înaintea agresorului și cu spatele la acesta, pentru leziunile situate fronto-parieto-temporal dreapta direcția de aplicare a loviturilor a fost în plan frontal, de la dreapta spre stânga, iar leziunile situate pe regiunile frontală și parietală stângă au fost produse pe o direcție oblică, dinapoi-înainte și de la stânga la dreapta; între leziunile produse și moartea victimei există un raport de cauzalit. a)te direct, necondiționat; moartea poate data din seara de 31 octombrie 1995 (fila 17 d.u.p.).

Matora S. (fostă R.) E.G. a afirmat, în faza de urmărire penală, printr-o declarație nedatată și prin cele din 5 februarie 1996 și 21 martie 1996, în prezența apărătorului ales S.E. că, întrucât în cursul zilei de 31 octombrie 1995 nu au putut face rost de bani, nici luați sub formă de împrumut și nici de la valutiști prin violență, a apărut ideea să fie atacat un taximetrist, astfel că au oprit un taxi în care s-a urcat împreună cu M.M. și H.G. și au mers pe str. F. din Oradea, iar după ce șoferul a staționat, M.M. l-a lovit îh zona capului cu un obiect tăios sub formă de satâr, iar H.G. cu o măciucă.

A relatat martora că, M.M. și H.G. l-au scos pe șofer (victima N.A.) din mașină, pe ușa din partea dreaptă față a autoturismului, iar după ce au pus victima în portbagaj, aceasta a fost transportată cu mașina pe o străduță laterală unde a fost aruncată peste bordura de beton a unui gard, taxiul fiind lăsat pe străduța respectivă, cu cupola și luminile aprinse. Potrivit declarației martorei, după ce s-au întors la mașina lor din Parcul M., "M. ne-a spus că este rândul nostru să acționăm, că el ne-a demonstrat ce poate".

Prin declarația din 21 martie 1996, martora a arătat că, apoi, a ieșit cu H.G. în bulevardul M., "de unde am luat un taxi cu care ne-am deplasat în aceeași zonă" și "mergând spre restaurantul M. și în continuare, am văzut la un moment dat, pe străduța laterală taxiul abandonat care avea cupola aprinsă, respectiv l-am văzut atât când am mers spre satul Podgoria, cât și când am venit spre oraș".

Referindu-se la actele de violență exercitatea asupra celui de-al doilea taximetrist, respectiv partea vătămată V.T., martora S. (fostă R.) E.G. a susținut că împreună cu H.G. au oprit un taxi, în care s-a urcat în dreapta șoferului pe locul din față iar H. în spate și, când erau pe str. F. și șoferul lucra pentru a repara o defecțiune la mașină, H. l-a lovit în cap cu o măciucă și martora i-a pulverizat spray lacrimogen, partea vătămată apărându-se punând mâinile pe față, după care, imediat, au fugit, ascunzându-se și ajungând după un timp la mașina lor, unde era M.M.

Potrivit procesului-verbal din 26 martie 1996, la momentul confruntăj-ii martorei S. (fostă R.) E.G. cu inculpatul M.M., ambii asistați de apărători aleși, și anume avocat S.E., respectiv avocat S.N., aceasta a menționat că H. G. îi reproșa inculpatului M.M. că "s-au plimbat toată ziua și nu au reușit să facă rost de bani" și că „în final, s-a hotărât să mergem toți trei să atacăm un taximetrist (...) Am ieșit toți trei în bulevardul care duce spre magazinul G., apoi M. a oprit un taxi în care ne-am urcat (...) mi s-a spus să stau eu în față întrucât ca femeie prezint mai multă garanție", inculpatul M. spunând taximetristului „să treacă pe lângă hotelul D.

și baza sportivă D. (...) că prietenii pe care îi căutăm locuiesc într-o casă cu etaj sau mansardă", iar după ce au trecut de restaurantul M., la un moment dat M. i-a cerut șoferului să oprească, menționând martora că, M. l-a lovit în zona dreaptă a feței spre cap părându-mi-se că are în mână un obiect deforma unui satâr. Eu m-am speriat și am sărit din mașină, iar G. l-a lovit în cap pe șofer cu măciuca pe care o avea la el șoferul a căzut în partea dreaptă a mașinii, respectiv pe scaunul pe care am stat eu.

Au coborât și ei din mașină și l-au scos pe șofer care cred că era deja mort, M. îl ținea pe sub brațe, iar G. l-a prins de picioare. Menționez că șoferul a fost scos din mașină pe ușa din dreapta, respectiv pe unde am stat eu. M. mi-a spus să deschid portbagajul, l-am deschis iar ei l-au pus în portbagaj (...) apoi au întors mașina și au introdus-o pe o stradă laterală (...) au rămas aprinse stopurile și cupola (...) l-au scos pe mort din portbagaj și l-au adus înspre mine aruncându-l apoi peste o bordură din beton care era un gard (...) au revenit în stradă după care ne-am întors la mașina noastră din parc (...) mi-a zis și mie și lui G. să acționăm că este rândul nostru întrucât el ne-a făcut o demonstrație de forță.

Precizez că M. a rămas la mașină iar eu cu G. am ieșit din nou în bulevardul unde am fost prima dată, G. a oprit un taxi cerându-i șoferului să ne ducă în zona bazei sportive D. (...) am trecut de restaurantul M. și am făcut mai multe drumuri astfel că am văzut taxiul abandonat pe străduța laterală având stopurile și cupola aprinse (...) După atacarea celui de-al doilea taximetrist au apărut în zonă mai multe mașini de la firme de taxi (...) mai târziu ne-am întors la mașina noastră (...)".

La întrebarea procurorului dacă este adevărat ce a declarat martora, inculpatul M.M. a menționat că se abține să facă orice comentariu (fila 287 d.u.p.).

În sensul celor afirmate la confruntarea cu inculpatul M.M., a declarat martora S. (fostă R.) E.G. și cu ocazia confruntării cu martorul H.G., în prezența avocaților aleși ai acestora (fila 245 d.u.p.).

La confruntarea cu partea vătămată V.T., cât și la confruntarea cu inculpatul M.M. din 23 aprilie 1996, în prezența avocaților aleși, martora S. (fostă R.) E.G. a arătat că, tot timpul, l-a avut în minte pe șoferul omorât, răspunzând la întrebarea inculpatului M.M. că, până la data de 23 aprilie 1996, nu a văzut fotografiile șoferului mort și recunoscând persoana din fotografia prezentată ca fiind șoferul de taxi care a fost omorât în noaptea de 31 octombrie 1995 (file 70, 288 d.u.p.). Prin.declarația din recurs, de la 19 iunie 2014, martora S. a menționat că singurele fotografii pe care le-a văzut au fost cele care i-au fost prezentate la parchet, respectiv ale unei persoane desfigurate (fila 96 vol. VI). În acest context apare neconcordantă afirmația martorei că „acele fotografii mi-au fost puse în față zi și noapte", susținută tot în fața Înaltei Curți.

În fața primei instanțe, fiind apărată tot de avocat ales S.E., martora S. (fostă R.) E.G. (audiată în calit. a)te de inculpată), la data de 16 septembrie 1996, a declarat că: "inculpatul M. nu a reușit să procure bani și, pe acest fond, au izbucnit certuri între cei doi inculpați M. și H. cu privire la lipsa banilor deoarece nu aveam bani pentru benzină (...) S-a hotărât, în final, la dispoziția lui M.M. care avea un fel de a comanda totul ca să mergem toți trei pentru a procura bani, prin violență, de la un taximetrist (...) M.M. a luat din portbagaj un obiect pe care eu nu-l pot preciza deoarece nu l-am văzut, iar celălalt inculpat avea asupra sa măciuca (...) Am oprit un taxi eu m-am urcat în față la sugestia inculpatului M.M., iar ceilalți doi inculpați s-au urcat în partea din spate a mașinii.

Menționez că s-a ajuns la respectiva formulă sugerându-se că dacă este o persoană feminină în mașină prezintă mai multă încredere (...) s-a trecut pe lângă complexul sportiv D., după spusele lui M., apoi spre str. F., unde fusesem dimineață, după care s-a trecut de restaurantul M., s-a ajuns în apropierea unei case, moment în care i s-a cerut șoferului să oprească. Atunci inculpatul M.M. a aplicat victimei o lovitură cu un satâr în cap, iar inculpatul H. G. l-a lovit cu măciuca, moment în care eu am sărit din mașină.

Nu pot să precizez numărul de lovituri aplicate de inculpați deoarece eram foarte speriată de ceea ce s-a întâmplat și ieșisem din mașină. Inculpații au scos corpul victimei din mașină pe partea dreaptă, l-au așezat în portbagaj, după care inculpatul H. s-a urcat la volan, a întors mașina și s-a îndreptat înspre o stradă din apropiere, timp în care inculpatul M.M. stătea pe bancheta din spate a mașinii (...) mașina victimei a rămas cu stopurile aprinse la locul unde am menționat că a fost luat din mașină cadavrul victimei și aruncat (...) inculpatul M.M. avea mănuși pe mâini atunci când a lovit-o cu levierul pe victimă, sau satâr (...) După ce ne-am reîntors la mașină, inculpatul M.M. mi-a cerut mie și lui H. să facem la fel ca el, respectiv o demonstrație de forță, în sensul de a ataca un nou taximetrist M-am deplasat împreună cu inculpatul H.

G. până pe bulevardul M. (...) am urcat în autoturismul părții vătămate cerându-i-se acestuia să meargă înspre clubul sportiv D. (...) la un moment dat a apărut o defecțiune la motor. În acel moment inculpatul H. mi-a cerut să văd ce are șoferul în mașină pentru ca ulterior să luăm bunurile, după ce îl vom lovi. Inculpatul H. s-a prefăcut că-l ajută pe șofer la repararea motorului, dar profitând de neatenția acestuia i-a aplicat o lovitură cu măciuca în partea din spate a capului, eu imediat după aceea sprayndu-l pe taximetrist (...) a reușit să-și asigure scăparea prin fugă (...) când am revenit la mașină inculpatul M. a dat impresia că știa ce am făcut, dar era la curent cu planurile noastre, a văzut multe mașini la locul unde noi ne-am deplasat (...) Nu pot să precizez natura obiectului cu care a lovit inculpatul M., dar cred că e satâr deoarece am văzut lama (...) pentru ambele fapte s-a acționat în vederea procurării de bani (...) între noi se statorniciseră anumite relații, pe bază de frică, iar din câte mi-am dat seama inculpatul H. era un executant al ordinelor date de M. (...) ulterior când m-am întâlnit cu H. acesta mi-a spus că taximetristul atacat a murit (...) Mi-era frică de inculpatul M. deoarece atunci când am încercat să mă opun m-a amenințat cu pistolul.

La un moment dat când eram în stațiunea Voineasa am tras cu pistolul inculpatului M.".

Această din urmă declarație a fost dată de S. (fostă R.) E.G. după ce a susținut, oral, cererea scrisă depusă la dosarul primei instanțe, prin care a solicitat "să rămână în arestul Inspectoratului de Poliție Bihor" și "să nu fie depusă în penitenciar" deoarece "cei doi autori care sunt cu mine în faptă m-au amenințat cu moartea dacă mă voi întâlni cu ei în penitenciar" (fila 24 d.u.p.).

La același termen de judecată, după cum rezultă din consemnările încheierii de ședință din 16 septembrie 1996, "apărătorul inculpatei R.E.G. a arătat că este o situație dificilă, inculpata i-a comunicat, personal, că nu dorește să fie transferată", ceea ce înseamnă că martora a luat legătura cu apărătorul său, din pledoaria avocatului ales nereieșind vreo imixtiune a poliției în luarea hotărârii martorei de a nu fi transferată în penitenciar.

Sub aspectul motivului învederat pentru a rămâne în arestul poliției, se constată că, încă de la urmărirea penală, prin declarația din 5 februarie 1996, martora a relatat că "i-a fost frică și îi este și în prezent de M. pentru că a amenințat-o la Râmnicu Vălcea că o omoară, dar înainte de aceasta o să-i arate ce este viața", după cum la momentul confruntării, din 1 martie 1996, cu martora R.V., mama sa, S. (fostă R.) E.G. a menționat: "M. m-a amenințat cu pistolul" (fila 264, 280 d.u.p.).

După ce a fost transferată în penitenciar, martora a revenit, în timpul cercetării judecătorești din primă instanță, la termenul din 26 ianuarie 1998, asupra afirmației că împreună cu M.M. și H. G. a comis infracțiunea de omor.

Mai întâi se observă că, și la acel moment procesual, S. (fostă R.) E.G. a precizat că a atacat, împreună cu H. G., pe partea vătămată V.T., pentru a procura bani să se întoarcă la Râmnicu Vâlcea și că potrivit înțelegerii, H. i-a aplicat părții vătămate o lovitură în cap cu o măciucă (aruncată apoi în Crișul Repede), iar ea i-a pulverizat spray lacrimogen, precum și că a observat prezența altei mașini cu cupolă trasă în imediata apropiere. La acea audiere, martora a subliniat că nu a făcut referire la mașina cu cupolă pentru că i s-ar fi impus de către organele de urmărire penală, ci pentru că i s-a spus că, în zona respectivă, a fost găsit un cadavru (fila 265 dos. prima inși).

Referitor la acest ultim element de fapt, partea vătămată V.T. a relatat că "în situația în care pe una din străzile laterale străzii F. se găsea o mașină cu cupola aprinsă sau cu pozițiile aprinse, dacă urmăream acest lucru, puteam să o văd, dar nu am fost atent decât la drum" (fila 86 dos.inst.apel), precum și că fiind noapte, dacă un astfel de autovehicul era staționat pe o stradă laterală străzii Făcliei, era posibil să nu fie observat (fila 179 vol. II dos. inst. recurs).

În al doilea rând, se remarcă faptul că, pentru a justifica această ultimă poziție procesuală, martora a menționat că "deși, inițial, am cerut să rămân în arestul poliției pentru a mă proteja de ceilalți doi inculpați, ulterior mi-am schimbat această poziție în urma unui articol luat de o ziaristă, la poliție, și care nu a consemnat exact ceea ce am spus eu exact cu privire la cauza de pe rol".

Totodată, a menționat că ar fi fost silită să declare lucruri neadevărate de organele de poliție care au însoțit-o la procuror și la instanță, iar în timpul cât s-a aflat în arestul poliției i s-au dat diferite medicamente pe care le-a luat și, astfel, a declarat tot ce i se cerea.

Acestea din urmă sunt, însă, simple afirmații, nefiind prezentată vreo probă care să le susțină, împrejurare pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere.

Se mai constată că martora a descris participarea inculpatului M.M. la suprimarea vieții lui N.A., numai după angajarea unui avocat, situație care face neverosimilă susținerea martorei că a dat declarațiile împotriva inculpatului urmare unor acțiuni de constrângere, de vreun fel, exercitate de către organele de poliție, libertatea de a face declarații fiind ilustrată și prin împrejurarea că, anterior, asistată de apărător din oficiu, martora a declarat fie că niciunul dintre ei nu a participat la suprimarea victimei, fie că doar ea cu H.G. au comis omorul.

Nu lipsit de relevanță este și Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 1996 privind pe R.E.G. potrivit căruia "toate relatările acesteia sunt făcute printre planșete, lacrimi și suspine" fiind evidentă "tendința de simulare cu scopul unei cât mai bune disculpări".

În acest mod s-a manifestat martora și cu prilejul audierii sale înregistrate pe casetă audio-video la urmărirea penală, când a recunoscut, asistată de avocat ales, săvârșirea faptelor împotriva victimei N.A. și a părții vătămate V.T., constatare pe care instanța de recurs a realizat-o, în mod direct, cu prilejul vizionării respectivei înregistrări, în ședința publică din 14 ianuarie 2014. Nu s-a constatat că martorei i s-au făcut promisiuni sau că a fost influențată, amenințată sau violentată, ori că asupra sa s-au făcut presiuni pentru a da o anumită declarație.

Sub aspectul analizat, prin decizia din 29 aprilie 2009, în cauza S. (fostă R.) E.G. împotriva României, C.E.D.O., verificând pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție potrivit cu care "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante", a considerat ca fiind vădit neîntemeiat capătul de cerere prin care reclamanta a susținut că în timpul arestului preventiv i-a fost administrat un tratament pe bază de barbiturice întrucât nicio probă din dosar nu dovedește că reclamanta a fost supusă unui astfel de tratament și nici nu a susținut în fața instanțelor naționale faptul că aceste medicamente i-au fost administrate cu forța, având, prin urmare, posibilit. a)tea să refuze administrarea lor.

De asemenea, Curtea Europeană a starutat că, în lipsa celui mai mic început de dovadă, nu pot fi considerate ca fiind fondate acuzațiile că a suferit rele tratamente din partea polițiștilor însărcinați cu ancheta și că în timpul arestului său preventiv din anul 1996 a fost victima unei tentative de viol din partea unui gardian, constatându-se, totodată, că aceste din urmă aspecte nu au fost invocate în mod expres sau măcar în esență în fața instanțelor naționale.

Prin Decizia nr. 3658 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 3207/1/2009, cu prilejul rejudecării recursului parchetului privind pe inculpata S. (fostă R.) E.G. (urmare admiterii prin Decizia 234 din 23 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 Judecători, a cererii de revizuire formulată, în baza art. 4081 C. proc. pen.anterior, de această inculpată), a fost casată Decizia penală nr. 92 din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, referitor la dispoziția de achitare a inculpatei pentru complicitate la infracțiunea de omor prevăzuta de art. 26 rap. la art. 174, 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior și s-au menținut dispozițiile sentinței penale nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor privind condamnarea acesteia.

Din cuprinsul acestei decizii a instanței de recurs nu rezultă că s-a reținut exercitarea, de către polițiști, de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere asupra martorei S. (fostă R.) E.G.

În recurs, inculpatul M.M. a precizat că după părerea lui asupra martorei s-au exercitat presiuni și probabil s-au făcut promisiuni pentru a recunoaște că a comis omorul împreună cu el și H.G. (fila 179 verso vol. II).

Având în vedere toate cele arătate, se consideră nefondată cererea inculpatului M.M. de a fi excluse, ca fiind obținute în mod ilegal, declarațiile martorei S. (fostă R.) E.G., chiar dacă martora a reiterat în fața instanței de recurs că a fost supusă presiunilor și violențelor de către organele de poliție (fila 94 verso vol.V dos.instrecurs). Se mai remarcă faptul că, prin această ultimă depoziție, martora s-a exprimat că a demonstrat, la C.E.D.O., că "i-au fost aplicate tot felul de tratamente", or, hotărârea instanței de contencios european a constatat, după cum s-a enunțat anterior, că au fost vădit neîntemeiate capetele de cerere întemeiate pe dispozițiile art. 3 din Convenție susținute de martora S. (fostă R.) E.G.

Martora a fost trimisă în judecată pentru nedenunțarea infracțiunii de omor deosebit de grav în scop de jaf și a tâlhăriei urmată de moartea victimei, încadrare juridică ce a fost schimbată de prima instanță de judecată, după administrarea probatoriului și în baza liberei aprecieri a probelor de către judecător martora fiind condamnată pentru complicitate la omor deosebit de grav. hi cauză nu există probe că s-au făcut promisiuni sau îndemnuri față de martoră, din partea organelor de urmărire penală, în scopul de a se obține probe.

Contrar a ceea ce a reținut curtea de apel, astfel cum se va arăta și în continuare, depozițiile martorei S. (fostă R.) E.G. confirmă, într-o manieră evidentă, conținutul altor mijloace de probă, chiar dacă, la nivelul unor detalii factuale, declarațiile acesteia nu sunt constante. Nu trebuie omis că inculpata a încercat, în permanență, să-și diminueze răspunderea penală, în același registru înscriindu-se și atitudinea martorei, din data de 1 martie 1996 când, fiind cofruntată cu mama sa, martora R.V., nu a contrazis-o pe aceasta că, în data de 31 octombrie 1995, ar fi fost la serviciu la unitatea din Râmnicu Vâlcea, deși până la acel moment procesual, martora recunoscuse, în mod constant că, în ziua de 31 octombrie 1995, încă de la primele ore ale dimineții a fost prezentă în Oradea, cu M.M. și H.G.

Totodată, nu este de neglijat că, despre martora S. (fostă R.) E.G. nu există date că, înainte de 31 octombrie 1995, ar fi intrat în conflict cu legea penală, astfel că, impactul asupra martorei, a faptei de omor comisă în condiții de o violență extremă,. este de natură a explica lipsa de consecvență a acesteia în relatarea elementelor de amănunt ale săvârșirii faptelor.

Martora B.C. a declarat, în faza de urmărire penală, că a stat, în Arestul I.P.J. Bihor, cu R.E.G., care i-a povestit că "este arestată pentru că la sfârșitul lunii octombrie 1995 a venit la Oradea din Râmnicu Vâlcea împreună cu M.M. și H. G., ei fiind din Sf. Gheorghe, și au omorât un taximetrist, apoi ea împreună cu G. a comis o tentativă de omor împotriva altui taximetrist", precum și că, dintr-o altă cameră a aceluiași arest, inculpatul M.M. i-a transmis lui R.E.G.: "Adu-ți aminte de vina mea". A mai declarat martora că, ulterior, în timp ce vorbea în limba engleză cu un alt arestat din cameră cu M.M., acesta din urmă, crezând că este R.E.G., i-a zis: "Gândește-te la fetița mea că nu are decât 2 ani" și "că se pregătește sufletește să-i arate G. ce este viața" (file 177-179 d.u.p.).

În primă instanță, la termenul din 12 mai 1997, în ședință publică, în prezența inculpatului M.M. asistat de apărătorul ales S.N., aceeași martoră a relatat,că a fost colegă de cameră cu inculpata R.E. și că, inculpatul M.M., fiind cazat într-o celulă din același arest și, confundându-o cu R.E., a amenințat-o să ia totul asupra ei deoarece altfel va avea probleme, spunând totodată că nu este vinovat de acea acuzație (fila 192 dos. inst. fond).

Chiar dacă martora B.C. nu a putut fi audiată în recurs, declarațiile acesteia sunt luate în considerare întrucât, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., nu are loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva dispozițiilor art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție în ceea ce privește absența martorilor la ședințele de judecată, dacă imposibilit. a)tea apărării de a interoga sau de a obține interogarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios, nu constituie în principiu unica probă a acuzării sau proba este decisivă și, chiar dacă ar fi așa, există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe (cauza Al-Khawaja împofriva Regatului Unit).

Prin prisma celor statuate de C.E.D.O., în cauză, se constată, mai întâi, că apărarea a avut posibilitatea de a o interoga pe martora B.C., în primă instanță, la termenul din 12 mai 1997, când aceasta a fost audiată în condiții de publicitate și contradictorialit. a)te, în prezența inculpatului M.M. asistat de avocat ales, S.N., conform încheierii de ședință (fila 194).

Apoi, martora B.C. nu a putut fi reaudiată de instanța de recurs din cauza unui motiv obiectiv și serios, această fiind contactată telefonic în Spania (în urma comunicării numărului de telefon de către mama sa - proces verbal întocmit de organele de poliție la data de 16 ianuarie 2014 - fila 232 vol.III), pentru a se prezenta în instanță, prilej cu care a arătat că se află în Spania de 10 ani și nu poate părăsi acea țară, neavând acte, documente oficiale, și nici o locuință stabilă în acea țară (fila 237 vol. III), situație în care neexistând premisele pentru audierea acesteia în procedura reglementată de legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, la termenul din 12 martie 2014, înalta Curte a constatat imposibilit. a)tea audierii martorei.

De asemenea, în urma examinării materialului probator în integralitatea lui, s-a constatat că declarațiile date de această martoră, în cursul procesului, nu au constituit unica probă și nici nu au reprezentat proba decisivă, prin care s-a susținut acuzarea că M.M. este autorul faptelor de care a fost învinuit prin rechizitoriu, existând alte mijloace de probă, cum ar fi, înscrisul constând în cererea prin care martora S. (fostă R.) E.G. a solicitat să nu fie transferată în penitenciar de teama amenințărilor exercitate asupra sa de M.M. și H.G., depozițiile martorei S. prin care îl indică pe inculpatul M.M. ca unul dintre autorii faptelor comise împotriva victimei N.A. și care a exercitat asupra sa amenințări, procesul-verbal de confruntare dintre martora S. și martora R.V.

Declarațiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt concordante cu fapte și împrejurări ce rezultă din analiza ansamblului probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din examinarea acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilit. a)te.

Prin declarația din 23 februarie 1996, dată în faza de urmărire penală, în prezența apărătorului ales S.N., inculpatul M.M. a relatat că era asociat al unei firme și că: "mereu eram în criză de banV\ "în data de 30 octombrie 1995 am plecat împreună cu H. G. din Sfântul Gheorghe la Râmnicu Vâlcea, cu mașina mea, însă eu neavând permis de conducere, mașina a fost condusă de către H. G.. La Râmnicu Vâlcea ne-am întâlnit cu R.E.G. și ne-am hotărât să venim la Oradea pentru a face rost de bani (...) Am ajuns la Oradea în data de 31 octombrie 1995 dimineața și, întrucât, ceilalți nu cunoșteau orașul, i-am dirijat eu (...) am cerut ceva bani împrumut însă nu am primit astfel că s-a pus problema să acționăm printre valutiști (...) s-a pus problema să atacăm un taximetrist să facem rost de bani și să ne putem întoarce acasă. Eu nu prea am fost de acord cu această idee, dar G. și G. erau hotărâți (...) din portbagaj eu am luat un levier sub formă de teslă sau gură de lup fiind ascuțit la partea inferioară și am plecat și eu cu ei. Ne-am oprit prima dată aproape de Hotelul D. (...) am ieșit în b-dul M. mergând în direcția spre Gară (...) Au trecut câteva taxiuri, însă erau ocupate, iar când a apărut următorul i-am făcut semn și acesta a oprit, iar noi ne-am urcat în mașină ocupând următoarele locuri: G. în față, G. în spatele ei, iar eu în spatele șoferului. Șoferul ne-a întrebat unde vrem să ajungem, iar eu i-am spus să ne ducă spre ștranul D. și restaurantul M. Revin și precizez că eu știam de Clubul D. (...) când am ajuns în dreptul Restaurantului M., șoferul a încetinit mașina însă eu i-am zis să mai meargă puțin (...) șoferul a oprit mașina pe strada respectivă (...) G. l-a lovit cu măciuca în cap, apoi l-am lovit și eu cu levierul pe care-l țineam pe mânecă, de mai multe ori, și practic amândoi l-am lovit, dar cred că loviturile mele au fost de o intensitate mai mare având în vedere forma obiectului pe care îl aveam la mine.

Acesta nu a apucat să strige și cred că a decedat pe loc (...) l-am scos din mașină pe partea dreaptă, eu prinzându-l de sub brațe, apoi G. de picioare, iar G. având mănuși pe mână, a deschis portbagajul unde l-am introdus pe șoferul decedat Poziția șoferului în portbagaj a fost cu picioarele spre roata de rezervă și cu capul în partea stângă a mașinii (...) am intrat pe străduța respectivă care era situată pe partea dreaptă a sensului de mers spre oraș. Am oprit mașina la circa 50 de metri, apoi eu cu G. am scos cadavrul din portbagaj prinzându-l la fel ca înainte respectiv eu de brațe și G. de picioare, apoi am coborât circa 30 m cu el și văzând o bordură din ciment, care era de fapt o fundație la un gard, l-am aruncat peste aceasta (...) levirul l-am aruncat spre Criș (...) am ajuns în parc la mașina noastră (...) eu am rămas în mașină și m-am culcat pe bancheta din spate acoperindu-mă cu un palton (...) în jurul orelor 3, 00 au apărut la mașină G. și G. (...) am plecat repede din zonă (...) au început să povestească despre faptul că au atacat un taximetrist după ce i s-a oprit motorul și a umblat la capotă lovindu-l G. cu măciuca în cap apoi G. l-a sprayat dar șoferul a reușit să fugă spre restaurantul M. (...) Nu-mi explic ce m-a determinat să-i aplic atâtea lovituri șoferului în cauză, dar probabil că pe moment m-am gândit să fac o demonstrație de forță arătându-le celor doi de ce sunt în stare, mai ales că în cursul zilei mi s-a reproșat că sunt laș și că șovăi când se pune problema să acționăm prin forță ca să facem rost de bani" (fila 192 d.u.p.).

Înalta Curte a constatat, vizionând înregistrarea audierii din 23 februarie 1996, că intimatul inculpat M.M., asistat de avocat ales, a prezentat aceleași elemente de fapt și împrejurări ca cele cuprinse în declarația scrisă din aceeași dată, fără ca asupra sa să se exercite presiuni de orice natură, amenințări sau violențe.

După cum s-a consemnat în încheierea de ședință pronunțată de Tribunalul Bihor, la data de 8 martie 1996, când s-a hotărât asupra prelungirii duratei arestării preventive, inculpatul M.M. a recunoscut că, atât el, cât și H.G. au lovit în cap victima N.A., după care au pus-o în portbagaj, fiind împreună și cu R.E.G. (fila 332 dos. prima instanță). Avocatul ales al inculpatului a arătat, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință, că „a discutat cu inculpatul, acesta a recunoscut faptele și a ajutat organul de parchet și poliție la reconstituirea infracțiunilor".

Procesul-verbal de reconstituire din 26 februarie 1996 privind fapta comisă asupra victimei N.A., semnat de inculpatul M.M. și avocatul său ales fără obiecțiuni sau observații cu privire la modul în care s-a efectuat reconstituirea și cele consemnate, relevă că inculpatul M.M. a declarat că a lovit victima în cap, de mai multe ori cu un levier pe care îl avea ascuns în mânecă, iar H.G. cu o măciucă, precum și că inculpatul cu H.G. l-au scos pe șofer, din mașină, pe partea dreaptă față, inculpatul ținându-l de sub brațe iar G. de picioare, R.E.G. deschizând portbagajul unde au așezat victima cu capul orientat spre partea stângă a mașinii. A

mai arătat inculpatul că, până la abandonarea victimei, pe străduța laterală ce se intersectează cu str. F., nimeni nu a stat pe scaunul dreapta față deoarece era plin de sânge. Solicitându-i-se inculpatului M.M. să arate locul unde au oprit mașina și unde l-au aruncat pe taximetrist, acesta a condus circa 35-40 va pe o străduță îngustă ce urcă în pantă din str. F. unde a arătat că au transportat victima circa 30 m în spatele mașinii aruncând-o lângă postamentul de beton al gardului (fila 207 d.u.p.).

Înregistrarea pe suport optic a reconstituirii din 26 februarie 1996 cu participarea inculpatului, vizionată în ședința publică din 14 ianuarie 2014, confirmă conținutul procesului verbal de reconstituire, și, în plus, arată că asupra inculpatului nu s-au făcut presiuni și că nimeni nu i-a sugerat sau dat indicații să arate anumite locuri.

Instanța de recurs consideră ca fiind neîntemeiată cererea intimatului inculpat M.M., de excludere a declarațiilor (nenominalizate), ce i-ar fi fost luate, în faza de urmărire penală, în mod ilegal.

Reiterând apărarea formulată, în cursul procesului, intimatul inculpat M.M. a învederat, în esență, prin declarațiile date în fața instanței de recurs, la datele de 9 octombrie 2013 și 11 noiembrie 2013 că, în faza urmăririi penale a fost supus violențelor, încătușării și toturii, de către organele de anchetă, cu știința procurorului.

În dovedirea acestor afirmații, apărătorul ales al intimatului inculpat a solicitat, la termenul din 23 octombrie 2013, și instanța a încuviințat audierea, ca martor, a numitului L.l.T., persoană care însă s-a dovedit a fi decedată din data de 14 octombrie 2013 (fila 181 vol. II dos.instrecurs), iar apărarea intimatului inculpat, deși a precizat că, dacă se confirmă decesul acestei persoane, va formula o cerere de mlocuire cu alt martor, ulterior, nu a reluat o astfel de solicitare (numitul R.A. a fost propus ca martor pentru aspecte ale situației de fapt presupus dezvăluite de G.V. - la rândul său decedat, după cum a susținut apărarea la termenul din 21 mai 2014).

În virtutea admiterii probei testimoniale, constând în audierea martorului L.l.T., la același termen din 23 octombrie 2013, a fost depusă la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri, o declarație extrajudiciară datată 22 august 2013, atestată de un avocat, prin care se susține că L.l.T. a fost deținut în aceeași cameră cu inculpatul, în Arestul I.J.P. Bihor, fiind relevate prin acest înscris aspecte referitoare la violențele fizice la care ar fi fost supus inculpatul, în perioada ianuarie-februarie 1995.

Înalta Curte constată că înscrisul-declarație pe numele L.l.T., prin care se urmărește a se dovedi împrejurarea că inculpatul a fost bătut de anchetatori și a prezentat lovituri pe piept, pe spate, pe picioare și că a avut palmele și tălpile roșii și umflate, nu a putut fi verificat prin audierea nemijlocită a lui L.l.T. și nu este susținut prin niciun document medical.

Martorul H.G. a declarat, în fața instanței de recurs că știe de la M.M. că asupra acestuia s-au exercitat presiuni pentru a recunoaște acuzațiile aduse, specificând numai că, la un moment dat, când s-au întâlnit după 3-4 luni de la reținerea lor, nu l-a văzut pe inculpat cu urme de lovituri, ci se observa „o suferință".

Se mai reține că, deși martorul H.G. a arătat că, despre violențele la care a fost supus inculpatul a aflat și de la alți deținuți care au fost în cameră cu M.M. și, ulterior, cu el în penitenciar, nu a nominalizat vreuna dintre aceste persoane, martorul fiind audiat în condiții de publicitate și contradictorialitate, în prezența inculpatului și a apărătorului Său ales (fila 182 vol. II dos. inst recurs).

Relevant este că, martorul H.G., în faza de urmărire penală, la 25 mai 1996, când i s-a adus la cunoștință că M.M. și R.E.G. au recunoscut comiterea omorului a cărui victimă a fost N.A. și a tâlhăriei săvârșite asupra acesteia, nu a făcut trimitere la eventuale violențe pe care aceștia le-ar fi suportat, ci a învederat că "nu pot să-mi dau seama de ce inculpații M.M. și R.G. au recunoscut comiterea acestor fapte", după ce, în data de 2 aprilie 1996, când a fost confruntat cu R., precizase "nu-mi explic de ce susține inculpata că noi trei l-am omorât pe primul taximetrist", apreciind totodată că "din moment ce și M. recunoaște acest lucru, probabil că există o înțelegere între ei (fila 246, 245 d.u.p.).

Afirmațiile martorului H.G. că și asupra sa au fost exercitate violențe de către anchetatori, sunt neverosimile în contextul în care, pentru a justifica lipsa formulării plângerii penale împotriva anchetatorilor care l-ar fi agresat, a invocat o înțelegere cu avocatul său ales, H.C., pentru ca acesta să-i asigure apărarea, susținerile sale fiind cu atât mai puțin credibile cu cât martorul era fost polițist.

Martorul T.G., care a fost deținut în Arestul I.J.P. Bihor, într-o perioadă în care a fost arestat și inculpatul M.M., a specificat: "nu am auzit ca cetățenii străini cu care am fost arestat în aceeași cameră să fi fost bătuți, iar ulterior când am fost mutat în penitenciar nu am întâlnit persoane care să prezinte urme de violență fizică urmare anchetării acestora, și de fapt aceste aspecte pe mine mei nu mă interesau" (fila 345 vol. III dos. inst. recurs).

Relativ la plângerile penale pe care ar fi putut să le formuleze împotriva anchetatorilor, inculpatul M.M. a afirmat că nu știa, în 1995, "ce înseamnă plângere penală" și că avea credința că, prin violență fizică, trebuie să se desfășoare o anchetă penală, dat fiind că ar fi auzit, din camera sa de arest, și alte persoane care se văitau sau țipau (acesta din urmă situație nefiind confirmată de martorul T.G., deținut în același arest, după cum s-a arătat) - file 20 verso și 179 verso vol. II dos. recurs.

Această convingere a inculpatului despre modul în care trebuia să se desfășoare o anchetă este contrazisă chiar de mențiunea sa că, la acel moment procesual, s-a plâns avocatului din oficiu și, ulterior, apărătorului ales, că este bătut de anchetatori.

Dintr-o altă perspectivă, justificarea adusă pentru lipsa vreunei plângeri penale împotriva anchetatorilor este puerilă în raport de pregătirea inculpatului M.M., acesta fiind absolvent al școlii de ofițeri.

Se mai reține că, potrivit Referatului din 21 octombrie 1998 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea (document care a fost înaintat curții de apel, în cursul judecării apelului), cu ocazia unei audiențe la Parchet a inculpatului M.M., acesta fiind invitat să producă dovezi sau indicii în sensul că s-au exercitat asupra sa presiuni, de polițiștii care l-au anchetat, a declarat că nu poate face acest lucru (fila 100 dos. inst.apel).

În aceeași ordine de idei, este inexplicabil cum, niciun moment, intimatul inculpat M.M. - care ar fi recunoscut acuzațiile aduse urmare violențelor suportate din partea organelor de anchetă, nu a făcut dovada dezlegării avocatului din oficiu ori avocatului ales, cărora le-ar fi adus la cunoștință violențele la care a fost supus, pentru a fi ascultați ca martori în conformitate cu dispozițiile art. 46 din Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Totodată, se observă că, inculpatul a recunoscut, în esență, acuzația privind omorul comis asupra lui N.A., și printr-o declarație olografa, astfel cum rezultă din urma dosarului de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, iar această declarație olografă de 8 pagini, datată 22 februarie 1996, este semnată și de avocatul ales S.N., are un conținut amplu, iar scrisul este caligrafic, aspecte care sunt în măsură să înlăture, de asemenea, apărarea intimatului inculpat că ar fi fost agresat fizic pentru a îmbrățișa o anumită poziție procesuală, dorită de anchetatori.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că nu există motive justificate pentru înlăturarea vreunor declarații ale inculpatului.

Privită această apărare a inculpatului M.M. prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., se constată că, pentru aprecierea elementelor care îi permit să spună dacă a existat încălcarea art. 3, instanța de contencios european a adoptat principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă", care poate rezulta inclusiv dintr-un „grup de indicii, sau de presupuneri incontestabile, suficient de grave, precise și concordante (Ramirez Sanchez împotriva Franței), condiție care, însă, nu este întrunită, în cauză.

Demn de remarcat este și faptul că, deși una dintre apărările esențiale ale inculpatului este că a recunoscut acuzațiile aduse numai ca efect al violențelor ce s-ar fi exercitat asupra sa de către polițiști, prin Hotărârea din 19 iunie 2012 a C.E.D.O. - Cauza M.M. împotriva României s-a constatat că nu se întrevede nicio aparentă încălcare a numeroase drepturi garantate de Convenție, printre care este enumerat și cel prevăzut la art. 3, rezultând fie că sunt tardive, fie că sunt în mod vădit nefondate.

Declarația intimatului inculpat M.M., luată de instanța de recurs la data de 9 octombrie 2013, nu se impune a fi exclusă din ansamblul probator al cauzei.

Intimatul inculpat M.M. a fost ascultat în urma consimțământului liber exprimat, în prezența a doi apărători aleși, o perioadă de aproximativ o oră și jumătate, nefiindu-i îngrădit dreptul de a face referiri la faptele pentru care a fost trimis în judecată, context în care este nejustificată susținerea apărării că declarația s-a redus doar la răspunsuri la un set de întrebări tendențios prestabilite.

Declarațiile inculpatului, ca mijloc de probă, trebuie să servească la lămurirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, în vederea aflării adevărului, declarațiile nefiind mijloace prin care partea face aprecieri asupra actului de sesizare a instanței sau a conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză.

Dintr-o altă perspectivă, prin nulitatea relativă a declarației, nu s-a arătat vătămarea care ar fi fost adusă intimatului inculpat prin audierea sa din 9 octombrie 2013, așa cum prevăd dispozițiile care reglementează această sancțiune, prin cererea scrisă depusă la dosar precizându-se că maniera de audiere „este de natură a produce o vătămare procesuală și o încălcare a dreptului la apărare".

Curtea de apel, fără a face o analiză a conținutului declarațiilor inculpatului și a procesului verbal de reconstituire cu participarea acestuia, s-a rezumat la a constata doar că organele de urmărire penală nu l-au dus la reconstituire și pe H. G., deși chiar și în considerentele deciziei recurate, se reține că acesta nu a recunoscut săvârșirea faptelor îndreptate împotriva victimei N.A.

În aceste condiții, este de neînțeles cum s-ar fi putut realiza reconstituirea cu o persoană care a susținut constant că nu a participat la comiterea acelor fapte, de esența acestui procedeu probatoriu fiind ca făptuitorul să arate personal ceea ce a făcut. In acest context, apare ca inexplicabil cum lipsa efectuării reconstituirii cu participarea martorului H.G. a fost de natură a contribui la înlăturarea situației de fapt stabilită prin sentința penală.

S-a produs, astfel, o denaturare gravă a probelor, prin nereținerea unor fapte și împrejurări esențiale, cum sunt și cele care rezultă din depoziția de la 13 ianuarie 1996 a martorului H.G., respectiv că atunci când a plecat să sustragă bani de la un taximetrist, fiind. însoțit de martora S., s-au orientat asupra unei mașini tip taxi, fără tetiere și a unui șofer potrivit, mai slăbuț, pe care să-l poată ataca, aspecte relatate și de martora S., prin depoziția din 12 ianuarie 1996 (fila 217 verso, 252 verso d.u.p.), victima N.A. fiind la rândul său o persoană cu o constituție slabă, a cărei viață a fost suprimată în interiorul mașinii pe care lucra, în calitate de taximetrist.

Fiind audiat, la urmărire penală, în prezența avocatului ales C.H., la 7 martie 1996, martorul H.G. a precizat: "cât am fost la Oradea, împreună cu R.G. și M.M., am fost tot timpul împreună, doar o perioadă de timp, M. a rămas de noi, în mașină, cât eu cu G. am ieșit să-l atacăm pe al doilea taximetrist" (fila 242 d.u.p.).

Instanța de apel a mai considerat că martorul asistent la reconstituire, M.G. a manifestat nesiguranță în răspunsurile date la întrebările puse de către instanță, în legătură cu susținerile lui M.M. și S. (fostă R.) E.G.

Dar, din cuprinsul declarației dată în apel, reiese că acest martor a relatat ceea ce și-a amintit după trei ani de la momentul reconstituirilor, în legătură cu împrejurările în care a ajuns să fie martor asistent, persoanele care au participat și calit. a)tea acestora, modul în care s-au comportat organele de urmărire penală cu S. (fostă R.) E. și M.M., și aspectele indicate de aceștia din urmă pe traseul parcurs cu ocazia reconstituirilor, nearătând că intimatul inculpat a fost amenințat sau forțat să indice anumite locuri sau să se refere la anumite fapte.

În plus, prima instanță de control judiciar avea posibilitatea să examineze cuprinsul proceselor-verbale de reconstituire și prin prisma înregistrărilor aflate pe cele două casete video privind reconstituirea făcută de către organele de urmărire penală cu martora S. (fostă R.) E.G. și inculpatul M.M., și nu doar să se limiteze la a menționa că au fost vizionate în prezența reprezentantului parchetului, a inculpaților apelanți și a apărătorilor acestora.

În fața instanței de recurs, martorul M.G. a menționat că același polițist i-a cerut să participle la ambele reconstituiri, i s-a specificat că trebuie să meargă și să vadă ce se face la fața locului, martorul specificând că a fost din curiozitate și că, în oraș, se vorbea despre faptele întâmplate, și nicidecum despre anumite persoane care le-ar fi comis.

Martorul T.G. a declarat în faza de urmărire penală că: "am avut o discuție cu inculpatul M.M. care mi-a spus că este arestat pentru că ar fi omorât pe un șofer de taxi, nu a precizat data la care șoferul de taxi a fost atacat, dar mi-a spus că mașina a fost luată din centru și dusă undeva spre Clubul D. sau restaurant M. și că acolo l-ar fi atacat lovindu-l în cap cu un levier iar după aceea a aruncat levierul spre Criș (...) Am mai auzit ceva discuții în legătură cu un microfon, însă nu a precizat cine anume a smuls microfonul de la stație, dar spunea că, ce importanță are un microfon, dacă a fost omorât un om, sau suma de 15 000 lei" (fila 158 du.p.).

Fiind reaudiat, la cercetarea judecătorească din apel, la termenul din 12 martie 1999, acest martor a menționat, în esență, că:"(...) am fost arestat de către Parchetul Militar (...) în data de 23 februarie 1996. Am stat în Arestul Poliției Județului Bihor cea. 4 luni și jumătate. în această perioadă de timp am fost dus de mai multe ori la procurorul militar, am fost mutat în mai multe celule, o perioadă de timp am fost în refuz de hrană și internat în spital. Prezentându-mi-se astăzi în instanță, declarația de la fila 158 din dosarul de urmărire penală, datată 27 februarie 1996, îmi recunosc semnătura de pe această declarație, dar înainte de a-mifi citită, astăzi, în instanță, nu am cunoscut conținutul acesteia. Precizez, în mod categoric, că eu nu-i cunosc pe cei trei inculpați apelanți și nici nu am purtat niciun fel de discuții cu inculpatul M.M. legat de săvârșirea unei infracțiuni de omor de către acesta cu privire la un taximetrist (...)".

Față de acest conținut al declarației martorului T.G., luată de curtea de apel, în mod eronat, prin considerentele deciziei recurate s-a reținut că martorul a revenit asupra primei declarații din cauza condițiilor în care a dat acea declarație și că a dat explicații în legătură cu acel microfon, al stației de la autoturismul victimei, după ce a fost obligat la cererea și insistențele organelor de urmărire penală.

Se observă, în mod evident, urmare examinării declarației dată în apel și contrar celor reținute de prima instanță de control judiciar, că martorul T.G. nu a menționat vreo condiție în care a fost audiat în faza de urmărire penală de natură să-l fi determinat să declare, într-un anume mod, sugerat de organele de urmărire penală, după cum, în cuprinsul depoziției în discuție, nu există afirmația că ar fi declarat despre microfonul stației de la autoturismul victimei la cererea organelor de urmărire penală sau pentru că ar fi fost forțat în vreun fel de acestea.

În consecință, curtea de apel a denaturat grav conținutul acestei probe, instanța de recurs constatând că declarația martorului T.G., din faza de urmărire penală, cuprinde elemente de fapt concordante cu ale altor mijloace de probă.

În fața Înaltei Curți, martorul T.G., deși a declarat că nu își amintește să fi dat declarația aflată la fila 158 din dosarul de urmărire penală și că nu a dat o declarație în sensul că a avut o discuție cu M.M. care i-ar fi spus că a omorât un taximetrist, a reafirmat că își recunoaște semnătura de pe declarația în discuție, specificând totodată că "totdeauna am citit ceea ce am semnat și nu s-a prezentat nimeni la mine să dau declarația cu conținutul celei de la fila 158 din dosarul de urmărire penală în schimbul unui avantaj de orice natură", precum.și că atât cât a fost în arestul de la Oradea "nu s-a pus problema ca eu să primesc acte procedurale. Am observat însă că, atunci când pentru cetățenii străini, cu care eram în cameră arestat, s-au adus citații, venea polițistul care le spunea ce reprezintă citația și le solicita să semneze" (fila 344-345 vol. III dos. recurs).

Afirmațiile martorului că, în Arestul IPJ Bihor, în prima seară a stat într-o cameră cu o persoană mai în vârstă și, începând cu a doua zi, a fost deținut, în aceeași încăpere, timp de patru luni, cu cetățeni străini, respectiv pakistanezi și turci, și nu îl cunoaște pe inculpatul M.M. sunt combătute de înscrisul intitulat "Memoriu", datat 18 octombrie 1997, pe care inculpatul M.M. l-a înaintat Ministerului Justiției și care a fost trimis primei instanțe, fiind atașat la dosar, în care inculpatul face referire la faptul că "toată acuzația împotriva mea stă în declarațiile date de R. G. și un anume T.G.", inculpatul făcând precizarea că "acest T.G. a stat vreo 3 zile cu mine în cameră, pe arestul I.P.J. Bihor" (fila 232 dos. prima inst).

Împrejurarea că T.G. a stat în camera de arest cu inculpatul M.M. este reliefată de acesta și la termenul din apel de la 14 ianuarie 1999, când a învederat acest aspect Curții, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință (fila 107 d. inst. apel).

La urmărire penală, inculpatul M.M. a recunoscut, asistat de apărător ales, că au abandonat-o pe victima N.A. după o bordura de beton și că, de la mașina de taxi, H.G. a smuls microfonul stafiei (fila 194).

Înainte de acest moment, prin declarația din 19 ianuarie 1996, fiind asistat de avocat din oficiu, inculpatul a prezentat cum, cu ocazia deplasării sale la Oradea, din decembrie 1995, împreună cu H. G., V.C. zis "C." și R. zis "G.", i-a spus martorului H. "să le povestească ce s-a întâmplat în noaptea de 31 octombrie - 1 noiembrie 1995", iar acesta "a început să povestească sumar cele petrecute, respectiv că ar fi atacat un taximetrist undeva dincolo de restaurantul M., pe care l-a plimbat ca să găsească un loc potrivit, apoi l-a lovit, dar fără să precizeze cu ce anume și nici nu a spus dacă a murit sau nu taximetristul, și că a smuls microfonul stației care era pe taxiu". Prin aceeași declarație, inculpatul M.M. a menționat că martorul H. "a povestit faza cu al doilea taximetrist pe care l-a dus în aceeași zonă, spunând că l-a lovit și l-a sprayat" (fila 190, 199 verso d.u.p.).

Procesul verbal de cercetare la fața locului, întocmit la 1 noiembrie 1995, relevă că, la examinarea autoturismului condus de victima N.A. s-a constatat lipsa microfonului (mike) de la stația de emisie-recepție a autoturismului, firele fiind smulse.

Cu privire la acest element de fapt, martora S. (fostă R.) E.G. a declarat că, la momentul la care s-a pus problema atacării unui taximetrist, martorul H. s-a exprimat că "dacă taximetristul ar fi atacat, se trezește și anunță prin stație ceilalți colegi" (fila 252 d.u.p.).

Martorul R.F. a menționat, în faza de urmărire penală că, în luna decembrie sau ianuarie 1996, s-a dus cu fratele lui, R.I., la pescuit, coborând pe malul Crișului, pe lângă barul „F." - care este din scândură, prilej cu care, deplasându-se spre oraș, circa 20 de metri, a văzut un obiect de culoare închisă pe care l-a luat și pe care l-a dat ospătarului C., de la barul respectiv, pentru o bere, aflând că este un microfon. A relatat că a recunoscut la parchet obiectul de culoare neagră de formă dreptunghiulară din plastic, pe care l-a găsit pe malul Crișului (file 151-154).

Potrivit procesului-verbal de conducere în teren, întocmit la data de 27 februarie 1996, martorul R.F. "ne-a condus pe str. F. până la magazinul SC F.C. SRL situat pe partea dreaptă în sensul de mers spre Podgoria, a coborât pe lângă acest magazin (...) la o distanță de circa 15 m de malul Crișului în partea dreaptă se observă o conductă (țeava) ce iese din pământ iar apa ce vine pe această conductă curge într-un butoi îngropat în pământ (...) ne-a indicat locul unde a găsit microfonul, loc situat la o distanță de circa 15 m de conductă și 2,5 m de malul Crișului. R.F. declară că microfonul pe care l-a găsit în acel loc l-a dat, în aceeași zi, lui T.C., vânzător la magazinul F." (fila 155 d.u.p.).

Potrivit înscrisului "Dovadă", s-a ridicat de la T.C. un microfon tip stație de culoare neagră cu inscripția "P." (fila 153 d.u.p.).

În fața instanței de recurs, martorul R.F. a arătat că a fost la pescuit pe malul Crișului, iar în apropierea barului unde lucra T.C., de pe str. F., a găsit un obiect negru, plin de noroi, care avea dimensiunea mai mare decât a unei cutii de chibrituri, fiind un microfon pe care l-a dat lui T.C., chiar în ziua în care l-a găsit.

Inculpatul M.M., asistat de apărărtor ales, a menționat că după ce au exercitat violențe asupra victimei N.A. și au abandonat-o după bordura de beton, a revenit la șosea și a coborât spre Criș unde s-a spălat pe mâini, ștergând și geaca din piele, știind că și H.G. și S. (fostă R.) E.G. au mers să se spele, în urma lui (fila 194), iar cu prilejul reconstituirii faptei de omor, solicitându-i-se inculpatului M.M. să arate locul unde s-a spălat pe mâini și pe haine, acesta a condus pe str. F. până la magazinul F., a coborât pe lângă acest magazin până pe malul Crișului unde a declarat că s-a spălat pe mâini și pe haine, prin declarația din 21 martie 1996 precizând că a coborât pe lângă o căsuță din lemn și a găsit o conductă de apă la care s-a spălat (fila 207, 205).

În prima instanță, martora S. (fostă R.) E.G. a menționat că "inculpații, când au scos victima din mașină, s-au mânjit de sânge, spălându-se de petele de sânge,pe malul Crișulur (fila 35 verso).

Martorul T.C.I. a relatat, în faza de urmărire penală, că "la începutul lunii ianuarie 1996, fiind de serviciu la SC F. SRL din str. F., unde lucrez ca vânzător, au intrat în unitate doi tineri care au servit bere. I-am văzut la un moment dat că au în mână un dispozitiv mic care părea a fi un microfon și întrebându-i ce fac cu acesta, mi-au spus că l-au găsit pe malul Crișului și nu știu ce este. Eu mi-am dat seama că este un microfon și am cerut să mi-l dea mie, dându-le în schimb o sticlă de bere (...)" (fila 134 d.u.p.). In același sens este depoziția martorului dată în primă instanță (fila 160).

Cu prilejul rejudecării acestui recurs privind pe inculpatul M.M., martorul T.C.I. a declarat că, în perioada de referință, lucra ca gestionar și paznic de noapte la SC Flora, pe str. F., iar R.F., care a fost la pescuit pe malul Crișului, aproape de SC F. SA, a găsit un microfon căruia i se zicea M.T.K.E. A mai precizat martorul că "polițiștii făceau cercetări și m-au întrebat dacă am auzit sau am văzut ceva. Le-am povestit că un băiat a găsit microfonul respectiv și l-am arătat. Microfonul rămăsese la mine pentru că F.R. nu știa ce este și parcă i-am dat pentru acesta o bere. Microfonul era plin de noroi și rețin că era de culoare închisă, iar eu îl curățasem deja la momentul la care l-am predat poliției" (fila 220 vol. IV).

Martorul V.C. a declarat că "pe data de 4 sau 5 decembrie 1995, M.M. m-a rugat să vin cu el la Oradea (...), de la Sfântu Gheorghe la Oradea mașina a fost condusă de G., în mașină cu noi era R.S.R. (...) a apărut o discuție între H. G. și M.M. (.) apoi H. mi-a povestit că în zonă, a atacat împreună cu o fată un taximetrist, respectiv că el l-a lovit cu ceva în cap, iar fata l-a spreiat, apoi a spus că anterior a avut probleme cu un alt taximetrist tot în aceeași zonă, pe care l-a lovit în cap și apoi l-a mutat de la mașină undeva în spate. Despre fată nu mi-a spus că ar fi acționat într-un fel și nici despre taximetristul respectiv dacă a decedat sau nu (...) H. G. ne-a povestit că, anterior când au fost la Oradea și au avut probleme cu taximetriștii, după ce au ajuns în Oradea au mers în zona respectivă pentru a cunoaște locul și pentru a se orienta unde ar putea atrage un taximetrist pe care să-l atace și să-i ia banii (...) G. se lăuda că după ce l-a atacat pe primul taximetrist, a rupt microfonul de la stație pentru a nu putea da alarma" (fila 146 - 148 d.u.p.).

Referindu-se la aceeași deplasare, la Oradea, din decembrie 1995, după cum rezultă din procesul verbal întocmit la confruntarea cu inculpatul M.M., martorul V.C. a relatat că "H. G. a început să povestească despre faptul că, în zonă, fiind la Oradea, și neavând bani ca să se întoarcă acasă, au atacat un taximetrist pe care G. l-a lovit cu ceva în cap, iar fata l-a spreiat, apoi G. a smuls microfonul de la stație (...) Am mai reținut că G. spunea că l-au luat pe taximetristul respectiv din mașină, dar nu pomenea dacă acesta era mort sau nu" (fila 199 d.u.p.).

Cu ocazia respectivei confruntări, inculpatul M.M. a precizat că " nu îmi amintesc precis dacă această discuție, pe care o relatează martorul a avut loc unde au spălat mașina sau în drum spre Râmnicu Vâlcea, dar sigur pe drum s-a purtat o asemenea discuție și nu ar fi exclus să se fi discutat și pe malul Grisului, unde spune martorul, însă eu am stat la distanță față de ei și nu am auzit ce au discutat, sunt sigur însă că, în mașină, în drum spre Râmnicu Vâlcea, s-au purtat asemenea discuții (...) mai mult între G. și R., însă nu în mod amănunțit și numai că G. l-ar fi lovit cu ceva în cap pe taximetrist, că fata l-a spreiat și că tot G. ar fi smuls microfonul de la stafie, după care l-au abandonat pe șofer" (fila 199 d.u.p.).

De asemenea, la momentul confruntării cu H.G. martorul V.C. a precizat că acesta a povestit printre altele, că a rupt microfonul de la o stație de taxi, și, fiind întrebat în mod expres de către H.G. dacă este sigur că a discutat în legătură cu o stație de taxi, martorul V.C. a răspuns: "susțin în continuare că l-am auzit pe H.G. pomenind în cadrul discuțiilor și despre stafia de taxi, în sensul că ar fi smuls-o" (fila 236 d.u.p.).

Curtea de apel a reținut că martorul V.C. a fost obligat de organele de urmărire penală să dea explicații despre microfonul stației de la autoturismul victimei, deși în fața instanței de apel martorul a învederat numai că i s-a cerut să declare despre stația de pe taxi nemenționând niciun moment ce anume i s-ar fi sugerat sau impus să declare despre microfonul respectiv ("un ofițer de poliție m-a întrebat ce știu despre stație", "mi-a cerut să mă gândesc bine în legătură cu ceea ce trebuie să declar legat de acea stație", "au insistat să declar în legătură cu acea stație").

Referitor la condițiile în care martorul a dat declarație la urmărire penală, reținute de curtea de apel în considerentele deciziei la modul general, în concret, Înalta Curte constată că martorul a menționat că declarația i-a fost luată de procuror și că a fost de acord să o semneze, fiindu-i prezentată declarația bătută la mașină, fără însă a susține că i s-a interzis să citească ceea ce a semnat.

În legătură cu amenințările, mtimidările sau violențele fizice la care martorul V.C. ar fi fost supus de către organele de urmărire penală, nu există nici cel mai mic început de dovadă, existând doar susținerile acestuia, relevant fiind și că, în recurs, martorul - care intrase în conflict cu legea penală anterior audierii sale în prezenta cauză și fusese deținut chiar în arestul I.P.J. Bihor, a menționat că, în anchetele care au vizat pricinile sale, nu a fost vreodată amenințat sau intimidat.

Prin declarația dată în fața instanței de recurs la data de 12 februarie 2014, martorul V.C. a relatat că este adevărat ce s-a consemnat în declarația de la urmărire penală că H.G. s-a lăudat că a rupt microfonul de la stația unui taxi, dar nu poate preciza de la mașina cărui taximetrist, iar la întrebarea expresă a inculpatului M.M. dacă este posibil să confunde ceea ce ar fi aflat de la H.G., în legătură cu microfonul stației de taxi, cu ceea ce ar fi aflat de la organele de anchetă, martorul V.C. a răspuns explicit că a aflat despre smulgerea microfonului de la stafia de taxi de la H.G. (fila 101 vol. IV).

Martorul V.C. nu a negat discuția de la urmărire penală privind "abandonarea taximefristulu, încercând să explice, că, probabil, a vrut să se refere la faptul că taximetristul a sărit și a fugit după ce a fost lovit.

Despre aducerea în stare de nefuncționare a stației de emisie recepție aparținând taxiului, împrejurare ce caracterizează numai fapta comisă împotriva victimei N.A., a declarat și martorul R.S.R. care a arătat că a aflat, cu același prilej al deplasării, din decembrie 1995, la Oradea, că G. ar fi defectat stația de pe taxi, afirmație reiterată la confruntarea cu inculpatul M.M., precum și la cea cu H.G., când a spus despre cel din urmă: "îmi amintesc că a mai vorbit ceva despre o stație de pe taxiu, stație pe care ar fi defectat-o sau smuls-o ca să nu se poată transmite" (file 149, 198, 241 d.u.p.).

Prin declarația din 1 noiembrie 1995, partea vătămată V.T. a precizat: "din autoturism nu-mi lipsește nici un act sau bunuri deși fata a observat unde sunt banii deoarece de acolo am luat o lanternă pentru a mă uita la mașină".

Împrejurarea că stația de taxi defectată nu a fost cea de pe mașina părții vătămate V.T. reiese din depoziția martorului P.N. care a declarat, la urmărirea penală, că după ce partea vătămată a intrat în Restauratul M., lovită la cap, s-a deplasat la mașina taxfmetristului respectiv și a anunțat prin stație dispeceratul de la firma F.T. Fiind ascultat, în apel, martorul a declarat că a anunțat evenimentul prin stația taxiului părții vătămate, iar când colegii taxfmetristului au ajuns la fața locului, nu s-a constatat nimic lipsă (fila 161). In același sens, martorul a relatat, în fața instanței de recurs, că partea vătămată a ajuns la Restaurantul M., unde a primit îngrijiri, el plecând spre taxiul abandonat cu A.L.A. și A.I.S., de unde, personal a anunțat, prin stația acestuia, dispeceratul Firmei „F." că taximetristul a fost atacat (fila 292 vol. IV).

Analizând declarațiile martorului A.L.A., date la urmărirea penală și în recurs, acestea concordă cu cele ale martorului P.N. (fila 104 dup, fila 291 vol. IV dos.instrecurs).

Martorul D.I., șofer de taxi în perioada 1994-1998, la firma C.T. unde lucra și victima, a menționat că, după ce a aflat că un coleg a fost atacat, s-a deplasat spre str. F. și a constatat că stația de emisie-recepție, de la mașina pe care lucra N.A., nu avea microfon iar firul acesteia era rapt (fila 214 vol. II dos. inst. recurs).

Martorul A.C., taximetrist în perioada de referință, care a lucrat pe aceeași mașină cu victima, a menționat că aceasta era dotată cu stație și microfon de culoare neagră, sens în care a declarat și martorul P.M. (file 128, 129 d.u.p., file 218, 216 vol. III dosar recurs).

Toate aceste mijloace de probă contrazic susținerea intimatului inculpat M.M. că microfonul a fost pur și simplu găsit de martorul R.F. și vândut lui T.C., existând, după cum s-a constatat, date în dosarul de urmărire penală despre acest microfon.

Cu probele anterior examinate, se coroborează declarațiile părții vătămate V.T. care a afirmat, la urmărirea penală că, în noaptea de 31 octombrie - 1 noiembrie 1995, în mașina pe care lucra, ca taximetrist, au urcat S. (fostă R.) E.G. - pe scaunul din față și H. G. - în spatele acesteia, despre care a aflat că nu sunt din Oradea și nu cunosc orașul "dar ar vrea să meargă la ceva prieteni pe lângă clubul D. care locuiesc într-o casă cu etaj", aceștia spunându-i că au mai fost în zonă cu un taxi și au trecut pe lângă Hotelul D. Ajungând pe strada F., pe un traseu mai scurt, mergând pe strada A.M., martorul a aflat că, anterior, au trecut peste un deal și peste o apă care traversează strada și, mergând până la capătul străzii asfaltate, întrucât cei doi nu au depistat casa pe care o căutau a revenit până aproape de Restaurantul M. și au continuat căutarea casei respective, iar la un moment dat a intrat pe o străduță laterală străzii F., motorul autoturismului s-a oprit și, când era aplecat încercând să remedieze defecțiunea a primit de la H.G. o lovitură puternică în cap în zona cerebelului, cu un obiect tare, martora S. pulverizând asupra feței sale cu spray lacrimogen.

Fiind confruntat cu partea vătămată V.T., la precizarea acesteia că i s-a cerut să meargă cu taxiul dincolo de clubul D. și că trebuie să treacă peste o apă care traversează strada F., martorul H.G. nu a negat discuția subliniind doar că nu era vorba "de o apă mare care traversa strada, ci probabil de vreo defecțiune" (fila 68 verso).

Apare, așadar, neîntemeiată apărarea intimatului inculpat M.M. că, în mod contrar celor susținute prin motivele scrise de recus, niciunul dintre inculpați nu a făcut referire la vreo apă care traversa strada F. și care ar fi provenit de la o conductă spartă.

În recurs, martora S. (fostă R.) E.G. a relatat că i-au spus șoferului de taxi V.T. că ei caută o casă cu etaj pentru a merge la niște cunoștințe (fila 94 vol.V).

Martorul H.G. a declarat că, după ce s-a urcat, cu martora S., în taxiul condusă de partea vătămată V.T., i-a spus că nu sunt din Oradea și că vor să meargă la niște prieteni dincolo de baza sportivă D., șoferul a ales un traseu fără a mai trece prin fața Hotelului D., a mers pe sub conducta de termoficare și podul de cale ferată, iar după de a trecut de parcarea unde fuseseră dimineață pe strada Făcliei, i-a cerut să mergă mai încet să poată identifica acea casă cu etaj și puțin mai retrasă pe care ar fi căutat-o. A mai declarat martorul că a văzut pe partea stângă a sensului de mers o străduță pietruită, i-a cerut taximetristului să oprescă, el a coborât, iar șoferul a încercat să intre pe acea străduță, dar s-a oprit motorul. Gând partea vătămată se afla aplecată asupra motorului, martorul H. a scos măciuca și i-a aplicat o lovitură în cap, deși intenția sa a fost să-l lovească după gât, cum a declarat (file 217-218 d.u.p.).

În fața instanței de apel, la data de 26 noiembrie 1998, partea vătămată V.T. a declarat că, la 31 octombrie 1995, în timp ce exercita profesia de taximetrist, pe scaunul din partea dreaptă s-a urcat R.E., pe scaunul din stânga, în spatele său, a urcat H. G., iar din discuțiile purtate și-a dat seama că nu cunoșteau bine orașul. A menționat partea vătămată că "mi-au explicat zona unde trebuia să plec și, în aceste condiții, m-am deplasat pe str. F. din Oradea (...) din discuțiile inculpatului am dedus că au mai fost pe strada respectivă cu un alt taximetru dar nu am putut reține dacă numai cele două persoane care erau la mine în mașină sau a mai fost și o altă persoană cu ei (fila 86 dos.inst.apel).

Fiind reaudiată, în recurs, la data de 17 ianuarie 2014, partea vătămată a declarat că H.G. a precizat că, anterior, fusese la aceeași adresă cu un alt taxi, că trebuie mers pe o stradă laterală din str. F., motiv pentru care partea vătămată a intrat cu mașina pe o străduță care se intersecta, pe partea stângă, cu str. F., pe partea dreaptă aflându-se Crișul (fila 179 vol. II).

În sensul lovirii părții vătămate V.T., din spate, cu un obiect contondent, în zona capului, este și depoziția acesteia făcută în recurs, când a mai relatat că, după sosirea colegilor taximetriști la locul faptei, a fost transportat la spital, unde i s-au acordat îngrijiri medicale. A mai menționat că a fost supus investigațiilor medicale și consultat de medicul legist (fila 179 vol. II).

Potrivit diagnosticului prezumtiv, în urma investigațiilor efectuate în seara de 31 octombrie 1995, la Spitalul Clinic Județean Oradea, partea vătămată V.T. a prezentat traumatism cranio cerebral fără pierderea cunoștinței, plagă contuză stelară în regiunea occipitală.

Partea vătămată V.T. a precizat, prin declarația din data de 1 noiembrie 1995, la nici o zi de la data faptelor, că după sosirea colegilor taximetriști, unul dintre aceștia 1-a transportat la Spitalul Județean, la urgențe, unde medicul i-a spus că are o plagă cu contuzie în formă de stea (fila 52 d.u.p.).

Prin constatarea medico-legală din 109 din 8 noiembrie 1995, a L.M.L. al Județului Bihor, s-a arătat că numitul V.T. prezintă leziunile descrise în cuprinsul constatării care pot data din 31 octombrie 1995, respectiv plagă confuză, pe cale de cicatrizare, de formă unghiulară cu unghiul spre dreapta având o lungime totală de 3,5 cm. și o zonă de contuzie în jur, cu lățimea de 1 cm.; leziunile au fost produse prin lovire activă cu un corp contondent, dur, asupra regiunii occipitale a capului; poziția victimă-agresor a fost în ortostatism, victima fiind aplecată peste capota autoturismului, lovitura fiind aplicată de sus în jos, leziunile necesită îngrijiri medicale timp de 9 zile și viața victimei nu a fost pusă în primejdie.

Raportul de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995, întocmit de L.M.L. al Județului Bihor, avizat din 17 ianuarie 1996 de I.M.L. - Laboratorul Exterior Cluj Napoca, privind pe victima N.A., a concluzionat că moartea acesteia a fost violentă și s-a datorat dilacerării meningo-cerebrale consecință a unui traumatism cranio-cerebral deschis cu fractura boitei și bazei craniului; leziunile de la nivelul regiunii occipitale au putut fi produse prin lovire cu un corp dur cu suprafață mică iar cele de la nivelul regiunii frontale, parietale și temporală dreapta prin lovire cu un corp tăietor-despicător, cele două suprafețe cu care s-au produs leziunile pot fi componente ale aceluiași corp dur" (fila 17 d.u.p.).

Potrivit aceluiași raport de constatare medico-legală, printre cele 21 de leziuni constatate la examenul extern, în zona capului victimei N.A., s-au constatat: pe regiunea occipitală, la 4 cm superior față de protuberanta occipitală, plagă stelată cu margini neregulate cu punți tisulare între marginile plăgii, cu ramurile de 2,5 și 2 cm., plaga centrează o zonă tegumentară roșie, rotund ovalară, de 3/2,5 cm.; pe regiunea occipitală, la circa 1 cm. sub protuberantă, plagă cu margini neregulate, sub forma unui Y cu ramurile superioare stg.- 1 cm., drt.- 1,5 cm. și ramura inferioară de 0,5 cm.

Același laborator de medicină-legală a opinat că V.T. a suferit o zonă de contuzie ovalară a pielii păroase a capului, occipital median, centrată de o plagă de aspect contuz, cu buzele plăgii îndepărtate, deforma unghiulară-stelată, iar comparativ, leziunea suferită de V.T. și cele constatate cu ocazia autopsiei lui N.A. sunt identice ca formă și dimensiuni, leziunile fiind produse cu același instrument contondent, la ambele cazuri ca dispoziție și mărime.

În timpul cercetării judecătorești, la solicitarea primei instanțe, la data de 16 februarie 1998, L.M.L. al Județului Bihor a comunicat:

- V.T. a prezentat la data de 31 octombrie 1995 o plagă confuză occipitală mediană care a fost produsă cu un corp dur contondent,

- Numitul N.A. a prezentat la data de 31 octombrie 1995 două feluri de plăgi a pielii păroase a capului, unele produse cu un instrument tăietor-despicător și altele produse de un corp dur contondent, care în urma agresiunii a decedat,

- Plăgile contuze ale lui N.A. și plaga confuză suferită de V.T. au putut fi produse cu același corp dur contondent. Asemănarea plăgilor contuze a celor două victime poate fi reținută prin forma și dimensiunea lor (fila 276 dosar inst.fond).

Deși curtea de apel a enunțat concluziile raportului de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995, întocmit de L.M.L. al Județului Bihor, în realit. a)te, acestea nu au fost luate în considerare și nu au fost examinate sub niciun aspect în raport de ansamblul probator, fiind ignorat că se coroborează cu conținutul procesului-verbal de cercetare la fața locului, fotografiile judiciare, declarațiile de recunoaștere ale inculpatului M.M. și martorei S. (fostă R.) E.G., declarațiile părții vătămate V.T. și înscrisurile medicale.

Raportul de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995 a fost analizat, prin decizia recurată, exclusiv prin prisma faptului că loviturile aplicate victimei au produs o hemoragie puternică ce ar fi trebuit să lase urme pe îmbrăcămintea martorului H.G. sau inculpatului M.M. care s-ar fi așezat, pe scaunul stănga-față al autoturismului, în deplasarea de la locul agresiunii până la locul unde au scos victima din portbagaj.

Însă, contrar celor reținute de curtea de apel, potrivit procesului-verbal de cercetare la fața locului, întocmit la data de 1 noiembrie 1995, a fost îmbibată cu substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge îmbrăcămintea banchetei dreapta față, iar pe covoarele din spate exista o scurgere de lichid de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge, scurs tot prin bancheta dreapta-față.

Martora S. (fostă R.) E.G. a declarat că, la momentul în care victima a început să fie lovită, ea a sărit din mașină, șoferul a căzut în partea dreaptă a mașinii, respectiv pe scaunul pe care a stat ea, taximetristul omorât fiind scos pe ușa din dreapta, corespunzătoare scaunului pe care ea îl ocupase.

Potrivit procesului-verbal de cercetare la fața locului, la examinarea autoturismului s-a constatat pe pragul portierei dreapta față multiple urme de substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge, sub formă de mânjituri create prin frecare.

Martora S. (fostă R.) E.G. a mai declarat, în primă instanță, că după ce victima a fost introdusă în portbagaj, H.G. s-a urcat la volan, a întors mașina și s-a îndreptat înspre o străduță din apropiere, în timp ce inculpatul M.M. stătea pe bancheta din spate a mașinii. In același sens, prin declarația de recunoaștere a comiterii faptelor împotriva victimei, inculpatul M.M. a relatat că, după mutarea victimei în portbagajul mașinii, H.G. s-a urcat la volan, iar el în spate întrucât "pe scaunul din dreapta față nu s-a putut sta fiind plin de sânge", aspect pe care 1-a reiterat și când a participat la reconstituire, astfel cum s-a consemnat în procesul-verbal.

Cum probele nu au valoare dinainte stabilită, examinarea acestora se face prin raportare la toate probele administrate în cauză, iar concluzia enunțată prin raportul de constatare medico-legală privind pe victima N.A., în sensul că leziunile pe care aceasta le-a prezentat la nivelul capului, au fost numeroase și cauzate cu un corp tăietor-despicător și un corp dur, este confirmată prin afirmațiile inculpatului M.M. care a susținut că, în interiorul taxiului, în mod repetat, s-au exercitat violențe asupra victimei, la nivelul capului, el folosind un levier sub formă de teslă sau gură de lup ascuțit la partea inferioară, pe care îl ținuse pe mânecă, iar martorul H.G. l-a lovit cu o măciucă.

Aceeași modalit. a)te de suprimare a vieții victimei a fost descrisă și de martora S. (fostă R.) E.G. care a precizat în primă instanță că nu a văzut obiectul cu care a lovit inculpatul M.M. dar crede că este un satâr pentru că i-a observat lama, iar H.G. a lovit cu o măciucă.

Martorul Dogariu Ioan a descris urmele de material biologic, inclusiv de sânge, pe care le-a văzut în interiorul mașinii și în portbagaj, și a declarat că, atunci când a spălat mașina, pe care a lucrat ulterior datei faptei, ca taximetrist, a observat pe plafonul acesteia trei tăieturi oblice, de câte 2 cm lungime, precum și circa 15 urme de zgârieturi în lungime de câte 5-6 cm fiecare, despre care a afirmat că puteau fi produse cu un obiect tăietor-înțepător, plafonul autoturismului fiind acoperit cu un material tip mușama (file 126 d.u.p., 214 vol. III d. inst. recurs).

Martorul A.C., șofer de taxi care a lucrat în perioada de referință pe aceeași mașină cu victima N.A., a menționat în fața instanței de recurs că mașina respectivă "era destul de bine întreținută și pe plafonul acesteia nu exista niciun fel de urmă" (fila 218 vol. II d.instrecurs), iar martorul P.M. a relatat, în faza de urmărire penală, că a lucrat pe mașina de culoare albastră, care avea plafonul curat, fără urme sau tăieturi, observând ulterior datei faptei că acesta prezenta mai multe dâre și două sau trei tăieturi (fila 121 d.u.p.). De asemenea, partea civilă V.I., vărul victimei, a arătat la termenul din 26 martie 1999 în fața instanței de apel, că a văzut pe plafonul mașinii, pe tapiserie, urme ca un fel de zgârieturi, din locul din spate dreapta înspre scaunul șoferului - față stânga, aceeași fiind precizarea și în recurs (fila 176 vol. II d. inst. recurs).

Inculpatul M.M., prin declarația din 19 ianuarie 1996, a relatat că, măciuca pe care o avea în portbagaj era "dintr-o bucată de lemn în lungime de 25-30 cm. având o formă conică, respectiv la un capăt era mai groasă", arătând că "pe această bucată de lemn am scobit cu cuțitul câteva șanțuri în partea unde era mai groasă și am turnat plumb pentru a fi mai grea. Ulterior, am acoperit-o cu o bucată de piele de oaie, după care am scos lâna, astfel că se mula mai bine pe lemnul respectiv, și dădea impresia că este piele de căprioară. Am făcut o singură bucată, mai ales că, din discuțiile avute cu G., acesta mi-a spus că, întrucât a fost polițist nu știa lovi cu pumnul, numai cu bastonul, iar această măciucă era aproximativ de forma unui baston. Așa îmi amintesc că, G., după ce l-a atacat pe al doilea taximetrist, ar fi spus că a aruncat măciuca respectivă în apă".

Despre forma și compoziția acestui obiect contondent, a declarat și martorul H.G., în fața instanței de recurs, care a susținut ca și în primă instanță și la urmărire penală, că măciuca a fost confecționată de inculpatul M.M., fapt relatat și de martora S. (fostă R.) E.G. la momentul confruntării cu inculpatul, din 26 martie 1996.

Potrivit declarației din 23 februarie 1996 dată de M.M. și procesului-verbal de reconstituire a faptelor cu participarea acestuia, după ce a atacat victima și a coborât din mașină, a aruncat pe partea dreaptă a străzii, spre Criș, levierul cu care acționase.

La data de 21 martie 1996, inculpatul M.M. a precizat că nu va fi găsit niciodată obiectul cu care a spus că l-a lovit în cap pe șoferul N.A. întrucât acel obiect nu există.

Referitor la această susținere a intimatului inculpat M.M., instanța de apel nu a luat în considerare anumite împrejurări esențiale, caracteristici comportamentale ale inculpatului, pe care martorii le-au enunțat prin depozițiile lor, confirmate sau completate chiar de inculpat.

Astfel, potrivit afirmațiilor martorului H.G. de la momentul confruntării cu S. (fostă R.) E.G.: "M. avea un pistol cumpărat de la Râmnicu Vâlcea și bănuiesc că de la M. Angliei, și s-a discutat încă de acolo despre problema necesității procurării unui pistol cu amortizor, iar la Oradea, M. s-a întâlnit cu un cetățean pakistanez pe nume Zia, care urma să-i procure acest pistol. M. însă nu avea bani, iar G. avea o haină de blană pe care a adus-o la Oradea ca să o vândă, și M. i-a cerut să vândă această haină". Cu prilejul declarației dată în recurs, martorul a arătat că M.M. avea în mașină un pistol și cagulă (fila 245 verso dup, fila 181 vol. III dos. recurs).

La confruntarea cu martorul V.C., din 21 ianuarie 1996, intimatul inculpat a menționat că sunt adevărate afirmațiile acestuia, martorul arătând că a fost împreună cu M.M. și cu H.G. la Râmnucu Vîlcea, la București și la Brașov, unde aceștia spuneau că vor să facă rost de bani și a văzut la M.M. un pistol cu alice, un spray și o mască de față despre care spunea că o are de când lucra la unitatea militară din Râmnicu Vălcea și făcea parte din trupele speciale (fila 200 d.u.p.).

Despre deținerea de către inculpat a unui pistol a declarat martorul R.R.S. la confruntarea cu inculpatul, precum și martora S. (fostă R.) E.G., inculpatul însuși declarând, la 18 decembrie 1995, că polițiștii i-au găsit pistolul ascuns în partea de jos a bordului mașinii, pe care îl cumpărase din Râmnicu Vâlcea, de la A.M., știind că este interzis la deținere fără autorizație. Totodată, inculpatul a afirmat, în prezența avocatului ales, la data de 23 mai 1996, că geaca sa de piele peticită are un buzunar anume făcut pentru a ține în el un nunceag, adică două bucăți din lemn dintr-o coadă de mătură legate între ele cu ață, pentru care a fi fost amendat de organele de poliție (file 183 și 211 d.u.p.), despre un astfel de buzunar inculpatul făcând referire și în fața curții de apel la termenul din 12 noiembrie 1998.

Audiat la urmărire penală, inculpatul M.M. a relatat că a făcut arte marțiale și cunoaște punctele vii ale organismului, iar în Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică este consemnată afirmația acestuia că "un soldat după un an de armată trebuie să fie apt și pentru legiunea străină", (fila 191 verso, 204 d.u.p.,).

În fața instanței de recurs, la termenul din 9 octombrie 2013, intimatul inculpat a menționat că dacă ar fi dorit să comită genul de infracțiuni de care este acuzat, ar fi putut să le săvârșescă sigur, nefiind necesar să fie însoțit de alte persoane, afirmând totodată că, până să termine Școala Militară, a făcut o pregătire care presupunea antrenamente de arte marțiale (fila 19 vol. II, fila 179 vol.II dos. Inst. recurs).

Astfel, este înlăturată susținerea intimatului inculpat M.M. că "amprenta psihocomportamentală a persoanei/persoanelor responsabile de moartea lui N.A. caracterizată prin "violență extremă și agresivitate exacerbată", este în profundă antiteză cu personalitatea sa. Referitor la această chestiune, inculpatul a adus ca argument conduita sa, ulterioară datei de referință, de pe parcursul anilor de detenție, făcând trimitere la caracterizările realizate de psihologii diferitelor unități de detenție.

În privința atitudinii procesuale a intimatului inculpat semnificativ este și conținutul ultimului cuvânt acordat în recurs, când, în pofida celor anterior menționate, așa cum reies din mijloacele de probă, și a condamnării definitive la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru deținere fără drept a pistolului, inculpatul M.M. a susținut că pistolul găsit la el în mașină ar fi fost pus de H.G.

Curtea de apel a reținut, în mod eronat, că amprentele descoperite pe părțile componente ale autoturismului condus de victima N.A. aparțin acesteia, ignorând astfel probe care demonstrează grija manifestată de M.M., H.G. și S. (fostă R.) E.G., de a nu lăsa urme la fața locului.

Potrivit procesului-verbal de cercetare la fața locului întocmit la 1 noiembrie 1995, s-au descoperit și ridicat patru urme digitale de pe capota portbagaj și exteriorul geamului portierei dreapta spate ale autoturismului, de culoare bleu-ciel, (fila 6 d.u.p.).

Din actele de urmărire penală rezultă că aceste urme papilare au fost comparate cu impresiunile papilare prelevate de la victima N.A., rezultatul fiind negativ (fila 44 d.u.p.).

Instanța de recurs a încuviințat intimatului inculpat M.M. efectuarea unei expertize criminalistice care să stabilească dacă cele patru urme papilare relevate și ridicate de pe exteriorul geamului portierei dreapta spate și capota portbagajului autoturismului în discuție aparțin inculpatului, iar prin Raportul de expertiză criminalistică nr. 36 din 31 ianuarie 2014 s-a concluzionat că urmele papilare în litigiu nu au fost create de inculpatul M.M.

Acest rezultat al expertizei nu certifică însă soluția instanței de apel, de achitare a inculpatului în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior, raportat la întreg materialul probator, examinând declarațiile inculpatului și ale martorilor H.G. și S. (fostă R.) E.G.

Se reține că aceasta din urmă a declarat, în primă instanță, că inculpatul M.M. avea mănuși pe mâini atunci când a lovit-o pe victimă (fila 34 dosar prima inst).

Aceeași martoră a precizat, la confruntarea cu M.M., în faza de urmărire penală, că inculpatul a afirmat: "dacă facem ceva trebuie să fim implicați toți trei și să nu rămână urme". Cu același prilej, martora a relatat că, înainte să plece toți trei și să-l atace pe primul taximetrist, "M. a umblat la portbagaj însă nu știu ce a luat de acolo și avea mănuși pe mână, iar inculpatul M.M., asistat de avocat ales Sălaj an Nicolae, fiind întrebat dacă sunt reale cele relatate de martoră, nu a avut obiecțiuni față de aceste afirmații ale martorei.

Totodată, potrivit declarației inculpatului M.M., după ce a scos victima din taxi împreună cu H.G., "G., având mănuși pe mână, a deschis portbagajul unde l-am introdus pe șoferul decedat" (file 284, 194 d.u.p.).

Preocuparea celor trei pentru a nu fi identificați după urme papilare a fost una reală, dovadă fiind și depoziția martorului G. H. care, referindu-se la momentele premergătoare atacului exercitat asupra părții vătămate V.T., a declarat: "eu m-am îmbrăcat într-o pelerină tip poliție, G. s-a îmbrăcat cu o geacă de-a lui M. din piele cu fermoare și a luat și mănușile care erau în mașină și le-a tras pe mâini (...) am făcut semn unei mașini cred că era de culoare închisă, apoi după oprire, G. având mănușile pe mâini a deschis ușa din față și, apoi, ușa din spate, iar ea s-a urcat lângă șofer, eu în spatele ei" (fila 217 verso d.u.p.).

De asemenea, martora S. (fostă R.) E.G. a declarat, atât la confruntarea cu H.G., cât și la confruntarea cu M.M. că, premergător agresării celui de-al doilea taximetrist, inculpatul i-a dat mănușile lui (file 245, 286 dup).

Nu lipsit de relevanță, sub aspectul examinat, este că inclusiv prin declarația prin care martora S. (fostă R.) E.G. a recunoscut, inițial, numai fapta comisă împotriva părții vătămate, precum și prin depoziția prin care a susținut că, la suprimarea vieții victimei, a participat doar cu H.G., a menționat că a purtat mănuși (fila 252 verso, 261 dup).

Curtea de apel a mai reținut că, în faza de urmărire penală, s-au prelevat unele urme de sânge de pe buzunarul interior al gecii cu care era îmbrăcat inculpatul M.M. și de pe adidașii inculpatului H.G., constatând, totodată, că din expertizele efectuate în cauză, nu s-a stabilit că acestea ar proveni de la victima N.A.

Instanța de apel nu a examinat elementul de fapt al existenței petei de sânge în partea interioară a gecii purtate de inculpatul M.M., la data de referință, în contextul întregului material probator.

Prin rezoluția procurorului, din 27 martie 1996, s-a precizat că a fost găsită geaca din piele a inculpatului M.M. cu care a fost îmbrăcat în noaptea de 31 octombrie 1995, dispunându-se a se verifica dacă pe aceasta se evidențiază urme de sânge.

Raportul de expertiză medico-legală din 12 aprilie 1996, întocmit de I.M.L. - Laboratorul Exterior Clu-Napoca, a concluzionat că:"pata identificată în interiorul buzunarului drept a fost de sânge", precum și că "din cauza materialului insuficient nu ne putem pronunța asupra apartenenței sângelui la specie și grapă" (fila 210 dup).

În prima instanță, inculpatul M.M. a precizat că nu contestă că haina ridicată de la el prezenta o pată de sânge, arătând că aceasta era veche, "provenind în urma unei bătăi", iar la urmărire penală, prin declarația din 23 mai 1996, a menționat: "în legătură cu pata de sânge găsită pe geaca mea declar că aceasta provine din urmă cu peste un an de zile când m-am bătut cu cineva la barul C.S.A.C.S.A. din Sf. Gheorghe" (fila 31 dos. inst, fila 211 verso d.u.p.).

Martorul V.C. a declarat, în fața instanței de apel că "în mod cert, în iarna anului 1995, înainte de a mă deplasa cu inculpații apelanți la Oradea, cunosc că inculpatul M.M. a avut un scandal într-un local din Sf. Gheorghe", precum și că "inculpatul M. avea o geacă de piele și la data când a avut loc acel incident, în barul din Sf. Gheorghe, era îmbrăcat cu geaca respectivă și, probabil, a putut să fie stropită cu sânge" (fila 145).

Analizând conținutul declarației martorului, Înalta Curte constată că aceasta infirmă apărarea inculpatului M.M. referitoare la perioada de timp indicată de acesta ca fiind cea la care s-ar fi produs pata de sânge, pe geaca sa. Astfel, dacă inculpatul a menționat, la data de 23 mai 1996, că pata de sânge este mai veche de un an, urmare unei altercații pe care a avut-o într-un bar din Sf. Gheorghe, martorul V.C. a arătat că, cu certitudine, incidentul din barul din Sf. Gheorghe s-a petrecut în iarna anului 1995, înainte de a se deplasa cu M. și H., la Oradea.

Amploarea acțiunii sângeroase desfășurate în spațiul restrîns și închis al autorurismului, este relevată și prin procesul-verbal de cercetare la fața locului, întocmit la 1 noiembrie 1995, cu ocazia examinării autoturismului, când s-au constatat, printre altele, următoarele:

- pe bancheta dreapta față se observă că îmbrăcămintea banchetei este îmbibată cu substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge, între cele două banchete din față, pe frâna de mână și o hartă a mun. Oradea se observă stropi din aceeași substanță;

- pe bord, parbriz, lunetă, portiere, pavilion și pe covoarele din cauciuc față se observă stropi de dimensiune variabilă de substanță brun-roșiatică cu aspect de sânge,

- pe covoarele din spate se observă scurgere de lichid de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge, scuisprin bancheta dreapta-față;

- pe bancheta stângă-față se găsește o pătură de culoare alb-vernil împăturită și mototolită care prezintă o urmă de substanță de culoare brun-roșiatică cu aspect de sânge (...) pe banchetă partea superioară, lângă tetieră s-a găsit un smoc de păr (...)".

Cu conținutul acestui proces-verbal se coroborează fotografiile judiciare efectuate la cercetarea la fața locului, precum și cu susținerile martorului Dogariu Ioan, taximetrist la firma Confort Taxi, care a descris urmele biologice pe care le-a văzut în interiorul autoturismului pe care lucra victima, și anume "erau urme de sânge, păr, creier, respectiv între scaunele din față ale mașinii", "în interior mașina era stropită de sânge, iar pe scaunul din drepta șoferului se vedea o baltă de sânge, stropi de sânge fiind și pe plafonul mașinii" (file 126, 127 d.u.p., fila 214 vol. IV dos. recurs).

În cazul pantofilor sport expertizați la urmărirea penală, aparținând lui H.G., petele de sânge uman au fost descoperite tot în partea interioară a acestora și puteau aparține unui individ de grup A sau 0, așa cum s-a consemnat în Raportul de expertiză medico-legală din 24 ianuarie 1996 întocmit de I.M.L.L. Exterior Cluj-Napoca. Potrivit Raportului de constatare medico-legală privind pe victima N.A., aceasta avea grupa sangvină A II.

Apărarea intimatului inculpat M.M., prezentată prin motivele scrise în recurs că, în seara de 31 octombrie 1995, a fost îmbrăcat cu o geacă scurtă, din piele, cu fermoare și capse, care în prezent se află în posesia sa, fiindu-i restituită la urmărire penală, iar nu cu cea care a fost supusă expertizei medico-legale, este contrazisă, la unison, de mijloacele de probă administrate în cauză (chiar și de cele la care a făcut trimitere inculpatul că ar susține afirmația sa - declarațiile sale, ale părții vătămate V.T., ale martorilor-inculpați H.G. și S. (fostă R.) E.G.

Prin declarația dată în primă instanță, inculpatul M.M. a arătat că, "procurorul care a instrumentat cauza mi-a arătat haina respectivă și mi-a spus că mă inculpă fiind corp delict", din aceeași declarație rezultând că inculpatul a contestat numai proveniența petei de sânge, iar nu faptul că a purtat haina prezentată, în noaptea de 31 octombrie 1995 (fila 31 dos. prima inst).

În timpul judecății în apel, la termenul din 29 octombrie 1998, a cerut ca geaca de piele - corp delict să fie adusă în instanță, geacă pe care a recunoscut-o ca fiind a sa, conform încheierii din 12 noiembrie 1998.

Inculpatul a afirmat, la urmărire penală că, după ce s-au hotărât să atace un taximetrist, s-au îmbrăcat: "G. cu o geacă din piele de culoare închisă cu mai multe fermoare și capse, care era a mea (...), G. cu un fâș tip polițienesc de culoare închisă (...) iar în picioare avea adidași albi, eu eram îmbrăcat cu o geacă din piele din petice" . Totodată, a precizat că, după comiterea omorului, întorcându-se la mașină, "ei nu s-au schimbat" de hainele cu care au fost îmbrăcați, "eu aveam pe mine o geacă de culoare neagră din petice de piele pe care am pus-o în portbagaj (fila 193, 205, 194 d.u.p.). De asemenea, prin declarația dată în recurs, la 11 noiembrie 2013, inculpatul a precizat că geaca pe care a purtat-o martora S., la data de 31 octombrie 1995, era o geacă neagră tip motociclist, cu multe fermoare și capse (fila 180 vol. II).

Martorul H.G. a declarat la urmărire penală și în recurs că "eu m-am îmbrăcat cu o pelerină tip poliție, G. s-a îmbrăcat cu o geacă de-a lui M., din piele, cu fermoare ", respectiv că martora S. a fost îmbrăcată cu o geacă a inculpatului, din piele, scurtă, cu fermoare în față și pe brațe, precum și că "în ziua respectivă, cât noi am fost la Oradea, M.M. a purtat aceleași haine, fără a se schimba" (file 217, 265 verso d.u.p., fila 182 verso vol. II d.u.p.).

La rândul său, martora S. (fostă R.) E.G. a arătat, repetat, în faza de urmărire penală că a fost îmbrăcată cu o geacă din piele a inculpatului M.M. cu mai multe fermoare și capse, martorul H.G. având în picioare adidași albi, specificând la confruntarea cu inculpatul: "cred că M. avea pe el geaca din petice întrucât cealaltă geacă era pe mine, iar el obișnuia să aibă tot timpul haine de schimb" (file 281, 287 d.u.p.).

Partea vătămată V.T. a declarat: fata era îmbrăcată într-o geacă de piele de culoare neagră scurtă, cu fermoare și capse metalice" (fila 56 d.u.p.).

Curtea de apel a mai arătat că, se pune întrebarea dacă, în intervalul de timp scurs de la ora la care partea vătămată V.T. i-a luat în mașină pe inculpații apelanți H.G. și S. (fostă R.) E.G., respectiv ora 23,00, conform declarației date în fața instanței de apel, sau ora 23,15, conform declarațiilor date în faza de urmărire penală, și ora la care se susține categoric, în actul de sesizare a instanței și în considerentele sentinței comiterea faptelor împotriva victimei N.A., respectiv orele 22.00, era posibil ca cei trei inculpați apelanți să fi săvârșit faptele față de victimă, după care, neputând să se reîntoarcă în oraș cu mașina victimei, au revenit pe jos, în locul în care și-au parcat autoturismul propriu și din nou, cei doi inculpați, H. G. și R.E.G., să se deplaseze cu un alt taxi, în același loc și să încerce să comită o faptă identică.

În privința acestei chestiuni de fapt, instanța de apel nu a luat în considerare elemente esențiale și, în plus, în mod inexact, a reținut că, în rechizitoriu și în sentință, este arătată ora comiterii faptelor împotriva victimei N.A., fiind cu atât mai puțin just că s-a indicat, în mod categoric, ora 22,00. în mod real, în rechizitoriu, s-a precizat momentul temporal la care mașina cu care au făcut deplasarea la Oradea a fost parcată, la 31 octombrie 1995, pe strada opusă Hotelului D., respectiv în jurul orelor 21,30-22,00.

Cât privește ora la care au parcat mașina, cu care s-au deplasat de la Râmnicu-Vâlcea, pe strada opusă Hotelului D. din Oradea, potrivit declarațiilor, din zile diferite, date de martorul H.G.: " în data de 31 octombrie 1995, în jurul orelor 21,30-22,00, am parcat mașina în Parcul Muncitorilor, în apropiere de Hotelul D., dar pe strada opusă", " în cursul serii din 31 octombrie 1995, pe la orele 21,30-22,00, am parcat mașina în Parcul Muncitorilor în apropiere de Hotelul D., dar pe strada opusă", "ultimul drum l-am parcurs de la Gara din Oradea în Parcul Muncitorilor din fața Hotelului D. unde am parcat mașina, dar pe partea opusă, aceasta fiind în data de 31 octombrie 1995, în jurul orelor 21,30" (fila 242, 243 verso, 246 d.u.p.).

Același martor, în timpul cercetării judecătorești în fața tribunalului, a precizat că aplecat de la autoturismul lor, în jurul orelor 21,00-21,30, când ar fi fost însoțit numai de martora S. (fila 32 verso dosar prima inst), iar în recurs a indicat ca timp a plecării de la mașina lor, orele 21,00-22,00.

Din declarația inculpatului M.M., dată în timpul cercetării judecătorești în primă instanță, când nu a recunoscut acuzațiile aduse, reiese că H.G. și S.E.G. au plecat, de la autoturismul parcat în apropiere de Hotelul D., înjur de 21,30-22,00 (fila 31 dosar prima inst.).

Martora L.E. a declarat că, după ce a intrat de serviciu, în schimbul II la dispeceratul firmei C.T., la orele 22,00, a făcut apelul, iar pentru indicativul 03 a răspuns o persoană, împrejurarea efectuării serviciului, de către martora L.E., începând cu orele 22,00, fiind concordantă cu depoziția martorei K.M. care a precizat că, în ziua de 31 octombrie 1995, a fost de serviciu între orele 14,00-22,00, iar la ieșirea din tură la orele 22,00, nu a mai făcut apelul, acesta urmând să fie făcut de colega sa care o scliimba (fila 115, 112 d.u.p.).

Din declarația martorului O.I. rezultă că acesta a plecat de la prietena sa de pe str. F. nr. 36, pe la orele 22,15, în seara de 31 octombrie 1995, ocazie cu care venind spre oraș, pe prima străduță laterală în drepta, a observat o mașină taxi cu cupola aprinsă, dar nu a dat importanță acestui aspect. Prezența martorului în acea zonă a fost confirmată de fratele prietenei acestuia, martorul C.Z. (fila 106, 109 d.u.p.).

Potrivit procesului verbal de cercetare la fața locului, autoturismul a fost găsit, pe o străduță care se formează din str. F. ce urcă spre imobilele nr. 34-36, cu pozițiile aprinse, iar pe plafon, în exterior, cu cupola luminoasă tip Taxi, cu inscripția C. 03 (fila 4 d.u.p.).

Împrejurarea că victima N.A. ar fi fost văzută cu mașina de un coleg, la ora 22,03, la semaforul dintre Podul D. și b-dul M. - după cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 26 martie 1999 a instanței de apel că a afirmat partea civilă V.I., nu este confirmată prin altă probă, dimpotrivă, potrivit declarației martorei K.M., victima ar fi fost observată, tot în jurul orelor 22,00, staționând cu mașina, într-un alt loc, respectiv, în stația de pe str. N. colț cu str. C., informație, de asemenea, singulară (fila 114 d.u.p., fila 153 dos.apel).

Martorul P.A. a precizat că, în jurul orelor 23,00, partea vătămată V.T. se afla la Gara din Oradea cu taxiul pe care lucra și au vorbit prin stație, iar partea vătămată V.T. a declarat că H. și S. au ocupat taxiul pe care îl conducea în jurul orei 23,00 când venea dinspre Gară, pe str. M. (file 100, 56 d.u.p.).

În fața înaltei Curți, martorul H. a precizat că, de la mașina lor până la taxiul condus de V.T., în care s-a urcat cu S. (fostă R.) E.G., era o distanță pe care au parcurs-o, în mers, în aproximativ 10-15 minute, menționând numai că nu au luat primul taxi pe care l-au oprit pentru că taximetristul i s-a părut o persoană dificilă sau nu mergea în direcția străzii F. și atunci au renunțat să urce în mașina acestuia (în faza de urmărire penală, precizarea fiind că taximetristul era solid) -fila 181 verso, 183 vol. II dos. recurs. La rândul său, martora S. (fostă R.) E.G. a declarat, în recurs, că după ce s-au hotărât să facă rost de bani de la un taximetrist, a ieșit din mașină cu H., au oprit un taximetrist și i-au spus pe ce stradă să se deplaseze.

Martorul A.C. a declarat că distanța dintre Hotelul D. și Restaurantul M. de pe strada F. este de aproximativ 3 km, maronii P.M. a apreciat distanța dintre Magazinul C. și Restaurantul M. ca fiind de circa 2-3 km, martorul D.I. a relatat că distanța dintre Magazinul C. și locul unde a fost descoperită victima N.A. se parcurge cu taxiul în aproximativ 10-15 minute, iar martorul P.N. a precizat că distanța dintre Restaurantul M. și Magazinul C. este de aproximativ 3,5 km.

În consecință, este neîntemeiată apărarea intimatului inculpat M.M. că situația de fapt invocată de Parchet în rechizitoriu și însușită de Tribunalul Bihor nu era posibilă din punt de vedere temporal.

Martorul H.G. a relatat, la 2 aprilie 1996, în prezența apărtorului ales H.C., că a plecat de la mașina lor numai cu S. (fostă R.) E.G., că au ieșit la stația de taxi de lângă Hotelul D. unde au stat circa 20 de minute (aproximtiv 10-15 minute, potrivit declarației din 13 ianuarie 1996), dar "nu li s-a părut potrivit" niciun taximetrist și pentru că păreau suspecți, au mers pe b-dul M. circulând spre Gară, circa 70 metri, după care au traversat strada și peste 15 minute, au oprit un taxi la care au renunțat văzând că șoferul este solid, și peste puțin timp au luat taxiul condus de partea vătămată V.T. (fila 243 d.u.p.).

După un simplu calcul, ar rezulta că, înainte de orele 23,00-23,15 când s-au urcat în taxiul părții vătămate, H. și S. au stat prin oraș, un timp de circa 30-35 de minute, de la plecarea de la mașina lor, situată în Parcul Muncitorilor.

Or, în aceste condiții, ar fi trebuit să părăsească autoturismul cu care se deplasaseră la Oradea, staționat în Parcul M., la orele 22,25-22,40, dar așa cum reiese din conținutul mijloacelor de probă, nu este indicat acest interval orar ca fiind cel la care au plecat de la mașină.

Dimpotivă, chiar și declarația din recurs a martorului H., relevă că aplecat de la autovehicul, în jurul orelor 21,00-22,00.

Cu toate cele anterior examinate nu se coroborează susținerea din faza de urmărire penală a inculpatului M.M., referitoare la orele 22,00-22,30 sau 22,00-22,20, la care ar fi parcai mașina în Parcul Muncitorilor, din apropierea Hotelului D., cu atât mai mult cu cât, în altă declarație, inculpatul indică ora 22,00 ca fiind ora probabilă, când H.G. a plecat de la mașină cu martora S.. De asemenea, nu este susținută afirmația martorei S. (fostă R.) E.G. că au parcat mașina în apropiere de Hotelul D., în jurul orelor 22,00, cât timp același moment temporal este arătat de martoră ca fiind cel al plecării de la mașină (file 205, 193, 182 verso, 217 verso, 285, 245 d.u.p.)- în recurs, pentru prima dată, inculpatul M.M. a declarat că au parcat mașina, pe strada opusă Hotelului D., în jurul orei 22,00 (fila 18 vol. II dos. inst. recurs).

Din analiza declarațiilor inculpatului M.M. și ale martorilor H.G. și S. (fostă R.) E.G., precum și a altor probe, rezultă fapte și împrejurări esențiale și concordante, care au fost ignorate de curtea de apel, și care evidențiază că aceștia au plecat, în ziua de 30 octombrie 1995, din Râmnicu-Vâlcea la Oradea, "pentru a face rost de bani".

Martora S. (fostă R.) E.G. a relatat că, pentru a pleca din Râmnicu Vâlcea la Oradea, în data de 30 octombrie 1995, a cerut împrumut suma de 30.000 lei vechi, de la numitul F.B., pentru că nu aveau bani de benzină. Momentul la care a făcut rost de împrumut, respectiv înainte de plecarea la Oradea, a fost confirmat de martoră și în fața instanței de recurs, la audierea prin video conferință din data de 19 iunie 2014 (fila 245 d.u.p., fila 94 vol. V dos. instrecurs).

Din declarația martorului H.G. rezultă că a mers cu inculpatul M., de la Sfântul Gheorghe la Râmnicu Vâlcea, de unde au luat-o pe martora S. și au plecat la Oradea, inculpatul M.M. spunând că vor putea face rost de bani, ideea fiind de a concepe un plan de acțiune, eventual, să atragă un bișnițar, într-o scară de bloc, unde inculpatul să-l atace și să-i ia banii (fila 216 d.u.p.).

Inculpatul M.M. a declarat în fața instanței de recurs că era plecat de acasă, împreună cu H.G., de aproximativ o săptămână, că au stat vreo două zile la Poiana Brașov, circa 2-3 zile la Râmnicu Vâlcea și apoi s-au deplasat la Oradea, motiv pentru care nu mai avea asupra lui o sumă de bani necesară pentru a se caza la hotel sau în altă parte, la Oradea, ceea ce le-a spus martorilor H. și S. (fila 19 verso vol. V).

Procesul-verbal de confruntare a martorilor S. și H. relevă că, după ce au ajuns în Oradea, au dormit în mașină până dimineața întrucât nu aveau bani, martorul H. afirmând că s-a discutat să fie atacați niște cetățeni care schimbă valută, dar "noi nu aveam valută nici de vândut nici de cumpărat și se punea problema să comitem o tâlhărie" (fila 243 d.u.p.).

Potrivit depozițiilor martorilor H.G., S. (fostă R.) E.G. S. și inculpatului M.M., în ziua de 31 octombrie 1995, pentru a găsi o oportunitate de a face rost de bani, s-au deplasat prin diverse locuri în Oradea (Piața Rogerius, Gară), la Vama Borș, la Băile Felix și au construit diverse planuri, în final, punându-se problema atacării unui taximetrist.

Martora S. (fostă R.) E.G. a declarat că, în cursul zilei de 31 octombrie 1995, fiind la Oradea, la un moment dat, inculpatul a plecat să cumpere pâine și s-a întors cu două pungi de pufuleți, precum și că "H.G. a devenit nervos văzând că nu au putut face rost de niciun ban și că nu au mâncat nimic toată ziua", fiind preocupați cum se vor întoarce la Râmnicu Vâlcea (fila 252 d.u.p.).

La confruntarea cu inculpatul M., din 26 martie 1996, în prezența avocaților aleși, martora S. a specificat că "M. spunea că are mari datorii și că nu se poate întoarce acasă fără cel puțin 10 milioane lei", afirmație pe care inculpatul nu a contrazis-o, când a fost întrebat de procuror dacă sunt reale cele afirmate de martoră (fila 284 d.u.p.).

În timpul cercetării judecătorești în primă instanță, aceiași martoră a precizat că „pentru ambele fapte s-a acționat în vederea procurării de bani".

Cu aceste probe este în concordanță declarația inculpatului M.M. care a relatat că era asociat la o firmă din Sfântul Gheorghe, nu mergeau afacerile și era mereu în criză de bani, că a plecat, la 30 octombrie 1995, cu mașina lui, condusă de H., din Sfântul Gheorghe la Râmnicu Vâlcea, unde s-au întâlnit cu martora S., și s-au hotărât să meargă la Oradea pentru a face rost de bani, s-a întâlnit cu cunoscuți de la care nu a primit bani împrumut, astfel că s-a pus problema "să acționăm printre valutiști", iar ulterior, să fie atacat un taximetrist să se obțină bani pentru a se întoarce acasă (fila 192 d.u.p.).

Potrivit procesului-verbal de confruntare, referitor la modalitățile de procurare de bani enumerate de martora S., despre care au discutat în ziua de 31 octombrie 1995, inclusiv prin atacarea unui taximetrist, inculpatul M.M. a specificat numai că "nu eu am avut inițiativa în toate problemele ridicate, ci și ceilalți inculpați au venit cu idei" (fila 284 d.u.p.), aspect susținut și de martorul H. care a menționat că este posibil ca el să fi fost cu ideea de a ataca un taximetrist sau un consummator în stare de ebrietate pentru a face rost de bani (fila 217 d.u.p.).

Martorul V.C. a relatat la confruntarea cu H.G., că acesta din urmă a motivat agresiunea exercitată împotriva taximetristului prin aceea că nu aveau bani de benzină să se întoarcă acasă (fila 199 d.u.p.),

În recurs, la termenul din 17 ianuarie 2014, martorul H.G. a precizat că, atunci "când am plecat de la Sfânta Gheorghe, eu și M.M. aveam bani asupra noastră, însă i-am consumat pe traseu, rămânând fără bani (...) în Oradea", "toți aveam haine, în mașină, de schimb întrucât plecaserăm pentru două-trei zile", confirmând că în cursul zilei de 31 octombrie 1995, au existat discuții, în sensul'de a face rost de bani, inclusiv de la valutiști. Totodată, a relatat: "în ziua respectivă i-am reproșat lui M.M. că nu face rost de bani, pentru că venea seara, era frig și ar fi trebuit să dormim în mașină" (fila 183 verso vol. III d. inst. recurs).

Prin declarația făcută la momentul audierii în fața Înaltei Curți, inculpatul M.M. a susținut că, în 31 octombrie 1995, era la Oradea, pentru a discuta cu cunoștințe în legătură cu anumite afaceri, „care ar fi putut presupune și anumite sume de bani pentru că în aceasta constau afacerile" iar martora S. i-a însoțit pe post de însoțitoare. Tot în recurs, această martoră a afirmat că scopul pentru care s-au deplasat la Oradea era să vândă haina de blană pe care o avea (fila 18 vol. II, fila 94 verso vol. V).

Probele administrate mai relevă că, și drumul pe care M.M. l-a făcut la Oradea, în decembrie 1995, împreună cu H.G., V.C. și R.S.R., a fost determinat de împrejurarea că inculpatul avea nevoie de bani, după cum reiese din confruntările intimatului inculpat cu martorul R.S. (M. spunea "că trebuie să facă rost de bani, că are ceva datorii, iar pentru aceasta vroia să găsească pe cineva care, fie să cumpere mașina, fie să o rețină cu titlu de amanet"), și cu martorul V.C., acesta din urmă confirmând împrejurarea și prin audierea din recurs ("am fost rugat de M. să vin la Oradea întrucât aveam ceva cunoștințe aici din 1992 și îi trebuia să facem rost de ceva bani, iar în această idee urma să lăsăm mașina sub formă de amanet (...) la Brașov mi-a dat mie 400.000 lei cu care îmi era dator, și lui R. 300.000 lei, tot pentru că îi era dator") - file 198, 199 d.u.p., fila 101 vol. IV dos. Inst. recurs.

Referindu-se la deplasarea din decembrie 1995, la Oradea, inculpatul M.M. a arătat că, fiind din nou fără bani a vrut să lase mașina amanet, fiind astfel izolată susținerea martorului V.C., relatată în cursul cercetării judecătorești din apel, că scopul deplasării lor la Oradea a fost pentru ca el să-și rezolve unele probleme personale (fila 195 d.u.p., fila 144 dos. apel).

Contrar probelor administrate, Curtea de apel a reținut, relativ la atacarea taxirnetristului V.T., că martorii H. și S. nu au comunicat nimic inculpatului apelant M.M., că acesta nu i-a determinat și nici instigat în vreun mod pentru comiterea acestei infracțiuni.

Ca argument, s-a evocat împrejurarea că partea vătămată V.T. i-a transportat cu mașina doar pe martorii H. și S. și că nu s-a întâlnit cu inculpatul M. și nici nu a aflat de acesta.

Dar, acuzația adusă inculpatului M. este că a participat la comiterea tentativei la tâlhărie împotriva părții vătămate V.T., în calit. a)te de instigator, iar nu de autor sau complice.

Apoi, este eronată precizarea instanței de apel că din niciuna din probele administrate în cauză nu rezultă participarea inculpatului M. la săvârșirea faptei împotriva părții vătămate V.T.

Astfel, martora S. a menționat că, atunci când s-au întors la mașina lor, după ce a fost omorât N.A., "M. ne-a spus că este rândul nostru să acționăm, că el ne-a demonstrat ce poate" (fila-263 verso d.u.p.).

Intimatul inculpat M.M., referindu-se la loviturile aplicate victimei N.A., a declarat: "nu-mi explic ce m-a determinat să-i aplic atâtea lovituri șoferului în cauză, dar pe moment m-am gândit să fac o demonstrație de forță, arătându-le celor doi de ce sunt în stare, mai ales că în cursul zilei mi s-a reproșat că sunt laș și că șovăi când se pune problema să acționăm prin forță ca să facem rost de bani" (fila 196 d.u.p.).

La momentul confruntării cu martorul H.G., în prezența avocaților aleși, la întrebarea expresă a apărătorului ales al martorului H.: "Ce va cerut M.M. să demonstrați împreună cu H.G. după ce v-ați întors la mașină iar el a afirmat că a făcut o demonstrație de forță", martora S. a răspuns: "Eu am înțeles că trebuie să luăm un alt taximetrist cu care să procedăm cum s-a procedat cu primul, iar el nu a mai venit cu noi și precizez că intenția mea nu a fost să-l omoram pe primul taximetrist și nici pe al doilea. Am parcurs același traseu și cu al doilea taximetrist pentru că eu cu G. nu cunoșteam orașul și nu cunoșteam alt traseu, acceptând riscul de a fi descoperiți de organele de poliție". Aceeași a fost susținerea martorei și la confruntarea cu inculpatul M.M. (fila 245 verso, 286 d.u.p.).

De asemenea, la întrebarea avocatului ales al martorului H., respectiv "De ce ai fost supărată pe M. atât în Oradea și la Râmnicu Vâlcea și l-ai făcut laș, fricos, și în tot felul, după atacarea taximetristului V.T.", martora S. a răspuns: "Eu l-am făcut laș și fricos pentru că m-a folosit pe mine și m-a amenințat cu moartea" (fila 245 d.u.p.).

La confruntarea cu martorul V.C., inculpatul M.M. a precizat că "G. îmi reproșa că sunt laș și că nu am participat cu. ei, că în caz afirmativ, în mod sigur puteau face rost de bani" (fila 199 verso d.u.p.)

Totodată, martora S. a relatat că: "înainte de a pleca să atacăm un taximetrist, M. i-a spus lui G. să-l lovească în partea de jos a capului respectiv în ceafă, și nu în partea de sus, întrucât în felul acesta un om ori moare ori amețește", "l-am auzit pe M. explicându-i lui G. unde trebuie să lovească un om pentru a-l ameți, respectiv în zona cefei, iar după ce G. i-a povestit lui M. că pe al doilea taximetrist l-a lovit într-o zonă unde avea capul tare, M. i-a reproșat - nu ți-am spus în ce loc trebuie lovit!" (file 261, 264 d.u.p.).

Martorul H.G. a susținut că M.M. i-a explicat unde trebuie să lovească cu acea măciucă, respectiv „în zona gâtului, că în felul acesta, clientul amorțește", în recurs afirmând că "într-o împrejurare, acesta mi-a spus că lovitura trebuie aplicată în zona gâtului pentru că nu ar fi provocat leziuni, ci doar o amețeală" (fila 229 d.u.p., 183 verso vol.m dos. recurs).

La momentul confruntării cu intimatul inculpat, martora S. a evidențiat că: "l-am găsit pe M. pe bancheta din spate prefăcându-se că doarme, însă, era imposibil să fi adormit având în vedere mașinile multe care au apărut în zonă și faptul că știa unde suntem plecați și atunci și-a putut da seama că s-a întâmplat ceva", iar cu prilejul luării declarației prin care, în primă instanță, nu a mai recunoscut comiterea omorului, martora S., deși a afirmat că inculpatul M. nu i-a îndemnat să săvârșească fapta, a precizat totodată că. „știa ce urmează să facem".

Inculpatul a declarat că după plecarea martorilor H. și S. de la autoturismul său staționat în parc: "peste câtva timp (...) am văzut firme de taximetriști precum și o mașină a poliției sau a salvării având girofar. Stând în mașină mi s-a făcut frig și m-am acoperit cu un palton, menționez că au trecut mașini și pe lângă mine și mă gândeam că voi fi ridicat (fila 182 verso d.u.p.).

Potrivit audierii din recurs, de la termenul din 19 iunie 2014, despre modalit. a)tea de a procura bani de la un taximetrist a avut cunoștință și inculpatul, martora S. exprimându-se că „am discutat în mașină să facem rost de bani de la un taximetrist, respectiv să oprim un taxi și să luăm banii din portofelul acestuia pentru a cumpăra benzină". A mai relatat martora că, după reîntoarcerea la mașina lor, i-au povestit inculpatului cele întâmplate, acesta cerându-le să rămână în mașină pentru că a doua zi va amaneta verigheta pentru bani de benzină (fila 94 vol. V dos.instrecurs).

Potrivit probelor, în dimineața de 1 noiembrie 1995, după ce s-au trezit în mașina în care au dormit, intimatul inculpat M.M. a lăsat verigheta unui prieten, cu titlu de amanet, pentru suma de 30.000 lei, întrucât nu aveau bani să cumpere benzină, plecând apoi din Oradea spre Râmnicu Vâlcea (fila 244 d.u.p. proces verbal confruntare martori S. și H., fila 240 proces verbal confruntare H. cu martorul R.S.R.)

Martora S. a afirmat, la confruntarea cu inculpatul M.M. că, „după ce ne-am trezit am plecat în oraș unde M. a lăsat verigheta unei persoane pentru suma de 30.000 lei (...) După ce am avut bani am cumpărat benzină, plătind M. iar mie mi-a spus că, în timpul cât ne plimbăm prin oraș, eu să stau acoperită. Am plecat spre Râmnicu Vâlcea trecând prin Cluj, M. a cumpărat ceva cornuri, un pachet de țigări și încă o dată benzină, plătind tot M., iar în Râmnicu Vâlcea am oprit la barul Calipso unde M. a consumat o bere iar eu cu G. câte o cafea".

Martorul H.G. a relatat că, dimineața, s-au deplasat la o cunoștință de-a inculpatului, "am observat că îi dă verigheta de pe deget iar "copilul" i-a dat suma de 30.000 lei în bancnote de 500 lei (...) ne-am deplasat la stația de benzină din Calea Borșului, unde am cumpărat 301 cu 21.000 lei, apoi am cumpărat ceva țigări și biscuți și ne-am întors la Sf. Gheorghe (fila 219 d.u.p.).

Din declarațiile martorei S. mai rezultă că aceasta nu a realizat pe moment că suma de 30.000 lei, primită pentru verigheta lăsată amanet, era prea mică pentru a alimenta de două ori cu benzină și pentru lucrurile cumpărate pe drum - cafea, cornuri, țigări, inclusiv bere și cafea la barul C. din Râmnicu Vâlcea, localitate în care martora a rămas iar ceilalți au continuat drumul spre Sf. Gheorghe (fila 264, file 244 verso, 286 d.u.p.).

Martorul T.G. a reținut din discuțiile avute cu inculpatul M.M. că „primul taximetrist ar fi avut la el 15.000 lei" (fila 158 d.u.p.).

Martorul P.M., taximetrist care a lucrat pe aceeași mașină cu victima N.T., a menționat că tura era de 24 de ore și începea dimineața și că nu i s-a întâmplat ca, în curs de 12 ore, să nu realizeze niciun venit din activitatea de taximetrie (fila 217 vol. IV dos.recurs).

Potrivit procesului-verbal întocmit la 1 noiembrie 1995, cu prilejul cercetării la fața locului a fost identificat un portmoneu din mușama de culoare neagră în care se afla numai buletinul de identitate al victimei, un contract de colaborare cu firma C.T. și o chitanță eliberată de aceeași firmă, din conținutul mijlocului de probă nereieșind că s-a descoperit vreo sumă de bani, la fața locului.

Inculpatul M.M. a declarat că a cheltuit bani pentru benzină, pentru cornuri, cafea și țigări, precizând că toate cheltuielile le-a suportat el din cei 30.000 lei, subliniind că pentru cheltuielile făcute "cred că am mai avut vreo 2.000-3.000 lei la mine" (fila 195 d.u.p.). Acest ultim aspect relatat de inculpat este însă combătut de probele anterior enunțate, precum și de declarația martorului H. care, în fața instanței de recurs, a arătat că atunci când a plecat din Sf. Gheorghe cu inculpatul, au avut bani pe care i-au consumat pe traseu, rămânând fără bani în Oradea.

Înalta Curte mai constată că, prin considerentele deciziei recurate, s-a reținut declarația martorului S.L. în sensul că victima avea datorii la unele persoane din lumea interlopă din Oradea și că fratele său i-a comunicat că victima a fost nevoită să-si părăsească locuința si să-si vândă unele instrumente de pescuit pentru a face față restituirii datoriilor respective.

Aceste fapte și împrejurări, pe care s-a întemeiat soluția de achitare a inculpatului M.M., au fost luate în considerarea de curtea de apel fără a fi confirmate de alte probe și fiind ignorate aspecte evidente ce rezultă din celelalte probele administrate, cu consecința pronunțării altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

Prin declarația dată în fața instanței de apel, martorul S.L. -care a menționat că se afla în relații de prietenie cu victima, a prezentat informații despre care a menționat că le deține de la fratele lui, care a decedat la 25 iulie 1996, în sensul că N.A. a fost bătut de persoane la care avea datorii, a fost alungat din locuință și s-au exercitat presiuni asupra lui, motiv pentru care soția (despre care și-a exprimat credința că poate confirma acste lucruri) a părăsit locuința și s-a mutat în localitatea din care provine, Sălard sau Diosig, la părinții ei (fila 50 verso dosar apel).

Din declarația dată la urmărirea penală de partea civilă N.L., soția victimei, reiese că nu a mai locuit cu N.A. de aproximativ 2-3 ani, din cauza unor probleme ce au apărut între ei și că partea civilă locuiește în Oradea (fila 12 d.u.p.).

În apel, potrivit încheierii din 12 noiembrie 1998, soția victimei, N.I., a declarat că nu au avut probleme financiare sau legate de anumite împrumuturi de bani, că nu a mai conviețuit cu victima din 1992 și locuiește în Oradea, precum și că victima trăia în concubinaj.

Nici prin depoziția din recurs, partea civilă N.I., soția victimei, nu a confirmat vreuna dintre susținerile martorului S.L., arătând că la momentul faptei era căsătorită cu victima, dar nu domiciliau împreună, și că soțul său locuia într-un apartament împreună cu persoana cu care conviețuia și cu părinții acesteia (fila 175 vol. III dosar recurs).

De asemenea, potrivit încheierii de ședință din 26 martie 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, partea civilă V.I. a comunicat instanței că soția victimei a locuit în Oradea și după despărțirea de N.A. și că victima a cerat un împrumut despre care însă nu cunoaște dacă au avut loc discuții sau conflicte, deși se întâlnea cu N.A., precum și că, după omorul comis asupra victimei, s-a prezentat la mama acesteia o persoană care a spus că-i datora bani lui N.A. În recurs, martorul a declarat că victima i-a spus că nu are probleme cu banii (fila 176 vol. II).

Chiar reaudierea martorului S.L., de către instanța de recurs, a întărit lipsa de concordanță a elementelor de fapt expuse prin declarația din apel a acestuia, cu alte probe, martorul reiterând că ceea ce cunoaște, știe de la fratele lui, decedat, respectiv că victima avea datorii la numitul B.R. și frații acestuia, a fost bătută în apartamentul său și i s-au luat bunuri din casă (mobilă, ustensile de pescuit), martorul menționând că nu cunoaște vreo persoană care, în prezent, să fie în viață și care să știe cele relatate de el.

Totodată, a precizat că "știind ceea ce am relatat de la fratele meu, i-am povestit lui M.M. încercând să-i dau o speranță" și "i-am spus să facă recurs dacă nu este vinovat", arătând că "discutând cu M.M. acesta mi-a spus că nu a cunoscut victima, că nu a avut vreo tangență cu aceasta, M.M. nefiind din Oradea" (fila 104 vol. IV dosar recurs).

Apărarea intimatului inculpat că declarațiile martorului S.L. sunt în măsură să concure la stabilirea caracterului legal și temeinic al soluției de achitare dispusă prin decizia curții de apel, este astfel combătută de materialul probator. Prin depoziția sa din recurs, intimatul inculpat a menționat, de altfel, că nu cunoaște dacă victima avea sau nu datorii la data de referință pentru că sunt lucruri pe care nu le poate demonstra (fila 179 verso vol. lI).

În apărare, intimatul inculpat M.M. a depus un înscris constând într-o declarație prin care numitul G.V. afirmă că știe identitatea celor trei persoane care au comis infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul M.M. și că toate cunoștințele pe care le are despre acest caz pot să conducă la demonstrarea nevinovăției inculpatului.

Înalta Curte constată că înscrisul conține o afirmație cu caracter general iar G.V. nu a putut fi audiat deoarece este decedat din anul 2010.

Pentru același motiv instanța a fost în imposibilit. a)te obiectivă de a verifica nemijlocit și a clarifica conținutul înscrisului olograf intitulat “D.M.”, în care este consemnat "știu exact persoana care a făcut omorul și motivul", despre care intimatul inculpat a arătat că provine tot de la G.V.

Pentru toate cele expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, impunându-se casarea deciziei cu privire la dispoziția de achitare a intimatului inculpat M.M. pentru infracțiunile prevăzute de art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior, art. 211 alin. (1) cu aplic.art. 13 C. pen.anterior și art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) cu aplic. art. 13 C. pen. anterior.

X). Termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiuile prev. de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior și prev. de art. 25 rap.la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, nu s-a împlinit.

Potrivit art. 121 coroborat cu art. 124 C. pen.anterior, prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut de art. 122 este depășit cu încă jumătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1) teza I C. pen.anterior, termenele de prescripție se socotesc de la data săvârșirii infracțiunii.

Totodată, potrivit art. 128 alin. (1) C. pen.anterior, cursul termenului prescripției prevăzut în art. 122 C. pen.anterior este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Alin. (3) al aceluiași articol prevede că prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

Termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.anterior sancționată cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 20 de ani, este de 10 ani, stabilit conform art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen.anterior, iar termenul de prescripție specială, calculat potrivit art. 124 C. pen.anterior este de 15 ani.

Termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prev. de art. 211 alin. (1) C. pen.anterior, sancționată cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, este de 8 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen.anterior, iar termenul de prescripție specială, calculat potrivit art. 124 C. pen.anterior este de 12 ani.

De asemenea, 8 ani este termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prev. art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen.anterior, și de 12 ani termenul de prescripție specială, chiar dacă infracțiunea a rămas în formă de tentativă care se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată potrivit art. 21 C. pen.anterior.

În conformitate cu art. 122 alin. (1) C. pen.anterior, termenele de prescripție a răspunderii penale se stabilesc în raport de cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, fără distincție dacă fapta a fost sau nu săvârșită în formă consumată, iar potrivit art. 1411 C. pen.anterior (preluat în art. 187 din Noul C. pen.) prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Față de dispozițiile legale care reglementează prescripția răspunderii penale, calculul termenului de prescripție specială a răspunderii penale a început să curgă la data de 31 octombrie 1995, data săvârșirii infracțiunilor.

Termenele de prescripție a răspunderii penale au curs până la data rămânerii definitive a hotârării de condamnare dispusă prin Decizia penală nr. 4332 din 07 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Din data de 07 noiembrie 2000, dispozițiile legale privind rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prescripția executării pedepsei și executarea pedepsei au reprezentat cauza de suspendare a cursului termenului prescripției răspunderii penale, în conformitate cu art. 128 alin. (1) C. pen.anterior, deoarece aceste dispoziții legale, prin ele însele, exclud posibilit. a)tea continuării cursului prescripției răspunderii penale (în același sens Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 3735 din 25 octombrie 2010).

Odată cu pronunțarea, la data de 06 noiembrie 2012, a Deciziei penale nr. 230 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată în temeiul art. 4081 C. proc. pen.anterior, de revizuientul M.M., împotriva Deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, s-a reluat cursul prescripției, conform art. 128 alin. (3) C. pen.anterior, întrucât a încetat cauza de suspendare.

Calculând perioada de timp scursă de la data comiterii faptelor (31 octombrie 1995) până la data de 7 noiembrie 2000 când a rămas definitivă hotărârea de condamnare - 5 ani și 7 zile, la care se adaugă durata de timp de la reluarea cursului termenului prescripției răspunderii penale până la data pronunțării prezentei hotărâri - 1 an 8 luni și 6 zile, se constată că nu s-a împlinit nici termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunile prev. de art. 211 alin. (1) C. pen.anterior și art. 25 rap.la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen.anterior (cu atât mai puțin pentru infracțiunea prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.anterior).

Dintr-o altă perspectivă, rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat instituția revizuirii în cazul hotărârilor C.E.D.O. prin art. 4081 C. proc. pen.anterior, nu este acela de a oferi posibilitatea de a se obține o soluție de încetare a procesului penal pentru împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, ci de a se permite rejudecarea cauzei când C.E.D.O. constată o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Deși reprezentantul Ministerului Public a invocat întreruperea cursului prescripției, ca și piedică a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale - trebuie observat că, potrivit art. 123 alin. (1) și (2) C. pen.anterior - care reglementează întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, cursul termenului prescripției prev. de art. 122 C. pen.anterior se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act, care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, iar după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

Or, în cauză, au intervenit dispozițiile legale privind rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prescripția executării pedepsei și executarea pedepsei care au suspendat cursul termenului prescripției răspunderii penale, după cum s-a arătat.

În ce privește jurisprudența instanței supreme, evocată de reprezentantul Ministerului Public, prin considerentele Deciziei nr. 3463 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a arătat că, admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 4081 din C. proc. pen.anterior și desființarea hotărârii judecătorești definitive, anterior pronunțate, a reprezentat o "reînviere" a acțiunii penale inițiale și a dus la continuarea cursului termenului prescripției răspunderii penale.

Pe cale de consecință, neintervenind prescripția răspunderii penale, nu sunt întrunite condițiile legale pentru încetarea procesului penal.

XI). După cum s-a constatat, soluția de condamnare a intimatului inculpat M.M., dispusă de prima instanță de fond, este legală și temeinică, însă, pedeapsa de 22 de ani închisoare aplicată acestuia pentru infracțiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) cu aplic. art. 13 C. pen. anterior, încalcă principiul legalității pedepsei, urmare nerespectării dispozițiilor legii penale mai favorabile.

Potrivit art. 5 C. pen. (art. 13 C. pen. anterior), în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Comparând legile penale succesive în timp, în raport cu normele și instituțiile care influențează răspunderea penală (condițiile de incriminare, condițiile de tragere la răspundere penală, sancțiunile penale), se constată că legea penală mai favorabilă este legea de la momentul săvârșirii faptelor, și anume Codul pen. anterior, adoptat în 1968, publicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973.

Astfel, infracțiunea de omor, în varianta omorulului comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tîlhării sau piraterii, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, conform art. 176 lit. d) C. pen. anterior adoptat în 1968, publicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973, în vigoare la data faptei, 31 octombrie 1995.

Ulterior, prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996, publicată în M.Of.nr. 289 din 14 noiembrie 2006, s-au majorat limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen.anterior, aceasta fiind sancționată cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi (se remarcă faptul că prin art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. actual, omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea unei infracțiuni, se sancționează cu aceeași pedeapsă care era prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. anterior astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996).

Prin urmare, în baza principiului legii penale mai favorabile reglementat la art. 5 C. pen. actual (ce corespunde art. 13 C. pen. anterior, la care s-a făcut trimitere prin sentința penală) se impune reducerea pedepsei principale, aplicate intimatului inculpat M.M., pentru infracțiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior, la 20 de ani închisoare, nivelul maximului special prevăzut de legea în vigoare la 31 octombrie 1995.

Principiul legii penale mai favorabile reglementat prin dispozițiile art. 5 C. pen. (art. 13 în C. pen. anterior) reprezintă, transpunerea în legislația internă, a prevederilor art. 7 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care stabilește că „nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii", Convenția devenind parte a dreptului intern conform art. 11 alin. (2) din Constituție.

XII). Respectarea principiului consacrat prin art. 23 din Constituție, care statuează că „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii", a dispozițiilor art. 8 din Convenție care garantează respectarea vieții private și de familie, precum și a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților poate fi dispusă numai dacă este necesară, precum și că o atare măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, impun, de asemenea, înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen.anterior.

Pedeapsa complementară prev. de art. 64 lit. c) C. pen.anterior interzice exercitarea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii. Or, nu există vreo legătură între interdicția ocupării vreunei funcții sau exercitării vreunei profesii (pe care instanța nici nu le-a individualizat) și prevenirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie și instigare la tentativă la tâlhărie, comise de inculpatul M.M.

Astfel, pentru ultimele două chestiuni de drept analizate se dă eficiență principiului protecției și efectului direct al Convenției, consacrat prin art. 1, care statuează că statele membre recunosc oricărei persoane supuse jurisdicției lor drepturile și libertățile prevăzute de Convenției, pentru a remedia dispozițiile din sentință privind nelegalitatea pedepselor în discuție.

Nu sunt aplicabile cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 14, respectiv pct. 172 din C. proc. pen.anterior deoarece aspectele de nelegalitate nu sunt cuprinse în decizia recurată, ci în sentința pronunțată în cauză, astfel că încălcarea prevederilor privind legalitatea pedepselor, nu caracterizează și decizia recurată, situație care ar fi permis aplicarea art. 38515 alin. (4) C. proc. pen. anterior.

XIII). Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va admite recursul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Oradea privind pe inculpatul M.M. declarat împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2211/1998.

Va casa, în parte, decizia penală recurată și sentința penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor pronunțată în Dosarul nr. 2319/1996, numai cu referire la inculpatul M.M. si, rejudecând:

Va descontopi pedeapsa resultantă aplicată inculpatului M.M. prin sentința penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, în pedepsele componente pe care le repune în individualit. a)tea lor și sporul de 3 ani Închisoare.

Se va face aplicarea art. 5 C. pen. și va reduce la 20 de ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracțiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior.

Va înlătura pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. anterior.

Se vor menține pedepsele de 6 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior și de 3 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, aplicate aceluiași inculpat, precum și sporul de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior vor fi contopite pedepsele anterior menționate cu pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 rap. la art. 312 C. pen. anterior, în pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare la care se adaugă sporul de 3 ani închisoare, inculpatul M.M. urmând să execute pedeapsa de 23 de ani închisoare și 10 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă complementară.

Se va face aplicarea art. 71 si art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor care nu sunt contrare prezentei decizii.

Se va deduce din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 12 ianuarie 1996 la 8 mai 1999 și de la 27 ianuarie 2001 la 6 noiembrie 2012.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea prezentului recurs vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial al avocatului din oficiu până la prezentarea avocatului ales, în suma de 50 lei, se va plați din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind pe inculpatul M.M. declarat împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2211/1998.

Casează, în parte, Decizia penală recurată și sentința penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor pronunțată în Dosarul nr. 2319/1996, numai cu referire la inculpatul M.M. și, rejudecând:

Descontopește pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.M. prin sentința penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, în pedepsele componente pe care le repune în individualit. a)tea lor și sporul de 3 ani închisoare.

Face aplicarea art. 5 C. pen. și reduce la 20 de ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracțiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior.

Înlătură pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. anterior.

Menține pedepsele de 6 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior și de 3 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, aplicate aceluiași inculpat, precum și sporul de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior contopește pedepsele anterior menționate cu pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 rap. la art. 312 C. pen. anterior, în pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare la care se adaugă sporul de 3 ani închisoare, inculpatul M.M. urmând să execute pedeapsa de 23 de ani închisoare și 10 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă complementară.

Face aplicarea art. 71 si art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor care nu sunt contrare prezentei decizii.

Deduce din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 12 ianuarie 1996 la 8 mai 1999 si de la 27 ianuarie 2001 la 6 noiembrie 2012.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea prezentului recurs rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial al avocatului din oficiu până la prezentarea avocatului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință puT^ficf^tăzi, 11 iulie 2014.