Cassation of bank liability for currency exchange losses following premature payment under intergovernmental delivery conditions.

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9646 din 29 noiembrie 2001, a Tribunalului București, secția comercială, dată în fond după casare în cel de-al treilea ciclu procesual, a fost admisă acțiunea reclamantei, SC M.I. SA București, și a fost obligată B.C.R. la plata sumei de 1.717.424.069 lei diferență curs valutar și dobândă calculată până în ianuarie 2001, reținându-se, în esență, că acesteia, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a B.X., cu care a fuzionat prin absorbție, îi revine întreaga responsabilitate în acoperirea daunei, întrucât nu a respectat dispozițiile art. 25 din „Condițiile generale de livrare România-China”, și nici solicitarea clientului din 4 noiembrie 1991, creditând imediat contul reclamantei, fără să aștepte parcurgerea etapelor prevăzute în aceste norme.

Recursul declarat de pârâtă, împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 897 din 11 iunie 2002, a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Împotriva celor două hotărâri judecătorești, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat, la 11 iunie 2003, recurs în anulare în temeiul dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., considerând că ele au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, ele fiind totodată și vădit netemeinice.

Inițial, recursul în anulare a fost înregistrat pe rolul Completului de 9 judecători, complet care prin încheierea nr. 611, din 8 decembrie 2003, s-a dezînvestit în favoarea secției comerciale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, căreia îi revine competența soluționării recursului de față, în temeiul dispozițiilor art. 22 și 24 din Legea 56/1993, cu referire la art. 21 din același act normativ.

În motivarea recursului, în anulare, se arată, în esență, că exportul ce a generat prezentul litigiu a fost derulat începând cu 1988, în temeiul contractului nr. 331/912.401, pe o perioadă nedeterminată, în temeiul căruia reclamanta a exportat în China echipamente pentru o linie de producere aragaze, contract guvernat de „Condițiile generale de livrare” româno-chineze, document edictat la nivel interguvernamental, și care cuprindea norme imperative pentru părți privind efectuarea plăților. Aceste plăți urmau a se face prin mijlocirea băncilor desemnate, respectiv B.C. și B.X., după expedierea mărfii, în condițiile stabilite în art. 25 din „Condițiile generale de livrare”.

Constituind o faptă de comerț exterior, monopol al statului român, conform art. 2 din Legea 1/1971, activitățile de decontare și control valutar, izvorâte din această activitate, au revenit Ministerului Economiei și Finanțelor, conform H.G. nr. 555/1992, și nu SC B.X. SA, societate bancară pe acțiuni, înființată prin H.G. nr. 1356/1990, care nu a preluat activitățile aduse la îndeplinire înainte de 1990, din dispoziția sau în numele statului român, izvorâte din comerțul exterior.

După prezentarea cronologică a derulării raporturilor, dintre reclamantă și pârâtă, în legătură cu factura și documentele de plată depuse la 29 octombrie 1991, de către reclamantă la bancă, precum și a raporturilor dintre banca românească și cea chineză, se impută instanțelor de judecată interpretarea greșită a actului dedus judecății, prin încălcarea celor prevăzute în art. 25 alin. (2) din „Condițiile generale de livrare” româno-chineze, pârâta fiind cea care și-a îndeplinit întocmai obligațiile prevăzute în acest text.

De asemenea, se apreciază că în mod nejustificat, instanțele au înlăturat culpa reclamantei care a premeditat încasarea contravalorii unei mărfi nelivrate în totalitate, și care a urmărit obținerea unei plăți nedatorate, știind că nu își respectase obligațiile contractuale.

Reținerea culpei pârâtei de către instanțe, în sensul că nu a respectat dispoziția reclamantei și nu a stornat operațiunea, este total greșită, atât pentru faptul că plata fusese deja efectuată la momentul cererii de stornare, cât și pentru faptul că în acel moment erau în vigoare dispozițiile H.G. 763/1993, conform cărora modalitățile de regularizare a diferențelor de curs valutar puteau fi efectuate numai de către B.N.R. și Ministerul Economiei și Finanțelor.

Obligarea pârâtei să suporte diferențele de curs valutar este nelegală și sub aspectul perioadei pentru care ele au fost calculate, respectiv începând cu 28 noiembrie 1991, când s-a formulat cererea de stornare, și până la 6 martie 1992, când s-a încasat efectiv valoarea facturii nr. 3366 de la partenerul extern, nefiind probată culpa B.X.

Susținerea instanțelor, în sensul că B.X. a recunoscut cauzarea prejudiciului reclamantei, prin emiterea scrisorilor de garanție (ce fac obiectul O.U.G. nr. 131/2000) este eronată, deoarece prin respectivul act normativ s-a garantat numai plata unor sume nu și existența creanțelor în litigiu, statul Român obligându-se să plătească în favoarea pârâtei suma garantată, numai în cazul în care ea va cădea în pretenții.

În final, se critică înlăturarea nejustificată a expertizelor contabile efectuate în cauză și care stabileau lipsa culpei B.X., în cauzarea pretinsului prejudiciu.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului în anulare, invocând și cele reținute în considerentele deciziei de casare nr. 1827/2000, a Curții Supreme de Justiție, dată în această cauză într-un alt ciclu procesual.

Recursul în anulare este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Potrivit dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., temei juridic pe care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a fundamentat recursul declarat, se poate ataca pe calea recursului în anulare, acea hotărâre prin care s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică.

În speța de față, prin criticile aduse hotărârilor de fond și cea de recurs, date în cel de-al treilea ciclu procesual, nu se invocă încălcări esențiale ale legii, ci se impută instanțelor maniera interpretării probelor, în reținerea culpei băncii, în producerea prejudiciului, apreciindu-se că această culpă aparține exclusiv reclamantei. De altfel, motivele recursului în anulare, se regăsesc în motivele recursului exercitat de banca pârâtă împotriva hotărârii de fond (dosar nr. 406/2002 al Curții de Apel București), motive analizate de instanța de recurs și prin prisma celor reținute în considerentele deciziei nr. 1827 din 4 aprilie 2000, a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, decizie ce a încheiat al doilea ciclu procesual.

În acest sens, s-a reținut că „banca a fost obligată prin documentele înaintate de reclamantă să nu efectueze plata decât după acceptarea partenerului extern, dispoziție pe care avea obligația să o respecte”.

În considerarea celor expuse, nu se poate invoca vădita netemeinicie a hotărârilor pronunțate ulterior acestei decizii de casare.

De asemenea, modalitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate, invocată în recursul în anulare, precum și înlăturarea concluziilor unei expertize, nu constituie motive de vădită netemeinicie, în accepțiunea celor stipulate, în dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., nefăcându-se dovada că acestea ar fi consecința unor încălcării esențiale ale legii.

În consecință, curtea apreciază că recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 9646 din 29 noiembrie 2001, a Tribunalului București, secția comercială, și a deciziei nr. 897 din 11 iunie 2002, a Curții de Apel București, secția a VII-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2004.