Refusal of long-term residence permit for security reasons upheld; appeal dismissed

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul J.A.M.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Imigrări și Oficiul Român pentru Imigrări, Direcția Migrație, anularea deciziei prin care s-a respins cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, comunicată cu adresa din data de 9 mai 2012, și obligarea pârâtelor la acordarea acestui drept.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este beneficiar de protecție subsidiară în România în baza sentinței civile nr. 8250 din 11 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 5 București, irevocabilă prin decizia Tribunalului București pronunțată în data de 19 iunie 2008 și s-a adresat cu o cerere autorității pârâte, solicitând acordarea dreptului de ședere pe lungă durată, însă cererea i-a fost refuzată, fără ca decizia să fie motivată.

A mai arătat că nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranță națională, este absolvent al facultății de Medicină Tver State Medical Academy din Federația Rusă, diplomă recunoscută de autoritățile române, iar în prezent urmează studii postuniversitare ale Universității „C.D.” și colaborează cu Organizația „Medici fără Frontiere”, că a avut o colaborare de lungă durată cu Oficiul Român pentru Imigrări pentru care a asigurat servicii de traducere, primind și o recomandare, astfel că nu se justifică decizia ulterioară de respingere a cererii sale.

2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 259 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul J.A.M.O.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a apreciat, urmare a analizării documentației cu caracter clasificat depusă la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, că decizia autorității pârâte prin care cererea reclamantului privind acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României a fost respinsă, este legală și temeinică, din adresa din data de 29 decembrie 2012 rezultând neîndeplinirea condiției prevăzută de art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv ca cetățeanul străin să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

A arătat prima instanță că împrejurarea că cetățeanul somalez beneficiază de o formă de protecție pe teritoriul României în condițiile Legii nr. 122/2006 (statut de refugiat) și cu drept de ședere continuă mai mare de 5 ani reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, iar în această privință statul beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește șederea unui cetățean străin pe teritoriul său. Acest atribut decurge din principiul suveranității, consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României astfel că statul nu poate fi obligat să acorde reclamantului drept de ședere permanentă atâta timp cât există riscul ca acesta să constituie un pericol pentru ordinea publică.

3. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-reclamant

Împotriva sentinței civile nr. 259 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul J.A.M.O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca temei de drept al demersului său procesual prevederile art. 299 și urm. C. proc. civ. și ale art. 3041 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că argumentele reținute de prima instanță în susținerea respingerii contestației sale, sunt neîntemeiate întrucât atât dreptul de ședere pe termen lung (art. 77 din O.U.G. nr. 194/2002) cât și cetățenia română pot fi revocate, inclusiv pentru motive ce țin de siguranța națională.

A mai arătat recurentul că instanța de fond, în acord cu argumentele autorității intimate pârâte, avansează ideea că admiterea cererii de acordare a dreptului de lungă ședere impune exigențe ieșite din comun, pentru faptul că odată admisă cererea nu ar mai exista posibilitatea de revocare a dreptului acordat, ceea ce nu este real.

A mai învederat recurentul că înscrisul pe care s-a bazat decizia administrativă, ca și hotărârea instanței, respectiv adresa S.R.I. din 29 decembrie 2012 este clasificat strict secret, nu a fost comunicat nici apărătorului său, astfel că deși s-a solicitat ca instanța de fond să exercite un control efectiv și riguros al informațiilor conținute din motivarea instanței de fond nu rezultă că o astfel de analiză s-ar fi efectuat.

În fine, recurentul a precizat că referirile instanței de fond la cauza C.E.D.O. Saadi contra Italiei nu au relevanță în cauză, dimpotrivă fiind reținută prevalența art. 3 din Convenție chiar în fața unor considerente de securitate națională.

4. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recursul nu este fondat.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor aduse de recurentul-reclamant, raportat la cadrul normativ aplicabil dar și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena modificarea soluției adoptate de prima instanță, în considerarea celor în continuare arătate, în completarea și respectiv precizarea considerentelor înfățișate de judecătorul fondului.

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu soluționarea contestației sale împotriva refuzului Oficiului Român pentru Imigrări de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, comunicat prin adresa din data de 27 aprilie 2012.

Din cuprinsul actului atacat, după cum s-a reținut și cu ocazia judecății în fond a cauzei se reține că cererea recurentului-reclamant, cetățean somalez, de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare.

Argumentul esențial pe baza căruia prima instanță a apreciat că nu se poate reține refuzul nejustificat al autorității intimate competente, de a acorda recurentului-reclamant dreptul de ședere permanentă (pe termen lung) pe teritoriul României îl reprezintă chiar analiza efectuată de judecătorul fondului, prin raportare la prevederile art. 714 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2012, a informațiilor cuprinse în înscrisul cu caracter secret de stat, nivel de secretizare strict secret (adresa S.R.I. din 20 decembrie 2012).

Așadar, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte, care, la rândul său, a examinat nemijlocit informațiile transmise de către S.R.I., constată că nu se poate reține lipsa din motivarea hotărârii a verificării efective exercitate de instanță în sensul stabilirii pertinenței informațiilor cuprinse în documentul purtând mențiunea „strict secret”, mai ales că și recurentul a afirmat că se impunea respectarea de către prima instanță a regimului respectivului înscris.

Relativ la modalitatea specială de motivare a deciziei administrative de respingere a cererii, respectiv fără ca informațiile cu caracter secret să fie menționate în mod expres, sunt avute în vedere dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind informațiile clasificate, în special art. 1 teza I, art. 16 și art. 36 alin. (1), dispozițiile H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, precum și faptul că recurentul nu este o persoană căreia să-i fi fost încredințate informații clasificate, precum cele din prezenta speță, acesta fiind totuși notificat asupra condiției legale pe care nu o îndeplinește.

Drept urmare, raportat la prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 și Înalta Curte apreciază că acțiunea promovată de recurentul-reclamant a fost în mod legal și justificat respinsă, ca neîntemeiată, întrucât nu este îndeplinită în cazul său condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.

Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este suficientă pentru a reține legalitatea refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile legale ce trebuie realizate cumulativ și nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiției respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere temporară, prelungind succesiv acest drept.

Împrejurarea invocată de recurent în sensul că măsura acordării dreptului de ședere pe termen lung, poate fi ulterior revocată, nu poate fi primită ca un argument ce demonstrează caracterul nejustificat al refuzului autorității intimat, câtă vreme, în mod evident vizează situații identice viitoare, generatoare ale unei măsuri administrative de altă natură, inaplicabile în cauză, în mod evident.

În fine, chiar acceptând astfel cum a arătat și recurentul-reclamant că referirea instanței de fond cuprinsă în considerentele hotărârii atacate, la cauza C.E.D.O. Saadi nu prezintă relevanță în cauză, în discuție nefiind o cerere ce ar avea ca rezultat returnarea în țara de origine, Înalta Curte arată că dată fiind natura evident subsidiară a acestei argumentații, aceasta nu este de natură a afecta soluția principial corectă, de respingere ca neîntemeiată a acțiunii de față.

Nefondate sunt și toate celelalte susțineri și critici ale recurentului-reclamant vizând pretinsa îngrădire a dreptului său, în condițiile în care, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 70 și urm. din O.U.G. nr. 194/2002, cetățenii străini nu dobândesc automat un drept de ședere temporară sau pe termen lung prin simpla intrare pe teritoriul României sau prin depunerea unei cereri, având doar o vocație de a dobândi un atare drept care se acordă de autoritățile române atunci când toate condițiile strict prevăzute de textele de lege arătate sunt îndeplinite.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul J.A.M.O. împotriva sentinței civile nr. 259 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 mai 2014.