RCA insurer liability limit precluding joint and several liability with tortfeasor and insured for damages within policy cap

Asupra cauzei de fața, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj la data de 12 octombrie 2010, reclamanții B.B.M., B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâții R.D., S.C. R. S.R.L. și S.C. U.V.D.G. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

A. obligarea pârâtului R.D., în calitate de autor al faptei delictuale, în solidar cu pârâta S.C. R. S.R.L., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata următoarelor sume:

a. pentru perioada dintre data accidentului de circulație din 12 octombrie 2007 și data pronunțării hotărârii în primă instanță în materie penală (Sentința penală nr. 174 din 16 octombrie 2009):

D. 2.064,77 euro, 5.511,13 RON și 361,75 RON, ultima sumă plătibilă lunar de la data de 12 octombrie 2007 și până la încetarea stării de invaliditate a victimei B.B.M., cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele materiale către partea civilă B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunțării hotărârii de primă instanță în materie penală, până la data plății efective;

ID. 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale către partea civilă B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestei sume de la data pronunțării hotărârii de primă instanță în materie penală, până la data plății efective;

IID. 90.000 RON, cu titlu de daune materiale constând în beneficiu nerealizat și 912,47 euro, cu titlu de daune materiale către S.C. C.P.C. S.R.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunțării hotărârii de primă instanță în materie penală, până la data plății efective;

b. pentru perioada ulterioară pronunțării hotărârii penale în primă instanță - Sentința penală nr. 174 din 16 octombrie 2009 (în concret, data rămânerii în pronunțare în primă instanță în materie penală, respectiv 02 octombrie 2009);

D. cca. 8.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale pentru B.B.M. și B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data introducerii prezentei acțiuni, până la data plății efective;

ID. 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale pentru B.B.M. și B.A.L., cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data introducerii prezentei acțiuni, până la data plății efective.

B. obligarea pârâtei S.C. U.V.D.G. S.A., în calitate de asigurător, la plata către reclamanți a sumelor solicitate mai sus, în limita plafonului privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru anul 2007 (anul producerii accidentului).

C. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3488 din 26 septembrie 2012, Tribunalul Specializat Cluj:

A respins, ca neîntemeiată, excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtele S.C. R. S.R.L. și S.C. U.A. S.A.

A admis excepția autorității de lucru judecat în raport de Sentința penală nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin, modificată prin Decizia penală nr. 179/A din 02 mai 2011 a Tribunalului Cluj, secția penală, modificată prin Decizia penală nr. 1676/R din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, toate pronunțate în dosarul nr. 1533/242/2008 și, în consecință, a respins petitele A.a și B din cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții pentru perioada dintre data accidentului de circulație din 12 octombrie 2007 și data pronunțării Sentinței penale nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin.

A respins, ca neîntemeiate, petitele A.b și B din cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții pentru perioada ulterioară pronunțării Sentinței penale nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin.

A obligat pe reclamanți, în solidar, la plata către pârâta S.C. R. S.R.L. a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul B.B.M. a fost victima unui accident de circulație produs din culpa pârâtului R.D., prepus al S.C. R. S.R.L., societate având încheiată polița de asigurare RCA la S.C. U.A. S.A., în urma căruia a rămas cu grave sechele. Dată fiind împrejurarea că fapta pârâtului R. a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., în cadrul procesului penal au fost soluționate definitiv și pretențiile civile invocate de reclamanți, pentru intervalul dintre data producerii accidentului, 12 octombrie 2007, și până la data pronunțării Sentinței penale nr. 174 din 16 octombrie 2009.

Ca atare, dat fiind faptul că sumele de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON și 361,75 RON, ultima sumă plătibilă lunar de la data de 12 octombrie 2007 și până la încetarea stării de invaliditate, cu titlul de despăgubiri civile pentru daune materiale, cu dobânda calculată la data plății, de 30,000 euro, daune morale și de 90.000 RON daune materiale, beneficiu nerealizat, au făcut obiectul judecății pe latură civilă în dosarul penal, aceste pretenții au fost respinse ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

Totodată, pentru perioada ulterioară pronunțării Sentinței penale nr. 174 din 16 octombrie 2009, s-a constatat că pretențiile de 8.000 euro, despăgubiri civile pentru daune materiale cu dobânda aferentă calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective și de 60.000 euro, despăgubiri civile pentru daune morale cu dobânda aferentă calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, nu au fost dovedite prin probațiunea administrată, cu toate că reclamanților le-au fost acordate mai multe termene în acest scop.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia nr. 210 din 13 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamantul B.B.M. și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A admis în parte cererea formulată de reclamantul B.B.M.

A obligat pe pârâții R.D., S.C. U.A. S.A. și S.C. R. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 12,696,13 RON, cu titlu de daune materiale, către acest reclamant.

A obligat pe reclamanții B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L. să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței.

A respins apelurile declarate de reclamanții B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L.

A dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantul B.B.M. și de pârâta S.C. R. S.R.L. în fond și în apel,

A obligat pe apelanții B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L., în solidar, să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin apelurile formulate și precizate, reclamanții au criticat sentința atacată în sensul că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 22 C. proc. pen., art. 1201 C. civ. și că prin admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii li s-a încălcat dreptul de acces la justiție.

Cu titlu prealabil, Curtea a reținut că, prin întâmpinarea depusă la dosar de către asigurător, s-a invocat neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) și (5) C. proc. civ., arătându-se că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 12 octombrie 2010, fără a fi respectat termenul de 30 de zile libere, prevăzut de lege, între data primirii convocării la conciliere și data introducerii acțiunii. Pe de altă parte, s-a arătat că trebuie avut în vedere că pentru susținerea pretențiilor, nu a fost comunicat niciun act doveditor cu prilejul convocării la conciliere directă.

Curtea a constatat că aceste apărări au fost invocate și în fața instanței de fond, care, prin sentința dată, a respins excepția prematurității introducerii cererii, pe considerentul că aspectele relevate sunt de natură pur formală, raportat la împrejurarea că a existat o încercare de soluționare amiabilă a diferendului, căreia nu i s-a dat curs. De altfel, poziția pârâtei exprimată în fața instanței atestă că nu era posibilă ajungerea la un acord, dat fiind și istoricul litigiilor dintre părți.

Ca atare, este vorba despre o chestiune care a fost deja tranșată de către tribunal, iar în contextul în care asigurătorul nu a declarat, la rândul său, apel, este discutabil în ce măsură este admisibilă o astfel de atitudine procesuală, de a repune în această manieră în discuție aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul criticilor din calea de atac.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că în sprijinul acestor apărări nu au fost aduse elemente noi, care să fie de natură să ducă la concluzia nelegalității soluției de respingere a excepției. Ca atare, prevederile legale invocate de către intimată au fost interpretate într-o manieră strict subiectivă, fără a lua în considerare imperativul de a evita instituirea unor piedici pur formale în calea accesului la justiție, nejustificate de scopul în vederea căruia au fost ele instituite.

Trecând la analiza criticilor referitoare la modul în care instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat, Curtea a constatat pertinența apărărilor pârâtei R., conform cărora soluția de admitere a acestei excepții este corectă, dat fiind faptul că, prin acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în dosarul nr. 1533/242/2008, partea civilă B.A.L. a solicitat obligarea pârâtului R.D., în solidar cu pârâta S.C. R. S.R.L., la plata sumelor de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON, 361,75 RON lunar (ultima sumă reprezentând diferența dintre venitul realizat anterior accidentului și indemnizația de însoțitor primită pentru invaliditate) cu titlu de daune materiale, 30.000 euro cu titlu de daune morale și dobânda aferentă de la data pronunțării hotărârii primei instanțe și până la data efectivă a plății.

Totodată, prin acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în dosarul nr. 1533/242/2008, partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului R.D., în solidar cu pârâta S.C. R. S.R.L., la plata sumelor de 90.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat, 912,47 euro ca diferență între suma de 5.000 euro deja plătită și suma de 5912,47 euro pentru utilitara D. implicată în accident, cu titlu de daune materiale și dobânda aferentă de la data pronunțării hotărârii primei instanțe și până la data efectivă a plății.

Prin Sentința penală nr. 174/2009 pronunțată de Judecătoria Huedin, modificată prin Decizia penală nr. 179/A/2011 pronunțată de Tribunalul Cluj, modificată prin Decizia penală nr. 1676/R/2011, toate pronunțate în dosarul nr. 1533/242/2008, instanța a soluționat irevocabil:

- cererea formulată de partea civilă B.A.L. - reclamantă în prezentul dosar - în sensul că, în temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. rap. la art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ., a obligat pe inculpatul R.I., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. R. S.R.L. - pârâți în prezentul dosar - la plata sumei de 2.064, 77 euro și a sumei de 5.511,13 RON, cu dobânda legală de la data pronunțării sentinței judecătoriei Huedin, cu titlu de daune materiale și a respins celelalte cereri formulate de aceasta, ca neîntemeiate;

- cererea formulată de partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. - reclamantă în prezentul dosar - în sensul că, în temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. rap. la art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ., a obligat pe inculpatul R.I., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. R. S.R.L., la plata sumei de 912,47 euro cu titlu de daune materiale și a respins celelalte cereri formulate de aceasta, ca neîntemeiate.

Rezultă din cele ce preced că între acțiunea civilă formulată de reclamanți în dosarul penal și acțiunea civilă din prezentul doar, în ceea ce privește cererile de la pct. A.a pct. 1, II, III există tripla identitate de părți, obiect și cauză. O reanalizare pe fond a pretențiilor avansate de reclamanți în prezentul dosar, identice cu cele avansate în dosarul penai, asupra cărora instanța a statuat irevocabil prin sentințele penale anterior amintite, ar înfrânge principiul securității raporturilor juridice dintre părți și ar presupune o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Deși prin apel s-a susținut că nu au fost corect aplicate prevederile art. 22 C. proc. pen., apelanții susținând teza unei interpretări restrictive a lor, ei ignoră faptul că, în situația de față, în cadrul procesului penal a fost soluționată și latura civilă, iar aspectele tranșate în acest context intră pe deplin sub incidența prevederilor art. 1201 C. civ.

Totodată, reclamanții au arătat și că autoritatea de lucru judecat se aplică exclusiv asupra dispozitivului hotărârii, deoarece doar prin această parte a actului final al instanței se statuează asupra conflictului de interese, existând formulate și pretenții asupra cărora instanța penală nu s-a aplecat suficient, neindicând, de exemplu, motivele pentru care nu a fost încuviințată plata unei despăgubiri lunare. Niciunul din aceste elemente nu sunt de natură să ateste nelegalitatea soluției de la fond.

Aceasta întrucât identitatea nu trebuie raportată la dispozitivul hotărârilor, ci la obiectul pretențiilor deduse judecății, independent dacă ele au fost încuviințate sau nu sau de maniera în care au fost expuse considerentele.

În plus, nu pot fi reținute nici alegațiile privind încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor contractante (cauza Bîidaru c. României). Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu c. României, par. 61).

În ceea ce privește criticile care vizează modul de soluționare a pretențiilor invocate de către reclamanții B. pentru perioada ulterioară pronunțării Sentinței penale nr. 174/2009, Curtea a reținut incidența prevederilor art. 22 C. proc. pen., din perspectiva faptului că în dosarul penal s-a statuat definitiv că vinovat de producerea accidentului se face intimatul R.D., acesta putând fi obligat la plata prejudiciului produs petenților, în solidar cu comitentul S.C. R. și cu asigurătorul S.C. U.A.

Totodată, s-a constatat că unui dintre principiile operante în materia răspunderii civile delictuale este acela al acoperirii integrale a prejudiciului, ceea ce, în principiu, permite obligarea părții responsabile la repararea prejudiciilor care s-au născut ulterior momentului de referință impus de prevederile art. 20 alin. (3) C. proc. pen., respectiv cel al pronunțării sentinței penale mai sus amintite. Din această perspectivă, susținerile contrare ale asigurătorului, bazate pe incidența unor norme cuprinse în Ordinul CSA în vigoare la data producerii accidentului, sunt neavenite.

Plecând de la aceste premise, în ceea ce privește apelul precizat formulat de reclamantul B.B.M., Curtea a apreciat ca fiind pertinente apărările intimatei R., conform cărora, în apel, reclamantul a formulat următoarele cereri noi;

- cererea privind despăgubiri materiale referitoare la suma de 21.021,2 RON, sumă ce excede sumei solicitate prin acțiunea introductivă (38.101,20 RON - 17.080 RON - 21.021,2 RON);

- cererea privind suma 361,75 RON, plătibilă lunar.

Ca atare, aceste sume intră sub incidența prevederilor art. 294 alin. (1) și (2) C. proc. civ., criticile din apel prin care se urmărește schimbarea sentinței, în sensul obligării intimaților la plata lor, fiind inadmisibile.

În ceea ce privește cererea reclamantului-apelant B.B.M. referitoare la despăgubirile civile în cuantum de 17.080 RON, ce reprezintă echivalentul în RON la data introducerii acțiunii a 4.000 euro și cererea pentru despăgubiri morale - 60.000 euro, menționate în acțiunea introductivă de instanță la pct. A.b.I, II, astfel cum a fost precizată în apel și dobânda legală, Curtea a apreciat că este parțial întemeiată, impunându-se schimbarea parțială a soluției de fond, în acord cu probele administrate în apel.

Astfel, apelantului îi va fi acordată, cu titlu de despăgubiri civile pentru daune materiale, suma de 2.108,65 RON, cheltuieli cu medicamente, efectuate între decembrie 2009 și mai 2012, conform celor cuprinse în centralizator.

Deși intimatele au relevat că aceste pretenții nu au fost probate, dată fiind inexistența unor înscrisuri care să ateste că aceste medicamente au fost prescrise reclamantului, cum ar fi rețete, scrisori de recomandare, etc. Curtea a apreciat în sensul temeiniciei acestor pretenții, pornind de la natura medicamentelor indicate în chitanțele depuse. Totodată, corect a relevat apelantul că trebuie avut în vedere faptul că în ceea ce privește medicamentele compensate, acestea sunt Ramipril, Tramadol, Liorexal și Lipantil, necesitatea lor, dată fiind starea de sănătate a reclamantului, neputând fi negată.

Totodată, au fost achiziționate calmante pentru dureri ale sistemului muscular, osos și nervos (Ibuprofen, Distonocalm, etc.), acestea nefiind compensate și fiind administrate petentului în mod neîntrerupt de la data accidentului. La toate acestea se adaugă medicamentele hepatoprotetice. În plus, s-a indicat de către apelant că aceste medicamente se pot cumpăra doar în baza unei rețete, rețetă ce se păstrează la farmacie, ceea ce nu este însă de natură să infirme susținerile conform cărora este evident că toate aceste medicamente sunt absolut necesare reclamantului.

Pentru aceleași considerente, vor fi acordate și sumele de 2.174 RON și de 3.235,21 RON, cheltuieli cu transportul și spitalizarea reclamantului în Ungaria, efectuate în perioada decembrie 2009 - mai 2011. În acest context, de reținut este că necesitatea efectuării acestor cheltuieli, precum și legătura de cauzalitate cu fapta prejudiciabilă rezultă fără dubiu din natura serviciilor de care a beneficiat apelantul în Ungaria, esențiale fiind și cele subliniate de petent, în sensul în care intervenția chirurgicală și protezele folosite nu sunt cuprinse în aceste sume, ele fiind suportate de către CAS, facturile prezentate fiind doar cheltuieli suplimentare din timpul intervenției chirurgicale neacoperite de CAS. Or, în această manieră primește răspuns și teza conform căreia ar fi vorba despre cheltuieli voluptorii, cunoscut fiind faptul că mecanismul de decontare al CAS nu permite rambursarea unor astfel de sume.

Ca atare, se impune ca reclamantului să-i fie restituite și sumele aferente traducerii actelor medicale, în cuantum de 1077 RON, cheltuielile poștale, în cuantum de 43,41 RON, cheltuielile notariale, în cuantum de 284,8 RON, precum și contravaloarea asigurării de sănătate pentru călătorie, în cuantum de 18 RON, necesitatea acestora și legătura de cauzalitate cu fapta prejudiciabilă fiind dovedită implicit.

Apoi, vor fi validate și pretențiile privind contravaloarea cheltuielilor pentru recuperare la Băile Felix, în sumă de 2.242,56 RON și de transport cu ambulanța pentru intervenție chirurgicală în străinătate, în cuantum de 1.512,5 RON, acestea fiind strict necesare pentru recuperare medicală și pentru deplasările în vederea efectuării unor intervenții chirurgicale.

În ceea ce privește restul pretențiilor formulate (cheltuieli de deplasare cu taxiul și cele aferente bonurilor de combustibil, tratament de recuperare kinetoterapie, ședința fiind 30 RON), Curtea le-a apreciat ca neîntemeiate, luând act de pertinența susținerilor intimatelor conform cărora reclamantul nu a făcut dovada nici în apel a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv caracterul cert și actual al prejudiciului și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciul solicitat.

În conformitate cu dispozițiile art. 1169 C.civ., cel ce face o propunere înaintea judecații trebuie să o dovedească, or, în speță, înscrisurile încuviințate de instanță ca probe în dosar nu dovedesc caracterul cert și actual al prejudiciului și raportul de cauzalitate dintre fapta pretins cauzatoare a prejudiciului și prejudiciu.

Aceste considerente rămân valabile chiar în contextul în care se susține că deplasările cu autoturismul au fost făcute strict pentru recuperare medicală sau deplasările strict necesare pentru intervenții chirurgicale, rezolvarea problemelor privind diverse consultații medicale etc, deoarece acestea rămân niște simple afirmații, fără corespondent în probațiunea administrată.

Pe de altă parte, în ceea ce privește contravaloarea ședințelor de kinetoterapie, chiar apelantul a arătat că nu se află în posesia unor chitanțe, iar administrarea altor mijloace de proba nu a fost solicitată.

Așa fiind, se impune obligarea celor trei pârâți, în solidar, la plata către reclamantul B.B.M., a sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale.

În ceea ce privește daunele morale, Curtea a constatat că prin sentințele penale anterior menționate, reclamantului i s-au acordat daune morale în cuantum de 150.000 euro. Instanțele au ținut cont de circumstanțele concrete ale cauzei din momentul acordării, cât și de circumstanțele ulterioare, cum ar fi faptul că partea civilă B.B.M. are în continuare nevoie de tratament recuperator diversificat și complex, urmând a fi supus altor intervenții, că a ajuns să fie dependent de ajutorul celor din jur, fiind nevoit să suporte tratamente recuperatorii dureroase și complexe. Luând în calcul toate aceste elemente, instanța a apreciat că suma de 150.000 euro acordată cu titlu de daune morale este o sumă rezonabilă și necesară pentru a putea compensa, măcar în parte, suferințele fizice și traumele psihice provocate părții civile, urmare a accidentului a cărui victimă a fost.

Ca atare, sunt corecte și pertinente apărările conform cărora instanțele penale au avut în vedere un prejudiciu moral global suferit de reclamantul B.B.M., ca urmare a accidentului de circulație din data de 12 octombrie 2007, și nu un prejudiciu suferit pe o anumită perioadă de timp. Pe de altă parte, reclamantul nu a invocat împrejurări noi, apărute ulterior pronunțării Deciziei penale nr. 179/R/2011 prin care i s-au acordat daunele morale, împrejurări pe care instanța penală să nu le fi avut în vedere, de natură să justifice cererea privind despăgubirile morale. Ca atare, Curtea nu a primit susținerile reclamanților conform cărora ar exista prejudiciu care nu a fost cunoscut la data pronunțării de către instanța de fond ce a soluționat dosarul penal 1553/242/2008, în contextul în care nu s-a dovedit că starea reclamantului B.B.M. este mai gravă la acest moment decât la cel la care s-a raportat instanța penală. Nu este relevantă în acest context nici decizia medicală care atestă pierderea totală a capacității de muncă și încadrarea în gradul I de handicap, aceste elemente fiind cunoscute sau previzibile încă din cursul procesului penal, starea vizibil precară de sănătate a petentului fiind confirmată de însuși ultimul raport de expertiză medico-legală administrat în cauză, raportul nr. 2089/II/h/4 din 22 iunie 2009, unde se constată cel mai grav grad de invaliditate și un număr de 620 de zile de îngrijiri medicale, care se poate mări datorită problemelor medicale complexe.

În acest context, Curtea a constatat că ceea ce trebuie subliniat cu privire la solicitarea reclamantului este faptul că, prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, este vizată strict alinarea suferinței pricinuite prin vătămarea integrității corporale, a sănătății și nu conferirea unui grad de satisfacție persoanei prejudiciate prin sancționarea pe latură civilă a persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului.

Însă, reclamantul nu face altceva decât a se limita să ceară majorarea daunelor morale, care să acopere, eventual, inclusiv daunele materiale pentru care nu are documente justificative. În concluzie, pretențiile invocate sunt contrare principiului acordării unei despăgubiri echitabile, prin obligarea la plata unor sume care să respecte atât criteriul echității și evitarea îmbogățirii fără justă cauză, cât și cel al proporționalității dintre prejudiciul suferit și suma acordată ca despăgubire.

Pe de altă parte, deși se arată că există împrejurări ulterioare judecății penale în primă instanță, cum ar fi tentativa de suicid a reclamantului B.B.M., nici aceste susțineri nu au fost dovedite, nici din perspectiva existenței lor și nici a localizării temporale, importante în economia cauzei.

Apoi, apelantul a susținut că faptul generator nu este cel ce a fost discutat în procesul penal - accidentul de circulație, ci modul de acțiune ulterior soluționării, respectiv neconformarea cu prevederile legale în ceea ce privește plata despăgubirilor stabilite, respectiv întârzierea cu aproape un an a îndeplinirii obligațiilor intimatei S.C. U.A. S.A., de achitare a sumelor stabilite prin decizia penală din recurs.

Fără a contesta această împrejurare, Curtea a reținut că are serioase rezerve cu privire la posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale, menite să asigure tocmai repararea prejudiciului suferit prin întârzierea executării obligației ce are ca obiect o sumă de bani, respectiv dobânda moratorie.

Ca atare, repararea aceluiași prejudiciu, de natură eminamente materială, pe calea acordării daunelor morale, nu poate fi dispusă.

Cu toate că apelantul a susținut că suferințele astfel provocate ar fi fost și de ordin moral, dată fiind starea de tracasare ce i-a fost produsă prin atitudinea intimatei, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă a fost limitat la un venit lunar de 1.500 RON, fiind nevoit să apeleze la împrumuturi, Curtea a reținut că actele depuse în acest sens sunt anterioare pronunțării sentinței penale în primă instanță, astfel încât aceste aspecte nu pot primi relevanță, date fiind cele precizate mai sus. în plus, contractele de împrumut sunt încheiate de către reclamanta B.A., care, conform celor arătate în apel, nu a formulat pretenții de daune morale pentru perioada care nu este vizată de excepția autorității de lucru judecat.

Pe de altă parte, deși a fost depus și un contract de vânzare a unei proprietăți deținute de apelanții B., intervenit ulterior acestui moment, nu există alte probe care să ateste legătura de cauzalitate cu fapta intimatei sau dimensiunea suferințelor psihice provocate în acest context.

Pentru toate aceste considerente, apelul reclamantului B.B.M. a fost apreciat ca fondat și admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței de fond, în sensul admiterii în parte a cererii acestui reclamant și obligării celor trei pârâți, în solidar, la plata sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale.

Drept consecință, sentința a fost reformată și din perspectiva modului de soluționare a chestiunii cheltuielilor de judecată, în baza prevederilor art, 274 alin. (1) C. proc. civ. fiind obligați reclamanții B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L. să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, considerându-se că o astfel de manieră de repartizare a onorariului de 3.000 RON este echitabilă.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și respinse apelurile declarate de reclamanții B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L.

Conform prevederilor art. 276 și art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantul B.B.M. și S.C. R. S.R.L. în fond și apel, până la concurenta sumei de 2.000 RON. Acest cuantum a fost stabilit, din perspectiva reclamantului, cu luarea în considerare a complexității cauzei și a muncii prestate de avocat, precum și a faptului că pretențiile formulate au fost încuviințate în parte.

Totodată, fiind în culpă procesuală, au fost obligați apelanții B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L., în solidar, să plătească pârâtei S.C. R. S.R.L. suma de 2000 iei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei curții de apei au declarai recurs, în termen legal, reclamanții și pârâtele S.C. R. S.R.L. și S.C. U.A. S.A.

D. Recurenții-reclamanți au invocat următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în mod greșit instanța de apel nu a anulat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecarea fondului.

Astfel, prima instanță s-a pronunțat doar asupra excepțiilor invocate de către pârâte, respectiv excepția prematurității și excepția autorității de lucru judecat, fără să evoce fondul cauzei, caz în care, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare, mai ales că prin apelul formulat se solicitase expres acest lucru.

2. Art 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

- în mod greșit, instanța de apel a reținut că prin cererea de apel s-au solicitat și sume care intră sub incidența prevederilor art. 294 alin. (1) și 2 C. proc. civ., iar criticile din apel prin care se urmărește schimbarea sentinței, în sensul obligării intimaților la piața lor, sunt inadmisibile.

În apelul reclamanților nu s-au făcut modificări ale cererii introductive, ci doar s-au explicitat și lămurit capetele de cerere ale acțiunii.

Având în vedere precizările făcute în apel privitor la sumele cerute la pct. A, și anume faptul că în ceea ce privește capătul de cerere de la pct. a.I, suma de 361,75 RON plătibilă lunar reprezintă diferența între indemnizația pentru însoțitor acordată prin Decizia nr. 252754 din 17 iunie 2008, în cuantum de 500 RON, și maximul prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. e) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în mod greșit instanța de apel a reținut că această sumă a făcut obiectul hotărârii penale pronunțate. Acest capăt de cerere nu a fost soluționat prin hotărârea instanței penale și nici nu a făcut obiectul judecății în fața instanțelor penale, cu atât mai mult cu cât decizia de pensionare este ulterioară soluționării dosarului penal.

- În ceea ce privește capătul de cerere de la pct. a.II, respectiv suma de 30.000 euro daune morale către B.A.L., așa cum s-a arătat, între data accidentului și data Deciziei nr. 252754 din 17 iunie 2008, reclamantul victimă a accidentului a fost în totalitate lipsit de orice venit, cu excepția sumei de 1.500 RON dată de către persoana responsabilă de accident, cu toate că în această perioadă dificilă a fost nevoie de sume considerabile pentru îngrijirile medicale din țară, Germania și Ungaria. Acest aspect nu a fost soluționat de către instanța de apel.

- Nici capătul de cerere de la pct. b.II, referitor la suma de 60,000 euro daune morale pentru B.B., cu dobânda aferentă calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, nu a primit o soluție și o motivare corecte.

Instanța de apel a reținut doar că instanța penală a avut în vedere un prejudiciu moral global suferit de către reclamantul B.B., fără a se avea în vedere că actul generator de prejudicii a fost ulterior soluționării cauzei penale. Asupra acestei sume nu se poate considera că operează autoritatea de lucru judecat, fiind distinctă de daunele morale acordate prin hotărârile date în cadrul procesului penal, cauza acestor daune rezultând din atitudinea și modul nelegal de a acționa al asigurătorului, ulterior procesului penal.

Nu se poate susține că instanța penală ar fi avut în vedere și eventualitatea faptului invocat de reclamant, respectiv modul de comportare ulterior judecării cauzei penale. Faptul generator nu este cel ce a fost discutat în procesul penal, accidentul de circulație, iar modul de acțiune ulterior, respectiv neconformarea cu prevederile legale în ceea ce privește plata despăgubirilor stabilite, întârzierea cu aproape un an a îndeplinirii obligațiilor intimatei S.C. U. nu a făcut și nici nu putea face obiectul cauzei penale.

Prejudiciul global la care face referire instanța de apel se referă la fapta penală și prejudiciul adus de către aceasta lui B.B., strict cu referire la accidentul de circulație și nu la modul ulterior de acțiune al intimatei S.C. U.

Afirmațiile intimatei în sensul că a achitat despăgubirile stabilite în cadrul procesului penal de bună voie sunt neadevărate. Această plată s-a făcut mult după data la care, în mod legal, ar fi trebuit să o facă și folosind abuziv toate mijloacele procesuale pentru a evita plata sau măcar amânarea plății sumelor pe care trebuia să le achite - intimata a formulat contestație la executare, respinsă de instanță.

Față de cele arătate, motivarea reținută de către instanța de apel, în sensul că deși nu contestă întârzierea în executarea obligațiilor S.C. U. S.A., are serioase rezerve cu privire la posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale, este contradictorie.

Instanța de apel nu a reținut cele precizate de reclamanți în ceea ce privește întârzierea în îndeplinirea obligațiilor, cu toate că prin art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 se stabilește o penalitate de 0,2% pe zi întârziere dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos. Este, astfel, evident că intimata a procedat în disprețul legii și prin aceasta a continuat să provoace în mod inutil suferințe reclamantului, prin lipsirea acestuia de mijloacele de trai și pentru efectuarea procedurilor medicale.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că starea gravă produsă prin accident rezultă și din interpretarea neurologică de specialitate din 13 februarie 2008, Dr. G.K., conform căreia viața personală este afectată în mod ireversibil și grav, viața profesională, de asemenea, este afectată grav și iremediabil, precum și din Decizia medicală asupra capacității de muncă nr. 451 din 28 februarie 2013, în care se precizează expres "capacitatea de muncă pierdută în totalitate + capacitatea de autoîngrijire pierdută în totalitate". Coșmarurile nocturne permanente prin care se retrăiește momentul accidentului, problemele pe care consideră că le-a creat familiei atât din punct de vedere emoțional cât și material (din susținător al familiei ajungând în situația de a nu avea niciun venit și nici nu mai poate să spere o atenuare sau anulare a acestei situații), faptul că frecvent are stări de depresie, momente în care regretă că a scăpat cu viață din accident, toate aceste traume au fost accentuate și de către intimată care, în mod abuziv, a procedat la amânarea plății sumelor la care era obligată și care ar fi dus la o ameliorare a suferințelor morale încercate.

De asemenea, instanța de apel a reținut în mod total eronat faptul că în acea perioadă a fost limitat la un venit lunar de 1.500 RON. Suma de 1.500 RON a fost plătită o singură dată de către R.I. și nu a fost o sumă lunară, acest fapt fiind precizat și în cadrul hotărârilor penale.

Motivarea reținută de către instanța de apel, în sensul că susținerile privind tentativa de suicid a reclamantului B. nu au fost dovedite, este netemeinică, dat fiind atât cele ce rezultă din Decizia medicală asupra capacității de muncă nr. 451 din 28 februarie 2013, cât și susținerile tăcute. Dacă instanța de apel ar fi avut îndoieli asupra acestor aspecte ar fi trebuit, în virtutea rolului activ al instanțelor, să solicite prezența apelantului B.B. și supunerea acestuia la un interogatoriu pentru lămurirea stării de fapt și a realității celor afirmate.

- Nici în ceea ce privește capătul de cerere de la pct. a.III, privind suma de 90.000 RON daune materiale, beneficiu nerealizat, pentru apelanta S.C. C.P.C. S.R.L., instanța de apel nu a făcut o motivare clară a cauzelor/motivelor ce au fost avute în vedere pentru respingerea acestui capăt de cerere, cu atât mai mult cu cât asupra acestui capăt de cerere instanța penală a dat îndrumări de a se soluționa pe calea unei acțiuni civile, atât prin Sentința penală nr. 174 din 16 octombrie 2009, cât și prin Decizia penală nr. 179/A din 02 mai 2011 pronunțată în dosar nr. 1553/242/2008 al Tribunalului Cluj.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel a precizat că identitatea nu trebuie raportată la dispozitivul hotărârilor, ci la obiectul pretențiilor deduse judecății, independent dacă ele au fost încuviințate sau nu sau de maniera în care au fost expuse considerentele.

Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Așadar, autoritatea de lucru judecat nu se manifestă asupra civilului în mod absolut, ci există o triplă limitare.

Instanța de apel a extins în mod nelegal dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., ceea ce constituie o greșită aplicare a legii.

Tot referitor la autoritatea de lucru judecat, trebuie avut în vedere faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 parag. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație legată de drepturi și obligații cu caracter civil (Golder c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18).

Desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut, fiind admise restricții în temeiul faptului că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, restricțiile aplicate nu ar putea restrânge accesul deschis individului în așa fel încât sau până la punctul în care dreptul este atins în substanța sa însăși. De asemenea, restricțiile nu se armonizează cu art. 6 parag. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (F.E. c. Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, CEDH 1998-V11I, p. 3349 și Yagtzilar și alții c. Greciei nr. 41727/98, CEDH 2001-XII).

Excepția autorității de lucru judecat, care vizează să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, urmărește un scop legitim. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită o analiză concretă în fiecare cauză, fără a uita contextul general al cauzei.

Rolul Curții nu este nicidecum să controleze art. 1201 C. civ. ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care instanțele naționale au respins acțiunea, prin aplicarea dispozițiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul reclamantului de acces la justiție (Yagtzilar și alții c. Greciei și Skondrianos c. Greciei, nr. 63.000/00, 74,291/01 și 74.292/01, 18 decembrie 2003).

Curtea consideră că accesul la justiție, numai pentru a se respinge o acțiune ca urmare a reținerii autorității de lucru judecat, nu respectă dispozițiile imperative ale art. 6 parag. 1 din Convenție, persoana fiind astfel lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil (C.E.D.O., cauza Lungoci c. României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006; cauza Caracas c. României, Hotărârea din 29 iunie 2006).

În concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, prin admiterea apelului lor și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii, așa cum a fost formulată.

ID. Recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la aceste dispoziții legale, instanța de apel era obligată să analizeze apelul formulat de reclamantul B.B.M. doar în baza probelor administrate în primă instanță, în condițiile în care prin cererea de apel și prin precizarea depusă ulterior nu s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, iar necesitatea administrării acestei probe nu a rezultat din dezbaterea cauzei.

Cu toate acestea, instanța de apel a încuviințat apelanților-reclamanți înscrisurile depuse la fond după rămânerea în pronunțare a cauzei și înscrisurile depuse la termenul din 08 noiembrie 2003, contrar dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 1169 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 51 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006.

Instanța de apel a apreciat că cererea reclamantului B.B.M. referitoare la despăgubirile materiale este parțial întemeiată, respectiv în limita a 12.696,13 RON, reprezentând 2.108,65 RON cheltuieli cu medicamente efectuate în decembrie 2009 și mai 2012, 2.174 RON și 3.235,21 RON cheltuieli cu transportul și spitalizarea în Ungaria, 1.077 RON cheltuieli cu traducerea actelor medicale, 43,41 RON cheltuieli poștale, 284,8 RON cheltuieli notariale, 18 RON contravaloare asigurare de sănătate, 2.242,56 RON cheltuieli pentru recuperare la Băile Felix, 1.512,5 RON cheltuieli transport ambulantă.

Această soluție este nelegală, deoarece pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi dovedite existența condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv caracterul cert și actual al prejudiciului și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciul solicitat.

În conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecații trebuie să o dovedească, or, în speță, înscrisurile încuviințate de instanță nu dovedesc caracterul cert și actual al prejudiciului și raportul de cauzalitate dintre fapta pretins cauzatoare a prejudiciului și prejudiciu.

În conformitate cu art. 51 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006, eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, se vor achita conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare, or despăgubirile acordate de instanța nu au fost dovedite raportat la aceste dispoziții legale.

3. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

La data producerii accidentului de circulație, 12 octombrie 2007, pârâta S.C. R. S.R.L. era asigurată pentru cazurile de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de circulație, conform contractului de asigurare încheiat cu asigurătorul S.C. U.V.I.G. S.A., actualmente U.A. S.A.

Pârâtul R.I. era la data producerii accidentului angajatul pârâtei S.C. R. S.R.L.

Potrivit art. 51 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acordă și în cazul în care cel care conducea vehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.

Potrivit art. 54 din lege, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienți forțați.

Potrivit art. 55 din lege, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Din dispozițiile legale anterior menționate rezultă că obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare are ca rațiune, pe de o parte, protecția victimelor accidentelor de circulație și siguranța desdăunării acestora, iar, pe de altă parte, eliberarea persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi personal pagubele produse prin accidente de circulație.

Raportat la aceste dispoziții, precum și la incidența răspunderii contractuale a asigurătorului, rezultă că, în speță, pârâta S.C. R. S.R.L., în calitate de comitent, este ținută să răspundă în solidar cu prepusul său fața de victima accidentului, respectiv față de reclamantul B.B.M., doar pentru sumele de bani ce exced plafonului maxim stabilit prin polița de despăgubire și nu în solidar cu asigurătorul.

IID. Recurenta-pârâtă S.C. U.A. S.A. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a analizat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) și (5) C. proc. civ.

Convocarea la conciliere s-a făcut pentru data de 08 octombrie 2010, iar S.C. U. a primit actele la data de 22 septembrie 2010.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 12 octombrie 2010, fără a fi respectat termenul de 30 de zile libere, prevăzut de lege, între data primirii convocării la conciliere și data introducerii acțiunii.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că pentru susținerea pretențiilor nu a fost comunicat niciun act doveditor cu prilejul convocării la conciliere directă. în lipsa oricărui document din care să rezulte cuantumul sumelor pretinse, S.C. U. nu a putut stabili dacă pretențiile cuprinse în conciliere sunt justificate sau nu.

Întrucât termenul de 30 zile libere prevăzut de lege între data primirii actelor și data introducerii acțiunii nu a fost respectat și nu au fost comunicate actele doveditoare ale pretențiilor decât cu ocazia judecării apelului, rezultă că procedura de conciliere directă nu a fost îndeplinită în condițiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., urmând ca acțiunea să fie respinsă ca atare.

2. Hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la aceste dispoziții legale, instanța de apel era obligată să analizeze apelul formulat doar în baza probelor administrate în primă instanță, întrucât prin cererea de apel și prin precizarea depusă nu s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, iar necesitatea administrării acestor înscrisuri nu a reieșit din dezbateri.

3. Obligarea S.C. U. în solidar cu pârâții R.D. și S.C. R. S.R.L. este nelegală, fiind încălcate dispozițiile legale ce reglementează solidaritatea pasivă, dar și prevederile legii speciale ce reglementează contractul de asigurare.

Potrivit art. 1041 C. civ., solidaritatea pasivă nu se prezumă, ci trebuie expres prevăzută prin lege ori prin convenția părților.

Pentru a stabili dacă între S.C. U. și ceilalți pârâți există solidaritate pasivă trebuie stabilite în mod corect natura raporturilor juridice dintre părți și dacă legea ori contractul prevede solidaritatea pasivă.

Raportul juridic dintre pârâții R.D. și R. S.R.L., întemeiat pe art. 1000 alin. (3) C. civ., implică și solidaritatea pasivă prevăzută expres de art. 1003 C. civ.

Raportul juridic dintre asigurat, persoana vinovată de producerea accidentului rutier și asigurător ia naștere în temeiul contractului de asigurare. Contractul de asigurare obligatorie pentru pagube cauzate terților prin accidente de autovehicule, reglementat de cap. III din Legea 136/1996, nu prevede solidaritatea pasivă a asiguratului și asigurătorului față de cel prejudiciat prin accidentul rutier.

Decizia 1/2005 a ICCJ a stabilit că asigurătorul execută o obligație contractuală și nu răspunde în solidar cu persoana care a cauzat prejudiciul sau cu asiguratul. Obligația asigurătorului are o natură contractuală și nu una delictuală.

Asigurătorul execută o obligație contractuală în baza contractului încheiat cu asiguratul, dar nu răspunde în solidar cu acesta.

Rezultă că obligația asigurătorului este una contractuală, angajată în baza contractului de asigurare încheiat cu asiguratul și nu o formă a răspunderii civile delictuale, iar decizia atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 1041 C. civ. și ale Legii nr. 136/1995, care nu prevăd solidaritatea asigurătorului cu asiguratul ori persoana vinovată de producerea accidentului rutier, ceea ce impune modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării obligației solidare de plată stabilită în sarcina asigurătorului.

4. Incidența în cauză a art. 132 și art. 7201 C. proc. civ. și a art. 51 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006 a fost nesocotită sau greșit aplicată.

Raportat la înscrisurile depuse până la închiderea dezbaterilor de către apelantul-reclamant B.B.M., la sumele pretinse de acesta și la cele acordate de instanța de apel, rezultă că sumele pretinse de reclamant se referă la cheltuieli care au fost făcute după data introducerii cererii de chemare în judecată și nu s-a stabilit existența unei legături de cauzalitate între sumele solicitate și fapta ilicită a pârâtului R.D.

Nu au fost depuse acte medicale, recomandări medicale, rețete, adeverințe care să ateste că starea de sănătate a apelantului s-a înrăutățit sau că prejudiciul pe care îl suferă nu putea fi cunoscut la data soluționării cererii de despăgubire în procesul penal.

Rezultă, însă, din actele medicale depuse de către apelant în procesul penal și din toate susținerile acestuia că starea sa nu s-a agravat, dimpotrivă, la acest moment apelantul poate să călătorească, să se deplaseze cu cadrul, poate participa la ședințe de recuperare fizică, poate să meargă în stațiune.

Chiar dacă au fost acordate cheltuieli pentru operații în străinătate, nu s-a făcut dovada cu acte medicale. Acestea au fost efectuate recent și nu ca urmare a agravării stării de sănătate, ci pentru că apelantul-reclamant a înțeles să facă eforturi pentru încetarea stării sale de invaliditate, întrucât starea sănătății apelantului nu s-a agravat după data pronunțării hotărârii instanței de fond și nici nu s-a afirmat ori adus vreo probă în sens contrar, cererea acestuia de acordare a unor daune materiale nu se impunea a fi admisă de către instanța de apel.

Instanța de apel a încălcat prevederile art 132 C. proc. civ. și ale art. 7201 C. proc. civ., întrucât a admis pretențiile reclamantului-apelant B.B.M. pentru cheltuieli efectuate ulterior datei de 12 octombrie 2010, data introducerii cererii de chemare în judecată.

De asemenea, au fost nesocotite prevederile art. 51 lit. d) din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006, potrivit cărora, în cazul vătămării corporale, despăgubirile ce pot acorda în baza contractului de asigurare obligatorie includ "eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare".

Acordarea unor despăgubiri pentru acoperirea unor costuri legale de traduceri acte, cheltuieli pentru recuperare la Băile Felix, operații în străinătate, medicamente care nu au prescripții/recomandări medicale excede art. 51 lit. d) din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca fiind prematură, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinări la recursurile reclamanților și pârâtei S.C. U.A. S.A., solicitând respingerea recursului reclamanților și admiterea recursului pârâtei, cu consecința modificării deciziei recurate, în sensul menținerii sentinței de fond.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

D. Cu privire la recursul reclamanților:

1. Recurenții-reclamanți impută instanței de apel că nu a anulat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cât timp prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, respingându-le acțiunea pe excepția autorității de lucru judecat, iar prin apelul formulat, ei solicitaseră expres trimiterea cauzei spre rejudecare.

Art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevede soluția anularii hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe numai atunci când această instanță, în mod greșit, a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, dacă părțile au solicitat expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

În speță, însă, condiția ca prima instanță, în mod greșit, să nu fi intrat în judecata fondului nu este îndeplinită, motiv pentru care corect instanța de apel nu a anulat sentința atacată și nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, cum solicitaseră reclamanții prin cererea de apel.

Astfel, prima instanță a respins, ca neîntemeiate, pretențiile vizând perioada ulterioară pronunțării sentinței penale prin care s-a soluționat latura civilă a procesului penal, ceea ce echivalează cu intrarea în cercetarea fondului acestor pretenții.

Cu privire la pretențiile vizând perioada anterioară pronunțării sentinței penale, s-a admis, într-adevăr, excepția autorității de lucru judecat, dar această soluție este corectă, pentru considerentele ce se vor expune în continuare, în analiza motivului de recurs referitor la dezlegarea dată excepției autorității de lucru judecat. Or, în aceste condiții, admiterea excepției autorității de lucru judecat nu echivalează cu o necercetare a fondului care să atragă anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare se dispune numai în cazul în care, în mod greșit, prima instanță nu a intrat în judecata fondului, situație care nu se regăsește în speță.

Necercetarea fondului ca efect al admiterii corecte a unei excepții de procedură nu atrage desființarea hotărârii astfel pronunțate, deoarece nu este rezultatul unei greșeli de judecată sau a unei omisiuni în instrumentarea cauzei, ci este o consecință legală a incidenței în speță a excepției respective.

Așa fiind, criticile vizând pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Nu sunt fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții s-au plâns de modul în care instanța de apel a răspuns criticilor relative la următoarele sume: 361,75 RON, plătibilă lunar; 30.000 euro daune morale către reclamanta B.A.L.; 60.000 euro daune morale către reclamantul B.B.M.; 90.000 RON daune materiale, reprezentând beneficiu nerealizat, către reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L.

- Cu privire la suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, reprezentând diferența dintre indemnizația pentru însoțitor acordată prin Decizia nr. 252754 din 17 iunie 2008, în cuantum de 500 RON, și maximul prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. e) din Ordinul nr. 14/2011, s-a susținut că instanța de apel a reținut greșit că intră sub incidența dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care suma respectivă fusese solicitată prin acțiune, tăcând obiectul capătului de cerere de la pct. A a.1, cu privire la care în apel s-au adus doar precizări. Totodată, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că aceeași sumă a făcut obiectul judecății în fața instanței penale.

Prin modul în care au fost dezvoltate în cererea de recurs, criticile vizând suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, nu pun în discuție nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, spre a putea fi încadrate în cazul de modificare indicat de recurenți - art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a legii, ceea ce permite încadrarea lor în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi analizate în continuare.

Astfel, contrar susținerilor din recurs, la pct. A a.I din cererea de chemare în judecată, ca, de altfel, la niciun alt punct din această cerere, nu se regăsește solicitarea de acordare a sumei de 361,75 RON, plătibilă lunar, către reclamantul B.B.M.. Suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, a fost solicitată prin acțiune de către reclamanta B.A.L. - pct. A aD.

Reclamantul B.B.M. a solicitat suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, reprezentând diferența dintre indemnizația pentru însoțitor acordată prin Decizia nr. 252754 din 17 iunie 2008 și maximul prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. e) din Ordinul nr. 14/2011,

Abia în apel, prin notele precizatoare din dosarul apel, astfel că este vorba despre o cerere nouă, formulată direct în calea de atac a apelului și, ca atare, inadmisibilă raportat la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzic cererile noi în apel.

Rezultă că, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în privința sumei de 361,75 RON, plătibilă lunar, solicitată de reclamantul B.B.M., criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a reținut că suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, solicitată de către reclamantul B.B.M., a făcut obiectul judecății în fața instanței penale, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

Ceea ce a reținut instanța de apel că a făcut obiectul judecății în penal a vizat suma de 361,75 RON, plătibilă lunar, solicitată de către reclamanta B.A.L. la pct. A. a.I din acțiunea pendinte, acest argument fiind adus corect în justificarea confirmării soluției primei instanțe de admitere a excepției autorității de lucru judecat pe acest capăt de cerere, în raport de hotărârea pronunțată pe latură civilă în procesul penal.

Într-adevăr, așa cum rezultă din considerentele Sentinței penale nr. 174 din 16 octombrie 2009 a Judecătoriei Huedin, B.A.L. a solicitat în procesul penal, prin cererea de constituire de parte civilă, ca despăgubiri materiale, și suma de 361,75 RON plătibilă lunar, reprezentând diferența dintre venitul realizat anterior accidentului și indemnizația de însoțitor primită pentru invaliditate. Cum această sumă a fost solicitată și în procesul pendinte, de către aceeași parte, cu aceIași titlu, de la aceleași părți, în mod corect instanța de apel a reținut în privința ei incidența excepției autorității de lucru judecat, fiind întrunită condiția triplei identități de elemente cerută de art. 1201 C. civ. - părți, obiect și cauză - între acțiunea civilă formulată în dosarul penal și acțiunea civilă pendinte. Ca atare, nici sub acest aspect nu devine aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Cu privire la suma de 30.000 euro daune morale, solicitată de către reclamanta B.A.L., s-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat.

Critica nu este fondată, din considerentele deciziei recurate rezultând că instanța și-a motivat soluția cu privire la suma în discuție, situație în care nu devine incident cazul de modificare prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut de către instanța de apel că, în privința cererii reclamantei B.A.L. de acordare a daunelor morale de 30.000 euro, operează excepția autorității de lucru judecat, raportat la hotărârea pronunțată în procesul penal, întrucât aceeași suma a fost solicitată de către aceeași parte, cu același titlu, de la aceleași părți și în cadrul procesului penal, existând între cele două acțiuni civile - cea formulată în procesul penal și cea din procesul pendinte - tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., iar față de existența autorității de lucru judecat o reanalizare pe fond a acelorași pretenții în prezentul dosar nu mai este posibilă, pentru că s-ar înfrânge principiul securității raporturilor juridice și s-ar încălca dreptul părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

- Cu privire la suma de 60.000 euro, reprezentând daune morale, solicitată de către reclamantul B.B., s-a invocat nemotivarea prin raportare la toate apărările părții, respectiv motivarea contradictorie a instanței de apel.

În justificarea soluției pe cererea de daune morale formulată de reclamantul B.B.M., instanța de apel a reținut că, prin hotărârile pronunțate în procesul penal, reclamantului i-au fost acordate daune morale în cuantum de 150,000 euro, în considerarea unui prejudiciu moral global suferit ea urmare a accidentului de circulație din data de 12 octombrie 2007, instanța penală ținând cont de toate circumstanțele concrete ale cauzei din momentul acordării, cât și de circumstanțele ulterioare, și anume că reclamantul are în continuare nevoie de tratament recuperator diversificat și complex, urmând a fi supus altor intervenții, că a ajuns să fie dependent de ajutorul celor din jur, fiind nevoit să suporte tratamente recuperatorii dureroase și complexe.

Este adevărat că reclamantul B.B.M. a invocat că faptul cauzator al prejudiciului moral reclamat în prezenta cauză nu l-ar constitui accidentul de circulație a cărui victimă a fost și pe care l-a avut în vedere instanța penală atunci când i-a acordat daune morale, ci executarea cu întârziere, de către asigurător, a obligației de plată a sumelor acordate ca despăgubire prin hotărârea penală.

Contrar, însă, susținerilor din recurs, această apărare a fost avută în vedere de instanța de apel, care a înlăturat-o cu o motivare pertinentă, aceea că prejudiciul pe care îl poate genera întârzierea în executarea unei obligații nu poate avea decât o natură materială și că repararea unui asemenea prejudiciu se poate realiza pe calea acordării de daune-interese moratorii (sens în care în dispozitivul titlului executoriu s-a prevăzut acordarea dobânzii legale), iar nu pe calea acordării de daune morale.

Pe de altă parte, faptul că prin Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se prevede o penalitate pe zi de întârziere în caz de nerespectare a termenelor de executare a obligației de plată a despăgubirilor de către asigurător, nu constituie un argument care să justifice acordarea de daune morale reclamantului pentru întârzierea în executarea, de către asigurător, a obligației de plată a despăgubirilor, cum neîntemeiat se pretinde prin motivele de recurs. Dimpotrivă, acest argument confirmă concluzia instanței de apei în sensul că prejudiciul la care dă naștere întârzierea în executarea obligației având ca obiect o sumă de bani este unul strict material, susceptibil de reparare pe calea acordării daunelor-interese moratorii, iar nu pe calea acordării de daune morale, pentru ca stabilirea printr-un act normativ a penalităților pentru întârzierea în executarea unei obligații reprezintă o evaluare legală a daunelor-interese moratorii cuvenite creditorului tocmai ca echivalent al prejudiciului material suferit pentru executarea cu întârziere a obligației de către debitorul său.

Recurenții au invocat și caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate, față de faptul că instanța de apel a reținut, pe de o pare, că nu contestă întârzierea în executarea obligației de plată de către asigurător, iar, pe de altă parte, că are serioase rezerve cu privire la posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale.

Critica nu este fondată.

Recurenții redau trunchiat argumentele pentru care instanța de apel a considerat că prejudiciul cauzat prin întârzierea executării, de către asigurător, a obligației de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârea instanței penale nu poate fi reparat pe calea acordării daunelor morale.

Instanța de apel a reținut că deși nu contestă întârzierea executării, de către asigurător, a obligației de plată a despăgubirilor acordate prin hotărârea instanței penale, are serioase rezerve cu privire ia posibilitatea reparării unui asemenea prejudiciu pe calea acordării daunelor morale, dat fiind faptul că în dispozitivul titlului executoriu a fost prevăzută acordarea dobânzii legale, menite să asigure tocmai repararea prejudiciului suferit prin întârzierea executării obligației ce are ca obiect o sumă de bani, respectiv dobânda moratorie, pentru a trage apoi concluzia că repararea aceluiași prejudiciu, de natură eminamente materială, pe calea acordării daunelor morale, nu poate fi dispusă.

Raționamentul instanței nu este contradictoriu, ci argumentele pe care le cuprinde concură, în mod logic, la concluzia finală. Astfel, instanța a recunoscut că întârzierea în executarea unei obligații este generatoare de prejudiciu, dar a justificat de ce prejudiciul astfel cauzat nu poate fi reparat pe calea acordării de daune morale, respectiv pentru că natura sa este una eminamente materială, iar repararea unui asemenea prejudiciu se poate realiza pe calea acordării de daune-interese moratorii, sens în care în dispozitivul titlului executoriu s-a și prevăzut acordarea dobânzii legale.

În concluzie, urmează a se reține că instanța de apel și-a motivat soluția cu privire la cererea reclamantului B.B.M. de acordare a daunelor morale, analizând și apărarea părții relativă la cauza prejudiciului moral reclamat în prezentul litigiu, iar argumentele aduse în susținerea acestei soluții nu sunt contradictorii, nefiind astfel întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurentul B.B.M. a imputat instanței de apel și faptul că a apreciat greșit ca fiind nedovedite susținerile lui referitoare la starea gravă generată de accidentul de circulație a cărui victimă a fost, traumele psihice suferite, lipsa mijloacelor financiare, tentativa de suicid, sens în care a făcut trimitere la probele administrate care, în opinia sa, ar dovedi toate aceste împrejurări.

Modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 și art. 304, care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt consecutive aprecierii eronate a probelor administrate, fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, criticile prin care se tinde la schimbarea situației de fapt, prin reevaluarea probelor administrate nu pot fi analizate, neîncadrându-se în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care permit cenzura instanței de recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

- Cu privire la suma de 90.000 RON, daune materiale reprezentând beneficiu nerealizat, solicitată de reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L., s-a susținut că motivarea cu care instanța de apel a respins acest capăt de cerere nu este clară.

Contrar susținerilor din recurs, nu poate fi reținută nemotivarea deciziei recurate nici cu privire la soluția data acestui capăt de cerere, spre a fi incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a făcut o expunere clară a argumentelor de fapt și de drept ce fundamentează soluția pronunțată, ceea ce răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut că și în privința capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 90.000 RON, daune materiale reprezentând beneficiu nerealizat, către reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L., operează excepția autorității de lucru judecat, dat fiindcă, prin acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat aceeași sumă, cu aceIași titlu, de la aceleași părți. Pentru a demonstra identitatea de părți, obiect și cauză cerute de art. 1201 C. civ., instanța de apel a redat pretențiile cu care S.C. C.P.C. S.R.L. s-a constituit parte civilă în procesul penal și cele deduse judecății în litigiul pendinte, or expunerea acestor elemente configurează raționamentul necesar în justificarea unei soluții date pe excepția autorității de lucru judecat.

3. Nici criticile privind nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul soluției de admitere a excepției autorității de lucru judecat nu sunt fondate, nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în dezlegarea excepției autorității de lucru judecat nu erau incidente dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., spre a se putea susține greșita lor aplicare la speță, cum neîntemeiat pretind recurenții.

Art. 22 alin. (1) C. proc. pen. prevede că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Această autoritate a lucrului judecat în penal, pe care o consacră dispozițiile legale evocate și care se opune judecății ulterioare în civil cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, interzicând reluarea dezbaterii asupra acestor aspecte, nu reprezintă decât aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii penale cu privire la chestiunile litigioase tranșate pe latura penală, și anume existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Nu, însă, aceasta este problema care s-a ridicat în speță, ci aceea dacă între acțiunea civilă pendinte și cea care a tăcut obiectul laturii civile a cauzei penale, soluționată prin hotărâre definitivă a instanței penale, există tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ. pentru a funcționa excepția autorității de lucru judecat.

Astfel, în cadrul procesului penal generat de accidentul de circulație din 12 iulie 2007, a cărui victimă a fost reclamantul B.B.M., s-au constituit părți civile B.B.M., B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L. împotriva autorului accidentului, R.D., comitentului acestuia, S.C. R. S.R.L. (asigurat RCA) și asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, S.C. U.V.D.G. S.A.. Rezultă că acțiunii penale i-a fost alăturată acțiunea civilă, iar din verificarea hotărârilor penale pronunțate în primă instanță și în căile de atac (Sentința penală nr. 174/2009 a Judecătoriei Huedin, Decizia penală nr. 179/A/2011 a Tribunalului Cluj și Decizia penală nr. 1676/R/2011 a Curții de Apel Cluj) rezultă că instanța penală a soluționat și latura civilă a cauzei.

În litigiul pendinte, instanța a fost învestită cu a doua acțiune civilă în despăgubiri de către reclamanții B.B.M., B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L., tot ca urmare a accidentului de circulație din 12 octombrie 2007, situație în care, în mod corect, instanța de fond și cea de apel au verificat dacă între această a doua acțiune și acțiunea civilă anterioară, exercitată și soluționată irevocabil în procesul penal, există tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză - cerută de art. 1201 C. civ. pentru a opera excepția autorității de lucru judecat.

Este, așadar, vorba despre autoritatea de lucru judecat, ca excepție procesuală, care paralizează o a doua acțiune civilă introdusă în condiții identice cu una anterioară rezolvată irevocabil, fiind fără relevanță sub acest aspect că prima acțiune civilă a fost soluționată în cadrul laturii civile a procesului penal, prin hotărâre a instanței penale.

Prin urmare, în mod legal instanța de fond și cea de apel au avut în vedere, în dezlegarea excepției autorității de lucru judecat, dispozițiile art. 1201 C. civ., iar nu pe cele ale art. 22 alin. (1) C. proc. pen., criticile în acest sens nefiind fondate.

Pe de altă parte, confirmând soluția primei instanțe de admitere a excepției autorității de lucru judecat cu privire la pretențiile pentru perioada dintre data accidentului de circulație și data hotărârii de primă instanță în materie penală, raportat la Sentința penală nr. 174/2009 a Judecătoriei Huedin, modificată prin Decizia penală nr. 179/A/2011 a Tribunalului Cluj, modificată prin Decizia penală nr. 1676/R/2011 a Curții de Apel Cluj, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 1201 C. civ.

Astfel, din considerentele Sentinței penale nr. 174/16,10.2009 a Judecătoriei Huedin, rezultă că prin acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, partea civilă B.A.L. a solicitat obligarea inculpatului R.I., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. R. S.R.L. și cu asigurătorul S.C. U.V.D.G. S.A., la plata sumelor de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON și 361,75 RON lunar, ultima reprezentând diferența dintre venitul realizat anterior accidentului și indemnizația de însoțitor primită pentru invaliditate, cu titlu de daune materiale și 30.000 euro cu titlu de daune morale, iar partea civilă S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a acelorași părți la plata sumelor de 90.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat și 912,47 euro, ca diferență între suma de 5.000 euro deja plătită și suma de 5.912,47 euro pentru autoutilitara D. implicată în accident, cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunțării hotărâții și până la data plății efective.

Prin acțiunea dedusă judecății în prezentul litigiu, pentru perioada dintre data accidentului de circulație din 12 octombrie 2007 și data pronunțării hotărârii în prima instanță în materie penală, reclamanta B.A.L. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților R.D. și S.C. R. S.A., la plata sumelor de 2.064,77 euro, 5.511,13 RON și 361,75 RON lunar, ultima reprezentând diferența dintre venitul realizat anterior accidentului și indemnizația de însoțitor primită pentru invaliditate, cu titlu de daune materiale și 30.000 euro cu titlu de daune morale, cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunțării hotărârii de primă instanță în materie penală până la data plății efective (pct. A a.I, II acțiune), iar reclamanta S.C. C.P.C. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a acelorași pârâți la plata sumelor de 90.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat și 912,47 euro, ca diferență între suma de 5.000 euro deja plătită și suma de 5.912,47 euro pentru autoutilitara D. implicată în accident, cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală aferentă acestor sume de la data pronunțării hotărârii de primă instanță în materie penală până la data plății efective (pct. A. a. III din acțiune). Aceleași reclamante au solicitat și obligarea pârâtei S.C. U.A. S.A., în calitate de asigurător, la plata sumelor sus-menționate, în limita plafonului privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru anul 2007 (pct. B din acțiune).

Analiza comparativă a celor două acțiuni civile relevă că între acestea există tripla identitate de părți, obiect și cauză, în ceea ce privește pretențiile reclamantelor B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L. pentru perioada dintre data accidentului de circulație și data pronunțării hotărârii de primă instanță în materie penală, astfel că în limita acestor pretenții corect s-a reținut în cauză incidența excepției autorității de lucru judecat.

Cu referire la identitatea de obiect între cele două acțiuni, recurenții au contestat argumentul instanței de apel potrivit căruia această identitate nu trebuie raportată la dispozitivul hotărârii, ci la obiectul pretențiilor deduse judecății, indiferent dacă ele au fost încuviințate sau nu ori de maniera în care au fost expuse considerentele.

Argumentul instanței de apel este, însă, corect, fiind în acord cu dispozițiile art. 1201 C. civ., care raportează identitatea de obiect la cererea în judecată: "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect (...)".

În fine, recurenții au susținut că prin admiterea excepției autorității de lucru judecat s-au încălcat prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, în componenta sa vizând dreptul de acces la instanță.

Nici aceste susțineri nu sunt întemeiate.

Autoritatea de lucru judecat interesează ordinea publică și are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicțiilor existente între hotărârile judecătorești, iar, pe de altă parte, necesitatea de a pune capăt unor litigii care, prin posibilitatea revenirii pe rolul instanțelor, ar încălca principiul securității raporturilor juridice.

Indiferent că se manifestă prin efectul său negativ care interzice o nouă judecată sau prin funcția ei pozitivă, care obligă cea de-a doua instanța să țină seama de cele statuate anterior, autoritatea de lucru judecat depășește sfera intereselor private, nefiind la îndemâna părților să ignore hotărârea anterioară (indiferent că este în profitul sau dauna acestora), după cum nici instanța nou învestită nu poate nesocoti lucrul judecat anterior.

În aceste condiții, nu se poate reține că, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanților, întrucât principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, are drept finalitate interzicerea readucerii în fața instanțelor de judecată a chestiunilor litigioase deja rezolvate și constituie o limitare justificată a accesului la justiție recunoscută de reglementările comunitare la care recurenții fac trimitere.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge ca atare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

ID. Cu privire la recursul pârâtei S.C. R. S.R.L.:

1. Recurenta a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., pe motiv că, în mod greșit, a analizat apelul reclamanților luând în considerare și înscrisurile noi, încuviințate în calea de atac, deși nu fuseseră solicitate prin cererea de apel sau cererea precizatoare ulterioară.

Critica nu este fondată.

Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile legale evocate, părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte dovezi decât cele invocate la prima instanță, dacă nu au fost arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare, ceea ce nu este, însă, cazul în speță.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, prin cererea de apel formulată, reclamanții au solicitat în mod expres "administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ.", aceeași solicitare fiind făcută de către reclamanți și prin precizările ulterioare aduse apelului.

În aceste condiții, încuviințând reclamanților apelanți proba cu înscrisuri și fundamentându-și soluția și pe înscrisurile noi încuviințate în calea de atac, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce face inoperant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. Recurenta a invocat pronunțarea hotărârii atacate și cu încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 51 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 113133/2006.

Din dezvoltarea criticilor vizând încălcarea dispozițiilor art. 1169 și 1000 alin. (3) C. civ. nu rezultă, însă, niciun element care să permită încadrarea acestor critici în cazul de nelegalitate invocat - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, partea a invocat nedovedirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv caracterul cert și actual al prejudiciului și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, susținând că înscrisurile încuviințate de instanță nu dovedesc aceste elemente. Or, prin asemenea susțineri se aduce în discuție aprecierea probelor administrate de către instanța de apel, deci o chestiune de fapt, care intră în competența exclusivă a instanțelor de fond, sustrasă cenzurii instanței de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, criticile în discuție nu pot fi analizate, neîncadrându-se în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 51 din Normele aprobate prin Ordinul CSA 113133/2006, dezvoltată în sensul că despăgubirile materiale acordate de instanța de apel nu au fost dovedite în conformitate cu aceste dispoziții legale, se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar ea nu este fondată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, art 51 lit. d) din Normele evocate prevede condiția dovedirii cheltuielilor prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru protezare, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative.

Contrar, însă, susținerilor recurentei, condiția textului referitoare la dovezile necesare pentru probarea cheltuielilor prilejuite de accident este îndeplinita în speță.

Astfel, la acordarea despăgubirilor materiale către reclamantul B.B.M., instanța de apel a avut în vedere cheltuielile prilejuite de accident care au fost probate cu înscrisuri justificative, fiind făcută trimitere expresă de către instanță la filele din dosar la care se află înscrisurile ce atestă plata cheltuielilor acordate. În ceea ce privește medicamentele, condiția legală a existenței prescripțiilor medicale a fost prezumata de instanță, pornind de la natura medicamentelor indicate în chitanțele de plată depuse la dosar, medicamente a căror necesitate nu poate fi negată față de starea de sănătate a reclamantului, luând, totodată, în considerare faptul că, pentru medicamentele compensate, rețetele se păstrează la farmacie.

În consecință, hotărârea atacată a fost pronunțata cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 51 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 113133/2006.

3. În fine, recurenta a imputat instanței de apel și încălcarea dispozițiilor art. 55 alin. (1) raportat la art. 51 și art. 54 din Legea nr. 136/1995, susținând că față de aceste dispoziții legale, în calitatea sa de comitent asigurat, era ținută să răspundă în solidar cu prepusul său, vinovat de producerea accidentului, față de victimă, respectiv față de reclamantul B.B.M., doar pentru sumele de bani ce exced plafonului maxim stabilit prin polița de asigurare și nu în solidar cu asigurătorul.

Critica este fondată.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (1) din aceeași lege, despăgubirile prevăzute la art. 49 se acordă și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.

Pe de altă parte, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede că, "în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia ..." iar art. 55 alin. (1) din aceeași lege prevede că "Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că, pentru prejudiciile suferite de persoana vătămată prin producerea unui accident de vehicule, se naște, în temeiul contractului de asigurare, obligația de plată a asigurătorului RCA în locui persoanei vinovate de producerea accidentului, asigurat RCA, în limitele de despăgubire prevăzute în contract numai în cazul în care întinderea obligației asigurătorului, determinata de limitele de despăgubire prevăzute expres în contractul de asigurare, nu ar fi de natură să acopere în întregime prejudiciul, face posibil ca, pentru pagubele neacoperite să fie angajată obligația de plată a persoanei care a cauzat prejudiciul și/sau a asiguratului, pentru diferența de sumă neacoperită de polița RCA, dar pe un alt temei, acela al răspunderii civile delictuale.

Așadar, asigurătorul execută o obligație contractuală, care nu poate să depășească plafonul maxim de despăgubire prevăzut în polița RCA, iar pentru pagubele ce depășesc acest plafon, obligația de despăgubire revine persoanei care a cauzat prejudiciul și/sau asiguratului, răspunderea acestora din urmă fiind, însă, o răspundere civilă delictuală.

Potrivit art. 1041 C. civ., solidaritatea pasivă nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres în lege, or prin nicio dispoziție a legii în materie de asigurări nu se prevede solidaritatea pasivă între asigurător, persoana care a cauzat prejudiciul și asigurat. Astfel, asigurătorul răspunde singur, în limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare, iar nu în solidar cu persoana care a cauzat prejudiciul sau cu asiguratul, doar obligația acestora din urmă, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, fiind solidară, după cum dispune expres art. 1003 C. civ.

Altfel spus, răspunderea asigurătorului RCA nu este o răspundere în solidar cu a autorului producerii accidentului și a asiguratului, ci este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de vehicule. Numai suma care depășește limita maximă de despăgubire prevăzută în polița RCA este suportată de persoana care a cauzat prejudiciul și/sau asigurat, în condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ.

Este evident că, prin instituirea caracterului obligatoriu pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pe lângă evitarea insolvabilității persoanei asigurate vinovate de producerea pagubei, se dă eficiență chiar esenței contractului de asigurare, respectiv asiguratul, în schimbul sumelor plătite, asigură un eveniment viitor și incert, urmând ca în caz de producere a acestuia să nu își vadă diminuat brusc patrimoniul cu valoarea corespunzătoare. Dacă s-ar admite posibilitatea obligării asiguratului la plata despăgubirilor în principal, în subsidiar cu asigurătorul sau chiar în solidar, acesta ar fi pus în situația de a-și vedea diminuat patrimoniul, suportând exact efectele riscului cu privire la care s-a asigurat.

În concluzie, în actuala reglementare a Legii nr. 136/1995, răspunderea asigurătorului RCA este o răspundere contractuală și nu delictuală, care operează în limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurate, fără a exista solidaritate pasivă între asigurător și persoana care a cauzat prejudiciul sau asigurat.

Așa fiind, în mod nelegal instanța de apel a dispus obligarea, în solidar, a autorului accidentului (pârâtul R.D.), a comitentului acestuia (pârâta S.C. R. S.R.L., asigurată RCA) și a asigurătorului (pârâta S.C. U.A. S.A.) la plata către reclamantul B.B.M., victima accidentului, a sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de despăgubiri materiale.

Potrivit poliței RCA încheiate între pârâtele S.C. R. S.R.L. și S.C. U.A. S.A. (fosta S.C. U. S.A.), depusă în copie la dosar, limita maximă de despăgubire pentru vătămări corporale și deces este de 500.000 euro pentru anul 2007, anul producerii accidentului de circulație care a generat prezentul litigiu, iar limita maximă de despăgubire pentru pagube materiale este de 100.000 euro.

Cum despăgubirile materiale stabilite în favoarea persoanei păgubite nu depășesc limita maximă de despăgubire prevăzută în polița RCA, raportat la dispozițiile sus-menționate ale Legii nr. 136/1995, în speță putea fi angajată numai răspunderea asigurătorului RCA, nu și a autorului accidentului și a comitentului acestuia, asigurat RCA. Întrucât aceștia din urmă sunt ținuți să răspundă, în condițiile art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., numai pentru diferența de despăgubire neacoperită de polița RCA, ceea ce nu este cazul în speță, acțiunea formulată de reclamantul B.B.M. împotriva lor, respectiv a pârâților R.D. și S.C. R. S.R.L., pentru plata sumei de 12.696,13 RON, reprezentând daune materiale, este neîntemeiată și trebuie respinsă ca atare, sens în care se va reforma decizia recurată.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei S.C. R. S.R.L. este fondat în limita acestui ultim motiv, care face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei S.C. R. S.R.L. și va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.B.M. în contradictoriu cu pârâții R.I. și S.C. R. S.R.L., pentru plata sumei de 12.696,13 RON, reprezentând daune materiale; celelalte dispoziții ale deciziei recurate vor fi menținute.

IID. Cu privire la recursul pârâtei S.C. U.A. S.A.:

1. Recurenta a imputat instanței de apel încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu ar fi analizat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) și 5 C. proc. civ.

Contrar, însă, susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat această excepție invocată în calea de atac, de către asigurător, prin întâmpinare. în acest sens, instanța de apel a reținut ca apărările formulate de asigurător prin întâmpinare, privind neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, ca urmare a nerespectării termenului de 30 zile prevăzut de art. 7201 alin. (2) și (5) C. proc. civ., au fost invocate și în fața instanței de fond, care, prin sentința dată, a respins excepția prematurității introducerii cererii, conturată de aceste apărări. Ca atare, instanța de apel a reținut că este vorba despre o chestiune care a fost deja tranșată de către tribunal, iar în contextul în care asigurătorul nu a declarat, la rândul său, apel, a apreciat ca inadmisibilă repunerea în discuție, în această manieră, a unor aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul criticilor din calea de atac.

Prin urmare, critica vizând neanalizarea de către instanța de apel a excepției neîndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă nu este fondată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare în care se încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a formulat și critici privind neîndeplinirea procedurii de conciliere directă în condițiile art. 7201 C. proc. civ., susținând că nu a fost respectat termenul de 30 de zile între data convocării la conciliere și data introducerii acțiunii, iar odată cu convocarea la conciliere nu i-a fost comunicat niciun act doveditor al sumelor pretinse.

Aceste critici nu vizează, însă, argumentele pentru care instanța de apel a înlăturat apărările recurentei privind neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, astfel cum au fost redate mai sus, situație în care respectivele critici nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot fi analizate.

2. Critica vizând pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. este comună cu prima critică din recursul pârâtei S.C. R. S.R.L.

În consecință, analiza acestei critici nu va mai fi reluată, urmând a fi avute în vedere în reținerea caracterului ei nefondat argumentele prezentate la pct. 1 din analiza recursului pârâtei S.C. R. S.R.L.

3. Critica prin care recurenta contestă legalitatea obligării sale în solidar cu autorul accidentului și comitentul acestuia la plata de daune materiale este fondată, pentru argumentele deja prezentate în analiza criticii având aceIași obiect din recursul pârâtei S.C. R. S.R.L.

Concluzia este că asigurătorul RCA, în speță recurenta-pârâtă S.C. U.A. S.A., răspunde, în temeiul contractului de asigurare, față de victima accidentului de vehicul, în limitele de despăgubire prevăzute expres în contractul de asigurare, conform dispozițiilor art. 49, art. 51 alin. (1), art. 54 alin. (1) și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

În speță, instanța de apel a stabilit ca despăgubiri materiale cuvenite victimei accidentului suma de 12.696,13 RON, sumă care nu depășește limita maximă de despăgubire pentru pagube materiale prevăzută în polița de asigurare, și anume suma de 100.000 euro. Ca atare, obligația de plată a sumei de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale, către victima accidentului, cade exclusiv în sarcina asigurătorului S.C. U.A. S.A., în temeiul contractului de asigurare, conform dispozițiilor legale sus-menționate, nu și a persoanei vinovate de producerea accidentului și a comitentului acesteia, asigurat RCA, Răspunderea acestora din urmă este o răspundere civilă delictuală, care poate fi angajată numai pentru despăgubiri ce depășesc limita maximă de despăgubire prevăzută în polița RCA, situație care nu se regăsește în speță.

Este motivul pentru care s-a și admis recursul pârâtei S.C. R. S.R.L., cu consecința modificării deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului B.B.M. față de pârâții R.D. (persoana vinovată de producerea accidentului) și S.C. R. S.R.L. (comitentul persoanei vinovate de producerea accidentului, asigurat RCA) pentru suma de 12.696,13 RON, cu titlu de daune materiale, astfel că obligația de plată a acestora, stabilită de către instanța de apel în solidar cu cea a asigurătorului, nu mai subzistă, fiind menținută numai obligația de plată a asigurătorului.

Prin urmare, deși critica recurentei-pârâte S.C. U.A. S.A. vizând nelegalitatea obligării sale în solidar cu autorul accidentului și comitentul acestuia la plata despăgubirilor materiale este fondată, ea nu poate conduce la admiterea recursului acestei părți, întrucât nu i-ar aduce niciun efect pozitiv, pârâta S.C. U.A. S.A. rămânând obligată singură la plata despăgubirilor materiale către reclamantul B.B.M., în temeiul răspunderii izvorâte din contractul de asigurare.

4. În cadrul ultimului motiv de recurs s-a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 132 și art. 7201 C. proc. civ., întrucât a admis pretențiile reclamantului B.B.M. pentru cheltuieli efectuate ulterior datei introducerii acțiunii.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că în despăgubirile materiale acordate reclamantului au fost incluse și cheltuieli efectuate ulterior datei introducerii cererii de chemare în judecată nu echivalează cu depășirea limitelor obiectului cererii introductive de instanță, deoarece respectivele cheltuieli se subsumează petitului de la pct. A. b.1 al acestei cereri, prin care s-au solicitat daune materiale pentru perioada ulterioară pronunțării hotărârii penale în primă instanță.

Ca atare, fiind vorba despre cheltuieli ce intră în obiectul cererii introductive de instanță, nu se pune problema pronunțării hotărârii atacate cu încălcarea art. 132 și art. 7201 C. proc. civ., criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a invocat și încălcarea art. 51 lit. d) din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 113133/2006, susținând că instanța de apel a acordat despăgubiri pentru cheltuieli ce exced celor prevăzute de aceste dispoziții legale, respectiv cheltuieli legate de traduceri acte, recuperare la Băile Felix, operații în străinătate, medicamente care nu au prescripții/recomandări medicale.

Nici această critică nu este fondată.

La stabilirea despăgubirilor materiale acordate reclamantului B.B.M., instanța de apel a avut în vedere și cheltuielile la care face referire recurenta, respectiv cheltuieli legate de traduceri acte, recuperare la Băile Felix, operații în străinătate și medicamente.

Contrar, însă, susținerilor din recurs, toate aceste cheltuieli se încadrează în cele prevăzute de art. 51 lit. d) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 113133/2006.

Conform textului enunțat, la stabilirea despăgubirilor, în caz de vătămare corporală, se au în vedere "eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare".

Rezultă că, cheltuielile pentru recuperarea persoanei accidentate sunt prevăzute expres de textul enunțat ca fiind cheltuieli prilejuite de accident, ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor ce se vor acorda în cazul vătămării corporale, astfel că în mod legal instanța de apel a inclus în despăgubirile materiale acordate reclamantului B.B.M. contravaloarea cheltuielilor de recuperare la Băile Felix.

Tot în mod expres prevede textul și cheltuielile cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul și spitalizarea, motiv pentru care apare ca legală măsura instanței de apel de acordare de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea medicamentelor, a transportului și a intervenției chirurgicale efectuate de reclamantul B.B.M. în străinătate.

Deși art. 51 lit. d) din normele evocate nu detaliază care sunt cheltuielile de spitalizare, este neîndoielnic că în această categorie intră orice cheltuieli aferente și în legătură cu spitalizarea victimei accidentului, fiind astfel corect incluse în cheltuielile de spitalizare în străinătate și sumele aferente traducerii actelor medicale.

Cât privește cheltuielile cu medicamentele, într-adevăr art. 51 lit. d) impune condiția de a fi dovedite cu prescripții medicale.

Contrar, însă, celor susținute de recurentă, în speța această condiție este îndeplinită, instanța de apel prezumând existența prescripțiilor medicale pentru medicamentele a căror contravaloare a inclus-o în despăgubirile materiale acordate reclamantului B.B.M., pornind de la natura medicamentelor indicate în chitanțele de plată depuse la dosar, luând, totodată, în considerare faptul că, pentru medicamentele compensate, rețetele se păstrează la farmacie.

În consecință, hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 51 lit. d) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 113133/2006, ceea ce face inaplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile recurentei în sensul că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre sumele solicitate și fapta ilicită a pârâtului R.I., că nu s-au depus documente medicale care să ateste agravarea stării de sănătate a reclamantului B.B.M., că nu s-a făcut dovada cheltuielilor pentru operații în străinătate, acestea pun în discuție reevaluarea situației de fapt reținută de instanța de apel, în raport de dovezile administrate, ceea ce nu mai poate face obiect de analiză al instanței de recurs, față de actuala structură a recursului.

Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, așa încât criticile referitoare la probe și situația de fapt nu vor fi analizate.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei S.C. U.A. S.A., ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât față de soluția de admitere a recursului pârâtei S.C. R. S.A., recurenții-reclamanți au căzut în pretenții față de această parte, ei vor fi obligați să-i plătească cheltuielile de judecată suportate în faza recursului, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenții-reclamanți B.B.M., B.A.L. și S.C. C.P.C. S.R.L. vor fi obligați la plata sumei de 3.332 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L., din care 3.000 RON reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu copia extrasului de cont de la dosar, iar 332 RON reprezintă contravaloare transport la instanță, dovedită cu biletele de călătorie de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. R. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 210 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiata, acțiunea formulată de reclamantul B.B.M. în contradictoriu cu pârâții R.D. și S.C. R. S.R.L., pentru plata sumei de 12.696,13 RON, reprezentând daune materiale.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.B.M., B.A.L., S.C. C.P.C. S.R.L. și de pârâta S.C. U.A. S.A. împotriva Deciziei nr. 210 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenții-reclamanți B.B.M., B.A.L., S.C. C.P.C. S.R.L. la plata sumei de 3.332 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurenta-pârâtă S.C. R. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2014.

Procesat de GGC - AM