Land restitution order upheld; damages claim quashed and remanded as distinct tort action.

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3579/CIV/2006, a respins capătul de cerere pentru obligația de a face formulată de reclamantele I.M.A. și B.V. împotriva pârâților Primăria mun. Craiova, Statul Român prin M.F.P. București și CN C.F. SA Regionala C.F. Craiova - București.

S-a respins capătul de cerere pentru revendicare formulat de aceleași reclamante.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Dolj a reținut că, în ceea ce privește obligația de a face, operează autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003, iar acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 48o C. civ. este inadmisibilă, căci se referă la un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate.

Au susținut că, în mod eronat, prima instanță a respins capătul de cerere în revendicare, formulat în temeiul art. 480 C. civ., ca fiind inadmisibil, câtă vreme așa cum rezultă și din conținutul dispoziției de respingere a notificării reiese că imobilul a cărui restituire se solicită a fost preluat abuziv de stat,anterior perioadei de referință instituită de Legea nr. 10/2001, respectiv în anul 1941, iar obligația de a face a fost soluționată în mod eronat în temeiul excepției autorității de lucru judecat.

Au solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia civilă nr. 395 din 16 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul 1233/CIV/2006 a fost admis apelul formulat de reclamantele I.M.A. și B.V. împotriva sentinței civile nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunțată Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3579/2005, în contradictoriu cu intimații Primăria Craiova, Statul Român prin M.F.P. și CN C.F.R. SA, Regionala C.F.R. Craiova.

A fost desființată sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

Reclamantele au investit Tribunalul Dolj cu soluționarea a două capete de cerere, respectiv cu o obligație de a face, și o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Prima instanță a reținut,în ceea ce privește ambele cereri, incidența excepțiilor autorității de lucru judecat și, respectiv, a inadmisibilității.

Cât privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei CN C.F.R. SA Craiova să răspundă notificării adresate, în baza Legii nr. 10/2001, s-a reținut corect că aceeași cerere a fost anterior soluționată irevocabil, prin sentința civilă nr. 423 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3918/2003, în sensul respingerii ca rămasă fără obiect.

În mod eronat, însă, s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat, în raport de această hotărâre, căci, pentru a opera această excepție de fond, peremptorie, este necesar ca prin hotărârea irevocabilă invocată să se fi tranșat fondul litigiului.

Or, soluționarea cererii din Dosarul nr. 3918/2003 s-a făcut în baza excepției lipsei de obiect, fără a se antama fondul raportului juridic.

Ca atare, neexistând autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. și 166 C. proc. Civ., se impunea ca tribunalul să examineze cererea privind obligația de a face, ținând cont și de decizia emisă de intimata CN C.F.R. SA, depusă la dosarul cauzei.

Acțiunea în revendicare formulă de reclamante a fost, de asemenea în mod greșit respinsă în temeiul excepției inadmisibilității.

Tribunalul a pornit de la o premisă eronată, aceea că imobilul în legătură cu care s-au solicitat măsuri reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001, și ca atare, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că nerespectarea procedurii speciale instituită prin acest act normativ atrage decăderea din dreptul de a obține satisfacerea pretențiilor deduse judecății.

Din cuprinsul deciziei de respingere a notificării din 03 octombrie 2003, emisă de CN C.F.R. SA reiese că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, prin expropriere, prin Decretul - Lege nr. 452/1941 și Decretul-Lege nr. 832/1941, anterior deci perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepție admisă fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii 139/1940.

Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererii de restituire formulată de reclamante, acestea având posibilitatea să se adreseze instanței, în condițiile dreptului comun potrivit art. 480 și urm. C. civ.

Constatând că prima instanță a soluționat în mod eronat cauza, în temeiul unor excepții, fără a se intra în cercetarea fondului, instanța a admis apelul, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. Civ. și a desființat hotărârea atacată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, tribunalul urmând a analiza, în fond, cererea de revendicare potrivit art. 480 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimata pârâtă, invocând generic dispozițiile art. 304 C.pr.civ. și arătând că hotărârea atacată este nelegală.

S-a susținut că în cauză sunt întrunite elementele caracteristice ale puterii de lucru judecat, astfel încât tribunalul a soluționat cauza în mod corect.

Reclamantele intimate au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 2830 din 30 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 11388/1/2006 a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta CN C.F. C.F.R. SA Craiova - Sucursala Regională C.F.R. Craiova, împotriva Deciziei nr. 395 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Craiova-Secția Civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3918/2003, invocată de recurentă, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a soluționat cauza pe fond, nu s-a pronunțat între aceleași părți.

În rejudecare, la data de 17 martie 2009, reclamantele I.M.A. și B.V. au formulat precizare față de acțiunea principală, în sensul că au solicitat instanței, în temeiul art. 480 C. civ., să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 21.899, 37 mp

Reclamantele au arătat că prin Decizia nr. 595 din 16 mai 2006 pronunțată de către Curtea de Apel Craiova s-a apreciat că în speța de față nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, având posibilitatea să se adreseze instanței, în condițiile dreptului comun potrivit art. 480 C. civ.

Instanța de apel a apreciat că terenul în suprafața de 21.899,37 mp a fost preluat abuziv, dar nu în perioada de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 putând fi astfel aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ., îndrumând astfel instanța de fond sa analizeze în fond cererea de revendicare formulată de către reclamante.

Având în vedere faptul că acțiunea în revendicarea imobiliară este imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, nu poate fi refuzat accesul la justiție al cetățenilor, cu argumentul că datorită intervenției unor legi speciale de reparație, în speță Legea nr. 10/2001, accesul la justiție nu mai poate fi permis.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 din C. civ., este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.

Acesta este motivul pentru care, în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, atât reclamantul cât și paratul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar. In ceea ce o privește pe pârâta CN C.F.R. SA Regionala C.F.R. Craiova, aceasta s-a prevalat de două decrete de expropriere, respectiv Decretul nr. 452/1941 și nr. 832/1941, dar nu a făcut dovada existenței acestor decrete, ceea ce le îndreptățește pe reclamante să afirme că terenul ce face obiectul prezentei cauza a fost preluat în mod abuziv, fără titlu valabil.

Prin urmare, se află în situația în care dreptul de proprietate, actual și necontestat, se bucură de protecția oferită de dispozițiile art. 480 și art. 480 C. civ.

Pârâta D.G.F.P. a Județului Dolj, pentru Statul Român prin M.E.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de către reclamanta I.M.A. împotriva Statului Roman prin M.F.P. ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv ca inadmisibilă, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, iar pe fond, ca neîntemeiată.

Pârâta CN C.F. C.F.R. SA a depus la data de 07 aprilie 2009 întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor și a arătat că a dobândit terenul revendicat cu titlu perfect valabil. A mai arătat ca terenul revendicat este ocupat în totalitate de linii de cale ferată, instalații C.F.R., clădiri, precum și alte elemente de infrastructură feroviară.

Prin încheierea din 14 aprilie 2009, instanța a pus în vedere apărătorului reclamantelor să precizeze care este titlul de proprietate invocat de acestea și să depună actul de vânzare-cumpărare din anul 1920, fiind încuviințată efectuarea unei expertize topo pentru identificarea suprafețelor, stabilirea persoanei sau persoanelor care ocupă în fapt și în baza cărui titlu, dacă suprafața respectivă e afectată de construcții de utilitate publică sau privată, să se identifice dacă ar fi o suprafață liberă ce s-a putea restitui în natură și de asemenea evaluarea suprafeței revendicate.

La data de 22 martie 2010, a fost depus raportul de expertiză de către expert N.C., iar la data de 19 aprilie 2010 au fost depuse obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică de către pârâta CN C.F. C.F.R. SA încuviințate de instanță la termenul din data de 03 mai 2010.

Prin sentința civilă nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 20352/63/2007, s-a admis excepția lipsei capacitații de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, invocată din oficiu.

S-a dispus anularea cererii formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacitații de folosința a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, cu sediul în Craiova, județul Dolj.

S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Statul Roman prin M.F.P.

S-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantele I.M.A. și B.V. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. București și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova.

S-a dispus obligarea pârâților Statul Roman prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova să lase în deplină proprietate și liniștita posesie reclamantelor suprafața de 5432 mp astfel cum este identificată în schița anexa raportului de expertiză întocmit în cauză de dl expert P.M. (suprafața în tentă mov) și care face parte integrantă din hotărâre.

A fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamante a sumei de 1.169.868 lei reprezentând despăgubiri (contravaloarea terenului în suprafață de 15 393 mp situat în Craiova, str. Bariera Vâlcii, aflat în administrarea CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova).

S-a dispus obligarea pârâților Statul Roman prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii expert).

În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, invocată de instanță din oficiu, s-a reținut că prin capacitate civilă, în cazul persoanelor juridice, este desemnată aptitudinea de a avea drepturi subiective civile și obligații civile (capacitate civilă de folosință), precum și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice de către organele de conducere (capacitate civilă de exercițiu).

Totodată, instanța a avut în vedere și prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale potrivit cărora unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, în justiție unitățile administrativ-teritoriale fiind reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean prin raportare la art. 20 din același act normativ conform cărora comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale.

Așa cum a rezultat din prevederile legale susmenționate, primăria nu se încadrează în rândul unităților administrativ teritoriale cu capacitate juridică deplină, aceasta nefiind altceva decât o structură funcțională cu activitate permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001.

Pe cale de consecință, instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, dispunând anularea cererii formulată de reclamantă împotriva acestei parate.

Pe cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, invocată la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2005 a rămas fără obiect, dată fiind ordinea logică de soluționare a acestor excepții.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii invocate de Statul Român prin M.F.P., instanța le-a respins ca neîntemeiate, dat fiind faptul că acțiunea a fost formulată pe dreptul comun, în virtutea art. 480 C. civ., nefiind în prezența unei proceduri administrative declanșate în baza legislației speciale a restituirii imobilelor, pentru a fi aplicabilă și decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așadar despăgubirile au fost solicitate de reclamante în subsidiar, pentru situația imposibilității restituirii în natură a bunului, însă tot pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, iar nu în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Acest lucru l-a statuat de altfel și Curtea de Apel Craiova în Decizia nr. 395 din 16 mai 2006, menținută prin Decizia nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., instanța a apreciat că și aceasta este nefondată, atât timp cât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârâtul din cauză și subiectul obligat în raportul juridic dedus judecății.

Or, în prezenta cauză se revendică de către reclamantele I.M.A. și B.V. un teren ce se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român fără titlu în anul 1941 de la autorul reclamantelor S.V., așa încât pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Pe fondul cauzei, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. (dat fiind că prin Decizia nr. 395 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Craiova menținută prin Decizia nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că aceasta este calea pe care trebuie să o urmeze reclamantele, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile în speță, bunul fiind expropriat anterior perioadei de referință a acestui act normativ) este acea acțiune reala prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie întrucât tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului. În ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare, aceasta poate fi intentată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat (actori incumbit probatio), precum și dovada posesiei de către pârât a bunului revendicat.

Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul trebuie să justifice îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.

Pentru că instanța este interesată în pronunțarea unei soluții legale și temeinice, este datoare să verifice atât calitatea procesuală activă ca și calitatea procesuală pasivă. În privința reclamantului trebuie să se constate că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății ori că se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.

În privința pârâtului trebuie verificat, pornind de la același raport juridic, supus cercetării instanței, dacă el este obligat în acel raport.

Aplicând aceste principii de ordin teoretic la situația dedusă judecății, instanța a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a ieșit din patrimoniul autorului reclamantelor prin expropriere (definită a fi actul de putere publică prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților private asupra imobilelor necesare executării lucrărilor de utilitate publică), prin Decretele Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 și nr. 832 din 27 martie 1941

Astfel, prin Decretul Lege nr. 832 din 27 martie 1941 a fost declarată utilitatea publică a lucrărilor de construcție a liniei ferate București - Videle - Roșiori - Caracal - Craiova, iar prin Decretul - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 a fost autorizata RA C.F.R. SA să înceapă lucrările în acest sens.

Totodată, prin Jurnalul din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA C.F.R. SA în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul Comunei Bariera Vâlcii.

Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau a fi despăgubiți proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor V.S. urmând a primi suma de 93 018 lei pentru suprafața de 10 335,37 mp, conform recipisei, care se coroborează cu borderoul aflat la fila 47 din dosar.

Instanța a reținut însă că autorului reclamantelor V.S. i-a fost expropriată o suprafață mai mare decât cea pentru care fusese propus la despăgubiri, respectiv suprafața de 18 827,49 mp aflată în parcelele din Craiova, comuna suburbană Bariera Vâlcii, județ Dolj, așa cum rezultă din tabelul aflat la fila 49 din dosar coroborat cu planul de exproprieri definitive și tabela parcelară de expropriere (filele 55-59), precum și procesul verbal al Serviciului de Construcții din Craiova aflat la fila 197.

În atare condiții, instanța a apreciat că în urma acestor decrete, la nivelul anului 1946, a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantelor în cel al expropriatorului.

Totodată, instanța a constatat că autorul V.S. nu a beneficiat de despăgubiri pentru suprafața expropriată. Astfel, pe lângă faptul că, așa cum s-a arătat, acesta fusese propus pentru despăgubiri pentru suprafața de 10 335,37 mp, deși i-a fost expropriată o suprafață de 18 827,49 mp, în cauză nu s-a făcut dovada că cel puțin această sumă ce i s-ar fi cuvenit autorului pentru una din parcelele expropriate a fost achitată către autorul expropriat, fapt atestat și de procesul verbal din data de 27 ianuarie 1949 întocmit de C.F.R.

Astfel, în acest proces verbal aflat la fila 225 din dosarul de fond s-a arătat că până în anul 1949 autorul V.S. nu fusese încă despăgubit pentru parcelele 5 și 6 expropriate din comuna suburbană Bariera Vâlcii.

Mai mult decât atât, în adresa din 2001 (fila 35 din primul dosar de fond), Regionala C.F.R. Craiova a recunoscut că autorul reclamantelor V.S. nu a fost despăgubit cel puțin până în anul 1960, iar după această perioadă nu există nicio dovadă în sensul acordării acestor despăgubiri către autorul expropriat.

În prezent, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert P.M. suprafața expropriată de la autorul reclamantelor măsoară 20 825 mp (diferența rezultând din erorile de măsurare în timp) din care 2.652 mp se află în domeniul public al statului, suprafața fiind concesionată către CN C.F. C.F.R. SA, pentru suprafața de 5.487 mp fiind eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru CN C.F. C.F.R. SA (fila 16 din vol. II al dosarului), restul suprafeței aflându-se tot în proprietatea statului în baza celor două decrete de expropriere.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, potrivit art. 6 alin. (3) din același act normativ.

Mergând mai departe, instanța a reținut că potrivit art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la data exproprierii autorului reclamantelor, proprietatea de orice natură precum și creanțele asupra statului sunt garantate.

Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obștesc, de subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligațiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeței, clădirilor și lucrărilor existente. În lipsa de învoială despăgubirea se va fixa de justiție. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreapta și prealabilă despăgubire stabilită de justiție.

Autorul reclamantelor V.S. nu a fost însă despăgubit pentru suprafața de teren expropriată în baza Decretelor - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 și nr. 452 din 25 februarie 1941. Ca atare, bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafață de 18 827,49 mp (20 825 mp conform măsurătorilor actuale mai performante) a trecut în proprietatea statului fără o justă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea Constituției României în vigoare la acel moment.

În atare condiții, titlul opus de stat, respectiv cele două decrete anterior menționate, precum și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 23 noiembrie 2004 exhibat de paratul CN C.F.R. SA nu pot reprezenta un titlu valabil de preluare în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanțele judecătorești, de altfel, sunt competente să stabilească valabilitatea titlului chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare, deși nu au fost sesizate în mod expres cu acest capăt de cerere.

Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, raportându-se la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a constatat că reclamantele I.M.A. și B.V. dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, faptul că autorul reclamantelor V.S. a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu absența unei juste despăgubiri l-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibila cu dreptul la respectarea bunului garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Din înscrisurile din dosar (adresa aflata la fila 35 din primul dosar de fond, procesul verbal aflat la fila 225) a rezultat că nici până în momentul de față, la 12 ani de la momentul declanșării procedurii administrative a recuperării bunului în anul 2001, reclamantele nu au primit despăgubiri pentru imobilul teren expropriat de la autorul acestora fără o prealabilă despăgubire, notificarea acestora formulată în anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001 fiind respinsă prin Decizia nr. 1/4387 din 03 octombrie 2003 pe motiv că imobilul solicitat nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

S-a subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă în cadrul Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și care constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantelor, prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, instanța a apreciat, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (dat fiind faptul că în speță s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul preluat de stat de la autorul reclamantelor nu face obiectul Legii nr. 10/20001, așa încât singura opțiune a reclamantelor nu este decât acțiunea în revendicare de drept comun, ceea ce exclude concursul dintre legea specială și dreptul comun), însă câteva statuări ale instanței supreme în cadrul acestei decizii în interesul legii pot fi transpuse în speța de față, după cum urmează:

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, titlul exhibat în cauză de paratul CN C.F.R. SA pentru o parte din teren și nedesființat până în prezent, instanța a făcut următoarele considerații:

Cauzele T. și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în Decizia nr. 33/2003 reprezintă „cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat din categoria cărora face parte și terenul în litigiu.

În mod constant, Curtea a analizat în fiecare speță în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale, a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale " sau "speranța legitimă " de redobândire a bunului în natură.

Este esențial, așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Maria Atanasiu ș.a., din 15 octombrie 2010.

După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc.), în cauza Maria Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, sub condiția îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu a putut fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubiri.

Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Cât privește "valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Prin prisma acestor aprecieri, s-a constatat că, în speță, reclamantele I.M.A. și B.V. dețin doar un "interes patrimonial", în sensul Convenției în condițiile în care se recunoaște de către această instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestora, în calitate de moștenitoare ale autorului expropriat fără despăgubire V.S., drept de proprietate ce nu ar fi ieșit din patrimoniul lor, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat. Așadar, reclamantele justifică, nu doar din perspectiva materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituire bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța a reținut că în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza T., parag. 49).

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația naționala.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care accepta să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).

Prin urmare, în concursul dintre reclamante ca moștenitoare ale autorului V.S. și pârâții Statul Român și CN C.F.R. SA instanța a observat că cele dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat acestora, cu efect retroactiv pe calea prezentei acțiuni în revendicare, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, atât timp cât autorul a fost expropriat fără niciun fel de despăgubire; implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantelor.

Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate (titlul statului fiind reprezentat chiar de către cele două decrete de expropriere, iar CN C.F.R. SA dispunând de certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru o parte din suprafața de teren în litigiu ), recunoscut ca valabil și au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, instanța va recunoaște dreptul reclamantelor de a li se restitui bunul imobil preluat de stat fără o justă și prealabilă despăgubire, așadar fără titlu valabil, cu încălcarea art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la momentul preluării.

Instanța a reținut însă din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert P.M. că din întreaga suprafață de teren expropriată de 20 825 mp, aflată în administrarea CN CFR S.A.-Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova doar suprafața de 5.432 mp se poate restitui în natură reclamantelor, diferența fiind ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice, conform H.G. nr. 581 din 15 septembrie 1998 și O.U.G. nr. 12/1998.

Ca atare, cu privire la această suprafață de teren de 5432 mp, instanța a dispus obligarea pârâților Statul Român prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp astfel cum este identificată în schița anexă raportului de expertiză întocmit în cauza de dl. expert P.M. (suprafața în tentă mov).

În aceste condiții, cum potrivit dispozițiilor art. 481 C. civ. „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire” și cum în cauză nu s-a făcut dovada achitării vreunei despăgubiri către reclamante sau către autorul acestora, instanța a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 05 februarie 2013 și a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. (acesta fiind cel ce a expropriat nelegal autorul reclamantelor) la plata către reclamante a sumei de 1 169 868 lei, reprezentând despăgubiri (contravaloarea diferenței de teren ce nu a fost restituită în natură, respectiv suprafață de 15.393 mp situat în Craiova, aflat în administrarea CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova), valoare stabilită de expertul N.C. în dosar (76 lei/mp-fila 171) și necontestată la acel moment de niciuna din părțile litigante.

Totodată, față de prevederile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții Statul Român prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 lei cu titlu de cheltuieli de judecata - onorarii expert conform chitanțelor depuse la dosar la filele 71, 75, 308 din vol. I și 42 din vol. II).

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel CN C.F. C.F.R. SA și Statul Român, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

CN C.F. C.F.R. SA, a invocat următoarele:

Instanța de fond nu a pus în vedere reclamantelor să timbreze acțiunea conform Legea nr. 146/1994 la valoarea pretențiilor solicitate respectiv 12.000.000.000 lei.

În mod eronat s-a apreciat de instanța de fond că autorul reclamantelor nu a fost despăgubit pentru întreaga suprafață de teren, iar despăgubirea acordată prin această sentință reprezintă o îmbogățire fără just temei a moștenitorilor autorului V.S. zis F.

Instanța de fond a calculat și acordat greșit despăgubirea în valoare de 1.169.968 lei, conform suplimentului la Raportul de Expertiză Tehnică efectuat în luna martie 2011 ce a stabilit valoarea terenului pe metru pătrat ca fiind de 76 lei, neținându-se cont de faptul că valoarea terenurilor pe piața imobiliară, în prezent a scăzut.

Instanța de fond trebuia să țină cont de suma încasată de autorul reclamantelor ca despăgubire pentru terenul expropriat, sumă ce trebuia actualizată cu dobânda legală și rata inflației.

Instanța de fond a dispus restituirea în natură a suprafeței de 5.432 mp, precum și acordarea de despăgubiri bănești în valoare de 1.169.968 lei către moștenitoarele autorului V.S. zis F., deși în dosar se aflau înscrisuri din care rezulta că autorul reclamantelor a fost despăgubit în mod corect la justa valoare pentru întregul teren expropriat.

A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantelor ca netemeinică și nelegală.

Statul Român prin M.F.P. - prin D.G.R.F.P. Craiova a invocat următoarele:

Reclamantele nu au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, precizând că acest lucru nu ar fi posibil, astfel că acțiunea nu intră sub incidența dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată și ca atare nu este scutită de timbru, iar instanța de fond trebuia să pună în vedere reclamantelor să timbreze acest capăt de cerere în raport de valoarea precizată.

De asemenea, s-a mai invocat tardivitatea formulării cererii de acordare a despăgubirilor bănești, având în vedere faptul că aceasta a fost formulată în etapa de administrare a probatoriului, fiind tardivă.

S-a arătat că cererea formulată de reclamante, prin care acestea au precizat că înțeleg să solicite despăgubiri în ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură a fost formulată după depunerea raportului de expertiză efectuat în cauză, lucru învederat pe parcursul judecării cauzei cât și prin concluziile scrise depuse la dosar, instanța nefiind investită cu soluționarea unei acțiuni în pretenții.

Pe fondul cauzei s-a arătat că prin încheierea din 14 aprilie 2009 instanța a pus în vedere apărătorului reclamantelor să precizeze care este titlul de proprietate invocat de acestea și să depună actul de vânzare cumpărare din anul 1920, obligație neîndeplinită de reclamante.

Având în vedere că unul din capetele de cerere este revendicarea ar fi trebuit ca expertul nu doar să identifice terenul în litigiu ci să verifice care este titlul de proprietate al reclamantelor, ce suprafață a fost expropriată autorului, deoarece între suprafața expropriată și suprafața pentru care statul a fost obligat la despăgubiri exista diferențe iar la dosar nu există înscrisuri care să justifice acest aspect, iar potrivit principiului de drept - actori incumbit probatio - reclamantul este cel care trebuia să facă dovada pozitivă, în sensul că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat dar și dovada posesiei.

S-a reținut greșit că autorul reclamantelor nu a fost despăgubit pentru suprafața de teren expropriată în baza Decretului-Lege nr. 832/1941 și nr. 452/1941 și că bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafață de 18,827,49 mp (20.825 mp conform măsurilor actuale mai performante), a trecut în proprietatea statului fără o justă și prealabilă despăgubire.

De asemenea a invocat art. 35 din Legea nr. 33/1994 care prevede că „ dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001, în speță, nu a condus la nașterea dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat în persoana moștenitorilor fostului proprietar ci a dat doar dreptul acestor moștenitori la reconstituirea unui drept de proprietate, fie prin restituirea în natură a acestui imobil, dacă acest lucru este posibil, fie la acordarea unor despăgubiri, reclamantele nedeținând un titlu valabil care să ateste dreptul de proprietate.

În speță, ca efect al exproprierii, reclamantele nu mai sunt titularele dreptului subiectiv civil pretins a fi încălcat - dreptul real de proprietate, astfel că în raport de inexistența dreptului nu poate exista nici fapta ilicită și deci nici răspundere civilă delictuală.

În motivul doi de apel s-a criticat hotărârea instanței de fond care a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri pentru suprafața de teren de 15.390 mp ce nu poate fi restituită în natură, reținându-se de instanță împrejurarea că terenul în litigiu a fost preluat abuziv în anul 1941, deci anterior perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanța a dispus ca obiectiv al expertizei efectuate în cauză să se stabilească de către expert dacă întreg terenul în suprafață de 20.968 mp este necesar exploatării structurii feroviare CN C.F.R. SA - SC R.E.I.R. SA Craiova sau o parte din acest teren care reprezintă domeniu privat al CN C.F.R. SA Craiova se poate restitui în natură reclamantelor.

Valoarea stabilită - 1.169.968 lei - nu corespunde valorii reale a terenului în funcție de prețurile practicate pe piața liberă, valoarea fiind cu mult mai mică decât cea stabilită de expert în anul 2011, ținând cont că piața imobiliară a scăzut.

În acest sens s-a arătat că valoarea de piață presupune selectarea unor proprietăți similare care au fost vândute la o dată apropiată de data evaluării proprietății în cauză sau a unor proprietăți acceptate, similare oferite spre vânzare.

Al treilea motiv de apel a vizat faptul că instanța nu a avut în vedere faptul că autorul reclamantelor a primit despăgubiri la data când terenul a fost expropriat potrivit Decretului-Lege nr. 452/1941 și Decretul nr. 832/1941, acestea fiind în sumă de 93.018 lei potrivit chitanței depusă la dosarul de fond.

Prin Jurnalul din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA C.F.R. SA în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul comunei Bariera Vîlcii . Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau să fie despăgubiți proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor urmând a primi suma de 93.018 lei, conform recipisei care se coroborează cu borderoul sume depuse și chitanțele emise de Administrația Financiară pe numele locuitorilor expropriați din Com. Bariera Vâlcii.

S-a invocat art. 1501 C. civ. care prevede prezumția executării prestației accesorii, iar chitanța în care se consemnează primirea prestației principale, face să se prezume până la proba contrară, executarea prestațiilor.

Instanța a reținut prin considerentele hotărârii atacate faptul că „ în cauză nu s-a făcut dovada că suma ce s-ar fi cuvenit autorului reclamantelor a și fost achitată către autorul expropriat deși această obligație a fost îndeplinită, fapt ce conduce la o dublă despăgubire în favoarea reclamantelor.

Ultimul motiv de apel s-a referit la faptul că în mod netemeinic și nelegal a fost obligat pârâtul Staul Român prin M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată.

S-a criticat sub acest aspect hotărârea atacată deoarece cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească.

Așa cum a statuat în acest sens C.E.D.O. în jurisprudență, se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli - în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, astfel că pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.

Cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susținerea procesului respectiv ori pentru apărare.

S-a invocat art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Prin Decizia civilă nr. 258 din 8 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a anulat ca netimbrat apelul formulat de CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R., împotriva sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 20352/63/2007, în contradictoriu cu intimatele-reclamante I.M.A., și B.V., precum și cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Craiova - Instituția primarului.

A respins ca nefondat apelul formulat de Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiași sentințe.

Au fost obligați intimații-reclamanți la plata în solidar a taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată, în cuantum de 18.833 lei.

Dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, urmând a fi comunicat către organele de executare ale unităților teritoriale subordonate M.F.P. în a căror raze teritorială își au domiciliu debitorii.

A obligat apelanții la plata către intimatele-reclamante a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Având în vedere dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, apelul formulat de CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R., este supus taxei de timbru iar această parte nu și-a executat această obligație, sancțiunea fiind anularea căii de atac.

Potrivit Deciziei cu nr. 395 din 16 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova s-a statuat în mod irevocabil că terenul în litigiu a fost preluat abuziv anterior perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinsă în intervalul 6 martie 1945-22 decembire 1989.

Prin urmare nu sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: „cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.”

Cum cererea introductivă de chemare în judecată este supusă timbrării, pe cale de consecință și cererile pentru exercitarea căilor de atac au același regim juridic.

Apelul formulat de Statul Român prin M.F.P. este nefondat.

Primul motiv de apel vizează netimbrarea cererii introductive de chemare în judecată, dar o asemenea neregularitate poate fi acoperită pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 și care vor fi aplicate în cauză.

Cu privire la excepția tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în cauză este incident cazul de excepție prevăzut la pct 3 al alin. (2) din art. 132 C. proc. civ., care statuează că:

„Cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță: .3. când se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit.”

Atunci când bunul supus revendicării nu mai poate fi restituit în natură, deoarece este afectat de un caz de inalienabilitate, atunci bunul în speță poate fi asimilat unui „obiect pierdut”, de vreme ce restituirea sa în natură a devenit imposibilă.

Pe de altă parte, declarația verbală a reclamantei B. în sensul de a solicita acordarea de despăgubiri în cazul în care restituirea nu mai poate avea loc în natură a fost consemnată în încheierea de ședință de la data de 05 februarie 2013, iar la acel moment, cu toate că ambii pârâți aveau reprezentanții prezenți la acel termen, niciunul din aceștia nu formulat vreo opoziție.

Motivul de apel care vizează inexistența la dosar a actului primordial de proprietate al autorului reclamantelor, este nefondat întrucât reclamantele au depus la dosar un astfel de act, la filele nr. 80-81 din dosarul de fond și consemnat și în încheierea de ședință de la data de 07 iulie 2009, act comunicat de altfel și reprezentantului M.F.P.

În consecință, dacă expertul nu a identificat terenul supus judecății și în raport de acest act, limitându-se numai la actele și planurile de expropriere, această împrejurare este imputabilă chiar apelantului, pentru că nu a formulat obiecțiuni la expertiză în acest sens, nici obiecțiuni la raportul de expertiză depus la dosar și nici nu a solicitat o nouă expertiză în apel, cu toate că avea o astfel de posibilitate într-o cale de atac devolutivă.

Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu pot constitui temei juridic al prezentei acțiuni, deoarece nu este incident un caz reglementat de acest text legal, respectiv neutilizarea bunurilor potrivit scopului pentru care au fost preluate sau neefectuarea unei noi declarații de utilitate publică.

Pe de altă parte, producerea consecințelor exproprierii nu acoperă neregularitățile actului de expropriere, în speță absența plății unei juste și prealabile despăgubiri, situație care este de natură a afecta titlul statului, în cazul unei comparări cu titlul proprietarilor expropriați, pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Cum chiar apelantul recunoaște că „exproprierea efectuată prin decretul de expropriere constituie o măsură abuzivă”- verso fila 7, parag. 6 din motivele de apel -, atunci opinia statului potrivit căruia o măsură abuzivă reprezintă o preluare cu titlu este inacceptabilă.

Astfel, potrivit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

(3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”

Prin urmare, chiar dacă interpretarea legală de mai sus se referă în mod expres la bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu poate oferi pentru identitate de cauză, o altă interpretare cu privire la bunurile dobândite de stat anterior anului 1945.

O astfel de interpretare are la bază de altfel caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare.

Problema prescripției acțiunii în revendicare a fost dezbătută atât de literatura de specialitate, cât și de practica judiciară, în mod unanim ajungându-se la concluzia că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.

În acest sens, instanța supremă a decis că, "oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de revendicare, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani fără a-l exercita".

Dispozițiile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile acțiunii în revendicare a imobilelor, deoarece dreptul de proprietate pe care se bazează și de care este indivizibil legată acțiunea în revendicare nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului sau. Aceasta înseamnă că titularul dreptului de proprietate poate introduce oricând acțiunea în revendicare și poate solicita compararea titlului său cu cel al posesorului actual.

Regula se întemeiază pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare putându-se stinge doar odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, deși imprescriptibilă extinctiv, acțiunea în revendicare a imobilelor poate fi paralizată atunci când posesorul actual a dobândit proprietatea prin uzucapiune, în condițiile legii.

O acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. are ca efect principal, în caz de admitere a acțiunii, obligarea pârâtului la restituirea bunului către proprietarul - reclamant.

Pe de altă parte, alin. (1) al art. 566 din noul C. civ. recunoaște expres și posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, numai dacă fie bunul a pierit din culpa sa, fie a fost înstrăinat.

Ori, este adevărat că această soluție legislativă nu are aplicare directă în litigiul pendinte, dar nu reprezintă decât o consacrare legală a teoriilor vehiculate în literatura de specialitate și în jurisprudență, atunci când erau analizate efectele acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864.

Cu alte cuvinte, nu este necesară a fi formulată în caz de imposibilitate de restituire a bunului, o acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., ci reclamantul are posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri, dacă bunul nu mai poate fi restituit din culpa sa, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, reclamanții au solicitat în principal restituirea în natură a bunului, iar numai în cazul în care această restituire ar fi imposibil de efectuat, plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea bunului pierdut.

Critica din apel care vizează valoarea stabilită pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, considerându-se că nu corespunde valorii reale a terenului în funcție de prețurile practicate pe piața liberă, este nefondată.

Evaluarea terenului a fost efectuată potrivit opiniei de specialitate a unui expert tehnic judiciar, care a explicat în conținutul raportului de expertiză modul de calcul în urma căruia a ajuns la valoarea respectivă, iar apelantul critică această evaluare pe considerente proprii, fără a avea la bază o probă de aceeași valoare.

Chiar dacă apelantul ar avea propuneri pertinente cu privire la modul în care trebuie stabilită valoarea de piață a unui teren, acesta trebuia să conteste evaluarea în speță prin intermediul unor probe concrete și obiective, de genul unei noi expertize, care era admisibil a fi efectuată în faza procesuală a apelului.

Cum însă apelantul, cu toate că a fost interpelat cu privire la posibilitatea de a administra probe noi în această cale de atac devolutivă, a ales să nu solicite alte probe, ci să se raporteze la probele administrate în prima fază procesuală, atunci instanța de apel se găsește în situația de a constata că nu are probe pertinente, concludente sau utile de natură a combate opinia de specialitate a unui expert în materie de evaluare terenuri, astfel încât soluția primei instanțe de omologare a evaluării efectuate de acest expert este corectă.

Cu privire la motivul de apel prin care s-a invocat că s-ar fi efectuat plata unei despăgubiri pentru terenul supus exproprierii, acesta este nefondat.

Prin Jurnalul pronunțat de Curtea de Apel Craiova în Camera de Consiliu din data de 15 mai 1946 se atestă tabloul de sume ce se cuvin expropriaților, sume ce urmau a fi consemnate pe numele foștilor proprietari, în care apare o referire și la o chitanță cu o sumă depusă pe numele autorului reclamanților.

Ori, toate aceste acte fac referire la sume de bani care „urmează a fi consemnate”, deci care vor fi plătite în viitor pe numele expropriaților, fără a dovedi existența efectivă a unei plăți.

De altfel, chitanța respectivă nici nu există la dosar pentru a se putea aplica o prezumție de plată a despăgubirilor, astfel cum se invocă, emiterea acesteia având mai degrabă un rol formal pentru a se putea constata că ar fi îndeplinite condițiile de expropriere.

Pe de altă parte, prin referatul întocmit de Regionala C.F. Craiova - Oficiul Juridic - filele nr. 209-212 dosar fond - se recunoaște că în conformitate cu referatul din data de 27 ianuarie 1949, autorul reclamantelor a fost propus să nu fie despăgubit deoarece „avea o situație economică bună”, iar până în anul 1960 acesta nu a primit despăgubiri.

Prin acel referat s-a propus acordarea de despăgubiri bănești sau măsuri alternative de despăgubire, propunere ce nu i s-a mai dat curs.

În referatul depus la fila nr. 246 din dosarul de fond, B.C.R. C.F. Craiova atestă aceeași situație juridică: până în anul 1960, autorul reclamantelor nu a fost despăgubit, iar după acest an nu mai există alte acte referitoare la plata despăgubirilor pentru terenul în cauză.

Reclamantele au depus la dosar la filele nr. 242-243 declarații autentificate în care au declarat pe propria răspundere că nu au primit despăgubiri pentru terenul preluat de Depoul C.F.R.

Apelantul consideră că incertitudinea stării de fapt potrivit căreia suma a fost achitată sau nu către autor este favorabilă pârâtului, de vreme ce reclamantele trebuiau a face dovada că autorul lor nu a primit despăgubiri.

Ori, este evident că faptele negative nu pot fi dovedite, decât eventual prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Cum nu se putea dovedi o faptă negativă de genul „nu a primit despăgubiri”, fapta pozitivă contrară era dovada primirii despăgubirilor, dar o astfel de dovadă ar fi trebuit a fi administrată de cel căruia îi era favorabilă o astfel de probă, adică de pârâți.

Ori, inexistența unei dovezi clare a plății despăgubirilor, coroborată cu înscrisuri care atestă că autorul reclamanților a fost propus a nu fi despăgubit, avându-se în vedere situația economică a acestuia și climatul politic care s-a instaurat la momentul la care ar fi trebuit a se face plata despăgubirilor, toate acestea creează o prezumție simplă că plata despăgubirilor nu a fost efectuată, iar o astfel de prezumție putea fi înlăturată numai printr-o dovadă concretă a unei plăți primite de către autorul reclamanților, probă care nu se regăsește la dosar.

În ceea ce privește excepția privind nemotivarea sentinței, se constată că hotărârea contestată cuprinde argumentele și raționamentele juridice care au format convingerea instanței.

Pe de altă parte, motivarea instanței de fond a fost suplinită în raport de criticile aduse prin apelul formulat în cauză, care limitează efectul devolutiv al acestei căi de atac.

Cu privire la criticile privind acordarea cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi considerate ca fiind nefondate, de vreme ce apelantul a fost partea care a căzut în pretenții, iar cheltuielile de judecată au constat în plata unor onorarii de experți, iar nu de avocat, pentru a se putea eventual pune în discuție reducerea cuantumului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care a câștigat procesul va putea obține restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea dar și caracterul rezonabil al acestora.

Ori, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în speță îndeplinește toate aceste criterii, fiind nu numai reale și necesare, dar, în raport de gradul dificil al problemelor de drept expuse sunt și mai mult decât rezonabile.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin M.F.P. - D.G.R.F.P. Craiova, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

1. În dezvoltarea primului motiv de recurs s-a susținut că deși în fața instanței de apel s-a invocat excepția de netimbrare a acțiunii, aceasta nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, ci doar a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

2. Al doilea motiv de recurs vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., în sensul că cererea formulată de reclamante prin care au solicitat despăgubiri pentru terenul care nu poate fi restituit în natură, a fost formulată tardiv, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., iar prin această precizare de acțiune a avut loc o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată din acțiune în revendicare în acțiune în pretenții.

Mai mult, modificarea acțiunii a avut loc în rejudecarea cauzei, cu încălcarea astfel și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

3. Al treilea motiv de recurs reprezintă o reproducere exactă a primului motiv de apel formulat pe fondul cauzei și prin care s-a susținut în principal că reclamantele nu au făcut dovada existenței titlului de proprietate al autorului lor asupra terenului în litigiu; că există diferențe între suprafața de teren menționată ca fiind expropriată și cea reținută ca fiind preluată în urma exproprierii și care nu se justifică; că s-a făcut dovada achitării despăgubirilor; că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 18/1991, fiind incidente și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994; că, urmarea exproprierii dreptul de proprietate al autorului reclamantelor a încetat astfel că în raport de inexistența dreptului nu poate exista nici faptă ilicită și nici răspundere civilă delictuală.

4. Al patrulea motiv de recurs vizează greșita reținere a valorii terenului ce nu poate fi restituit în natură, în baza unui raport de expertiză efectuat în anul 2011, respectiv a suplimentului la raportul de expertiză din 31 martie 2011 iar această valoare nu mai este de actualitate având în vedere scăderea, de notorietate, a pieței imobiliare.

În susținerea acestui motiv de recurs recurentul a preluat ad literamm cele susținute în apel, fără să critice în vreun fel raționamentul instanței de apel.

S-a susținut că nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză motivat de faptul că la data efectuării raportului de expertiză nu se formulase în fața instanței cerere de acordare de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură iar instanța de apel în baza rolului activ avea obligația de a ordona administrarea de noi probe pe care le considera necesare pentru stabilirea exactă a faptelor și aplicarea corectă a legii, respectiv pentru evaluarea terenului.

5. Motivul cinci de recurs reproduce motivul de apel prin care s-a susținut că în mod greșit s-a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că autorul reclamanților a primit despăgubirea și că hotărârea instanței de fond nu a fost motivată sub acest aspect.

6. Ultimul motiv de recurs reprezintă de asemenea o reproducere ad literamm a criticii invocată în apel privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, și prin care s-a susținut că nu datora taxa judiciară de timbru și că suma acordată cu acest titlu este prea mare.

Recursul formulat de pârâtul Statul Român este fondat și va fi admis în limitele ce se vor arăta.

Critica privind nepronunțarea instanței de apel pe excepția netimbrării acțiunii la instanța de fond este nefondată.

Se constată că instanța de apel a reținut caracterul fondat al acestei excepții în sensul că în raport de obiectul judecății acțiunea este supusă taxei de timbru.

Raportat însă la dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, sancțiunea netimbrării în faza procesuală anterioară nu este anularea sau respingerea acțiunii, ci obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, fapt care s-a realizat prin dispozitivul hotărârii, care constituie titlu executoriu.

De altfel, dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 au fost declarate constituționale prin Decizia nr. 144/2013 a Curții Constituționale care a statuat că sunt constituționale dispozițiile care instituie posibilitatea instanțelor de control judiciar de a obliga la plata taxelor de timbru aferente, atunci când constată că în fazele procesuale anterioare taxa de timbru nu a fost achitată, deși era datorată.

Nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 132 și 315 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au un caracter imperativ, pârâtul putând accepta, expres sau tacit, o modificare a acțiunii, ulterioară primei zile de înfățișare.

Dacă pârâtul nu s-a opus la modificarea cererii de chemare în judecată, deși aceasta a fost făcută după prima zi de înfățișare, iar la acel termen era prezent în instanță, personal sau prin reprezentant, atunci el nu mai poate ulterior să invoce tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată.

Raportat la aceste considerente și la faptul că pârâta nu a făcut opoziție la modificarea cererii de chemare în judecată, în mod legal s-a reținut că nu a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

În mod legal a reținut instanța că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 132 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât modificarea acțiunii a fost determinată de stabilirea faptului că o parte din imobil este imposibil de restituit în natură, raportat la legea specială, și care poate fi asimilat unui „obiect pierdut sau pierit”.

Coroborând dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 3 și procedând la interpretarea acestora este evident că cele două mijloace procesuale puse la dispoziția părții au în vedere situația dispariției bunului cert și determinat, indiferent de cauzele ce au produs dispariția acestuia.

Atitudinea procesuală a reclamantului a fost generată și de concluziile raportului de expertiză care concluziona că o parte din teren nu mai poate fi restituit în natură.

Faptul că terenul nu ar mai putea fi restituit în natură echivalează cu „pieirea” obiectului, pe care o reglementează art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., atunci când îngăduie ca și după prima zi de înfățișare, să se ceară valoarea obiectului pierdut sau pierit, fără ca aceasta să echivaleze cu o modificare de cerere.

În cauză nu se constată nici o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Este adevărat că modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după casare cu trimitere.

Însă, această soluție de principiu nu trebuie absolutizată.

În cazul în care instanțele de control judiciar au statuat că instanța de fond a soluționat în mod nelegal cauza în temeiul excepțiilor autorității de lucru judecat și inadmisibilității, fără a analiza, în fond, cererea de revendicare potrivit art. 480 C. civ., iar cu ocazia rejudecării și potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare, reclamantul a modificat cadrul juridic al acțiunii inițiale, în condițiile art. 132 C. proc. civ., nu se poate reține că instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., referitoare la limitele casării și caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de instanța de recurs.

Criticile prin care se susține că reclamantele nu au făcut dovada existenței titlului de proprietate al autorului lor asupra terenului în litigiu; că există diferențe între suprafețele de teren menționate ca fiind expropriate și cele reținute de instanță și care nu se justifică; că s-a făcut dovada achitării despăgubirilor la data exproprierii; că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nr. 18/1991 și nr. 33/1994; greșita obligare la plată a cheltuielilor de judecată, au fost formulate în mod formal întrucât acestea reprezintă o reproducere ad literamm a celor invocate în apel, fără să constituie veritabile critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Aceste critici nu se constituie în veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei, prin raportare la soluția adoptată ori la argumentele arătate de instanță în motivarea hotărârii.

Prin aceste critici nu se contestă în nici un fel raționamentul instanței de apel.

Recurenta avea obligația să argumenteze rațiunea pentru care consideră că hotărârea este lipsită de temei legal și să indice în mod expres care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate în mod greșit, având în vedere și faptul că în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului.

Situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat și analizat, nu mai poate fi supusă controlului, decât în condițiile art. 305 C. proc. civ., prin folosirea unor înscrisuri noi, care tind la schimbarea stării de fapt, și de care recurenta nu a uzat.

Astfel, recurenta, deși a fost asistată de consilier juridic, nu a făcut un raționament juridic, întemeiat pe dispoziții legale, prin care să răstoarne argumentele de drept ale instanței, ci invocă, în esență, o interpretare greșită a probelor administrate în cauză, ce constituie o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate.

Reluarea motivelor de apel în conținutul motivelor de recurs, fără formularea unor critici la adresa deciziei care expune într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele de fapt și de drept ce au stat la pronunțarea hotărârii, nu se subscrie noțiunii obligatorii de motivare a criticilor invocate prin cererea de recurs.

În aceste circumstanțe, susținerile pârâtului din cuprinsul cererii de recurs nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze soluția pronunțată în apel, chiar dacă în mod formal au fost indicate ca temei de drept dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În cauză este fondată însă critica care privește greșita calificare a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost modificată și prin care s-a solicitat contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură.

Ambele instanțe de fond au considerat că pârâtului îi revine obligația de dezdăunare, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, dat fiind că restituirea în natură nu mai este posibilă.

Acest raționament juridic subzistă, însă, doar în cazul în care bunurile existau în materialitatea lor, în posesia pârâtului, la data formulării cererii de chemare în judecată, întrucât numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Doar dacă restituirea în natură era posibilă la momentul cererii introductive, dar nu mai era posibilă la data soluționării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligației de restituire în natură printr-o obligație de dezdăunare.

Așadar, obligația de dezdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acțiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut obține restituirea în natură - evident, dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale, la data formulării acțiunii.

Această constatare relevă că pretenția de dezdăunare decurge din acțiuni diferite în funcție de împrejurarea arătată, anume starea bunurilor la momentul sesizării instanței și este justificată de necesitatea ca cerințele de exercițiu ale acțiunii să fie întrunite la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel, în cazul în care bunul în discuție exista în materialitatea sa, în posesia pârâtului, la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului. În caz contrar, dezdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Altfel spus, în acest ultim caz, obligația de dezdăunare reprezintă o pretenție de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură, care, oricum, nu poate fi admisă.

Astfel, obligația de dezdăunare trebuie analizată distinct de obligația de restituire în natură, atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele, din perspectiva atât a elementelor cererii (părți, obiect, cauză), cât și a condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune (drept, interes, calitate și capacitate procesuală), iar prescripția dreptului material la acțiune ar trebui analizată chiar în raport de cererea în pretenții, respectiv de obligare a Statului Român la plata contravalorii bunurilor care nu mai pot fi restituite la data formulării cererii.

O asemenea cerere în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituție juridică ce este guvernată de dispozițiile art. 998, 999 C. civ., deoarece presupune, fapta culpabilă a pârâtului care, la data cererii introductive, nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situația existentă chiar la data sesizării instanței. Chiar și în condițiile art. 566 Noul C. civ., acțiunea în dezdăunare are drept cauză fapta culpabilă a pârâtului.

In condițiile în care cererea în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale, pentru că se invocă un drept de creanță.

Chiar dacă reclamantul se adresează instanței și cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul distinct de cel al cererii în revendicare.

Față de cele expuse, în mod nelegal instanța a analizat temeinicia pretențiilor prin raportare la dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. fără să le analizeze în baza dispozițiilor art. 998-999 C. civ., cu toate consecințele care decurg din aplicarea instituției răspunderii civile delictuale.

Or, în condițiile în care s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, stare de drept și de fapt existentă chiar din momentul introducerii acțiuni, acțiunea în pretenții, acțiune personală, trebuia soluționată având ca temei juridic dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Având în vedere că instanța a analizat cauza din perspectiva unei greșite calificări a cererii în pretenții și prin aplicarea unei alte norme juridice, deși aceasta nu era incidentă în cauză, se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare numai în ce privește acțiunea în pretenții, respectiv pentru cererea privind obligarea la plata contravalorii suprafeței de teren, imposibil de restituit în natură.

Cu ocazia rejudecării, se va analiza dacă sunt realizate condițiile angajării răspunderii civile delictuale și în raport de cele statuate se va analiza și necesitatea unei noi evaluări a terenului în raport de argumentele invocate de pârât.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecare în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. - D.G.R.F.P. Craiova împotriva Deciziei nr. 258 din 8 noiembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecarea apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. - D.G.R.F.P. Craiova împotriva sentinței nr. 109 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Dolj, secția I civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2014.