Land restitution for forced donation: heir qualification via retransmission and standing of surviving spouse under Law No. 10/2001

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București sub nr. 44036/3/2006, reclamanții S.A. și S.C., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai defunctei S.F., au formulat contestație împotriva Dispoziției din 08 noiembrie 2006, emisă de primarul General al Municipiului București, solicitând anularea dispoziției atacate și emiterea unei noi dispoziții în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață de 450 mp, situat în București, sectorul 4.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin Dispoziția din 08 noiembrie 2006, Municipiul București, prin primarul General, a dispus restituirea în natură a terenului situat în București, sectorul 4, către pârâtul S.Ș.. Prin aceeași dispoziție, a fost respinsă notificarea formulată de reclamanți și de defuncta lor mamă, S.F., reținându-se că nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii; la baza respingerii notificării reclamanților a stat certificatul de moștenitor din 1993, menținut prin sentința civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 639 din 07 mai 2005 pronunțată în Dosarul nr. 44036/3/2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat Dispoziția din 2006 emisă de primarul General al Municipiului București și l-a obligat pe intimatul Municipiul București să emită o nouă dispoziție în soluționarea notificărilor din 16 iulie 2001 și din 11 februarie 2002, prin care să restituie în natură terenul de 450 mp situat în București, sector 4, în cote de ½ către S.Ș. și, respectiv, către S.F.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin notificarea din 16 iulie 2001 transmisă prin intermediul B. E. J. P.S., și înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 17 iulie 2001, S.Ș., în calitate de moștenitor al mamei sale S.A., a solicitat restituirea în natură a terenului intravilan în suprafață de 450 mp, situat în București, sector 4, teren liber care face parte integrantă din parcela de 3.625 mp atribuiți lui N.I. prin titlu de proprietate din 08 octombrie 1921 și din care acesta a cedat nepoatei sale de soră, A.A.T. (căsătorită Surlea), mai multe bunuri, printre care și terenul în suprafață de 450 mp. S-a reținut că S.A. a fost obligată la data de 19 februarie 1975 să facă Statului Român o ofertă de donație pentru terenul menționat, ofertă care a fost autentificată sub nr. 1039 și acceptată.

De asemenea, au formulat notificare, transmisă prin intermediul B. E. J. I.R. sub nr. 114/11 februarie 2002 și înregistrată la Primăria Municipiului București la 12 februarie 2002, și numiții S.F., S.C. și S.A., solicitând restituirea în natură a imobilului situat în sectorul 4, imobil compus din teren în suprafață totală de 2.500 mp și o construcție (casă de locuit cu magazie și anexe gospodărești).

Aceștia au menționat că imobilul pentru care au formulat notificare a aparținut bunicii, respectiv soacrei S.A., fostă T.A., între anii 1962-1977; aceasta a decedat la data de 23 martie 1992, având ca moștenitor pe S.G. (decedat la 22 ianuarie 2001).

Prin dispoziția din 08 noiembrie 2006, primarul General al Municipiului București a restituit în natură lui S.Ș. terenul în suprafață de 450 mp situat în București, sector 4; notificarea formulată de S.F., S.A. și S.C. a fost respinsă, reținându-se că aceștia nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii.

A mai arătat tribunalul că intimata a analizat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii din perspectiva deținerii de către solicitanți a unui certificat de moștenitor. Cum S.Ș. a prezentat certificatul de moștenitor din 1993, a cărui valabilitate a fost reținută prin sentința civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 131 din 27 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a apreciat că acesta are calitatea de moștenitor față de autoarea S.A. și, deci, poate pretinde restituirea imobilului.

În cuprinsul contestației, s-a arătat că imobilul din București a aparținut bunicii paterne S.A., conform actului dotal autentificat din 28 noiembrie 1932. Din actele de stare civilă depuse la dosar, a rezultat că S.A. a avut trei copii, respectiv: S.M., S.G. și S.Ș.. S.G. a decedat la 01 ianuarie 2001, lăsând ca moștenitori pe soția supraviețuitoare, S.F., și pe cei doi copii, S.A. și S.C..

Potrivit certificatului de moștenitor din 02 iunie 1993, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, S.A. a decedat la data de 22 martie 1992, având ultimul domiciliu în București, sectorul 3. Natura succesiunii acesteia a fost legală iar moștenitor a fost declarat S.Ș., care în calitate de fiu a cules întreaga succesiune în baza art. 669 C. civ. Nu s-a precizat în certificat că au existat persoane care au renunțat la succesiune sau care au devenit străini de succesiune prin neacceptare conform dispozițiilor art. 700 C. civ.

Valabilitatea acestui certificat de moștenitor a fost supusă cenzurii instanței de judecată, numiții S.M., S.F., S.C. și S.A. solicitând, în contradictoriu cu S.Ș., să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor din 1993, cerere care a format obiectul Dosarului nr. 6349/2002, înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București. Această acțiune a fost respinsă prin sentința civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. În esență, judecătoria a reținut că reclamanții, deși aveau calitate de succesibili, nu au făcut, expres sau tacit, acte de acceptare a succesiunii, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 700 C. civ. Această sentință a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 3501/2004.

Tribunalul a apreciat că moștenitorii lui S.G. au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în temeiul și în limitele prevăzute de art. 3, coroborate cu cele ale art. 4 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că art. 4 alin. (3) din acest act normativ prevede că succesibilii care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi; cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi. Or, ipoteza reglementată de această normă de excepție se regăsește în privința contestatorilor care sunt succesibili ce nu au acceptat succesiunea în termenul legal dar cărora Legea nr. 10/2001 le recunoaște calitatea de moștenitori, notificarea formulată în termenul legal având valoare de act juridic de acceptare a moștenirii.

Deși stabilirea calității de persoane îndreptățite este o chestiune prealabilă cercetării celorlalte aspecte necesar a fi lămurite în procedura administrativă (titlul statului, regimul juridic actual al bunului, posibilitățile de restituire în natură sau alte forme echivalente), Tribunalul a constatat că aceste aspecte au fost lămurite de intimată, dar nu prin raportare la notificarea contestatorilor, ci la cea a pârâtului S.Ș., astfel că rămâne câștigat acestei judecăți faptul că cei 450 mp, situați în Calea Văcărești nr. 387, sectorul 4, se găsesc în deținerea intimatei și pot face obiectul restituirii în natură.

A reținut, de asemenea, tribunalul că motivele contestației formulate de S.A. și S.C. se referă numai la justificarea calității lor de moștenitori și, prin urmare, la calitatea lor de persoane îndreptățite la restituire, fără a face nici o referire la obiectul notificării sau la regimul juridic al bunului notificat.

Din acest punct de vedere, al limitelor învestirii instanței, "precizarea" contestației formulată la 23 aprilie 2007, după închiderea dezbaterilor și după repunerea cauzei pe rol, a fost apreciată ca fiind formulată cu depășirea termenelor procedurale.

Cu referire la notificarea din 2002, s-a reținut că deși vizează restituirea în natură a unui teren de 2.500 mp, trebuie interpretată ca vizând în realitate terenul de 450 mp restituit de altfel în natură, pentru că numai acest teren a fost donat statului iar, în considerentele notificării, se face referire la durata de timp în care autoarea S.A. a deținut proprietatea, respectiv până în anul 1977, când a intervenit donația către stat.

A apreciat tribunalul că această situație este confirmată și de istoricul de număr poștal al imobilului identificat pe Calea V. Astfel, atât terenul de 2.500 mp, cât și terenul de 450 mp, au aceeași adresă poștală, însă cel de 2.315 mp, identificat ca fiind în str. V., nu face obiectul Legii nr. 10/2001 deoarece a urmat regimul transmiterii succesorale de la autoarea S.A. către pârâtul S.Ș. Acest teren este menționat în certificatul de moștenitor din 1993; prin urmare a fost dobândit de pârât cu titlu de moștenire și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

A concluzionat tribunalul că întrucât legea îi repune pe contestatori în termenul de acceptare a succesiunii numai pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar obiect al Legii nr. 10/2001 îl formează terenul în suprafață de 450 mp, situat în Calea V., pentru că acesta a fost donat în mod forțat statului de către S.A., prin oferta de donație autentificată din 19 februarie 1975 de Notariatul de Stat Local al sectorului 5 București, (acceptată prin Decizia nr. 1720 din 08 noiembrie 1975 dată de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București), sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât contestatorii cât și pârâții.

Prin Decizia civilă nr. 428/A din 14 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de apelanții - contestatori S.A. și S.C. și de apelantul - intimat Municipiul București, reprezentat prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 44036/3/2006, ca nefondate; a admis apelul formulat de apelantul - intimat S.Ș. și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins, ca nefondată, contestația.

Cu referire la apelul formulat de apelantul - intimat Municipiul București, reprezentat prin primarul General, instanța de apel a reținut că obiectul contestației este Dispoziția din 08 noiembrie 2006 prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului situat în București, sector 4 către pârâtul Ș.Ș. Prin aceeași dispoziție a fost respinsă notificarea formulată de reclamanți și de defuncta Ș.F. întrucât nu au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii.

În timpul procesului, intimata a emis dispoziția din 19 aprilie 2007, prin care a revocat Dispoziția din 8 noiembrie 2006. Această dispoziție a fost anulată prin Decizia civilă nr. 340 din 4 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, decizie rămasă irevocabilă.

Prin urmare, apelul formulat de intimatul Municipiul București, prin care s-a susțiut că acțiunea a rămas fără obiect, a fost apreciat ca nefondat.

În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât Ș.Ș., instanța de apel a apreciat că acesta este întemeiat.

S-a arătat că imobilul situat în București, sector 4, a fost proprietatea defunctei Șurlea Ana, conform actului dotal autentificat din 28 noiembrie 1932. Ș.A. a avut trei copii, respectiv Ș.M., Ș.G. și Ș.Ș. Aceasta a decedat la data de 22 martie 1992, fiind moștenită de apelantul-pârât Ș.Ș., conform certificatului de moștenitor din data de 2 iunie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București.

Întrucât în acest certificat nu se precizează că ar exista persoane care au renunțat la succesiune, tribunalul a apreciat că au calitatea de persoane îndreptățite conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 și contestatorii.

Însă, pentru a putea beneficia de aceste dispoziții, era necesar ca Ș.A. și Ș.C. să aibă calitatea de moștenitori al defunctului Ș.G., decedat la data de 01 ianuarie 2001, deoarece art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi.

Ipoteza reglementată de această normă de excepție nu este îndeplinită în cauză întrucât apelanții - contestatori au renunțat la succesiunea tatălui lor, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 22 noiembrie 2001. Or, potrivit art. 696 C. civ.: „Eredele ce renunță este considerat că nu a fost niciodată erede”.

În ceea ce o privește pe defuncta Ș.F. instanța de apel a arătat că deși aceasta a acceptat succesiunea rămasă de pe urma soțului său, nu poate veni la succesiunea defunctei Șurlea Ana, deoarece potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 beneficiază de măsurile reparatorii „și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.

Prin urmare, pentru a putea să o moștenească pe Ș.A., Ș.F. ar fi trebuit să aibă calitatea de moștenitoare a acesteia, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Apelul formulat de apelanții-contestatori, prin care aceștia au solicitat obligarea intimatului Municipiului București, prin primarul General la emiterea unei dispoziții de restituire a suprafeței de 2.500 mp, în loc de 450 mp, a fost găsit neîntemeiat, pentru considerentele care au condus la admiterea apelului declarat de apelantul-intimat Ș.Ș.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenții-reclamanți Ș.A. și Ș.C., invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivare, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, că au calitatea de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât sunt moștenitorii autorului notificării și că le sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În plus, instanța de apel le-a respins apelul fără a intra în cercetarea criticilor formulate de aceștia.

Prin Decizia civilă nr. 1392 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul formulat de recurenții-reclamanți, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că hotărârea dată în apel nu este motivată, că motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere în concret la criticile formulate de apelanți și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Or, asupra apelului declarat de către apelanții-reclamanți S.A. și S.C., instanța de apel s-a limitat a arăta că „este neîntemeiat, pentru aceleași considerente care au determinat admiterea apelului intimatului - apelant S.Ș.”, nefiind analizată critica prin care s-a arătat că reclamanții nu pretind că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în calitate de moștenitori prin reprezentarea lui S.G., ci prin retransmiterea succesiunii pe care a dobândit-o S.F. de la S.G. (moștenitor al lui S.A.). În aceste condiții, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A arătat instanța de recurs că, întrucât determinarea calității persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001 impune analiza fondului raportului juridic litigios, cu ocazia rejudecării urmează a fi cercetate toate apelurile formulate împotriva sentinței civile nr. 639 din 7 mai 2007, pronunțată de Tribunalului București.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 2432/2/2011.

Prin Decizia civilă nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de apelanții - contestatori S.A. și S.C., de apelantul - intimat Municipiul București, reprezentat prin primarul General și de apelantul - intimat S.Ș. împotriva sentinței civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 44036/3/2006, ca nefondate; cererea apelantului-intimat S.S. de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, sub aspectul normele de procedură aplicabile în cauză că, în raport de introducerii cererii de chemare în judecată - 28 decembrie 2006, acțiunea este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cu referire la apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București s-a reținut că, în esență, acesta a susținut că cererea dedusă judecății a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii, ulterior dispoziției contestate, a unei noi dispoziții din 19 aprilie 2007 - prin care apelantul - pârât a declinat competența de soluționare a notificărilor cu care a fost sesizat de contestatori, către A.N.S., Complexul Sportiv „S.P.”

În raport de această susținere, curtea de apel a constatat că ultima dispoziție emisă de apelantul - pârât în cauză (din 19 aprilie 2007) a făcut obiectul contestației soluționate prin sentința civilă nr. 256 din 06 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Prin această sentință, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3407 din 01 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a dispus anularea Dispoziției din 19 aprilie 2007, constatându-se nelegalitatea procedurii în cadrul căreia a fost emisă.

Or, ca efect al anulării Dispoziției din 19 aprilie 2007, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, critica apelantului -pârât în sensul rămânerii fără obiect a acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță este nefondată, dispoziția ce face obiectul contestației din prezenta cauză, continuând să-și producă efectele prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din acțiunea introductivă precizată, motivul de nulitate invocat în ceea ce privește cererea de anulare a Dispoziției din 2006, a vizat îndreptățirea contestatorilor S.A. și S.C., alături de notificatorul și beneficiarul dispoziției contestate - S.S., atât la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 450 mp, situat în București, sectorul 4, cât și a imobilului compus din teren în suprafață de 2.500 mp, situat în București, sector 4 și casă de locuit, (solicitat conform notificării din 2002).

S-a reținut că, în cauză, nu s-a invocat prin acțiunea introductivă, ca și motiv de nulitate a Dispoziției din 2006, lipsa calității apelantului-pârât de entitate deținătoare a imobilului care a fost solicitat a fi restituit prin notificările formulate de numiții S.S., S.F., S.A. și S.C., o asemenea cauză de nulitate fiind invocată pentru prima dată în apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul București.

Prin urmare, date fiind cauzele de nulitate a dispoziției din 2006, explicit descrise de contestatori în cererea introductivă astfel cum aceasta a fost precizată la data de 23 aprilie 2007, motivele de nelegalitate și de netemeinicie invocate în apelul pârâtului, tind la schimbarea cauzei cererii introductive formând obiectul unor pretenții noi.

Or, față de considerentele expuse, motivele nou propuse prin cererea de apel formulată de apelantul - pârât, nu pot fi invocate pentru prima dată în apel, prin raportare la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., căci ar priva pe una din părți de beneficiul dublei jurisdicții.

În consecință, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București apelant a fost găsit nefondat.

Cu referire la apelul formulat de apelantul-pârât S.S., curtea de apel a reținut că, în esență, acesta a susținut lipsa calității procesuale active a contestatorilor S.A. și S.C., invocând, pe de o parte, că terenurile în suprafață de 450 mp și respectiv 2.500 mp sunt distincte, notificarea intimaților înregistrată din 2002 având ca obiect o suprafață de 2.500 mp, (care nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, ci a fost moștenit de acesta, conform certificatului de moștenitor din 1993), distinctă de suprafață de 450 mp (pentru care s-a emis dispoziția contestată), iar pe de altă parte, renunțarea expresă a contestatorilor la moștenirea tatălui lor - S.G., astfel încât nu mai pot veni la moștenirea autoarei S.A.

În ceea ce privește lipsa calității contestatorilor S.C. și S.A. de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca urmare a renunțării acestora la moștenirea tatălui lor, instanța de apel a reținut că prin notificarea din 08 februarie 2002, S.F., S.A. și S.C. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 2.500 mp și construcții constând în casă de locuit din cărămidă acoperită cu tablă, magazie și anexe gospodărești, situat în București, sector 4.

Notificatorii au precizat că formulează notificarea în calitate de moștenitori ai tatălui, respectiv soțului, S.G., care a avut calitatea de moștenitor al numitei S.A.

Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, S.G. a fost fiul defunctei S.A., decedată la data de 22 martie 1992.

Potrivit certificatului de deces eliberat de Primăria Sectorului 4 București, S.G. a decedat la data de 01 ianuarie 2001, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că potrivit certificatului de moștenitor din 22 noiembrie 2001, eliberat de B.N.P. P.C.M., are calitatea de moștenitoare a acestui defunct doar notificatoarea S.F., (contestatorii S.A. și S.C., renunțând expres la moștenirea defunctului S.G.), însă, așa cum rezultă din notificarea din 2002, această cerere a fost formulată, alături de cei doi renunțători la succesiune și de către soția supraviețuitoare a defunctului S.G. - S.F.

Deși în ceea ce îi privește pe contestatorii S.A. și S.C., prin renunțarea expresă la succesiunea defunctului S.G., aceștia nu puteau beneficia, în mod direct, de prevederile Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării din 2002 (având în vedere că prevederile art. 4 alin. (3) sunt aplicabile doar în privința succesorilor neacceptanți în termen a succesiunii celui îndreptățit iar nu și pentru situația celor care au renunțat expres la moștenirea acestuia, care sunt socotiți de lege ca nefiind niciodată moștenitori), curtea de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 4 alin. (2) din același act normativ, în ceea ce o privește de notificatoarea S.F.

Astfel, S.F. a avut calitatea de unic moștenitor legal al defunctului S.G., în calitate de soție supraviețuitoare, iar acesta din urmă a decedat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce are drept consecință, transmiterea către această succesoare inclusiv a dreptului de a formula notificarea pe care defunctul era îndreptățit să o formuleze în calitate de fiu al defunctei S.A., pentru imobilele care fac obiect al Legii nr. 10/2001, în contextul în care din actele cauzei nu a rezultat că S.G. a renunțat expres la succesiunea mamei sale, S.A., iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.

Contrar susținerilor apelantului-pârât S.S., instanța de apel a reținut că S.F. era îndreptățită să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitor legal al defunctului S.G., întrucât deși potrivit art. 665-666 și art. 672 C. civ. de la 1864, aceasta nu beneficiază de reprezentarea succesorală, la data decesului defunctului S.G., termenul de 12 luni, pentru depunerea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu începuse să curgă (acesta având ca moment de început data de 14 februarie 2001).

Or, spre deosebire de reprezentarea succesorală, în caz de retransmitere a moștenirii, moștenitorul legal supraviețuind un timp cât de scurt defunctului, dobândește succesiunea acestuia din urmă și confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor săi moștenitori legali, retransmiterea putând fi și succesivă.

În același timp, dovezile administrate în cauză nu atestă că defunctul S.G. ar fi renunțat expres la moștenirea mamei sale, astfel încât era îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001, să solicite măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ special pentru bunurile care fac obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001. Or, retransmiterea operează chiar dacă moștenitorul a decedat anterior sau înăuntrul termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât în patrimoniul retransmis este inclus și dreptul prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care poate fi exercitat de beneficiarul retransmiterii.

În cauză, S.F. a fost moștenitoarea defunctului S.G., iar S.G. a fost descendent al defunctei S.A. și exista la data deschiderii succesiunii defunctei S.A., pentru situația acesteia operând instituția retransmiterii succesiunii.

În plus, curtea de apel a reținut că potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 :,,De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”, astfel că, aplicând această normă în cauză, în ceea ce privește notificarea formulată de S.A., S.C. și S.F., concluzia care se impune este aceea că S.F., prin formularea notificării din 2002, era îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare, prin retransmitere, a defunctei S.A., pentru întreaga cotă de care ar fi beneficiat fiul acestei defuncte, S.G., din bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001, de care defuncta a fost deposedată abuziv.

A concluzionat curtea de apel că, prin raportare la certificatul de moștenitor din 07 octombrie 2005, emis de B.N.P. P.C.M., contestatorii S.A. și S.C. au calitatea de moștenitori legali ai defunctei S.F., iar critica formulată de apelantul S.S., vizând lipsa calității procesuale active a apelanților -contestatori, ca urmare a renunțării acestora la succesiunea defunctului S.G., este nefondată, întrucât aceștia au dobândit prin retransmitere de la defuncta S.F., toate drepturile aflate în patrimoniul acesteia la data deschiderii succesiunii, inclusiv dreptul de a formula contestația ce face obiectul prezentei acțiuni.

În referire la critica prin care apelantul S.S. a susținut lipsa calității procesuale active a contestatorilor S.A. și S.S., cu motivarea că terenurile în suprafață de 450 mp și respectiv 2.500 mp, sunt distincte iar notificarea intimaților, înregistrată din 2002 are ca obiect suprafața de 2.500 mp, care în realitate a făcut obiectul certificatului de moștenitor din 1993, emis în favoarea apelantului-pârât, curtea de apel, răspunzând și criticilor apelanților-reclamanți privitoare la regimul juridic al acestui teren, a reținut că N.I. a dobândit prin Titlul de proprietate din 08 octombrie 1921, încheiat cu Ministerul Agriculturii, suprafața de teren de 3.625 mp, situată în Vatra Moșiei Văcărești, județul Ilfov.

Același autor, N.I., a dobândit prin actul de vânzare încheiat cu G.D., din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secția Notariat, un teren cu casele aflate pe el, situat în București ti, având locul din față 32 m și 50 cm, fundul 39 metri și 50 cm, lungul pe o parte 55 m iar pe cealaltă parte 66 m, învecinat la față cu Calea V., pe de o parte cu Vatra Mânăstirii Văcărești, la fund cu C.S. și Vatra Mânăstirii Văcărești, iar pe cealaltă parte cu CS.

La data de 28 noiembrie 1932, prin actul dotal din 1932, N.I. a constituit în favoarea autoarei părților - S.A. - dotă având ca obiect suprafața de teren de 450 mp, situat în București, teren învecinat la miazănoapte cu restul proprietății acestuia.

Potrivit adresei din 19 mai 2003, emisă de Primăria Mun. București - Direcția Patrimoniu, imobilul de pe str.C.V. a purtat, până la nivelul anului 1933, din anul 1933, iar la nivelul anului 1948, nr. 387, denumirea străzii rămânând neschimbată.

În ceea ce privește suprafața de teren care a făcut obiectul acestui act dotal, curtea de apel a reținut că, la data de 19 februarie 1975, S.A. a formulat oferta de donație în favoarea Statului Român, aflată la fila 31 dosarul tribunalului, donație care a fost acceptată de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv conform deciziei nr. 1720/08 noiembrie 1975.

În ceea ce privește individualizarea în plan a acestui teren, curtea de apel a avut în vedere opinia exprimată de experții G.S și M.F. (anexa A), dar și la faptul că potrivit protocolului din 16 noiembrie 2006, acest teren a fost predat în posesie apelantului-pârât S.S.

S-a reținut, totodată, că potrivit procesului- verbal de inventariere succesiune din 25 mai 1951, activul succesoral rămas de pe urma defunctului N.I., cu ultimul domiciliu în str. C.V., era alcătuit din teren, o parte arabil și o parte care avea ieșire la str.Calea V., lângă Închisoarea Văcărești, teren care făcea un singur corp comun, și care fusese cumpărat de defunct, prin cele două acte de proprietate anterior menționate.

În același proces verbal s-a menționat că, la data efectuării inventarului, actul de vânzare autentificat din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secția Notariat, nu a putut fi prezentat de moștenitori, fiind depus la Curtea de Casație, unde se afla înregistrat un litigiu, respectiv că în timpul vieții, defunctul a înstrăinat următoarele suprafețe de teren: 450 mp, prin actul dotal din 1932; 300 mp cu actul taxat din 1949, fără a fi autentificat; 100 mp, cu actul autentificat din 1943; 300 mp cu actul autentificat din 1949 și respectiv 450 mp, prin actul autentificat din 1936.

Prin încheierea din data de 29 martie 1951, emisă în Dosarul nr. 217/1951 de Judecătoria Populară Mixtă București, s-a reținut că S.Z. a avut calitatea de moștenitor legal al acestui defunct, în calitate de soție supraviețuitoare.

Potrivit certificatului de moștenitor din 1960, S.Z. a decedat la data de 18 octombrie 1960, având ca legatar universal pe S.A., conform testamentului din 1954 (ambele autentificate de Notariatul de stat Nicolae Bălcescu). În conformitate cu acest certificat de moștenitor, masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.Z. se compunea din terenul agricol, în suprafață de 2.500 mp, situat în București, raionul Nicolae Bălcescu, deținut de defunctă în baza testamentului lăsat de soțul său, N.I., care îl deținea în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat de Ministerul Agriculturii.

Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 1993, la data de 22 martie 1992 a decedat S.A. iar singurul moștenitor acceptant al succesiunii acesteia este apelantul-pârât S.S., în calitate de fiu. Masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.A. se compunea din terenul în suprafață de 2.315 mp, situat în București, dobândit de defunctă potrivit certificatului de moștenitor din 1960.

Pe de altă parte, în procesul-verbal de C.F. din 1940, s-a menționat deschiderea cărții funciare pentru imobilul situat în București, (devenit potrivit adresei sus-menționate, la nivelul anului 1948), la cererea autorului N.I., pentru S.A., pentru suprafață de 1.873 mp, teren dobândit cu titlul de dotă și posesiune de fapt.

Interpretând în mod coroborat aceste probe, curtea de apel a reținut că terenul în suprafață de 450 mp, care a făcut obiectul donației realizate în favoarea Statului Român de S.A., în anul 1975, nu este unul și același cu cel care a făcut obiectul certificatelor de moștenitor din 1960 și nr. din 1992.

Astfel, s-a arătat că de vreme ce terenul de 450 mp a fost constituit dotă în favoarea A.S. și își păstrase aceeași destinație și la data decesului înstrăinătorului N.I. (în cauză nefiind administrate dovezi în sensul că acesta ar fi reintrat în orice mod în patrimoniul înstrăinătorului), în mod firesc el nu a figurat în cadrul inventarului succesoral întocmit în 1951, pentru a se putea aprecia că ar fi fost moștenit de S.Z. și nici în certificatul de moștenitor din 1960, care nu face decât să evidențieze masa succesorală aflată în patrimoniul defunctei S.Z. la data decesului acesteia.

Astfel, nu se poate face abstracție de faptul că acest certificat de moștenitor a fost întocmit tocmai la cererea autoarei comune, S.A., care, ulterior a și dispus de bunul constituit în favoarea sa ca dotă în favoarea Statului Român. Or, în măsura în care suprafața de teren de 450 mp, care a făcut obiect al donației realizate în favoarea statului la data de 19 februarie 1975, ar fi fost dobândită prin succesiune, nu s-ar mai fi impus menționarea în cuprinsul procesului-verbal de inventariere din 1951, a înstrăinării lui și nici în cuprinsul ofertei de donație, că aceasta a făcut obiect al dotei constituite prin actul dotal din 1932.

În plus, pentru acest teren S.A. și-a deschis rol fiscal în anul 1952, anterior decesului testatoarei S.Z.

A arătat instanța de apel că este real că în ceea ce privește această suprafață de teren, care a făcut obiectul donației realizate de autoarea comună a apelanților - S.A. - în favoarea statului, la data de 19 februarie 1975, așadar în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, apelanții-contestatori S.A. și S.C. au adoptat o poziție procesuală oscilantă, în sensul că au precizat că terenul care face obiectul notificării din 2002 a fost dobândit de S.A., prin moștenire, potrivit titlului de proprietate din 1921 (cererea precizatoare aflată la fila 149 dosar fond) iar cu prilejul rejudecării, în prezenta fază procesuală au invocat deținerea de către această autoare a terenului obiect al notificării cu titlu de moștenire, conform actului de vânzare din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov secția Notariat, respectiv în temeiul procesului verbal de carte funciară anterior menționat. Cu toate acestea, curtea de apel a reținut că, prin chiar cererea de chemare în judecată, apelanții -contestatori au susținut că terenul în suprafața de 450 mp, situat în Calea V., care a făcut obiect al măsurilor reparatorii dispuse prin dispoziția contestată, a aparținut bunicii lor S.A., conform actului dotal din 1932, și a făcut obiectul donației realizate de aceasta către stat, acesta fiind actul procedural care determină limitele învestirii instanței.

În aceste condiții, constatând că notificarea din 2002 are ca obiect un imobil situat în Calea V., iar prin dispoziția contestată s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 450 mp, situat la această adresă, curtea de apel a apreciat că sunt nefondate susținerile apelantului-pârât S.S. potrivit cărora, prin notificarea menționată, autoarea contestatorilor ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru un alt imobil, distinct de cel care a făcut obiectul donației realizate în favoarea statului de defuncta S.A.

S-a arătat, de asemenea, că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „notificarea va cuprinde . elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia”, or, în cuprinsul notificării din 2002 se menționează neechivoc că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 este situat în București.

Pe de altă parte, prin formularea notificării din 2002, dar și prin actele de procedură realizate în cauză, apelantul-pârât S.S., însuși, recunoaște că această suprafață de teren este distinctă de cea care a făcut obiectul certificatelor de moștenitor din 1960 și nr. din 1992 și face obiect al Legii nr. 10/2001. De altfel, acesta nu a înțeles să conteste dispoziția din 2006, prin care Municipiul București a constatat că acest imobil, care a fost preluat de stat, în anul 1972, a fost proprietatea autoarei părților S.A., în temeiul actului dotal din 1932 (iar nu în temeiul testamentului întocmit de S.Z.) și face obiect al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat în perioada de referință menționată în chiar titlul acestui act normativ.

În ceea ce privește, modul în care acest teren a intrat în proprietatea autorului N.I., Curtea de Apel București a reținut că, deși inițial prin cele două titluri de proprietate anterior menționate, acesta a dobândit două loturi distincte, potrivit procesului verbal de inventariere întocmit în anul 1951, la data decesului lui N.I., acesta și moștenitoarea sa - S.Z. - stăpâneau un singur lot de teren, corp comun, care avea, parțial, destinația de teren agricol, și parțial, deschidere către str. C.V.

Aceeași stare de fapt rezultă fără echivoc din depozițiile tuturor martorilor audiați în cauză la propunerea apelanților Surlea: P.S., P.G., B.G. și D.V., aceștia declarând că au cunoștință de faptul că S.Z. și ulterior, S.A. au deținut o singură proprietate care avea ieșire la Calea V., casa edificată pe terenul de la adresa din Calea V. fiind demolată aproximativ în anul 1988, când a fost sistematizată întreaga zonă.

Tot astfel, martorii P.S. și P.G. au arătat că această proprietate se învecina cu str. Volovăț, fără a avea ieșire la această stradă, iar potrivit actului de înstrăinare încheiat de N.I. aflat la filele 198 și urm. dosar apel, rezultă că terenul înstrăinat de N.I. în anul 1949, era învecinat cu restul proprietății acestuia, având adresa poștală în str. V. În cuprinsul acestui act se menționează, de asemenea, că terenul vândut a fost dobândit de vânzător conform titlului de proprietate din 1921.

În același sens, curtea de apel a avut în vedere și faptul că în procesul verbal de inventariere întocmit în anul 1951 s-a menționat că, în ceea ce privește actul de proprietate din anul 1914, acesta nu a putut fi prezentat de către moștenitori, întrucât cu privire la terenul astfel dobândit exista un litigiu și că aceste mențiuni se impun a fi coroborate și cu mențiunile din cuprinsul borderoului populației aflat la fila 211 dosar apel, potrivit cărora N.I., deținea la data inventarierii - 1948, suprafața de 2.000 mp- o parcelă, în str. C.V.

Tot astfel în registrul agricol întocmit la nivelul anului 1964-1968 (fila 1090 dosar apel) S.A. figurează cu o suprafață totală de 2.500 mp- teren agricol, situat în C.V.

Sub aspectul istoricului de adresă poștală s-a reținut că potrivit adresei din 19 mai 2003, emisă de Primăria Mun. București - Direcția Patrimoniu, imobilul de pe str. C.V. a purtat, pe această arteră, următoarele numere poștale: până la nivelul anului 1933, din anul 1933, iar la nivelul anului 1948.

Conform adresei din 16 august 2011, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, nu există date referitoare la istoricul de adresă poștală pentru str. V., iar artera de circulație Calea V., nu a purtat alte denumiri, în urma sistematizării zonei o secțiune din aceasta fiind desființată.

În același sens sunt și concluziile raportului de expertiză judiciară realizată în apel de experții S.G., A.C. și G.V., potrivit cărora imobilele care fac obiectul notificărilor formulate de apelanții S. au ca obiect terenul care a aparținut lui N.I., conform actului de vânzare nr. 10704/1914, în timp ce terenul menționat în certificatele de moștenitor din 1960 și din 1992, a fost cumpărat de N.I. conform titlului de proprietate din 1921, cele două corpuri funciare fiind limitrofe. În prezent, așa cum rezultă din aceeași expertiză, suprafața de 450 mp este identificabilă în incinta de 20.793 mp, a corpului imobiliar înregistrat cu numărul cadastral pe C.V., ca proprietate a Statului Român, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea regimul juridic de teren intravilan, aflat în proprietatea Statului Român.

Aceste concluzii sunt sprijinite și de restul probatoriilor administrate în cauză dar sunt concordante și cu statuările intrate în putere de lucru judecat din sentința civilă nr. 2064/2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Potrivit adreselor din 16 decembrie 2002 și din 13 iulie 2011, ambele emise de Consiliul Local sector 4 București - D.I.T.L., pentru terenul în suprafață de 450 mp, deținut de S.A. în baza actului dotal din 1932, a fost deschis rol fiscal în anul 1952, imobilul fiind menționat ca având adresa poștală în Calea V.; ulterior acesta a fost preluat de stat în baza ofertei de donație din 16 februarie 1975, partida fiind închisă.

În ceea ce privește terenul în suprafață de 2.500 mp, deținut de S.Z. și S.A. potrivit certificatului de moștenitor din 1960, acesta apare înscris la rolul fiscal ca având adresa poștală str. V.; ulterior, în anul 1980, este menționată S.A. cu o suprafață totală de 2.315 mp, la adresa poștală str. V., fără a exista o justificare referitoare la temeiul acestor mențiuni și la schimbarea adresei poștale a imobilului.

Făcând o analiză coroborată a probatoriului administrat, curtea de apel a concluzionat că terenul în suprafață de 450 mp este o parte componentă a imobilului dobândit de N.I. prin actul de vânzare din 1914, devenit ulterior corp comun cu terenul dobândit conform titlului de proprietate din 1921, ca urmare a stăpânirii exercitate și declarate ca atare atât de N.I., la momentul întocmirii borderoului populației din 1948, cât și de către S.Z., la momentul inventarierii din 1951, acesta fiind individualizat la momentul întocmirii actului dotal și înscris ca atare în evidențele de carte funciară și ale autorităților cu competențe în materie fiscală.

Cu referire la excepția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, invocată de apelantul-pârât, curtea de apel a constatat că, prin această hotărâre s-a reținut că N.I. a avut în proprietate terenul obținut prin cumpărare de la G.D. în anul 1914, înregistrat din 1914, și terenul deținut în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat de Ministerul Agriculturii în suprafață de 3.625 mp, că ulterior, S.Z. a lăsat prin testament numitei S.A., terenul deținut în baza titlului de proprietate din 1921, eliberat de Ministerul Agriculturii, în suprafață de 3.625 mp, respectiv că nu s-a făcut dovada că S.A., ar fi moștenit și terenul menționat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914, prin urmare reclamanții din acea cauză - apelanții contestatori S.C. și S.A. - nu au făcut dovada calității de moștenitori ai persoanei îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că terenul care figurează în certificatul de moștenitor din 1993, emis de pe urma defunctei S.A., nu a fost niciodată expropriat, că ultimul imobil expropriat pe Calea V. se află la numărul poștal și că, întrucât Legea nr. 10/2001 condiționează acordarea măsurilor reparatorii de dovada preluării de către stat a proprietății moștenite în mod abuziv, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, în privința reclamanților, pentru acest teren.

Așadar, prin această hotărâre judecătorească chestiunile litigioase care au făcut obiect al analizei instanțelor investite cu soluționarea acțiunii care a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 68171/3/2011, intrate în puterea lucrului judecat, vizează pe de o parte, statuarea în sensul că S.A. nu a moștenit terenul menționat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914 respectiv pe aceea că terenul care figurează în certificatul de moștenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A., a fost dobândit conform titlului de proprietate din 1921, nu a fost niciodată expropriat și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

În referire la aspectele intrate în putere de lucru judecat, curtea de apel a reținut că, în prezenta cauză, obiectul dispoziției contestate (având în vedere că, prin notificările formulate, atât S.S. cât și S.F. au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru un teren situat în București) îl constituie terenul în suprafață de 450 mp situat în Bucureșt, dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, teren preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în temeiul Deciziei nr. 1720/1975, prin care a fost acceptată donația realizată în favoarea Statului Român de către S.A.

Prin urmare, contestația cu care a fost investită instana de fond în prezenta cauză, are ca obiect un teren care nu a făcut obiect al analizei instanței care a pronunțat Decizia civilă nr. 1770/2013 (care s-a raportat exclusiv la bunurile dobândite de S.A. prin moștenire), teren dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, care face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate reține incidența excepției puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064/2012 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În consecință, instanța de apel a constatat că în mod judicios s-a reținut, în hotărea apelată, calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul - teren în suprafață de 450 mp, atât în ceea ce îl privește pe apelantul-pârât S.S., căruia îi revine o cotă de ½ din acest teren, cât și pentru apelanții - contestatori, (în calitate de moștenitori ai defunctei S.F., la rândul său moștenitoare a defunctului S.G.), în cotă de 1/2.

Criticile prin care apelanții - contestatori au arătat că, în mod eronat, prima instanța nu a constatat calitatea lor de persoane îndreptățite la restituirea suprafeței de 2.500 mp teren, menționată în cuprinsul notificării din 2002, au fost găsite nefondate, instanța de apel reținând că este incidentă puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064/2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin raportare la ambele chestiuni litigioase care au făcut obiectul analizei în cadrul acestui litigiu, respectiv că S.A. nu a moștenit de la S.Z. terenul dobândit de N.I. conform actului de vânzare din 1914, iar terenul ce figurează în certificatul de moștenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A. nu a fost niciodată expropriat și prin urmare nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Potrivit certificatului de moștenitor din 1993, are calitatea de unic moștenitor al defunctei S.A., apelantul S.S., în calitate de fiu. În cuprinsul acestui certificat, se menționează că masa succesorală este alcătuită din terenul în suprafață de 2.315 mp, teren situat în București, sector 4, dobândit prin moștenire în baza certificatului de moștenitor din 1960, act în cuprinsul căruia se face mențiunea că terenul transmis pe cale succesorală a fost dobândit de S.Z., prin moștenire, de la N.I., conform Titlului de proprietate din 1921.

S-a reținut, totodată, că, prin sentința civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, devenită irevocabilă, a fost respinsă cererea formulată de autoarea apelanților contestatori (S.F.), având ca obiect anularea certificatului de moștenitor din 1993, reținându-se, în esență, că S.G. nu a acceptat, conform dreptului comun, succesiunea rămasă de pe urma defunctei S.A.

Curtea de apel a avut în vedere și dispozițiile art. 23 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială, conform cărora: „Până la anulare prin sentința judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada în ce privește calitatea de moștenitor și cota bunurilor ce revin fiecărui moștenitor”.

Or, așa cum s-a statuat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1770/2013 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, acest teren nu a fost preluat de stat și nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât contestatorii nu pot pretinde că au calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru terenul dobândit de N.I. conform titlului de proprietate din 1921 (acesta nefăcând obiect al Legii nr. 10/2001) și nici pentru terenul dobândit de N.I. conform actului de vânzare din 1914, (acesta nefiind moștenit de către S.A.). Așa cum rezultă din raportul de expertiza realizat de comisia de experți, anterior evocat, terenul care este menționat în notificarea din 2002, a fost stăpânit de N.I. în baza actului de vânzare din 1914.

Împrejurarea că, așa cum a rezultat din întregul material probator administrat în cauză, N.I. a dobândit prin Titlul de proprietate din 08 octombrie 1921, încheiat cu Ministerul Agriculturii și prin actul de vânzare încheiat cu G.D., autentificat din 06 iunie 1914, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, două terenuri limitrofe care, la data decesului acestuia, constituiau un corp comun, nu poate fi de natură a susține o altă concluzie, în contextul în care nu s-a probat că acest autor ar fi dobândit teren la adresa din București în temeiul unui alt titlu decât cele două, anterior evocate, contestatorii neavând posibilitatea de a administra probe contrare prezumției irefragabile instituite de art. 1200 alin. (4) și art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864.

Susținerile apelanților-contestatori referitoare la calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin raportare la mențiunile din procesul - verbal de C.F. din 1940 nu au fost primite de instanța de apel care a arătat că, în sistemul de publicitate imobiliară aplicabil pentru imobilul în cauză, înscrierea în cartea funciară nu avea efect constitutiv de drepturi, fiind incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 242/1947. De asemenea, s-a reținut incidența prevederilor înscrise în art. 111 și art. 130 alin. (9) din Decretul Lege nr. 115/1938, norme care impuneau deținerea, de către titularul dreptului înscris, a unui titlu de proprietate, respectiv a unei hotărâri judecătorești „desăvârșite” prin care să se fi constatat intervenită uzucapiunea (prevederile art. 165 din acest act normativ impunându-se a fi interpretate în directă corelație cu cele ale art. 166 alin. (1) pct. 1 și 3 și ale art. 168 din același act normativ).

Curtea de apel a avut în vedere și regulile speciale în materie probatorie prevăzute de Legea nr. 10/2001 (respectiv art. 23, astfel cum această normă a fost interpretată prin H.G. nr. 250/2007) și a arătat că, în cauză, așa cum rezultă din chiar acest proces-verbal, singurul titlu de proprietate exhibat și deținut de autoarea S.A. cu privire la acest imobil, la momentul întocmirii cărții funciare invocate este actul dotal din 1932 prin care aceasta a fost înzestrată cu suprafața de 450 mp, procesul verbal de carte funciară, în ceea ce privește suprafața posedată în fapt, (care excede suprafeței de 450 mp, menționată în actul dotal din 1932) nefiind sprijinit de celelalte probatorii administrate în cauză.

Pe cale de consecință, au fost găsite nefondate susținerile apelanților -contestatori în sensul că în fapt terenul dobândit de N.I. a avut o întindere mai mare și că acesta a fost preluat de stat în perioada regimului comunist, respectiv că, fără a se lua în considerare certificatul de moștenitor din 1960, aceștia ar fi îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și pentru o suprafață de 2123 mp.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 639 din 07 mai 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 298 și 274 C. proc. civ., întrucât apelul declarat de apelantul-pârât S.S. a fost găsit nefondat, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de acesta.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., atât reclamanții S.A. și S.C., cât și pârâtul S.Ș.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului propriu, modificarea, în parte, a hotărârii recurate, admiterea apelului pe care l-au declarat împotriva sentinței civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. iar pe fond, admiterea contestației formulate împotriva Dispoziției din 2006 emisă de primarul General al Municipiului București, astfel cum a fost precizată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 299 și 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit unele dintre actele juridice deduse judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Astfel, aceștia au susținut că procesul-verbal de C.F. din 03 iunie 1942 constituie un veritabil titlu de proprietate al autoarei S.A., prin care aceasta a dobândit de la înzestrătorul său, N.I., lotul de 1.873 mp din suprafața totală a imobilului ce face obiectul notificării pe care au formulat-o, situat în București. Or, existând la dosar dovada dreptului de proprietate aparținând autoarei persoanelor îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2011 întregul imobil din Calea V., preluat abuziv de statul comunist, trebuia restituit în natură.

Pe de altă parte, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a procesului verbal de inventariere din 25 mai 1951, act juridic declarativ și descriptiv, care nu are valoare de titlu de proprietate.

Au susținut recurenții-reclamanți că nu pot fi primite concluziile curții de apel în sensul că două terenuri complet distincte, dobândite de N.I., au fost comasate ulterior, potrivit procesului verbal de inventariere sus-menționat deoarece nu sunt susținute de alte probe (ci, dimpotrivă, sunt infirmate de toate celelalte probe administrate în cauza) și sunt, esențialmente nelegale.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a Decretului - Lege nr. 115/1938, întrucât în ciuda concluziilor la care a ajuns în dezvoltarea motivelor hotărârii, potrivit dispozițiilor art. 165, 166 și 168 din acel act normativ, procesul-verbal de C.F. din 1942 are efect constitutiv de drepturi.

Instanța de apel a dat o hotărâre cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât nu a dat eficiență prevederilor legale imperative, potrivit cărora întregul teren notificat trebuie să le fie restituit în natură, împreună cu suprafața de 450 mp, ambele loturi făcând parte din imobilul-teren situat în București.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că, pe baza materialului probator administrat în cauză, curtea de apel a reținut că: „în prezent, așa cum rezultă din aceeași expertiză, suprafața de 450 mp este identificabilă în incinta de 20.793 mp, a corpului imobiliar înregistrat cu numărul cadastral pe Calea V., ca proprietate a Statului Român, fiind afectată de zona de racordare la Calea V. a drumului de acces la hipermarketul S.P., edificată conform autorizației de construire din 23 august 2006 și din 15 octombrie 2009 iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea regimul juridic de teren intravilan, aflat în proprietatea Statului Român.”

Or, lotul de 1.873 mp care a aparținut A.S. în baza procesului-verbal de carte funciară din 1942, sus-menționat, are în prezent o situație juridică și de fapt identică cu cel de 450 mp, astfel că și acest teren trebuie restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul situației de fapt reținute.

Astfel, prin sentința nr. 639 din 07 mai 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea în natură a terenului în suprafață de 450 mp situat în București, sector 4 în cote de 1/2 către defuncta S.F. și, respectiv, către intimatul-pârât S.Ș. dar, spre deosebire de apelantul-intimat S.Ș., recurenții-reclamanți au notificat Primăria Municipiului București în vederea restituirii în natură a suprafeței de 2.500 mp, iar nu de 450 mp.

Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a vizat imobilul situat în (actualmente 391), București, sector 4, care se compune dintr-un teren în suprafață de 2.500 mp și construcții demolate; imobilul notificat a aparținut defunctei S.A. (fosta T.A.).

Obiectul notificării din 08 februarie 2002, a fost reprezentat de cererea de restituire în natură a terenului dobândit de N.I. prin Actul de vânzare autentificat din 06 iunie 1914 de la vânzătorul G.D., conform actului de vânzare și planului aferent aflate la filele 237-238 și 592 din dosar. În actul respectiv se menționează că terenul vândut este situat în București, fiind trecute vecinătățile terenului.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că toate expertizele efectuate până în prezent în cauză (de experții S./A./G., de expertul M.F. și de expertul C.M.) au stabilit că terenul situat în București, se întindea pe o suprafață mai mare de 450 mp și a fost dobândit de autorul lui S.A., N.I. prin actul de vânzare din 1914. De asemenea, toate rapoartele de expertize au concluzionat în sensul că terenul situat în București este distinct de terenul din București, dobândit de N.I. prin Titlul de proprietate din 1921 și care face obiectul certificatelor de moștenitor din 1993 și din 1960.

Potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul M.F. și coraportului întocmit de expertul M.C., terenul cumpărat de N.I. în 1914 de la G.D. avea inițial o suprafață de circa 2.500 - 2.600 mp (respectiv suprafața pe care au menționat-o în notificare), iar până în anul 1942 din terenul inițial a fost desprinsă o suprafața de circa 375 mp, formându-se două parcele distincte: terenul din București, în suprafață de aproximativ 2.180 mp și terenul de 375 mp, situat în București, ultimul nefăcând obiectul notificării din 2002.

Prin urmare, terenul din București, care face obiectul notificării are o suprafață de circa 2180 mp și este compusă din două parcele care fac un tot unitar: 1) suprafața de 450 mp, care a fost dobândită de A.A.T. (S.) de la donatorul N.I. prin Actul dotal din din 28 noiembrie 1932 și 2) suprafața de 1.873 mp (care, în realitate are circa 1.730 mp, potrivit expertizelor efectuate de experții M.F. și M.C.), dobândită de S.A. prin procesul verbal de C.F. din 03 iunie 1942.

Recurenții-reclamanți au criticat concluzia comisiei de experți, care a apreciat că „nu este clar dacă prin notarea făcută (în 1942), S.A. a dobândit un drept real de proprietate exclusivă asupra întregului teritoriu de 1.873 mp, sau dreptul se răsfrânge tot asupra suprafeței de 450 mp”, respectiv că „.autoarea justițiabililor și-a însușit doar suprafața de 450 mp de teren situat la adresa București, dobândit în baza Actului dotal din 28 noiembrie 1932 și nicidecum o altă întindere a dreptului de proprietate.”

În opinia recurenților-reclamanți, în 1942 S.A. a dobândit un drept de proprietate și asupra suprafeței de 1.873 mp din București, la care se adaugă suprafața de 450 mp, dobândită în 1932 prin actul dotal. Din analiza procesului-verbal din 03 iunie 1942, emis de către Comisiunea pentru înființarea C.F. în București, rezultă că, în temeiul Decretului - Lege nr. 115 din aprilie 1938 privind unificarea dispozițiilor privitoare la C.F., în 1942, la cererea lui N.I. a fost înscris dreptul de proprietate al lui S.Ș.A. pentru imobilul situat în Calea V., în suprafață de 1.873 mp, pe baza posesiunii și în temeiul contractului încheiat cu N.I. în 1932.

Conform Decretului-Lege nr. 115/1938, procesul-verbal din 1942 reprezintă un veritabil act de proprietate, constitutiv de drepturi reale în favoarea autoarei S.A.

Astfel, în cuprinsul Procesului-verbal sus-menționat sunt indicate dispozițiile art. 165, 166 și 168 ca fiind textele de lege care stau la baza înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului de 1873 mp, situat în Calea V.

Prin urmare, în baza procesului-verbal din 03 iunie 1942, S.A. a dobândit un veritabil drept de proprietate asupra suprafeței de 1.873 mp, pe baza prescripției achizitive, constatată în mod perfect legal de un judecător delegat prin proces-verbal de carte funciară.

Recurenții-reclamanți au criticat și concluziile din expertiza întocmită de experții S., A. și G., arătând că, în mod greșit aceștia au constatat că suprafața terenului deținut inițial de N.I. este de circa 1947 mp, atribuindu-i terenului în litigiu o formă care nu se regăsește în nici un act sau plan cadastral.

Reconstituirea terenului deținut de N.I. prin actul de vânzare din 1914 s-a făcut pe baza planului parcelar al vetrei Mănăstirii Văcărești (anexa 3), fără a se lua în considerare anexele 2, 5, 6, 7 și 8, care cuprind planurile cadastrale din anul 1911 până în anul 1976, unde terenul în litigiu este un poligon cu 6 laturi drepte și nu are niciodată forma ce i-a fost atribuită de experții desemnați în anexa 4 la raport.

Contrar concluziilor din ultimul raport de expertiză, rapoartele M.F. și M.C. identifică cu mai multă rigurozitate terenurile notificate și ajung la concluzii mai apropriate de adevăr, în sensul că terenul dobândit de S.A. în 1942 avea în jur de 1.730 mp și împreună cu cel de 450 mp, dobândit în baza actului dotal, întreaga suprafață a terenului din Calea Văcărești ajunge la circa 2.180 mp.

În opinia recurenților-reclamanți, concluziile rapoartelor de expertiză sus-menționate se coroborează cu declarațiile celor patru martori audiați în cauză.

În ceea ce privește modul de preluare a terenului ce face obiectul litigiului, s-a arătat că în 1975, S.A. a fost obligată să doneze statului terenul respectiv, preluarea abuzivă fiind concretizată prin Decizia administrativă din 1975. Restituirea terenului în suprafață de 450 a făcut obiectul Dispoziției din 08 noiembrie 2006.

Au susținut recurenții-reclamanți că statul a preluat abuziv de la autoarea lor o suprafață de teren mult mai mare, restul proprietății fiind preluat în fapt de Statul Român în 1988. În orice caz, în 2002, la data la care aceștia au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, întreaga suprafață de teren din zona Văcărești care a aparținut A.S. era un câmp nefolosit, propus inițial spre sistematizare și abandonat după căderea comunismului.

Recurenții-reclamanți au invocat jurisprudența în materie, cu referire la Decizia nr. 570 din 22 februarie 2012, pronunțată de CA. Timișoara, în ceea ce privește interpretarea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile cap. 1 pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 și au concluzionat că imobilul din București se afla în administrarea Statului Român atât la data de 01 ianuarie 1990, cât și la 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001).

Recurentul-pârât S.Ș. a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, schimbarea în tot a sentinței și, pe cale de consecință, respingerea contestației formulate de reclamanții S.A. și S.C. împotriva Dispoziției din 08 noiembrie 2006, emisă de primarul General al Municipiului București.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 299 și 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au acordat intimaților-recurenți S.A. și S.C. ceva ce nu s-a solicitat prin notificare, în sensul că notificarea acestora a vizat terenul în suprafață de 2.500 mp, iar instanțele au acordat jumătate din terenul în suprafață de 450 mp, care, în opinia acestui recurent, este un imobil distinct.

Astfel, s-a arătat că prin notificarea din 08 februarie 2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului de 2.500 mp situat în Calea V., despre care au arătat că "…a fost proprietatea bunicii, respectiv soacrei noastre, S.A., fostă T,A., între anii 1962-1977 ". Deși art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede că în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil, reclamanții S.A. și S.C., împreună cu mama acestora, S.F., au formulat notificare pentru un singur teren, respectiv cel de 2.500 mp, care nu face obiectul Legii nr. 10/2001, indicând următoarele elemente de identificare a bunului imobil solicitat: bunul a fost proprietatea A.S. în perioada 1962-1977, are suprafața de 2.500 mp și este situat în București.

Or, singurul "teren deținut de S.A. între anii 1962-1977 în suprafața de 2.500 mp, situat în București, așa cum s-a arătat în notificarea din 2002 este terenul de 2.500 mp menționat în certificatele de moștenitor din 1960 și nr. din 1993, aspect care a fost reținut și de instanța de apel.

A mai arătat recurentul-pârât că instanța de apel a reținut, de asemenea, că terenul în suprafața de 450 mp nu este unul și același cu terenul de 2.500 mp din București, care a făcut obiectul certificatelor de moștenitor din 1960 și din 1993, însă au aceeași adresă poștală, respectiv București. Cu toate acestea, din eroare, curtea de apel a reținut spre finalul considerentelor deciziei că obiect al dispoziției contestate (având în vedere ca prin notificările formulate atât S.Ș., cât și S.F., S.A. și S.C., au solicitat masuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru un teren situat în București) îl constituie terenul în suprafața de 450 mp situat în București, dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932.

A susținut recurentul-pârât că atât timp cât intimații - recurenți-reclamanți au solicitat prin notificare terenul de 2.500 mp, situat înBucurești, deținut de S.A. între anii 1962-1977, instanța le-a dat prin respingerea apelului său și menținerea sentinței, ceva ce nu au cerut prin notificare, respectiv terenul de 450 mp din București deținut de S.A. între anii 1932-1975, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, sub un prim aspect s-a susținut că instanțele de fond și apel nu au observat că S.A., S.C. și S.F. nu au respectat procedura obligatorie prevăzută de art. 22 alin. (1) - (5) din Legea nr. 10/2001), terenul de 450 mp situat în București, sector 4 fiind solicitat pentru prima data, prin contestația ce face obiectul prezentului dosar.

Prin urmare, în mod greșit curtea de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, apelanții - contestatori au susținut că terenul în suprafață de 450 mp, situat în București, a aparținut bunicii lor S.A., conform actului dotal din 1932 și a făcut obiect al donației realizate de aceasta către stat și că acest act procedural este cel care a stabilit cadrul procesual în raport de către instanța are obligația de a proceda la analiza pretențiilor deduse judecații, neputând fi ignorat. Instanța trebuia să analizeze, dacă s-a respectat procedura prealabilă obligatorie, cu privire la terenul din contestație.

Cu referire la considerentele prin care s-a arătat de către instanța de apel că S.A. și S.C. au adoptat o poziție procesuală oscilantă în sensul că au solicitat prin notificare terenul de 2.500 mp, în contestație terenul de 450 mp iar, în apel, terenul de 2.500 mp, (terenuri cu privire la care instanța observă că sunt distincte, au regim juridic diferit dar aceeași adresă), recurentul-pârât a arătat că Legea nr. 10/2001, prevede că notificarea este o procedură prealabilă cu caracter obligatoriu și trebuie sa facă referire la un imobil preluat abuziv de către stat, nu la un imobil aflat în proprietate privată.

S-a mai arătat că potrivit Deciziei nr. 1403 din 12 februarie 2005, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție: cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

Or, instanța de apel a încălcat prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât, în lipsa notificării, contestația nu putea fi admisă.

Sub un al doilea aspect, recurentul S.Ș. a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii deoarece nu au fost reținute aspectele dezlegate prin sentința civilă nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Aceste considerente sunt următoarele: " în ce privește Titlul de Proprietate nr. 1638/1921 tribunalul retine următoarele:

În anul 1960 a decedat S.Z. în patrimoniul acesteia regăsindu-se la data decesului, suprafața de teren de 2.500 mp situată în București, deținut de la soțul sau N.I., care îl deținea în baza T.P. din 1921. Conform C.M. din 1960 de pe urma defunctei S.Z. a rămas ca unica moștenitoare S.A. La data de 22 martie 1992 a decedat S.A., la data decesului în patrimoniul acesteia regăsindu-se dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2315 mp situat în Volovat, dobândit în baza certificatului de moștenitor din 1960.

Conform adresei A.V.L. Berceni terenul ce figurează în certificatul de moștenitor nr. 1100/1993 de pe urma defunctei S.A. nu a fost niciodată expropriat.”

S-a arătat că, în ceea ce privește imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1914, Tribunalul a reținut că acesta a fost dobândit de numitul N.I., că nu s-a făcut dovada că a fost transmis în vreun fel (prin acte între vii sau mortis causa) autoarei S.A., astfel că reclamanții nu fac dovada calității de moștenitor a persoanei îndreptățite în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De altfel, contestatorii nu au făcut nici dovada preluării acestui imobil, cu sau fără titlu, de la autoarea lor sau de la N.I., motive pentru care contestația formulată de contestatorii S.A. și S.C. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

A susținut recurentul-pârât că, în pofida acestor considerente și a faptului că a reținut împrejurarea că S.A. a deținut un singur teren de 2.500 mp în București (care provine din titlul din 1921), instanța de apel nu a reținut incidența autorității de lucru judecat.

Prin cea de-a treia critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în mod greșit s-a reținut că S.F. (soția supraviețuitoare a lui S.G., nora lui S.A.) este persoană îndreptățită la restituire, în calitate de moștenitor legal (soție supraviețuitoare) al lui S.G., în condițiile în care prin sentința civilă nr. 2585 din 08 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în Dosarul nr. 6349/2002, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor S.M. și S.F. și, în consecință, a fost respinsă acțiunea, ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

S-a arătat că în același sens este și Decizia civilă nr. 1558 din 14 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1297/301/2007, devenită irevocabilă.

Din perspectiva aplicării art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurentul-pârât a arătat că de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Conform dispozițiilor art. 659 și 669-675 C. civ. de la 1865, moștenitorii legali sunt împărțiți în patru clase dar printre ei nu se regăsesc nora, respectiv soția.

În consecință, beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001, doar moștenitorii legali.

În speță, moștenitorii legali ai lui S.G. (fiul persoanei fizice îndreptățite, la rândul său moștenitor legal) sunt fii acestuia (S.A. și S.C.), care au renunțat expres la moștenirea tatălui lor motiv pentru care nu mai pot veni prin reprezentarea tatălui lor la moștenirea bunicii S.A.

Instanțele de fond și apel, în mod greșit au făcut aplicarea instituției retransmiterii moștenirii, fără a observa că S.F., soția supraviețuitoare a lui S.G., respectiv nora A.S. nu este moștenitor legal, nici al soțului, nici al soacrei.

Sub un alt aspect, au fost încălcate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, coroborate cu prevederile Legii nr. 36/1995 și a fost nesocotită practica judiciară (cu referire la Decizia nr. 2467 din 29 martie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală și la Decizia nr. 1534 din 06 martie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă), întrucât certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor, al proprietarului deposedat abuziv face dovadă deplină, dacă nu a fost anulat în condițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 și are întâietate în raport cu alte probe.

Prin cea de-a patra critică de aplicare greșită a legii, recurentul-pârât a arătat că decizia instanței de apel este nelegală întrucât motivele acesteia se sprijină pe un raport de expertiză, pe care instanța l-a omologat dar care conține date eronate, în sensul că deși experții nu au putut face identificarea terenului din 1921, instanța a apreciat că terenul din 1914 este corp distinct, fără să țină seama de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În opinia recurentului-pârât, singurul teren identificat corect în raportul de expertiză este terenul de 450 mp situat în București (teren pentru care a formulat în exclusivitate notificare), restul constatărilor făcute de experți fiind eronate, deoarece nu s-a observat că Titlul nr. 1638/1921 este un act de răscumpărare întocmit în baza art. 58 din Legea din 7 aprilie 1889, de unde rezultă că terenul din 1914 a fost răscumpărat prin titlul din 1921.

Recurentul-pârât S.Ș., a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți S.A. și S.C. prin care a solicitat respingerea acestuia.

Și recurenții-reclamanți S.A. și S.C. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât S.Ș., prin care au solicitat respingerea acestuia.

Cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare.

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursurile nu sunt fondate, astfel că urmează să le respingă.

Cu referire la excepțiile autorității de lucru judecat și lipsei calității recurenților-reclamanți de persoane îndreptățite la restituire, invocate de recurentul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reține că ele au caracterul unor apărări de fond și vor fi examinate cu prilejul analizării criticilor de recurs formulate în cauză.

Constatând că, prin criticile formulate, recurentul-pârât pune în discuție calitatea recurenților-reclamanți de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în vreme ce recurenții-reclamanți critică întinderea măsurilor reparatorii, Înalta Curte va examina, mai întâi, recursul formulat de recurentul-pârât.

Înalta Curte menționează, cu titlu prealabil (precizările fiind valabile în egală pentru ambele recursuri), următoarele:

Recursul care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătorești date în apel, este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate.

Aceste critici de nelegalitate trebuie să se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; nu pot face obiectul cercetării în recurs stabilirea situației de fapt și interpretarea probelor administrate în cauză, întrucât acestea sunt aspecte care vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

În consecință, atât cu prilejul examinării criticilor formulate de pârât, cât și cu prilejul cercetării recursului declarat de reclamanți, vor fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate.

Cu referire la recursul formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că acesta a susținut că decizia recurată este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta are în vedere ipoteza în care „instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”.

În esență, acest motiv de recurs sancționează încălcarea principiului disponibilității însă, pentru a putea fi incident, este necesar ca instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în speță, Curtea de Apel București, să se fi pronunțat ea înseși pe fondul cererii deduse judecății. Acest motiv de recurs nu este aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluțiile atacate, respingându-se căile de atac, întrucât, în aceste situații, instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu rejudecă cererea de chemare în judecată pentru a da mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Pentru aceste considerente, criticile de nelegalitate dezvoltate de recurentul-pârât în susținerea primului motiv de recurs vor fi examinate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut, în esență, că nu a fost respectat principiul disponibilității, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanților li s-a recunoscut dreptul la restituirea unui teren pentru care nu au formulat notificare, încălcându-se, în acest fel, dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Însă, limitele învestirii primei instanțe sunt determinate de cererea de chemare în judecată. Or, prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 44036/3/2006, reclamanții S.A. și S.C. au solicitat anularea Dispoziției nr. 6227 din 08 noiembrie 2006, emisă de primarul General al Municipiului București și restituirea și către ei, alături de pârâtul S.Ș., a suprafeței de 450 mp teren.

Prin urmare, în cauză, instanța de apel, cercetând criticile cu care a fost învestită, a reținut în mod corect că cererea de chemare în judecată vizează terenul în suprafață de 450 mp, menționat în dispoziția contestată.

În ceea ce privește critica privitoare la aplicarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, se constată că recurentul-pârât a susținut că reclamanții, împreună cu defuncta lor mamă, nu au formulat notificare pentru terenul asupra căruia li s-a recunoscut dreptul la restituire ci pentru un alt teren.

Din notificările depuse de părți, aflate la filele 59 și 106 din dosarul tribunalului, rezultă că atât reclamanții, cât și pârâtul au solicitat restituirea în temeiul Legii nr. 10/2001, a terenului situat în București, sector 4.

Pe baza situației de fapt reținute de instanța de apel, conturată pe baza unei judicioase examinări a susținerilor părților și a amplului probatoriu administrat, Înalta Curte reține că terenul în suprafață de 450 mp este o parte componentă a imobilului dobândit de N.I. prin actul de vânzare din 1914, devenit ulterior corp comun cu terenul dobândit conform titlului de proprietate din 1921, ca urmare a stăpânirii exercitate și declarate ca atare atât de N.I., la momentul întocmirii borderoului populației din 1948, cât și de către S.Z., la momentul inventarierii din 1951, acesta fiind individualizat la momentul întocmirii actului dotal și înscris ca atare în evidențele de carte funciară și ale autorităților cu competențe în materie fiscală.

În plus, notificarea depusă de reclamanți cuprinde elemente care permit identificarea terenului solicitat. În condițiile Legii nr. 10/2001 (care, ca lege specială de reparație, conține o serie de derogări de la dreptul comun, inclusiv sub aspect probator), este relevant ca în intervalul defipt de acest act normativ, persoanele cu vocație la acordarea de măsuri reparatorii să-și manifeste voința de a beneficia de acestea.

Împrejurarea că suprafața de teren indicată de reclamanți în notificarea transmisă prin intermediul B.E.J. I.R. este de 2.500 mp nu îi decade pe aceștia din dreptul de a li se restitui cota-parte ce li se cuvine dintr-o suprafață mai mică, dacă s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru suprafața de 450 mp.

În cauză s-a reținut că autorul N.I. a dobândit două loturi limitrofe prin două titluri de proprietate diferite, care ulterior au suferit modificări și au fost comasate; în circumstanțele particulare ale speției nu se poate concluziona că notificarea formulată de reclamanți ar fi vizat un alt imobil, astfel că în cauză s-a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Se constată astfel că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, prin care s-a susținut că reclamanții nu au formulat notificare pentru imobilul de 450 mp, ci pentru un alt imobil cu aceeași adresă poștală dar cu o altă suprafață, față de conținutul notificării fiind fără relevanță că reclamanții au adoptat pe parcursul procesului o poziție procesuală apreciată de instanța de apel drept oscilantă.

În ceea ce privește critica prin care recurentul-pârât a susținut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin Decizia nr. 1770/R din 22 octombrie 2013, pronunțată de Curte de Apel București, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Astfel, instanța de apel a arătat în considerente că, „prin această hotărâre judecătorească, chestiunile litigioase care au făcut obiect al analizei instanțelor investite cu soluționarea acțiunii care a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 68171/3/2011, intrate în puterea lucrului judecat, vizează pe de o parte, statuarea în sensul că S.A. nu a moștenit terenul menționat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914, respectiv pe aceea că terenul care figurează în certificatul de moștenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A., a fost dobândit conform titlului de proprietate din 1921, nu a fost niciodată expropriat și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

În referire la aspectele intrate în putere de lucru judecat, curtea de apel reține că, în prezenta cauză, obiectul dispoziției contestate (având în vedere că, prin notificările formulate, atât S.S. cât și S.F. au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru un teren situat în București) îl constituie terenul în suprafață de 450 mp situat în București, dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, teren preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în temeiul Deciziei nr. 1720/1975, prin care a fost acceptată donația realizată în favoarea Statului Român de către S.A.

Prin urmare, contestația cu care a fost investită instanța de fond în prezenta cauză, are ca obiect un teren care nu a făcut obiect al analizei instanței care a pronunțat Decizia civilă nr. 1770/2013 (care s-a raportat exclusiv la bunurile dobândite de S.A. prin moștenire), teren dobândit de S.A. prin actul dotal din 1932, care face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate reține incidența excepției puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2064/2012 a Tribunalul București, secția a IV- a civilă.”

Față de aceste considerente explicite pe care recurentul-pârât nu le-a combătut efectiv și care sunt concordante cu situația de fapt și de drept din dosarele menționate, Înalta Curte reține că nu au fost încălcate dispozițiile art. 1201 C. civ., neexistând identitate între cele două litigii, sub aspectul cauzei și obiectului.

În mod corect instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul că a ținut seama de dezlegările date cu prilejul judecății anterioare, care nu permit repunerea în discuție, respectiv că S.A. nu a moștenit terenul menționat în actul de vânzare cumpărare din 06 iunie 1914, și că terenul care figurează în certificatul de moștenitor din 1993 de pe urma defunctei S.A., a fost dobândit conform titlului de proprietate din 1921, nu a fost niciodată expropriat și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Criticile prin care s-a susținut că S.F. nu era persoană îndreptățită la restituire, sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, recurentul-pârât a invocat nesocotirea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2585 din 08 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 131 din 27 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantelor din acea cauză - S.F. și S.M. - în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor din 02 iunie 2013, certificat care consfințește calitatea de moștenitor a pârâtului S.Ș., de pe urma defunctei S.A.

Aceste susțineri sunt nefondate față de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care au caracter de norme speciale față de reglementarea de drept comun, dar au o sferă restrânsă la categoria succesibililor care nu au renunțat la moștenire, și la bunurile care fac obiectul acestei legi.

Și critica prin care s-a susținut că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost greșit aplicate în cauză, întrucât S.F. nu a avut calitatea este moștenitor legal, este nefondată.

Astfel, așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond și apel, S.F., în calitate de succesoare a defunctului S.G., a avut calitate de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru bunurile care fac obiectul acestei legi.

Potrivit certificatului de moștenitor din 22 noiembrie 2001 emis de B.N.P. C.M.P., de pe urma defunctului S.G., decedat la 01 ianuarie 2001, a rămas moștenitoare S.F., în calitate de soție supraviețuitoare, natura succesiunii fiind legală, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944 și ale art. 669 C. civ.

Calitatea soțului supraviețuitor de moștenitor legal a fost recunoscută nu prin C. civ., ci prin Legea nr. 319/1944, care a abrogat implicit alin. (2) al art. 652 C. civ.

În consecință, S.F. l-a moștenit pe defunctul său soț în calitate de moștenitor legal. La rândul său, S.G. a avut vocație la moștenirea rămasă de pe urma mamei sale, S.A., tot în calitate de moștenitor legal (respectiv de fiu).

Așadar, calitatea de moștenitor legal a soțului supraviețuitor nu este condiționată de încadrarea acestuia într-una din clasele de moștenitori legali, deoarece acesta reprezintă o categorie distinctă de rudele care vin la moștenire, în concurs cu soțul supraviețuitor, în funcție de proximitatea gradului de rudenie.

Criticile prin care implicit s-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 118 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 136/1995,conform cărora : “până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia”, sunt, de asemenea, nefondate.

Se constată că așa cum s-a arătat déjà, instanța de apel a valorificat corect certificatul de moștenitor rămas de pe urma defunctei S.A., după cum a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru bunurile care fac obiectul acestei legi, în condițiile în care certificatul de moștenitor de care se prevalează pârâtul nu îi menționează pe ceilalți succesibili de același grad și nu cuprinde mențiunea că tatăl reclamanților ar fi renunțat la moștenirea mamei sale, S.A.

Dispozițiile legale evocate, ca și normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu consacră o valoare probatorie prioritară a certificatului de moștenitor iar trimiterea făcută la jurisprudența în materie nu se impune a fi analizată distinct.

Față de caracterul recursului, de cale extraordinară de atac, nu se impune examinarea criticilor de netemeinicie care privesc pretinsele erori săvârșite de experți în operațiunea de identificare a terenului în litigiu.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de recurentul-pârât este nefondat și, în consecință, va fi respins.

Examinând recursul formulat de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat în drept de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează situația în care instanța de judecată, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pentru a putea fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca prin actul de învestire a instanței (cerere de chemare în judecată, cerere reconvențională, cerere de intervenție voluntară principală, etc.) să se pună în discuție interpretarea unui act juridic.

Nu se subsumează acestui motiv de recurs criticile prin care se pune în discuție modul de interpretare a probelor (inclusiv a probelor constând în înscrisuri).

În plus, față de abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., stabilirea situației de fapt și interpretarea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs.

În consecință, criticile prin care recurenții-reclamanți au combătut raționamentul instanței de apel cu privire la valoarea probatorie a procesului-verbal de carte funciară, a procesului verbal de inventariere și a celorlalte probe administrate în cauză exced controlului de legalitate în recurs.

În ceea ce privește criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, se reține că deși formal sunt indicate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți pun în discuție situația de fapt reținută de instanța de apel și interpretarea probelor cu expertize și martori.

Înalta Curte subliniază că, distinct de modul în care instanța de apel a interpretat înscrisurile evocate de recurenții-reclamanți, recunoașterea dreptului lor la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru a suprafață mai mare de 450 mp teren este condiționată de dovada că, în perioada de referință a acestui act normativ, de la autoarea comună a părților a fost preluată, chiar și în fapt, o asemenea suprafață.

În acest sens, Înalta Curte reamintește acestor recurenți că vocația autoarei lor, S.F., a fost recunoscută în cauză numai în legătură cu bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Or, pentru a se concluziona că un bun intră sub incidența acestui act normativ este necesar să se dovedească dreptul de proprietate al autorului și faptul preluării acestuia de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Se reține că, invocând efectul constitutiv de drepturi al procesului-verbal de C.F. din 03 iunie 1942, în temeiul dispozițiilor art. 165, 166 și 168 din Decretul-lege nr. 115/1938 și o situație de fapt nedovedită, respectiv aceea că în anul 1988 Statul Român ar fi preluat de la autoarea lor o suprafață de teren mult mai mare, recurenții-reclamanți susțin că sunt îndreptățiți la restituirea unei suprafețe de 1.873 mp.

Sub un prim aspect se constată că în speță nu sunt conturate premise care să conducă la concluzia că în speță situația de fapt nu ar fi fost pe deplin lămurită, susținerile recurenților-reclamanți nefiind sprijinite de nicio dovadă.

Astfel, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu au justificat, de exemplu, în condițiile în care S.A. a fost înscrisă în evidențele fiscale în anul 1952 (deci ulterior întocmirii procesului verbal de C.F. și anterior decesului Z.S.), motivul pentru care a fost declarată doar suprafața de 450 mp deținută cu titlu de dotă, nu și diferența pretinsă de 1.873 mp.

Prin urmare, nefiind dovedită în speță preluarea de către stat și a altei suprafețe de teren de la S.A., în afara celei care a făcut obiectul contractului de donație, criticile privitoare la interpretarea dispozițiilor art. 165, 166 și 168 din Decretul-Lege nr. 115/1938, devin lipsite de interes, pentru că examinarea pretinsului efect constitutiv de drepturi al procesului de carte funciară era relevantă doar în ipoteza în care se dovedea că de la autoarea comună a părților, S.A. a fost preluată, chiar fără titlu, o suprafață de teren distinctă de cea care a fost donată.

Practic, prin critici cu caracter general de greșită aplicare a Legii nr. 10/2001, recurenții-reclamanți, pornind de la faptul că suprafața de 450 mp de teren a fost identificată într-o incintă de 20.793 mp, deținută de stat, concluzionează că sunt îndreptățiți la o diferență de 1.873 mp, (în subsidiar 1.730 mp) având aceeași situație juridică cu terenul restituit în procedura Legii nr. 10/2001.

Criticile sunt nefondate deoarece, chiar în măsura în care s-ar fi dovedit că S.A. ar fi deținut în proprietate în temeiul procesului verbal de carte funciară invocat și suprafața de 1.873 mp, dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 este condiționat de dovada preluării bunului.

Însă nici criticile privitoare la îndeplinirea condiției dovedirii dreptului de proprietate asupra diferenței de 1.873 mp teren nu sunt fondate deoarece dispozițiile art. 165, 166 și 168 din Decretul-Lege nr. 115/1938 privitoare la întocmirea cărților funciare provizorii nu consacră caracterul constitutiv al procesului-verbal de C.F. din 03 iunie 1942.

După cum se poate observa, pentru suprafața de teren stăpânită cu titlu de dotă s-a făcut mențiune în evidențele de publicitate imobiliară, în vreme ce pentru restul suprafeței s-a precizat că este deținută cu titlu de posesiune de fapt.

Așa cum a arătat și instanța de apel, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate este condiționată de deținerea unui titlu de proprietate. De asemenea, se poate înscrie dreptul de proprietate în baza unei hotărâri judecătorești care să consfințească dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, însă recurenții-reclamanți nu au depus la dosar o asemenea hotărâre. Mai mult, ei au susținut, în contradicție cu dispozițiile legale în materie, că mențiunile judecătorului delegat care a întocmit procesul verbal de carte funciară ar avea valoarea unei hotărâri judecătorești care consacră un veritabil drept de proprietate.

În ceea ce privește natura juridică a procesului-verbal de inventariere din 25 mai 1951, se constată că instanța de apel nu i-a conferit valoare de titlu de proprietate ci, în analiza probatoriului, prin coroborarea cu alte probe, i-a dat eficiență sub aspectul mențiunilor cu privire la compunerea masei succesorale.

În raport de situația de fapt probată în cauză, sunt nefondate și criticile prin care recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a interpretat greșit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile cap. I pct. 1 lit. „e)" din H.G. nr. 250/2007, nefiind probate, cu referire la suprafața de 1.873 mp (care ar fi provenit din imobilul dobândit de N.I. prin actul de vânzare autentificat din 06 iunie 1914), dovada proprietății autoarei S.A. și nici deposedarea de către stat a acesteia.

Or, în lipsa dovedirii acestor elemente nu poate opera prezumția relativă de preluare abuzivă.

În consecință și recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți S.A. și S.C. și de recurentul-pârât S.Ș. împotriva Deciziei nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2014.