Application of lex mitior to reclassify attempted aggravated murder to basic murder under the new Penal Code

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 173 din 21 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în Dosarul nr. 2341/112/2011, a fost condamnat inculpatul B.G., la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

A fost obligat inculpatul să plătească părții vătămate B.C. suma de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale.

S-a luat act de renunțarea părții vătămate B.C. la despăgubirile civile pretinse cu titlu de daune materiale prin cererea de constituire de parte civilă.

A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea părții civile Spitalul Județean de Urgență Bistrița-Năsăud suma de 556 RON cu titlu de cheltuieli de spitalizare.

S-a dispus conform art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. confiscarea toporului folosit de inculpat la săvârșirea faptei.

Conform art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 380 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 284/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud a fost trimis în judecată inculpatul B.G. pentru comiterea infracțiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 174 alin. (1) și (2) și art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Prin actul de acuzare s-au reținut, în esență, următoarele:

La data de 16 iunie 2009, pe fondul unor discuții divergente, numitul B.A. și fratele acestuia, partea vătămată B.C., s-au deplasat în fața casei numitului C.Ș. C.Ș. a aruncat de după gard cu niște obiecte din lemn asupra celor doi frați, fără a-i nimeri, timp în care unul dintre fii acestuia, numitul C.M.C., l-a lovit pe la spate cu pumnul în zona cefei, pe B.A. Ulterior, C.M.C. și B.A. au început să se lovească reciproc. În această împrejurare, partea vătămată B.C. s-a îndreptat spre fratele său, B.A., moment în care, din curtea casei lui „G.” au ieșit D.M., B.A. (altul decât fratele părții vătămate), C.T.Ș. (alt fiu al lui C.Ș.), precum și C.Ș. Aceștia s-au lovit reciproc cu pumnii. Cu o piatră luată de pe sol, „G.” l-a lovit pe B.C. în cap, cei doi căzând la pământ, partea vătămată fiind deasupra lui „G.”. În acest timp a venit la locul incidentului inculpatul B.G., prieten cu C.Ș. Inculpatul s-a îndreptat inițial spre locul în care D.M. îl imobilizase, împreună cu ceilalți doi fii ai lui „G.”, pe B.A., lovindu-l și el alături de C.T.Ș. și C.M.C. Apoi, cu o secure în mâini, inculpatul B.G. s-a îndreptat spre locul unde se afla partea vătămată B.C. deasupra lui „G.”. În această împrejurare, inculpatul a lovit-o pe partea vătămată B.C. cu securea în partea stângă a capului, acesta fiind oprit de martorul C.C.S. în momentul în care încerca să-i mai aplice victimei o lovitură. Martorul C.C.S. a luat securea din mâinile inculpatului și a dat-o numitului M.L. Ulterior, victimei i s-a făcut rău și a fost dusă la spital.

În actul de acuzare s-a reținut că raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză a stabilit că leziunile corporale traumatice, constând în echimoză violacee la nivelul vertexului, precum și escoriații la nivel parietal drept s-au putut produce prin lovire cu corp dur și au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale; leziunile corporale traumatice constând în patru excoriații în zonele zigomatic și jugal stâng s-au putut produce atât prin lovire cu corp dur, cât și prin lovire de corp dur, de exemplu prin cădere în cadrul unei auto sau heteropropulsii și au necesitat un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale; leziunea corporală traumatică constând în echimoză violacee pe fața anterioară a treimii proximale a brațului drept s-a putut produce prin lovire cu și/sau de corp dur și nu necesită îngrijiri medicale; leziunile corporale traumatice constând în excoriație în zona patelar dreaptă și excoriație în zona patelar stângă, s-au putut produce prin lovire cu corp dur sau de corp dur, de exemplu prin cădere, necesitând 1-2 zile de îngrijiri medicale; leziunile corporale traumatice au întrunit caracteristicile medico-legale ale noțiunii de punere în primejdie a vieții deoarece i-au produs victimei traumatisme craniene care s-au manifestat prin fractură cominutivă temporal stângă, hematom intraparenchimatos frontal stânga, sindrom piramidal drept și frustă asimetrie facială dreapta de tip central - leziuni care fac posibilă evoluția gravă cu prezumție de deces; leziunile corporale traumatice s-au putut produce la data de 16 iunie 2009; nu se pot face aprecieri certe asupra tipului, formei ori a compoziției corpului delict care a putut produce leziunile corporale traumatice descrise la nivelul extremității cefalice.

De asemenea, în expozitivul actului de acuzare, procurorul a arătat că inculpatul B.G. a încercat să-și „construiască” nevinovăția, apelând la înregistrarea unor discuții menite să-l disculpe, în cadrul unui plan bine gândit, de a plasa vinovăția în sarcina lui C.M.C., persoană fără antecedente penale, dar care, audiat, a recunoscut doar că a agresat-o pe partea vătămată cu o piatră, însă în altă zonă a corpului.

Totodată, prin actul de sesizare s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracțiunii de tentativă la omor calificat referitor la numitul C.M.C., procurorul reținând că autorul acestei fapte este inculpatul B.G. De asemenea, în privința numiților C.M.C. și C.T.Ș., cercetați sub aspectul comiterii infracțiunii de lovire asupra părții vătămate B.C. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, apreciindu-se că fapta acestora nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Partea vătămată B.C. s-a constituit inițial parte civilă cu suma de 8.500 RON, reprezentând daune materiale și suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale. Ulterior, partea vătămată a renunțat la despăgubirile civile pretinse cu titlu de daune materiale și a solicitat obligarea inculpatului la plata daunelor morale în cuantumul precizat anterior.

Partea vătămată B.C. a fost audiată în mai multe rânduri în faza de urmărire penală, precum și în cursul cercetării judecătorești, relatând derularea incidentului în același mod, făcând precizarea că, pe durata acestuia, nici el și nici fratele său, B.A., nu au intrat în curtea lui C.Ș., agresiunea având loc în fața casei acestuia. În esență, partea vătămată a declarat că, anterior datei de 16 iunie 2009, între tatăl său, B.C. și C.Ș. a existat un conflict, aceștia certându-se și agresându-se reciproc. În seara zilei de 16 iunie 2009 a fost anunțat telefonic de C.C.S. că fratele său, B.A., se ceartă cu C.Ș. la barul „R.”.

În această situație, s-a deplasat la bar cu o bicicletă, locuința lui C.Ș. fiind vis-a-vis de bar. Când a ajuns la bar, fratele său a început să-i povestească despre neînțelegerea avută cu C.Ș., care se afla în acel moment sprijinit de gardul de la casa în care locuiește. B.A. a refuzat să meargă acasă și s-a îndreptat spre gardul de care se sprijinea C.Ș. Partea vătămată a susținut că C.Ș. s-a aplecat peste gard și l-a lovit pe fratele său B.A. cu un par. În momentele următoare, din curtea lui C.Ș. a ieșit fiul acestuia, C.C., care a început să-l lovească cu pumnul în spate pe B.A.

Apoi au venit cumnații lui C.Ș. care, împreună, au continuat să-l țină și să-l agreseze „fiecare cum apuca”, B.A. fiind lovit cu o piatră și de mama inculpatului B.G. Simultan cu acest incident, C.Ș. a sărit gardul și a început să-l lovească. Partea vătămată a susținut că ulterior s-au lovit reciproc, căzând jos în urma altercației, el fiind peste C.Ș., care a luat un „bolovan” și l-a lovit în partea dreaptă a capului. Partea vătămată a afirmat că lovitura cu piatra aplicată de C.Ș. „nu a fost serioasă” și că nu l-a durut.

Partea vătămată a mai relatat că, în timp ce se îmbrâncea cu C.Ș., a apărut B.G. care, cu o secure, l-a lovit în zona capului. Partea vătămată a declarat că în momentele anterioare l-a văzut pe inculpat „venind în fugă spre locul în care se afla”, cu securea ridicată, însă când s-a apropiat, B.G. a alunecat pe pietriș, iar el și-a ferit capul „din instinct de apărare”. Partea vătămată a susținut că dacă inculpatul nu ar fi alunecat „l-ar fi luat din plin” și l-ar fi omorât. La fel ca și în declarațiile de la urmărire penală, partea vătămată a insistat asupra faptului că „lovitura a fost aplicată de inculpat într-un moment în care a alunecat pe balastru” și că, deși s-a ferit, a fost lovit în cap cu muchia securii, având și în prezent „o denivelare adâncă pe craniu”.

După incident, când și-a revenit, cumnatul său, C.C.S., i-a spus că a luat securea din mâinile inculpatului și i-a dat-o lui M.L., vecin cu C.Ș. De asemenea, partea vătămată a adăugat că imediat după ce a fost lovit cu securea incidentul s-a terminat iar el a fost dus în curtea familiei M., adăugând că persoanelor care au asistat la agresarea sa le este frică să declare adevărul, fiindu-le teamă de inculpat și de cei din familia lui C.Ș.

Partea civilă Spitalul Județean de Urgență Bistrița-Năsăud s-a constituit parte civilă cu suma de 556 RON cu titlu de cheltuieli de spitalizare aferente internării părții vătămate B.C. la secția neurologie în perioada 23-29 iunie 2009.

Inculpatul B.G., prin declarațiile date în faza de urmărire penală, a susținut că nu a săvârșit fapta pentru care este trimis în judecată și nu s-a implicat în scandal, afirmând că altercația a avut loc atât în curtea casei lui C.Ș., cât și în drum. A relatat că, în cadrul acestui incident, participanții au aruncat și s-au lovit cu pietre și că B.A., fratele părții vătămate, a luat din mâna cumnatului său o secure. Inculpatul a susținut că, în timpul agresiunii, C.M., fiul lui C.Ș., a luat un bolovan și l-a lovit în cap pe partea vătămată B.C., precizând că „nu l-a lovit pe B.C. prin aruncarea pietrei”. După ce a fost lovit cu piatra în cap, părții vătămate i s-a făcut rău și a fost dusă în curtea lui M.L., inculpatul declarând că personal a „anunțat salvarea”, apelând numărul de urgență 112.

Prin declarația dată în fața instanței de fond, inculpatul a relatat derularea faptelor în aceeași modalitate, susținând că nu a lovit-o în nici un fel pe partea vătămată. Și de această dată inculpatul a afirmat că nu s-a implicat în incidentul dintre frații B. și cei din familia lui C.Ș., susținând că atunci când a ajuns la locul faptei a telefonat la „112” și a relatat că tot atunci l-a văzut venind cu scuterul pe tatăl părții vătămate și pe fratele acesteia, B.A., aducând o secure. După incident a aflat de la M.V. despre faptul că tatăl părții vătămate a adus cu el mai multe securi, care în final, au fost aruncate la ea în curte. Inculpatul a declarat că personal a luat o secure de lângă casa lui M.V. și a „aruncat-o în curte la „G.”, în intenția de a nu se folosi în conflict”.

Inculpatul a declarat că, în apărarea sa, a depus la dosar „un card pe care se află înregistrată discuția care a avut loc între martorii oculari care au asistat la săvârșirea faptei”, arătând că discuțiile de pe card sunt purtate de el și soția lui B.A., numita B.M.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarea stare de fapt:

În prima decadă a lunii iunie 2009, B.C.M. (tatăl părții vătămate B.C.) și C.Ș. s-au certat și s-au agresat reciproc, conflictul fiind ulterior întreținut mai mult de acesta din urmă.

În seara zilei de 16 iunie 2009, în jurul orei 21.00, B.A. (fratele părții vătămate B.C.), C.C.S. și B.M. s-au deplasat la barul aparținând SC R. SRL, pentru a consuma bere, după ce anterior, pe parcursul acelei zile, au lucrat cu ziua.

Localul se află amplasat vis-a-vis de casa lui C.Ș., în curtea căruia se aflau la acea oră cumnații acestuia, B.A. (altul decât fratele părții vătămate) și D.M., toți trei consumând alcool și mâncare.

La un moment dat, C.Ș. l-a strigat pe B.A., cerându-i să meargă până la el în curte. B.A. a acceptat, astfel că s-a dus în curte la C.Ș., care l-a servit cu țuică. Întrucât B.A. a refuzat să consume țuică, spunând că bea doar bere, C.Ș. i-a cerut să plece. Pentru a nu-i interpreta refuzul ca fiind un gest de dușmănie, B.A. a cumpărat o bere de la bar și s-a reîntors în curte la C.Ș. „pentru a ciocni un pahar”, după care a revenit la bar, la aceeași masă unde se aflau cumnații săi.

După alte aproximativ 10-15 minute, când B.M. a plecat, însă la scurt timp după revenirea la bar a lui B.A., la masa acestuia a venit, în stare de ebrietate, C.Ș., care a început să se certe cu B.A. referitor la incidentul avut cu puțin timp în urmă cu tatăl acestuia. Fiind sub influența alcoolului, C.Ș. l-a apucat cu mâinile de gât pe B.A. și i-a spus că „moare ori el ori M.” (acesta fiind tatăl lui B.A. și al părții vătămate), împrejurare care rezultă din declarațiile martorului C.C.S. și din declarațiile martorului B.A.

Pentru a aplana conflictul a intervenit D.M.T. (cumnatul lui C.Ș.), care venise cu puțin timp înainte la masa lui B.A. pentru a aștepta împreună „un patron din Cluj” care intenționa să angajeze o lucrare în zonă. D.M. a încercat să-i despartă pe C.Ș. și B.A. care continuau să se certe.

Considerând că scandalul s-ar putea amplifica, C.C.S. s-a retras de la masă și i-a telefonat părții vătămate B.C., anunțându-l despre cele întâmplate la bar și insistând să vină și el acolo. În această situație, partea vătămată B.C. s-a deplasat la bar cu o bicicletă, ajungând în circa 5 minute.

Între timp, B.A. a continuat să se certe și să se jignească reciproc cu C.Ș., care se îndrepta spre casa lui. Ca urmare, certându-se, cei doi au trecut șoseaua și s-au deplasat spre casa lui C.Ș., care în cele din urmă s-a retras în curte, unde se aflau mai multe persoane, între care fiii și cumnații săi, iar B.A. a rămas aproape de gard. După ce a ajuns la locul incidentului și a aflat motivul scandalului, partea vătămată B.C. a încercat să-l ducă acasă pe fratele său B.A. și i-a cerut lui C.Ș. să-și rezolve problemele cu tatăl său și nu cu ei.

B.A. a refuzat să meargă acasă, în pofida insistențelor părții vătămate, apropiindu-se mai mult de gardul pe care se sprijinea C.Ș., care a început să o înjure pe mama fraților B. și să arunce din curte cu diferite obiecte și bucăți de lemn. Potrivit susținerilor martorului C.C.S., partea vătămată B.C. i-a replicat lui C.Ș. spunându-i că dacă „îi trebuie bătaie să vină să se bată”. În momentele următoare, din curtea casei lui C.Ș. au ieșit toți cei care se aflau acolo, unii având în mâini bâte.

Derularea ulterioară a incidentului a fost surprinsă și de martorul cu identitate atribuită „B.V.”. Din coroborarea declarației acestui martor cu celelalte probe administrate în cauză rezultă că unul din fiii lui C.Ș., martorul C.M.C., l-a lovit pe la spate, în zona capului, pe B.A. Ulterior, B.A. a început să se lovească reciproc cu C.M.C. În momentele următoare, B.A. a fost imobilizat de D.M., care i-a prins mâinile la spate, situație în care acesta a fost lovit cu pumnii de ambii fii ai lui C.Ș. (C.M.C. și C.T.Ș.), precum și de B.A. (un cumnat de-al lui C.Ș.).

Între timp, partea vătămată B.C. și C.Ș. au început să se bată, îmbrâncindu-se și lovindu-se reciproc, căzând la pământ. În timpul altercației, B.C. era deasupra lui C.Ș., însă acesta din urmă a reușit să ia în mână o piatră mai mare și s-o lovească pe partea vătămată în partea dreaptă a capului. Partea vătămată a susținut că lovitura aplicată nu a fost puternică, astfel că a continuat să se îmbrâncească cu C.Ș.

În acest timp a venit de la domiciliul său inculpatul B.G. (nepotul lui C.Ș.), anunțat despre scandal și având asupra sa o secure. Imediat ce a ajuns la locul incidentului, cu securea în mâini, inculpatul s-a îndreptat într-o primă fază spre B.A., care era imobilizat de D.M. și lovit de C.T.Ș. și C.M.C. (fii lui C.Ș.) și B.A. (cumnatul lui C.Ș.), aplicându-i și el câteva lovituri. Apoi, inculpatul s-a îndreptat spre locul în care B.C. se bătea cu C.Ș., ridicând securea pentru a o lovi pe partea vătămată, însă în momentul în care s-a apropiat a alunecat pe pietriș, astfel că a lovit-o pe partea vătămată în cap cu muchia securii (partea metalică). Potrivit susținerilor părții vătămate, lovitura fiindu-i aplicată de inculpat în timp ce aluneca pe pietriș, situația i-a permis, într-o oarecare măsură, să-și ferească capul. În urma loviturii aplicate în cap, partea vătămată a început să sângereze și nu s-a mai putut mișca.

Văzând-o pe partea vătămată jos, C.C.S. s-a repezit și a smuls securea din mâinile inculpatului pentru a nu-i aplica și alte lovituri și a aruncat-o în curtea familiei M. (vecină cu C.Ș.), spunând celor prezenți că a luat-o din mâinile inculpatului.

Ulterior, partea vătămată a fost ridicată din marginea drumului și dusă în curtea familiei M. și de acolo la Spitalul de Urgență Bistrița, unde a fost internată.

Pe baza raportului de expertiză medico-legală din 07 decembrie 2010 întocmit de Serviciul Județean de Medicină Legală Bistrița-Năsăud, instanța de fond a reținut că, în urma examinării medico-legale, partea vătămată a prezentat leziuni corporale traumatice constând în echimoză violacee la nivelul vertexului, precum și excoriații la nivelul parietal drept, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur și au necesitat un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale; leziuni corporale traumatice, constând în patru excoriații în zonele zigomatic și jugal stâng, care s-au putut produce atât prin lovire cu corp dur, cât și prin lovire de corp dur, de exemplu cădere, în cadrul unei auto sau hetero-propulsii și au necesitat un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale; leziunea corporală traumatică constând în echimoză violacee pe fața anterioară a treimei proximale a brațului drept s-a putut produce prin lovire cu și/sau de corp dur, neputându-se exclude și posibilitatea de producere prin comprimare cu degetul și nu necesită număr de zile de îngrijiri medicale; leziuni corporale traumatice constând în excoriație în zona patelar dreaptă și excoriație în zona patelar stângă, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur sau prin lovire de corp dur, de exemplu prin cădere în cadrul unei auto sau hetero-propulsii și au necesitat un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale.

În cuprinsul aceluiași raport de expertiză s-a arătat că leziunile traumatice suferite de partea vătămată la nivelul capului au întrunit caracteristicile medico-legale ale noțiunii de punere în primejdie a vieții victimei, întrucât au constat în leziuni traumatice craniene, care s-au manifestat prin fractură cominutivă temporal stânga, hematom intraparenchimatos frontal stânga, sindrom piramidal drept și frustă asimetrie facială dreapta de tip central - leziuni care fac posibilă evoluția gravă cu prezumție de deces, așadar, având un potențial grad de periculozitate.

Deși în raportul de expertiză s-a făcut mențiunea că nu se poate stabili cu certitudine tipul, forma și compoziția corpului delict care ar fi putut produce leziunile traumatice descrise la nivelul extremității cefalice a părții vătămate, pe baza probelor administrate în cauză instanța de fond a reținut că leziunile respective s-au produs prin aplicarea unei lovituri cu partea metalică a securii (nu cu lama).

În consecință, instanța de fond a apreciat că starea de fapt descrisă mai sus și vinovăția inculpatului rezultă din declarațiile părții vătămate B.C., declarațiile martorilor B.A., C.C.S., declarația martorului cu identitate atribuită „B.V.”, B.C.M., M.V., raportul de expertiză medico-legală din 07 decembrie 2010 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Bistrița-Năsăud, certificatul medico-legal din 17 iunie 2009 și raportul de constatare medico-legală din 30 august 2010 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Bistrița-Năsăud.

Totodată, a apreciat că probele enumerate mai sus dovedesc fără nici un dubiu că inculpatul este autorul tentativei la omor calificat săvârșită asupra părții vătămate B.C., faptă pe care a comis-o în circumstanțele și modalitatea descrise anterior, astfel că susținerile sale de nevinovăție, precum și probele prin intermediul cărora a încercat să plaseze răspunderea penală în sarcina altei persoane au fost înlăturate.

Cu privire la poziția procesuală a inculpatului a reținut că pe parcursul urmăririi penale și ulterior, în faza de cercetare judecătorească, inculpatul a încercat să-și „construiască” o apărare din care să rezulte, contrar realității, că partea vătămată și fratele acesteia au pătruns fără drept în curtea lui C.Ș., unde ulterior s-a desfășurat întregul incident, că partea vătămată a fost lovită în zona capului de unul din fiii lui C.Ș. (C.M.C.), că el nu s-a implicat în nici un fel în altercație, că nu a avut asupra sa nicio secure și că doar a contribuit la aplanarea conflictului, anunțând poliția și apelând numărul de urgență 112. În fine, inculpatul a recurs și la înregistrarea unei convorbiri telefonice pe telefonul mobil, prin care să dovedească nevinovăția sa.

Totodată, a înlăturat declarațiile martorului C.Ș. apreciind că sunt în contradicție cu probele enumerate mai sus, susținerile acestuia necoroborându-se nici măcar cu declarațiile fiilor săi (C.M.C. și C.T.Ș.). Astfel, C.Ș. a declarat contrar realității, în interesul inculpatului, că întregul incident s-a desfășurat în curtea sa, unde au intrat partea vătămată și B.A., loc în care cei doi l-au lovit, iar pentru a-l ajuta C.M.C. ar fi aruncat „cu o pietricică în partea vătămată”, fără să știe dacă partea vătămată a fost nimerită. Astfel, declarația martorului C.Ș. este în contradicție cu cele ale fiilor săi (C.M.C. și C.T.Ș.), de asemenea nesincere, ambii afirmând că scandalul ar fi început în curte, unde partea vătămată și B.A. au intrat pe poartă, iar ulterior a continuat în drum.

Pe baza declarațiilor constante ale părții vătămate și ale martorilor B.A. și C.C.S., a fost înlăturată apărarea inculpatului, în sensul că C.M.C. ar fi fost cel care a lovit-o pe partea vătămată în cap cu piatra și i-a cauzat leziunile grave (descrise în raportul de expertiză) care i-au pus în primejdie viața. Sub acest aspect s-a subliniat că din declarațiile martorului C.M.C. nu rezultă versiunea avansată de inculpat, respectiv aplicarea unei lovituri puternice cu piatra, în urma căreia partea vătămată să rămână nemișcată la pământ. Dimpotrivă, din probele enumerate mai sus, rezultă că, în momentul în care partea vătămată a fost lovită de inculpat, martorul C.M.C., împreună cu fratele său, îl agresa pe B.A. (care era imobilizat de D.M.). În schimb, prin declarațiile sale, partea vătămată a afirmat permanent că a fost lovită cu piatra de C.Ș., însă în partea dreaptă a capului, lovitura nefiind dureroasă. De asemenea, din declarațiile părții vătămate și ale lui B.A. rezultă că, în timpul incidentului, partea vătămată s-a bătut doar cu C.Ș., altercația luând sfârșit imediat după sosirea inculpatului și lovirea părții vătămate cu toporul în cap.

Susținerea inculpatului că nu a avut asupra sa nicio secure ori că nu ar fi lovit-o cu muchia securii pe partea vătămată a fost infirmată de declarația martorului C.C.S., care arată că a smuls-o din mâini inculpatului imediat după ce a lovit-o pe partea vătămată. Declarația acestui martor se coroborează cu declarațiile părții vătămate și ale martorilor B.A., M.L. și M.V. Relevantă în acest sens este și relatarea martorei B.A. (concubina lui C.Ș.), care în fața instanței de fond a declarat că inculpatul B.G. avea o secure în mâini.

Apărarea inculpatului, în sensul că partea vătămată și fratele acesteia ar fi pătruns forțat în curtea casei lui C.Ș. pentru a-l agresa, nu a fost însușită, având în vedere „discrepanța vădită de forțe”, în contextul în care C.Ș. îi avea alături pe fiii și cumnații săi, dovedindu-se totodată că B.C. încerca să-l ducă acasă pe fratele său B.A. și să pună capăt conflictului.

Așadar, instanța de fond a apreciat subiective și părtinitoare declarațiile martorilor propuși de inculpat, respectiv C.Ș., C.M.C., fiul lui C.Ș., C.T.Ș., fiul lui C.Ș., B.A., concubina lui C.Ș., B.M.M., sora concubinei lui C.Ș., C.V., sora lui C.Ș. și mama inculpatului, B.A.V. și D.T., cumnații lui C.Ș., M.M.I., cumnata inculpatului, M.I.G., cumnatul inculpatului, M.L. și M.V., vecini cu C.Ș., toți acești martori încercând fără temei să relateze o altă stare de fapt, care să susțină apărările de nevinovăție inițiate de inculpat încă din faza de urmărire penală și de plasare a răspunderii penale în sarcina altei persoane.

Referitor la martora C.V., mama inculpatului, instanța de fond a constatat că relatările acesteia nu se coroborează cu nicio probă de la dosar.

De asemenea, martora M.M.I. nu a asistat la incident, relatările sale fiind din spusele inculpatului.

În urma administrării probelor, pe parcursul cercetării judecătorești, prima instanță a constatat că inculpatul a încercat să influențeze martorii propuși în apărarea sa. Astfel, martorul M.L. a declarat: „Menționez însă că aseară inculpatul mi-a adus o declarație în care spunea că era consemnat ce am declarat anterior în această cauză, în faza de urmărire penală”. Martorul M.V. a relatat instanței că: „înainte de a veni la proces, inculpatul mi-a spus că are un înscris în care este consemnat ce am declarat inițial”. De asemenea, martorul B.A.V., în declarația dată, a arătat că „în urmă cu o săptămână sau două, inculpatul mi-a spus că are declarația pe care am dat-o la poliție. În fine, instanța de fond a reținut că existau suficiente temeiuri pentru a se reține că inculpatul a făcut demersuri pentru a afla cine este martorul cu identitate atribuită, care, în final, nu a mai putut fi audiat în instanță din motive obiective”.

Solicitarea inculpatului de a fi audiată convorbirea de pe CD-ul pe care îl deține, întrucât privește înregistrări extrajudiciare, neefectuate în condițiile art. 911 și urm. C. proc. pen., a fost respinsă de instanța de fond considerându-se că nu este utilă cauzei, înregistrările nefiind efectuate în condiții de legalitate.

Pentru considerentele expuse, prima instanță a reținut că fapta săvârșită de inculpatul B.G., astfel cum a fost descrisă mai sus, de a o agresa fizic, în loc public, pe partea vătămată B.C., cu un corp dur, apt de a produce un rezultat letal (în concret, cu partea metalică a unei securi), într-o zonă vulnerabilă a corpului (respectiv în cap), producându-i leziuni corporale traumatice care au necesitat spre vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale, leziuni care au pus în primejdie viața victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat în forma tentativei, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) și (2), art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Pentru reținerea stării de recidivă postexecutorie instanța de fond a avut în vedere pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată inculpatului, prin sentința nr. 158/1999 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și lipsire de libertate în mod ilegal, pedeapsă executată parțial în perioada 25 august 1998 - 29 octombrie 2002, fiind liberat condiționat la data de 29 octombrie 2002 cu un rest neexecutat de 1030 zile.

Procedând la individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. cu referire la limitele speciale de pedeapsă, pericolul social concret al faptei comise, urmările cauzate și datele care caracterizează persoana acestuia.

Având în vedere că inculpatul este recidivist, nu a recunoscut săvârșirea faptei și a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea declarațiilor martorilor care urmau a fi audiați în cauză în scopul de a scăpa de răspundere penală și punerea faptei în sarcina altei persoane, instanța de fond nu a reținut circumstanțe atenuante în favoarea acestuia.

Totodată, ținând seama de faptul că datele furnizate de referatul de evaluare întocmit în cauză de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud din care rezultă că inculpatul realizează venituri licite prin muncă în domeniul construcțiilor, că în decursul timpului a avut o conduită bună în familie și în comunitatea din care provine, că este preocupat de întreținerea familiei sale, s-a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege.

Prin urmare, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului B.G. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen.

Pedeapsa accesorie a fost aplicată inculpatului în conținutul prev. de art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. La aplicarea acestei pedepse s-a avut în vedere natura și gravitatea faptei, precum și datele care caracterizează persoana inculpatului.

În latura civilă a cauzei, apreciind îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale. Sub acest aspect, instanța de fond a admis integral pretențiile civile formulate de partea civilă B.C., apreciind că suma de 20.000 RON este de natură să compenseze suferințele fizice și psihice îndurate în urma loviturii în cap aplicate de inculpat, care i-a pus în primejdie viața și pentru a cărei vindecare au fost necesare 35-40 zile îngrijiri medicale, internare în spital și tratamente medicale complexe.

În ceea ce privește daunele materiale pretinse inițial prin constituirea de parte civilă, instanța de fond a luat act de renunțare la aceste despăgubiri, având în vedere manifestarea de voință a părții civile, exprimată de avocatul său și ulterior depusă în scris.

În baza acelorași dispoziții legale și a art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată, s-a dispus obligarea inculpatului la plata către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Bistrița-Năsăud, a sumei de 556 RON cu titlu de cheltuieli de spitalizare, aferente internării părții vătămate B.C. în această unitate spitalicească.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea toporului folosit de inculpat la săvârșirea faptei deduse judecății.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

Conform art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 380 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul B.G., solicitând prin apărătorul său desființarea sentinței penale apelate și pronunțând o nouă hotărâre, să se dispună achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Astfel, la analiza probelor administrate în stabilirea vinovăției, a solicitat a se avea în vedere că nu există nici o declarație a vreunei persoane în afara declarației părții vătămate care să arate că l-a văzut pe inculpat lovind cu securea pe partea vătămată. Aceasta din urmă a declarat că l-a văzut pe inculpat cum vine în fugă din partea dreaptă și cum îl lovește cu securea în cap, ori, în cazul în care inculpatul a venit din partea dreaptă, iar lovitura e din partea stângă față a capului, este evident că inculpatul trebuia să-l lovească din față. Totodată, a arătat că susținerile părții vătămate nu se coroborează cu declarațiile martorilor, astfel că nu există probe de vinovăție, prin urmare, conform principiului in dubio pro reo trebuia dispusă achitarea inculpatului. Martorii audiați de Parchet și instanță, au arătat că nu l-au văzut pe inculpat dându-i cu toporul în cap părții vătămate și că el este cel care a apelat serviciul de urgență. Mai mult, martorul C.T. a susținut că fratele lui, numitul C.M.C. este cel care l-a lovit cu piatra în cap pe partea vătămată și că inculpatul nu avea o secure în mână. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, a solicitat respingerea.

Prin decizia penală nr. 123/A din 11 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.G. împotriva sentinței penale nr. 173 din 21 decembrie 2012 a Tribunalului Bistrița Năsăud.

Analizând sentința atacată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Pe baza probatoriului administrat în cauză, prima instanță a reținut o stare de fapt corectă, corespunzătoare adevărului, din care a reieșit vinovăția inculpatului în săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 20 C. pen., precum și cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., fapta acestuia constând în aceea că la data de 16 iunie 2009 a agresat-o fizic, în loc public, pe partea vătămată B.C., cu un corp dur, apt de a produce un rezultat letal (în concret, cu partea metalică a unei securi), într-o zonă vulnerabilă a corpului (respectiv în cap), producându-i leziuni corporale traumatice care au necesitat spre vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale, leziuni care au pus în primejdie viața victimei.

De asemenea, a constatat că instanța de fond, în mod corect, a înlăturat apărările inculpatului, precum și probele prin care a încercat să demonstreze că alte persoane au comis agresiunea. Mai mult, instanța de fond a avut în vedere și atitudinea necorepunzătoare a inculpatului din cursul cercetării judecătorești, acesta încercând să influențeze anumiți martori (a se vedea în acest sens declarațiile martorilor M.L., M.V. și B.A.V., declarații din care rezultă că a luat legătura cu aceștia înainte de a fi audiați de către instanță.

Trecând apoi la sancționarea inculpatului, instanța de fond a avut în vedere toate criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv atât circumstanțele reale ale cauzei, cât și circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv gradul de pericol social ridicat al infracțiunii, modalitatea de comitere, precum și starea de recidivă.

Față de toate aceste aspecte, instanța de apel a apreciat că prima instanță a realizat o judicioasă individualizare a pedepsei aplicată inculpatului, atât în ceea ce privește cuantumul acesteia cât și modalitatea de executare, neimpunându-se modificarea acesteia întrucât este aptă să contribuie la reeducarea acestuia și la prevenirea săvârșirii pe viitor de noi fapte antisociale.

Prin urmare, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.G.

Prin motivele scrise de recurs, depuse la data de 06 ianuarie 2014, inculpatul a criticat hotărârile pronunțate în cauză, prin invocarea cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 12 și pct. 17 C. proc. pen. anterior.

Potrivit motivelor de recurs, inculpatul a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior, reiterând apărările formulate pe tot parcursul procesului penal și anume că probele administrate în stabilirea vinovăției nu demonstrează că este autorul faptei. În acest sens, a arătat că nu există nici o declarație a vreunei persoane în afara declarației părții vătămate care să arate că l-a văzut lovind-o cu securea pe partea vătămată.

În subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei.

Cu prilejul dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul B.G., a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei atacate, admiterea recursului așa cum a fost formulat și achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., arătând că inculpatul a fost condamnat doar pe baza declarațiilor părții vătămate, care sunt subiective și nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, mai mulți martori audiați arătând că nu l-au văzut pe inculpat lovind partea vătămată.

În subsidiar, față de circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii, a solicitat redozarea pedepsei în sensul reducerii acesteia, legea penală mai favorabilă pentru inculpat fiind legea nouă, arătând că pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, respectiv art. 175 lit. i) C. pen. anterior, pedeapsa prevăzută era de la 15 la 25 ani închisoare, iar în art. 189 din noul C. pen., infracțiunea săvârșită în public nu mai este prevăzută, prin urmare, solicită aplicarea art. 188 (care prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani) coroborat cu art. 32 din noul C. pen.

În cauză, recursul formulat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 05 iulie 2013 și s-a stabilit termen de judecată a recursului la data de 10 ianuarie 2014.

La termenul din 10 ianuarie 2014, inculpatul a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător, motiv pentru care s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru data de 21 februarie 2014, după data intrării în vigoare a noilor coduri de procedură penală și penal.

La termenul din 21 februarie 2014, inculpatul a formulat o nouă cerere de amânare a judecării cauzei motivată de faptul că nu se poate prezenta din motive medicale, în acest sens, atașând o adeverință medicală.

Înalta Curte a respins cererea de amânare față de împrejurarea că prezența sa nu este obligatorie la judecarea cauzei în recurs iar prin cererile succesive de amânare formulate tinde la tergiversarea judecării cauzei.

Deși dispozițiile noului C. proc. pen. sunt de imediată aplicare, norma tranzitorie prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, reglementează atât competența de soluționare cât și dispozițiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziția legală anterior menționată, „recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs”.

Prin urmare, constatând că recursul în prezenta cauză se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte apreciază că este competentă să soluționeze recursul, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior.

Totodată, constată că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj la data de 11 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, așa încât este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat.

Așadar, obiectul judecății în recurs este limitat doar la cazurile expres prevăzute de lege, așa încât instanța de recurs poate analiza cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen.

Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menționat, rezultă că prin limitarea obiectului judecății în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

De altfel, reexaminarea integrală a cauzei de către instanța de apel, în condiții similare cu cea desfășurată de instanța de fond, conduce în mod firesc la concluzia că devoluțiunea în fața instanței de recurs trebuie limitată numai la anumite aspecte prevăzute de lege.

Așadar, recursul nu provoacă un control integral din partea instanței de recurs, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în coordonatele în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicție.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin aprecierea faptelor, stabilirea vinovăției și a pedepsei aplicate, ci doar sancționarea sentințelor ori deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

În consecință, Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că nu poate examina decât chestiuni ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

În afara acestei restrângeri a efectului devolutiv al recursului, există și o limitare, prevăzută de art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, potrivit căreia instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu excepția cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

Analizând recursul formulat conform dispozițiilor art 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 38510 alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior, motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul a transmis motivele de recurs, la data de 06 ianuarie 2014, cu 4 zile înaintea primului termen de judecată din 10 ianuarie 2014 și a invocat incidența cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 172 C. proc. pen. anterior, solicitând achitarea întrucât probele administrate nu demonstrează că este autorul faptei și, în subsidiar, reducerea cuantumului pedepsei. Cu prilejul dezbaterilor a reiterat aceste motive și, în plus, a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile și, în consecință, schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea agravantei privind comiterea faptei în loc public, precum și reducerea pedepsei aplicate.

Cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 172 C. proc. pen. anterior, invocate de inculpat, au fost excluse din categoria acelora care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanța de recurs, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 38510 alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe, Înalta Curte constată că inculpatul nu a respectat obligația ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, de a depune motivele de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, astfel cum s-a reținut anterior în considerentele hotărârii.

În speță, primul termen de soluționare a recursului a fost stabilit în data 10 ianuarie 2014, recurentul inculpat fiind înștiințat de acest termen, inclusiv despre obligația motivării recursului și consecințele nerespectării termenului, încă din data de 19 iulie 2013 (dovada de îndeplinire a procedurii de citare).

Cu toate acestea, recursul a fost motivat cu 4 zile înaintea primului termen de judecată, așa încât sunt aplicabile disp.art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora instanța de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, ținând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, precum și de cele ale art. 3859 alin. (3) din același cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cele reglementate de pct. 12 și 17 al art. 3859 C. proc. pen. anterior, nu poate examina criticile recurentului prin prisma acestor cazuri de casare, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute în art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în motivarea recursului inculpatul nu a invocat nerespectarea vreunei dispoziții legale, așa încât criticile sale nu se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 și 17 C. proc. pen. anterior, ce au în vedere situația în care „nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni” ori „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii”.

În cauză inculpatul solicită achitarea criticând situația de fapt, arătând că aceasta nu are susținere în probatoriul administrat, or, cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. anterior nu permite cenzurarea situație de fapt, respectiv verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate.

Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, instanța de recurs nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul este autorul faptei, instanța de recurs are în vedere situația de fapt deja stabilită de prima instanță - care, nu poate fi schimbată -, și care, contrar susținerilor inculpatului conduce la concluzia că acesta a participat la comiterea faptei în modalitatea descrisă în hotărârea atacată.

În realitate, prin motivele de recurs nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de fond și de cea de apel.

Pentru considerentele expuse, aceste critici ale inculpatului nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prev. art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. și nici a vreunui alt caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

În ceea ce privește critica vizând greșita apreciere asupra cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată, prin invocarea cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că individualizarea pedepsei se realizează de către instanța de fond pe baza criteriilor menționate în art. 72 C. pen. implicând o operațiune de apreciere fundamentată pe probatoriului administrat.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în recurs nu se mai poate proceda la o reapreciere a probelor iar reindividualizarea pedepsei sau a modului de executare nu vizează legalitatea hotărârii, ci temeinicia acesteia.

De altfel, abrogarea expresă a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior arată că voința legiuitorului a fost aceea ca, în conformitate cu art 3859 C. proc. pen. anterior examinarea în recurs să se limiteze doar la chestiunile de legalitate și nu de temeinicie.

Prin urmare, motivul de recurs referitor la greșita individualizare a pedepsei nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. și nici în celelalte cazuri de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.

Recursul formulat de inculpat este însă fondat din perspectiva solicitării de a se face aplicarea leșii penale mai favorabile.

Sub acest aspect, se constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele și în ceea ce privește infracțiunea de omor calificat, precum și modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracțiune.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior și C. pen. în vigoare, impun soluționarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării leșii penale aplicabile în această situație tranzitorie.

Demersul apare ca fiind necesar în condițiile în care principiul legalității incriminării și pedepsei ar impune ca infracțiunea reținută în sarcina inculpatului și limitele de pedeapsă pentru aceasta să fie cele prevăzute de lege la data comiterii faptei, ceea ce ar face imposibil ca legea nouă să se aplice cu privire la fapta comisă anterior intrării ei în vigoare.

Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Excepția înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituție impune ca într-o situație tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziției constituționale.

Expresie a acestui principiu constituțional este dispoziția din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Ca atare, aplicarea legii mai favorabile în temeiul dispoziției constituționale anterior menționate nu poate fi limitată la cazurile prev. de art. 3859 C. proc. pen. anterior și, în consecință, trebuie examinată din oficiu de către instanța de recurs.

Controlul legalității unei hotărâri judecătorești în recurs presupune verificarea dacă prin ivirea unor situații ulterioare pronunțării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalității și pronunțarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanțială.

În reglementarea C. proc. pen. anterior modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, a fost abrogat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen., care viza situația în care a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului.

Prin abrogarea cazului de casare menționat, în situația în care legea penală intervine înaintea soluționării cauzei în primă instanță sau în apel, iar aceste instanțe nu i-au dat eficiență, hotărârea de condamnare va fi pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.

Situația în care legea penală intervine după pronunțarea hotărârii în apel nu este reglementată distinct printr-un caz special de casare însă atrage incidența temeiului de casare înscris în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., pentru că hotărârea chiar dacă la momentul pronunțării era legală, nelegalitatea ei este determinată de reglementări survenite ulterior pronunțării, și nu ca urmare a unor erori de drept produse în cursul judecății în fond și apel.

Așadar, o hotărâre judecătorească care este legală la momentul pronunțării poate deveni contrară legii sau să aplice greșit legea în raport cu un element ulterior pronunțării, cum ar fi intervenția unei noi legi.

Principiul constituțional anterior menționat, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile și restabilirea legalității sub acest aspect.

Determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispozițiilor penale din legi succesive care își găsesc aplicarea în speță.

Prin urmare, în opinia instanței, mecanismul de alegerea a legii penale mai blânde presupune într-o primă etapă stabilirea legii penale mai favorabile sub aspectul condițiilor de încriminare, a cerințelor privind tragerea la răspundere penală și a condițiilor de sancționare. În etapele următoare, independent de legea care a fost identificată ca fiind mai blândă în prima fază, legea penală mai favorabilă trebuie determinată, distinct, pentru fiecare dintre celelalte norme penale incidente în cauză, între ele existând, de asemenea, autonomie.

Alegerea legii penale mai blânde cu privire la celelalte norme penale care, în speță, vizează individualizarea pedepsei, unitatea infracțională, concursul de infracțiuni se va face separat, pentru fiecare dintre aceste instituții penale în parte. Identificarea acestor instituții autonome se realizează ținând seama de caracteristica lor esențială de a fi reglementate distinct și astfel, de a funcționa pe baza unor reguli proprii care le asigură independența.

Aceeași particularitate a acestor instituții penale de a funcționa autonom impun aplicarea legii mai favorabile în mod unitar, global, pentru fiecare dintre acestea, vizând deopotrivă condițiile proprii de existență și tratamentul sancționator, pentru a nu se ajunge la aplicarea unei lex tertia, prin combinarea dispozițiilor mai blânde din legile succesive cu privire la aceeași instituție de drept penal.

Modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile pe instituții autonome și nu într-o manieră globală, se întemeiază pe interpretarea atât a dispozițiilor legale [art. 5 alin. (2) și art. 173 C. pen. care demonstrează că noțiunea de „lege penală” se referă la norme de drept cu caracter individual și nu lege în integralitatea ei], cât și a normelor tranzitorii în materia tratamentului pluralității de infracțiuni, a pedepselor complementare și accesorii, a suspendării condiționate a executării pedepsei și a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 10, art. 12, art. 15 și art. 16 din Legea nr. 187/2012).

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă, cu suficientă evidență, voința legiuitorului de a consacra mecanismul de stabilire a legii penale mai favorabile pe instituții autonome.

De altfel, această manieră de interpretare este majoritară în doctrină, fiind exprimată în mod constant din 1923 și până în prezent în lucrări de referință ale unor autori cum ar fi: Traian Pop (Drept penal comparat, Cluj, 1923, p. 121), Vintilă Dongoroz (C. pen. „Regele Carol II” adnotat, vol. I, Ed. Librăriei SOCEC, București, 1937, p. 10 și 12, Drept penal, București, 1939, p. 132-133), George Antoniu (C. pen. al RSR comentat și adnotat, Partea generală, Editura Științifică, București, 1972, p. 64 și Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1988, p. 37), Theodor Vasiliu (C. pen. al R.S.R. comentat și adnotat, vol. I, București, 1972, p. 66), Constantin Bulai (Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 139) și Florin Streteanu (Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 366 și urm., Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 283 și urm., „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului C. pen.” - Legea nr. 286/2009, material întocmit la solicitarea Ministerului Justiției, publicat pe site-ul oficial www.just.ro).

În legătură cu mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, o precizare se impune în legătură cu opinia, exprimată de Vintilă Dongoroz în lucrarea Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei Române și AII Beck, Ediția a Il-a, vol. I, p. 71, potrivit căreia „dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate” ceea ce ar conduce la concluzia unei aplicări globale a legii penale mai blânde. Examinând contextul acestei aserțiuni, se constată că se referă la etapa în care este necesar a se stabili „care lege - dintre cele succesive - prevede o sancțiune mai ușoară”, când, potrivit aceluiași autor, „trebuie să se țină seama de pedeapsa care - în cazul concret și în raport cu toate agravările și atenuările prevăzute de lege - poate fi aplicată potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive”. În continuare, în cuprinsul aceleiași secțiuni din lucrarea anterior menționată, este analizat separat modul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor continue, continuate și de obișnuință, al pedepselor complementare, al legilor intermediare și temporare, precum și al măsurilor de siguranță și educative. În situația acestora din urmă autorul menționat arată că au o natură juridică diferită de cea a pedepselor, așa încât și determinarea legii mai favorabile implică aspecte deosebite.

Prin urmare, natura juridică diferită a unor instituții de drept penal substanțial poate conduce la abordări diferite în ceea ce privește determinarea legii penale mai favorabile.

Totodată, practica judiciară din perioada interbelică a Curții de Casație (V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, C. pen. al RPR adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p. 21, 23, 27, Cas. II, decizia nr. 2154/1937 Cas. II, decizia nr. 4021/1938, Cas. II, decizia nr. 4486/1940), dar și cea ulterioară, a fostului Tribunal Suprem (decizia nr. 939/1969, în V. Pasca, Curs de drept penal, partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 89, decizia nr. 4044/1970, în Culegere de decizii, 1970, p. 275, decizia nr. 1802/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, p. 362) au pus în evidență o astfel de interpretare în sensul aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome.

Curtea Constituțională, cu referire la aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituție și a dispozițiilor art. 13 C. pen. anterior, a statuat că aceste dispoziții legale „care consacră principiul legii penale mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii (...) privesc atât legea, în ansamblul său, cât și fiecare dintre normele și instituțiile sale în parte, cum este cazul liberării condiționate” (Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997).

Jurisprudența anterior menționată are, de asemenea, rolul de a face previzibilă interpretarea cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile pe instituții autonome.

În concret, aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome în cazul inculpatului B.G. presupune compararea dispozițiilor incidente sub aspectul soluționării laturii penale în cauză din legile succesive, stabilirea legii penale mai favorabile pe fiecare dintre instituțiile autonome și aplicarea acestor norme mai blânde care prin efectele lor să conducă la crearea unei situații mai ușoare pentru recurentul-inculpat.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiției de existență a unei situații tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre Ieșite penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiții, se constată că fapta de tentativă de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, la momentul comiterii, fapta, în modalitatea descrisă, era incriminată în infracțiunea prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 alin. (1) și (2), art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen. anterior, pedepsită cu închisoare de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni și interzicerea unor drepturi.

Noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracțiunii de omor.

Totodată, fapta de a ucide o persoană este în continuare încriminată fiind prevăzută ca infracțiune în art. 188 C. pen.

Înlăturarea elementului circumstanțial agravant influențează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reținută infracțiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 188 C. pen., care prevede sancțiunea închisorii de la 5 la 10 de ani și interzicerea unor drepturi, limitele de pedeapsă fiind reduse ca efect al reținerii tentativei prev. de art. 32 C. pen.

În concluzie, luând în considerare modificarea intervenită prin eliminarea formei calificate a comiterii faptei în loc public, dar și reducerea limitelor de pedeapsă atât în ce privește minimul, cât și maximul sancțiunii, rezultă că legea nouă este mai favorabilă, urmând a fi aplicată în ceea ce-l privește pe inculpatul B.G.

Deși legea penală mai favorabilă se aplică ope legis, în cauză, aceasta presupune, în prealabil, schimbarea de încadrare juridică din forma calificată a infracțiunii în forma de bază.

Cât privește stabilirea în concret a pedepsei potrivit legii noi, Înalta Curte apreciază că în recurs nu are posibilitatea de a realiza o nouă individualizare a pedepsei ținând seama de noile limite de pedeapsă.

Ca efect al aplicării legii penale mai blânde în speță va adapta pedeapsa prin luarea în considerare a noilor limite în sensul proporționalizării acesteia în aceste noi coordonate, dar cu respectarea raționamentului pe care instanța de fond și instanța de apel l-au avut în vedere în procesul de individualizare a pedepsei.

În atare situație, instanța de recurs constată că instanța de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă principală reprezentând minimul special prevăzut de lege în condițiile reținerii tentativei, de 7 ani și 6 luni închisoare.

Ținând seama de principiile anterior menționate, Înalta Curte urmează să stabilească o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor, reprezentând minimul special prevăzut de legea nouă.

Instanța de recurs va aplica principiul proporționalizării și cu privire la pedepsele complementare și accesorii, în legătură cu care art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 prevede că „se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă”, urmând a le adapta în funcție de noile limite și conținut, prin raportare la cele aplicate prin hotărârile atacate, conform legii vechi.

Prin urmare, va aplica recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

De asemenea, în baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În sarcina inculpatului s-a reținut săvârșirea infracțiunii în stare de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 lit. b) C. pen. anterior și potrivit art. 39 alin. (4) C. pen. anterior, în cazul acestei recidive se putea aplica o pedeapsă până la maximul special iar dacă acest maxim era considerat neîndestulător, se putea adăuga un spor de până la 10 ani închisoare.

Aceleași condiții de existență a recidivei postexecutorii se regăsesc în noile dispoziții penale, respectiv art. 41 C. pen., însă tratamentul sancționator este mai sever decât cel prevăzut de legea veche, deoarece potrivit art. 43 alin. (5) C. pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

Astfel, pe când legea veche lăsa la aprecierea instanței posibilitatea orientării pedepsei către maximul special și, ulterior, posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă, în conformitate cu noile dispoziții penale, intervine, în mod obligatoriu, o majorare a limitelor de pedeapsă în cadrul cărora se realizează individualizarea sancțiunii.

Având în vedere că, în cauză, prin aplicarea minimului special de pedeapsă, în mod evident nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 39 alin. (4) C. pen. anterior, legea veche este mai favorabilă sub aspectul recidivei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpat este fondat și, în consecință, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, îl va admite, va casa, în parte, decizia penală recurată și sentința penală nr. 173/F din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud și, rejudecând, va face aplicarea art. 5 C. pen. și în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare din infracțiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) și (2), art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen. anterior în infracțiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior va condamna pe inculpatul B.G. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

Va aplica recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., dispoziții de imediată aplicare în absența unor norme tranzitorii, cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de inculpat vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E

Admite recursul formulat de inculpatul B.G. împotriva deciziei penale nr. 123/A din 11 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Casează, în parte, decizia penală recurată și sentința penală nr. 173/F din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud și, rejudecând:

Face aplicarea art. 5 C. pen. și în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare din infracțiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) și (2), art. 175 alin. (1) lit. i) și alin. (2) C. pen. anterior în infracțiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior condamnă pe inculpatul B.G. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

Aplică recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 200 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 07 martie 2014.