Bribery by tax inspectors and harborer of an offender: suspension of imprisonment sentences and reduction of penalty for administrative supervisor

Asupra recursurilor penale de față;

Prin Sentința penală nr. 189/P din 29 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Neamț s-au dispus următoarele:

I. Condamnarea inculpatului B.F.G., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 6 septembrie 2007 la pedeapsa de trei ani închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., după executarea pedepsei principale.

A fost condamnat același inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 4 iulie 2008 la pedeapsa de trei ani și șase luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de trei ani și șase luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., după executare pedepsei principale.

În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe durata și în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii, de la 25 iulie 2008 la 26 iulie 2008.

II. Condamnarea inculpatei N.M., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 6 septembrie 2007 la pedeapsa de trei ani închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., după executarea pedepsei principale.

A fost condamnată aceeași inculpată, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 4 iulie 2008 la pedeapsa de trei ani și șase luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de trei ani și șase luni închisoare și un an pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen, după executare pedepsei principale.

În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe durata și în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata reținerii, de la 25 iulie 2008 la 26 iulie 2008.

III. Condamnarea inculpatului V.I.C., pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., cu referire la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de un an închisoare.

În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat condiționat executarea pedepsei principale și a celei accesorii aplicate inculpatului.

În baza art. 82 C. pen. s-a stabilit termen de încercare trei ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 255 alin. (5) C. pen. și art. 61 din Legea nr. 78/2000, au fost obligați inculpații B.F.G. și N.M., în solidar, să restituie martorului denunțător F.O.S. suma de 2000 euro sau echivalentul în lei conform cursului de referință din data efectuării restituirii.

S-a constatat că inculpații au fost asistați de apărători aleși.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații B.F.G. și N.M. să plătească fiecare câte 2.000 lei, iar inculpatul V.I.C. suma de 750 cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a avut în vedere că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților B.F.G. și N.M., pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului V.I.C., pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În sarcina inculpaților B.F.G. și N.M. s-a reținut că au pretins și au primit de la denunțătorul F.O.S., în ziua de 06 septembrie 2007, suma de 2000 de euro, pentru a soluționa favorabil o cerere de rambursare de T.V.A. formulată de SC S.R. SA Roman.

S-a reținut totodată că în ziua de 04 iulie 2008, aceiași inculpați, în timpul realizării unui control la firma menționată anterior, au pretins de la denunțătorul F.O.S., suma de 2000 de lei pentru a nu constata și a nu sancționa toate contravențiile fiscale evidențiate în urma controlului.

Cu referire la inculpatul V.I.C., s-a reținut că în calitate de șef al Administrației Finanțelor Publice Roman, în timpul efectuării urmăririi penale, l-a atenționat pe inculpatul B.F. să nu mai utilizeze telefonul mobil, fapt ce a îngreunat urmărirea penală și procedura de desfășurare a constatării infracțiunii flagrante organizată în data de 24 iulie 2008.

Inculpații, legal citați, au fost prezenți în instanță și au dat declarații cu privire la învinuire, arătând, în esență că, nu se fac vinovați de săvârșirea niciunei infracțiuni și se impune achitarea lor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât faptele nu există.

În susținerea nevinovăției lor, inculpații au solicitat în apărare, audierea martorilor din lucrări, audierea martorului N.D. în circumstanțiere și în apărare pentru inculpata N.M. și proba cu înscrisuri.

Din întreg probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:

SC S.R. SA Roman, are ca obiect principal de activitate prestări servicii de turism cinegetic, a fost înființată în anul 2007 și este administrată de martorul B.A. În fapt însă, activitatea firmei este gestionată de F.O.S. în considerarea faptului că acesta are mai multă experiență în domeniu.

Încă de la momentul înființării firmei, s-au achiziționat mai multe bunuri și servicii printre care și un autoturism "L.R.", cu privire la care firma, prin administrator, a formulat o cerere de rambursare a T.V.A.-ului aferent. Cererea a fost înregistrată la data de 23 iulie 2007 la Administrația Finanțelor Publice Roman sub nr. 4326, pentru suma de 26.017 lei aferentă unor achiziții de 136.932 lei. Conform procedurii, contribuabilul solicitant este evaluat și încadrat într-un grad de risc fiscal în funcție de Standardul Individual Negativ al acestuia și în cazul unui risc fiscal mic, suma este rambursată fără vreo inspecție fiscală prealabilă.

Această procedură este aplicabilă în cazul contribuabililor ale căror date sunt deja introduse în sistemul informatizat și pot fi evaluați.

În cazul firmei în speță, fiind nou înființată era obligatorie inspecția fiscală.

În aceste condiții, cei doi inculpați B.F. și N.M. au inițiat inspecția fiscală a firmei, sens în care au luat legătura cu reprezentantul firmei și cu martora G.E. care se ocupa de contabilitatea firmei. În urma discuțiilor cu B.A., aceasta fiind depășită de problemele ridicate în cauză, i-a pus pe inculpați în legătură cu denunțătorul, apreciind că acesta are experiența necesară pentru a discuta cu inculpații.

După ce au verificat documentele contabile puse la dispoziție de G.E., cei doi inculpați au convocat administratorul B.A. și pe martorul G.E. la sediul administrației, ocazie cu care s-a prezentat și denunțătorul, explicându-li-se că cererea de rambursare a T.V.A. nu poate fi soluționată favorabil întrucât firma este nou înființată și rezultă că bunurile au fost achiziționate din aportul acționarilor și nu din profitul firmei.

În această împrejurare, denunțătorul s-a arătat contrariat de perspectiva pierderii sumei solicitată prin cererea de rambursare astfel că inculpații, profitând de lipsa de cunoștințe a denunțătorului în domeniu, i-au sugerat inițial, apoi l-au învățat să depună o cerere de renunțare la rambursare T.V.A. întrucât, în caz contrar dacă cererea se respinge, nu va mai putea să recupereze T.V.A.-ul. Mai mult, inculpații au justificat denunțătorului că dimpotrivă, ar fi în interesul lor să soluționeze cererea nefavorabil, întrucât pentru suma economisită la bugetul de stat ei vor primi stimulente procentuale între 15 - 20 de unități.

Invocând acesta argument, inculpații au pretins și primit de la denunțător, în scopul vădit de a nu întocmi raportul de inspecție fiscală cu propunerea de respingere a cererii de rambursare, suma de 2000 lei de euro. Întinderea sumei a fost stabilită în compensarea stimulentelor pe care le-ar fi primit de la stat inculpații și totodată ca o contraprestație pentru modalitatea de rezolvare a cererii astfel încât să rămână deschisă pe viitor posibilitatea de recuperare a T.V.A.

Inculpații se apără, susținând că nu i-au spus denunțătorului nimic despre posibilitatea de a-și retrage cererea de rambursare. Denunțătorul s-ar fi interesat pe cont propriu despre posibilitățile pe care le are pentru a putea reitera cererea de rambursare. Din proprie inițiativă a făcut cererea de renunțare fiind învățat de alte persoane despre posibilitatea de a solicita ulterior rambursarea T.V.A.

Această apărare nu a fost reținută, în primul rând, există neconcordanțe între declarațiile inculpaților cu privire la momentul și contextul în care denunțătorul ar fi făcut pretinsa afirmație.

În al doilea rând este cert că prima persoană pe care denunțătorul ar fi consultat-o pentru găsirea unei soluții ar fi fost însăși contabila G.E. Aceasta însă a declarat în instanță că după depunerea actelor contabile nu a avut nicio altă discuție cu denunțătorul referitor la cererea de rambursare. Era și evident ca denunțătorul să nu se mai consulte cu martora atâta timp cât deja aflase de la inculpați, care este procedura de urmat pentru a-și recupera T.V.A.

În al treilea rând, suma ce a fost plătită inculpaților se regăsește în retragerea în numerar din contul societății în chiar data de 06 septembrie 2007, în valoare de 3200 euro din care, conform declarațiilor denunțătorului și a martorei B., diferența de 1200 de euro a fost folosită pentru nevoi personale.

Nu în ultimul rând, cei doi reprezentanți ai firmei cu care au intrat în contact inculpații, au un nivel de instrucție mediocru așa încât nu se poate admite existența posibilității ca vreunul din ei să cunoască metodologia de acordare a stimulentelor în cazul soluționării cererii contribuabililor, astfel că este evident că aceste aspecte nu puteau fi cunoscute decât din discuțiile cu inculpații.

În plus, esențială în cauză este declarația martorei U.P. care audiată fiind, fără nicio legătură cu vreuna din părți, într-un mod cu totul dezinteresat a arătat că a colaborat ca traducător autorizat cu firma SC S.R. SA, pe linie profesională și în această calitate a aflat de la martora B.A. că cei doi inculpați au pretins și primit suma de 2000 de euro cu ocazia controlului efectuat în 2007 (inspecția fiscală efectuată cu ocazia soluționării cererii de rambursare a T.V.A. n.i.). Această declarație se coroborează de asemeni cu declarația martorei F.V.

În combaterea declarației martorei F.V., inculpata N.M. a solicitat audierea martorului N.D. care a declarat că a fost prezent la sediul parchetului în seara audierii acestei martore și că l-a auzit pe denunțătorul F.O. în timp ce o instruia pe martoră "să declare cum au stabilit". Tribunalul consideră că această împrejurare nu dovedește lipsa de sinceritate a martorei. Martora este o persoană în vârsta, cu o pregătire medie și din acest motiv este evident ca denunțătorul a chestionat-o el însuși, înainte de audiere, în ce măsură poate să relateze procurorului aspectele despre care a luat cunoștință în urmă cu un an.

În contextul acestor împrejurări se desprinde cu evidență, faptul că cei doi inculpați, cu ocazia efectuării controlului la societate, au speculat lipsa de pregătire în domeniul financiar contabil a denunțătorului și a administratorului și i-au pus în situația să aleagă între finalizarea inspecției cu propunerea de respingere a cererii sau, contra sumei de 2000 de euro, retragerea cererii, urmând în timp, a se reformula solicitarea de rambursare după ce se va constata că există activități profitabile.

Toate probele arătate, apreciate în ansamblul lor conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., converg spre această situație de fapt.

Nu a fost reținută nici apărarea inculpaților în sensul că denunțătorul și martorul B.A. s-au contrazis în privința locului predării banilor, fapt ce ar releva lipsa de sinceritate a acestora. Lipsa acurateței în declarații în privința locului remiterii sumei de 2000 de euro este explicabilă prin prisma neimplicării martorei B.A. în acest act material săvârșit exclusiv de către denunțător. Esențial este că dinamica cronologică a faptelor, conținutul conversațiilor purtate de reprezentanții firmei cu inculpații și împrejurările de fapt care au generat activitatea infracțională a inculpaților, astfel cum sunt descrise de martorul B.A. și de denunțător, creionează o situație de fapt univocă.

Inculpații au mai susținut în apărarea lor că nu ar fi avut nicio logică să-i fi pretins denunțătorului mită atât timp cât acesta știa de posibilitatea de a renunța la cererea de rambursare și reiterarea ulterioară a acestei cereri ceea ce a și făcut. Acest argument nu este de natură să modifice situația de fapt reținută. Împrejurările de fapt în care s-a săvârșit infracțiunea se întemeiază pe probe și se menționează aici declarația martorei U.A., declarația denunțătorului cu privire la argumentele expuse de inculpați referitoare la stimulentele pe care le-ar primi aceștia în eventualitatea în care ar propune respingerea cererii, neconcordanțele dintre declarațiile inculpaților cu referire la pretinsa intenție a denunțătorului de a consulta un specialist și nu în ultimul rând, convorbirile interceptate între denunțător și inculpați din al căror conținut rezultă cu evidență că erau perfect conștienți de ceea ce se întâmplă și răspundeau argoului folosit de către denunțător.

Sintetizând aspectele de fapt reținute tribunalul a stabilit că mai presus de orice îndoială rezonabilă, inculpații, în schimbul sumei de bani pretinsă, i-au dat asigurări denunțătorului că au posibilitatea să soluționeze favorabil cererea deși soluția ce se prefigura în mod legal era respingerea cererii de rambursare de T.V.A. Astfel, uzând o practică nefundamentată legal, inculpații au direcționat denunțătorul să își retragă cererea de rambursare pentru a se împiedica astfel întocmirea raportului de inspecție fiscală, raport care în mod ireversibil ar fi determinat respingerea cererii de rambursare. În apărarea lor ambii inculpați au căutat să dovedească legitimitatea unor astfel de practici însă nu s-a indicat niciun act normativ cu putere de lege care să fundamenteze o astfel de procedură.

Urmare a conduitei inculpaților, a fost posibilă reiterarea cererii de rambursare de către aceeași firmă, cerere care a fost soluționată favorabil așa cum rezultă din raportul de inspecție fiscală întocmit la 19 februarie 2009.

Tot în apărarea lor, ambii inculpați au adoptat o atitudine de negare, sprijinindu-se pe raționamentul că în practică se procedează în mod curent la retragerea cererii de rambursare și efectuarea unei noi cereri, ulterior când sunt îndeplinite condițiile de rambursare, astfel că nu ar fi avut niciun sens ca ei să le pretindă bani celor doi reprezentanți ai agentului economic, deoarece aceștia s-au informat și cunoșteau procedura anterior arătată.

Simpla negare a inculpaților nu este de natură a induce în mod verosimil veridicitatea celor susținute. Inculpații nu au contraargumentat în niciun fel, faptul că denunțătorul cunoștea amănunte subtile ale metodologiei de acordare a stimulentelor, amănunte de care a luat cunoștință doar din discuțiile cu inculpații care au căutat astfel să "justifice" pretențiile de a fi "recompensați". Însăși existența acestor discuții și conținutul lor, în mare parte a fost confirmată, așa cum s-a arătat, de martora U.A., aceasta luând cunoștință de cele relatate anterior sesizării organului de cercetare penală când denunțătorul nu ar fi avut niciun interes să-și preconstituie probe.

Vinovăția inculpaților și existența faptei a rezultat cu evidență și din înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de aceștia cu denunțătorul convorbirii în care se face referire neechivocă la plata sumei de 2000 de euro. Inculpații nu au avut niciun moment o atitudine tranșantă de respingere a insinuărilor făcute de denunțător. Dimpotrivă, aprobarea celor susținute a fost făcută în același ton pe care l-a inițiat denunțătorul, calm, oarecum voalat, conspirativ, dar totodată neechivoc pentru a nu se crea impresia că acele convorbiri sunt înregistrate. Ambii inculpați arată în esență că nu au avut o reacție vehementă de respingere a afirmațiilor denunțătorului fie pe motiv că fie erau "absenți" la aceste discuții, fie că nu pricepeau exact despre ce este vorba. Tribunalul consideră astfel de argumente, ca fiind o subapreciere nefundamentată a capacităților de sinteză și analiză a oricărui observator independent și obiectiv.

În legătură cu cea de a doua faptă, s-a reținut că în anul următor, în cursul lunii iulie s-a efectuat un control tematic la nivelul agenților economici din municipiul Roman, vizând întocmirea și depunerea formularului 394 - declarație informativă privind livrări și achiziții de produse și servicii pe plan național aferente trimestrului II - 2007.

Fără a exista vreo dispoziție internă sau vreun algoritm practic de alegere a firmelor controlate, aceeași echipă de control compusă din cei doi inculpați, a procedat la verificarea SC S.R. SA. Susținerea inculpaților în sensul că au ales, printre altele și această firmă pentru a o controla, doar pe considerentul că știau unde își are sediul, este forțată și caută să mistifice scopul real urmărit de inculpați și anume acela de a profita de o nouă ocazie în care să-l pună pe administrator în situația de a avansa suma de bani cu scopul de a nu fi sancționat în eventualitatea în care ar fi fost depistat în neregulă. Acest lucru este evident dacă se are în vedere faptul că din abordarea psihologică a relației dintre mituitor și funcționar, potențialul criminogen, șansele de reușită sunt mult mai mari atunci când relația are o antecedență. În speță, inculpații știau că denunțătorul este dispus să răspundă favorabil la sugestia de a plăti o sumă de bani în schimbul unui "serviciu" prestat de inculpați. De altfel, înșiși martorii audiați care își desfășoară activitatea în aceeași instituție cu inculpații au dat explicații nuanțate și echivoce cu privirea la existența criteriilor de relatare a filmului de către o anume echipă de control fără a putea indica o cauză rezonabilă pentru care inculpații să fi controlat tocmai firma în speță.

În contextul arătat, inculpații au procedat la efectuarea controlului în data de 03 iulie 2008, s-au deplasat la sediul firmei, au contactat administratorul B.A. care la rândul său, fiind depășită, evident, de situație, l-a chemat pe denunțător. Acesta din urmă a explicat inculpaților că toate actele și registrul de control se află la contabilă și s-a convenit că a doua zi să fie prezentate toate actele la sediul administrației. În data de 04 iulie 2008, denunțătorul a prezentat actele pentru control, ocazie cu care, inculpații au constatat că declarația pentru semestrul II 2007 care făcea obiectul controlului, nu era depusă, sancțiunea fiind amenda de la 12.000 la 14.000 de lei. Inculpații nu au sancționat societatea și au permis administratorului să o depună ulterior, declarația fiind depusă la A.F.P. Roman sub nr. 2925 din 04 iulie 2008.

Însăși inculpata N.M., audiată fiind, a arătat că acel control privea exclusiv declarația - 394 - însă ei au extins controlul și la alte aspecte, ocazie cu care - se apără inculpata - au constatat că agentul economic, nu întocmise declarația privind impozitul pe profit și prin urmare i-a aplicat o amendă contravențională în cuantum de 5000 lei, cu posibilitatea de a se achita în termen de 48 de ore, jumătate din minim, adică suma de 500 de lei.

Susține inculpata că în acest fel a demonstrat că a aplicat sancțiunea ca oricărui alt agent economic, fără a-i face vreo favoare. Afirmația este, aparent, consecventă logică însă nu exclude împrejurările care au făcut posibilă săvârșirea infracțiunii. Prin aplicarea unei amenzi în cuantum minim pentru o altă contravenție, inculpații au căutat să dea o aparență de legalitate acțiunii de control, să-și preconstituie probe în eventualitatea în care ar fi apărut suspiciuni. Ca drept dovadă în speță inculpații nu au ezitat să folosească acest subterfugiu.

Firma controlată nu a pretins vreo favoare, ci dimpotrivă, acțiunea inculpaților de a pune în vedere administratorului că va fi amendat cu o sumă între 12.000 - 14.000 de lei a avut ca scop provocarea agentului economic să propună oferirea unei sume de bani, fapt ce s-a dovedit ulterior cu prisosință.

Așadar, după finalizarea controlului, inculpații i-au dat de înțeles denunțătorului, faptul că trebuie să-i aplice o sancțiune în cuantum de 15.000 lei, valoare exagerată în opinia denunțătorului, care a apreciat-o ca disproporționată față de încălcarea reținută în sarcina sa. În acest context, inculpații i-au sugerat denunțătorului că în schimbul sumei de 2000 lei, vor putea să-i permită să depună declarația însă vor trebui totuși să-i aplice o sancțiune pentru cealaltă contravenție, cu posibilitatea a achita jumătate din minim în 48 de ore.

Denunțătorul și-a dat acordul inițial, însă ulterior, fiind revoltat de atitudinea inculpaților a înțeles să sesizeze Biroul Teritorial al D.N.A., fapt realizat de 07 iulie 2008. În aceeași zi, dimineața, întrucât expira termenul de 48 de ore lucrătoare, denunțătorul a luat legătura cu inculpata N.M. și în prezența acesteia a achitat suma de 500 de lei cu titlu de amendă contravențională, conform chitanței depusă la fila 20 voi. I.

Susținerile denunțătorului sunt confirmate de poziția insidioasă a inculpaților în cursul anchetei și al cercetării judecătorești, care au afirmat că nu au avut absolut niciun contact cu denunțătorul în afara celor pe linie profesională, în ciuda faptului că desfășurătorul convorbirilor telefonice purtate de F.O. în ziua achitării amenzii, indică trei apeluri telefonice purtate cu inculpatul B.F. și un apel nefinalizat, inițiat de însăși inculpata N.M. către denunțător. Ultimul apel telefonic către inculpatul B.F. a avut loc la ora 16:45 cu câteva minute înainte ca inculpatul să fi sesizat telefonic Direcția Națională Anticorupție. Toate aceste contacte telefonice nu-și găsesc explicația dacă s-ar admite, prin reducere la absurd că inculpații au acționat strict pe linie profesională, au controlat agentul economic în data de 04 iulie și i-au aplicat sancțiunea corespunzătoare. Prelungirea oricărei discuții după aceste momente apare ca nepermisă și generatoare de suspiciuni legitime cu privire la conduita inculpaților, suspiciuni confirmate de declarația denunțătorului și dovedite cu mijloacele de probă ce se vor analiza în continuare.

Atât inculpata N.M. cât și inculpatul B.F. au avut cunoștință de faptul că denunțătorul a achitat suma de 500 de lei în termen de 48 de ore, respectiv la data de 07 iulie 2008. Această realitate se desprinde din situația de fapt relevată de probele administrate în cursul urmăririi penale. Astfel, la data de 23 iulie 2008, după revenirea în țară a denunțătorului, Serviciul Teritorial Bacău al D.N.A. a procedat la audierea denunțătorului cu privire la faptele reclamate și s-a trecut la organizarea operativă a constatării infracțiunii flagrante, știut fiind că în baza înțelegerii anterioare, denunțătorul trebuia să achite inculpaților suma de 2000 de lei.

Din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între denunțător pe de o parte și fiecare dintre inculpați pe de altă parte, precum și din înregistrările audio-video efectuate în ziua organizării flagrantului (24 iulie 2009), se poate reține mai presus de orice îndoială rezonabilă că ambii inculpați urmăreau de la denunțător exclusiv plata sumei de 2000 de lei.

Limbajul abordat de către denunțător deși neechivoc este puțin voalat tocmai pentru a nu trezi vreo suspiciune în mintea inculpaților. Aceștia nu pot nega faptul că denunțătorul a fost cât se poate de explicit când a cerut lămuriri în sensul că "dacă am plătit amenda, de ce îmi spune contabila că trebuie să plătesc 5000 de lei" la care inculpatul B.F. înțelegând și știind că amenda este plătită i-a replicat scurt "Nu, doar atât". Din chiar începutul convorbirii telefonice purtată de B.F. reiese cu claritate că denunțătorul i-a spus acesteia că a achitat amenda în prezența coinculpatei și că nu mai trebuie să se întâlnească să-i dea cele 20 de milioane.

Pentru a plăti suma de 2000 de lei, denunțătorul a apelat inculpatul B.F. în jurul orei 11:00, invitându-l la sediul firmei pentru "a regla treburile". Dacă inculpatul știa, așa cum s-a dovedit, că amenda era achitat, reacția normală ar fi fost de respingere a oricărui contact cu denunțătorul. Dimpotrivă inculpatul i-a făcut o contraofertă denunțătorului invitându-l la sediul administrației fiscale la ora 13:00.

La ora menționată, denunțătorul s-a prezentat la sediul A.F.P. Roman însă în birou era doar inculpata N.M. care i-a spus că B.F. este momentan ieșit din sediu și să-l mai aștepte. Cu această ocazie denunțătorul a inițiat și față de inculpata N.M. discuția cu referire la plata amenzii, folosind aceleași subterfugiu pentru a o determina pe inculpată să-și precizeze poziția față de suma de 2000 de lei fără însă a-i da de bănuit. Concret, denunțătorul s-a plâns că i-ar fi spus contabila să achite amenda în sumă de 5000 de lei deși el achitase deja 500 de lei (jumătate din minim) - "Domnule da - vezi că ai 50 de milioane amendă!" - Mi-a zis contabila - "Doamnă stai serioasă că am plătit amenda!" - Am zis eu -. La auzul acestor replici normal era ca inculpata să-l interogheze ferm pe denunțător care este scopul și ce anume mai vrea să facă cu banii pe care i-a adus dacă tot a achitat deja amenda. În lipsa acestei reacții și dimpotrivă în condițiile în care inculpata l-a aprobat pe denunțător spunându-i că ea însăși, " încă de atunci", i-a spus că îl trece așa (adică cu 500 de lei cu referire la replica anterioară a denunțătorului) se reține, evident, că inculpata nu era străină de situație.

Ambii inculpați au căutat să speculeze lipsa unei poziții tranșante a denunțătorului susținând că din silabisirea acestuia nu se putea înțelege mare lucru și din acest motiv nu s-au arătat contradicții. Totuși, la afirmațiile și întrebările "monosilabice" ale denunțătorului atât inculpatul B.F. cât și inculpata N.M. au răspuns la rândul lor "monosilabic" însă suficient de coerent pentru a rezulta un dialog logic, un dialog din care se relevă fără dubiu că interlocutorii dezbat o chestiune cunoscută de ambii și neechivocă. De altfel este știut din practica anchetelor penale faptul că astfel de discuții nu se pot purta cu subiect și predicat sau cu folosirea nemijlocită a verbum-ului regens. O asemenea abordare, evident, ar deconspira intențiile clare ale denunțătorului și ar compromite întreaga activitate operativă.

Revenind la situația de fapt s-a reținut că, tot în condițiile arătate, denunțătorul a adus în discuție dorința sa de a recupera T.V.A. (cu referire la fapta din septembrie 2007) precizând ambilor inculpați, de această dată cu subiect și predicat că le-a dat suma de 2000 de euro și în contul acesteia trebuiau să-l ajute, să-l învețe cum trebuia procedat. Ambii inculpați folosesc un adverb de afirmație, repetat tocmai pentru a arăta denunțătorului că au înțeles și știu despre ce este vorba, că nu trebuie să intre în amănunt și pentru a-l opri să mai dea detalii cu referire la acea înțelegere convenită în anul anterior. Reacția firească, a unei persoane inocente, la afirmația "că doar v-am dat și ăia 2000 de euro!" trebuia să fie de respingere categorică.

În condițiile în care inculpatul B.F., din cauza unor motive personale, a întârziat să apară la birou, denunțătorul a abordat-o din nou pe inculpata N.M. care s-a arătat dispusă să rezolve ea "problema" luării sumei de bani. După acest moment, denunțătorul l-a contactat telefonic la ora 13:35 pe inculpatul B.F. pe care l-a informat că i-a dat banii și a "rezolvat-o cu amenda". Inculpatul nu s-a arătat contrariat de acțiunea denunțătorului de a-i fi dat banii coinculpatei în condițiile în care știa că amenda a fost plătită ci dimpotrivă l-a aprobat și a continuat discuția pe un ton normal. Ulterior discuțiile telefonice nu au mai putut fi monitorizate întrucât inculpatul a fost atenționat de inculpatul V.I.C. să nu mai răspundă la telefon.

În cele din urmă, așa cum rezultă din procesul-verbal și din înregistrarea video a operațiunilor de constatare a infracțiunii flagrante, suma de 2000 de lei a fost găsită în posesia inculpatei N.M. care, pe moment a justificat că intenționa să achite o amendă a denunțătorului, apărare care așa cum s-a arătat este nefundamentată fiind dovedit că ambii inculpați aveau cunoștință despre efectuarea plății amenzii încă din data de 07 iulie 2008.

Inculpatul V.I.C., în sarcina acestuia se reține că la momentul săvârșirii infracțiunii deținea funcția de șef al Administrației Finanțelor Publice Român și este în relație de afinitate cu inculpatul B.F.

În data de 24 iulie 2008, așa cum s-a arătat anterior, a fost organizată operativ procedura constatării infracțiunii flagrante, activitate începută la ora 13 și încheiată la ora 16, aproximativ. În calitate de șef al instituției, inculpatul V.I.C. a fost înștiințat despre scopul prezenței organelor de anchetă în instituție și i s-a adus la cunoștință conform art. 129 alin. (5) C. proc. pen., că fiind prezent la efectuarea cercetării nu are voie să părăsească sediul instituției și nici să comunice cu alte persoane fără încuviințarea procurorului.

S-a arătat anterior că inculpatul B.F. nu era în sediu, fiind reținut de rezolvarea unei probleme personale. În aceste condiții, organul de urmărire penală i-a cerut inculpatului V.I. să-l apeleze pe B.F. pentru a reveni la serviciu. Acesta din urmă a justificat că nu poate să vină în acel moment din cauza unei probleme personale și că va reveni mai târziu. Acest apel telefonic s-a efectuat în prezența procurorului la ora 14:21 de pe telefonul personal al inculpatului V., în condițiile în care inculpatul deja asistase și luase la cunoștință despre constatarea infracțiunii flagrante și despre faptul că urmărirea penală îi viza pe ambii inculpați N.M. și B.F.

În acest context, inculpatul V.I.C. a așteptat un moment când a putut ieși neobservat din biroul în care se aflau membrii echipei de anchetă și, folosind telefonul de serviciu, l-a sunat pe inculpatul B.F. la ora 14:36, atenționându-l să nu mai răspundă la niciun telefon. Din înregistrarea convorbirii rezultă cu evidență tonul categoric, imperativ folosit de inculpat pentru a-i da de înțeles interlocutorului că s-a întâmplat ceva grav și că telefoanele sunt monitorizate.

Atenționat fiind, inculpatul B.F. a închis telefoanele, fapt ce a îngreunat continuarea activității de urmărire penală.

Interogat fiind, inculpatul a justificat că nu a mai răspuns la telefon întrucât s-a consumat acumulatorul. Această apărare nu s-a putut reține la modul absolut în sensul că nu exclude posibilitatea reală ca inculpatul să fi închis telefonul ca urmare a avertismentului. Dacă inculpatul B.F. nu ar fi avut nimic de ascuns este evident că nu s-ar fi ferit să mai folosească telefonul ca urmare a avertismentului dat de inculpatul V.I., ar fi încărcat acumulatorul, ar fi luat legătura cu instituția de pe un alt telefon și mai mult, chiar ar fi venit în întâmpinarea organului de urmărire. Dimpotrivă, inculpatul B.F., profitând de faptul că membrii echipei operative nu îl cunoșteau fizic, a revenit în mod disimulat la sediul instituției, s-a interesat despre obiectul anchetei, după care a dispărut și nu a mai putut fi găsit până în data de 25 iulie 2008, când s-a prezentat la dispoziția procurorului. Nu se poate admite că în tot acest timp inculpatul nu a folosit telefonul pentru că nu și-a reîncărcat acumulatorul ci dimpotrivă a refuzat să folosească telefonul pentru a nu putea fi contactat de organul de anchetă. în tot interval, inculpatul a avut posibilitatea să-și pregătească declarația și apărările în concordanță cu cele ale inculpatei N.M., care fusese deja audiată de procuror.

Inculpatul V.I.C. a negat faptul că l-ar fi avertizat pe inculpatul B.F. cauzând astfel compromiterea unor acțiuni de urmărire penală.

Susținerea inculpatului este nereală întrucât vocea sa este identificată în cuprinsul înregistrării audio a convorbirii telefonice.

Inculpatul a contestat această identitate și a solicitat efectuarea unei expertize criminalistice în cursul cercetării judecătorești. Proba a fost admisă inițial, în scopul aflării adevărului și a garantării dreptului inculpatului de a se administra toate probele în apărare însă, din motive obiective expertiza nu a putut fi efectuată deoarece condiția minimă pentru stabilirea identității amprentei vocale era ca înregistrarea să dureze cel puțin 16 secunde, ori în cauză convorbirea durează 7 secunde.

Chiar în aceste condiții, probele administrate în cauză demonstrează mai presus de orice îndoială că inculpatul V.I. este autorul apelului telefonic către inculpatul B.F.

Astfel s-a reținut că doar persoanelor din conducerea unității li s-au atribuit telefoane de serviciu. Telefonul era folosit exclusiv de către inculpat, fapt ce rezultă și din declarațiile martorilor care nu aveau cunoștință despre telefonul de serviciu al inculpatului. Este neverosimilă susținerea inculpatului în sensul că telefonul era permanent pe birou la dispoziția tuturor salariaților. În condițiile în care deținerea și suportarea costurilor de utilizare ale unui telefon mobil nu mai este o dificultate ci o necesitate în împrejurările actuale, folosirea de către salariați a telefonului de serviciu al șefului instituției apare ca inoportună.

De asemeni s-a reținut că în chiar intervalul orar în care s-a efectuat apelul telefonic, camerele de supraveghere ale instituției au sesizat părăsirea biroului de către inculpatul V.I. la momentul 14.36.03 și revenirea la momentul 14.37.21 în timp ce folosea telefonul mobil pentru un al doilea apel către C.R.D. (director executiv adjunct). Această persoană a confirmat că a fost înștiințată telefonic de către inculpatul V.I. despre existența unei anchete penale precizând cu aproximație ora 15.00. Din succesiunea imediată a celor două apeluri telefonice, coroborată cu lipsa inculpatului din birou rezultă cu evidență că el este autorul ambelor apeluri telefonice către inculpatul B.F. și către martora C.R.D.

De asemeni s-a reținut că inculpatul V.I.C. a avut și un mobil în a săvârși infracțiunea plecând de la relația de afinitate cu inculpatul B.F.

În drept, faptele inculpaților N.M. și B.F.G., care având calitatea de funcționari publici cu atribuții de control, cu intenție, au pretins și au primit în data de 06 septembrie 2007 suma de 2000 de euro de la denunțătorul F.O.S. pentru a soluționa favorabil cererea de rambursare de T.V.A. formulată de SC S.R. SA Roman, precum și fapta de a pretinde la data de 04 iulie 2008 de la același denunțător suma de 2000 de lei pentru a nu reține și a nu sancționa toate contravențiile fiscale constatate la SC S.R. SA Roman, sumă ce a fost remisă la data de 24 iulie 2008 de către denunțător inculpatei N.M., întrunesc conținutul constitutiv a infracțiunilor de luare de mită prevăzute și pedepsite de art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Față de mobilul săvârșirii infracțiunilor și distanțarea în timp a actelor materiale, cele două fapte se prezintă ca unități infracționale distincte, săvârșite în condițiile art. 33 lit. a) C. pen., ambele fapte fiind săvârșite înainte ca pentru vreuna din ele să se pronunțe o condamnare definitivă.

Fapta inculpatului V.I.C. care în calitate de director al Administrației Finanțelor Publice Roman, a asistat la procedura constatării infracțiunii flagrante din data de 24 iulie 2008 și, cu intenție, l-a avertizat telefonic pe inculpatul B.F.G., fapt ce a dus la zădărnicirea urmăririi penale întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută și pedepsită de art. 264 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

La individualizarea pedepselor ce s-au stabilit pentru fiecare inculpat instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. și să se raporteze la criteriile generale de individualizare a pedepsei respectiv dispozițiile părții generale a codului penal, limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpaților și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Inculpații B.F. și N.M. au săvârșit fiecare câte două infracțiuni în concurs, împrejurare ce agravează răspunderea prin faptul că legiuitorul a stabilit un regim sancționator mai sever conform art. 34 lit. b) C. pen. De asemenea, infracțiunile reținute - luare de mită - prin conținutul lor și prin obiectul juridic special pe care îl lezează, sunt fapte foarte grave de natură să slăbească încrederea societății în persoanele care exercită atribuții de control în numele autorității de stat. Gravitatea faptelor rezidă și din limitele mari de pedeapsă prevăzute de legiuitor, închisoarea de la 3 la 15 ani.

S-a reținut de asemenea atitudinea inculpaților care în ciuda situației de fapt evidente au avut o comportare nesinceră pe parcursul întregului proces penal și au căutat prin mijloace insidioase să inducă o situație de fapt neconformă realității.

Lipsa antecedentelor penale nu poate constitui în cazul inculpaților o împrejurare atenuantă deoarece această condiție - a lipsei antecedentelor penale - este sine qua non pentru exercitarea atribuțiilor de serviciu. Pentru persoana inculpaților care au un anumit nivel de instrucție și o anumită poziție în ierarhia autorității de stat, lipsa antecedentelor penale nu constituie o virtute ci mai curând o obligație. Din acest motiv această împrejurare nu poate avea efecte în planul răspunderii penale.

Plecând tot de la considerentele arătate, respectiv gradul de instrucție și de responsabilitate cu care au fost învestiți inculpații, standardul de moralitate, de onorabilitate este mult mai ridicat decât în cazul altor infracțiuni. Inculpații sunt tocmai persoanele anume desemnate să vegheze și să preîntâmpine orice încălcare a dispozițiilor legale în materie fiscală.

Faptul că martorii audiați în cauză au declarat că inculpații sunt buni profesioniști nu are relevanță în cauză. În speță nu se evaluează calitățile profesionale ale inculpaților, ci posibilitatea ca aceștia să fi încălcat relațiile sociale privind buna desfășurare a activității de serviciu ce presupune îndeplinirea cu probitate a îndatoririlor de serviciu de către funcționarii publici.

În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că pentru a se asigura prevenția specială și mai ales pentru a se asigura prevenția generală și a nu se compromite funcția pedepsei de constrângere și de intimidare, în cauză s-a impus aplicarea față de ambii inculpați, N.M. și B.F.G., a câte unei pedepse cu închisoarea în regim de detenție, cuantumul fiind orientat peste minimul special în acord cu pericolul social concret argumentat anterior.

Totodată față de dispozițiile alin. (2) al art. 254 C. pen., inculpaților li s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., motivat de faptul că săvârșirea unei astfel de infracțiuni este incompatibilă cu dreptul de a ocupa o funcție aleasă în autoritatea publică, cu dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat precum și cu dreptul de a ocupa vreo funcție sau de a exercita vreo profesie de natura celeia de care s-au folosit inculpații pentru săvârșirea infracțiunii.

Pedepsele astfel stabilite au fost contopite conform regulii stabilită prin art. 34 lit. b) C. pen.

Față de dispozițiile art. 71 alin. (2) C. pen., pentru aceleași considerente avute în vedere la aplicarea pedepsei complementare, pe durata executării pedepsei principale s-a aplicat inculpaților pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

Având în vedere că față de inculpați s-a luat măsura reținerii pentru 24 de ore la data de 25 iulie 2008, această perioadă s-a dedus din pedeapsa aplicată, conform disp. art. 88 C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul V.I.C., infracțiunea reținută în sarcina acestuia are un grad ridicat de pericol social, favorizarea infractorului fiind o infracțiune care împiedică înfăptuirea justiției și vizează, în speță o infracțiune de serviciu - luarea de mită. Inculpatul a avut o atitudine nesinceră și a negat săvârșirea faptei în ciuda probelor evidente care îl incriminau. Activitatea sa infracțională a permis inculpatului B.F.G. să se sustragă de la urmărirea penală în cursul zilei de 24 iulie 2008.

În raport de aceste criterii, instanța a apreciat că se impune față de inculpat aplicarea pedepsei închisorii orientată peste minimul special, într-un cuantum apt să asigure atingerea scopului preventiv al pedepsei.

Totodată față de dispozițiile art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei principale s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., drepturi incompatibile cu persoana inculpatului condamnat pentru săvârșirea unei infracțiunii de favorizare a unui infractor anchetat pentru o infracțiune de serviciu.

Cât privește modalitatea de executare s-a apreciat că în cauză factorul determinant al săvârșirii infracțiunii de către inculpat a fost relația de afinitate cu inculpatul B.F. și că în lipsa acestei împrejurări inculpatul V.C. nu ar mai fi acționat în acest sens. Totodată, s-a reținut că urmarea produsă, deși a zădărnicit urmărirea penală, nu a avut aptitudinea de a compromite și de a împiedica la modul absolut strângerea și administrarea probelor, pentru trimiterea în judecată și condamnarea infractorului favorizat așa încât, față de inculpatul V.I.C. care nu a mai suferit condamnări, se poate dispune suspendarea executării pedepsei în condițiile art. 81 C. pen. apreciindu-se că scopul pedepsei, funcția de reeducare poate fi atinsă și în această modalitate.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen., a fot suspendată și executarea pedepsei accesorii.

Față de dispozițiile art. 82 C. pen., s-a stabilit termenul de încercare corespunzător și totodată s-a atras atenția inculpatului asupra faptului că săvârșirea unei noi infracțiuni, cu intenție în cursul termenului de încercare va avea ca efect revocarea suspendării executării pedepsei și executarea în întregime a pedepsei alături de cea stabilită pentru noua infracțiune.

Cu referire la suma de 2000 de euro dată de către denunțătorul F.O.S. inculpaților B.F.G. și N.M., denunțătorul a solicitat restituirea sumei în condițiile art. 255 alin. (5) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. În baza acestor texte de lege, inculpații, beneficiari ai sumei au fost obligați în solidar la plata acesteia ori a echivalentului în lei la momentul restituirii efective.

Împotriva sentinței au declarat apel toți cei trei inculpați.

În motivarea apelului declarat de inculpata N.M. a fost criticată sentința apelată, apreciindu-se că aceasta este netemeinică cu privire la reținerea în sarcina inculpatei a două infracțiuni de luare de mită. Cu privire la fapta din 06 septembrie 2007 s-a arătat că argumentele primei instanțe sunt superficiale, nu a fost demonstrat motivul pentru care a fost pretinsă și primită mita, nu există dovezi că inculpata a primit suma de la denunțător, între declarațiile acestuia și ale martorei B. existând contradicții. Cu privire la fapta din 04 iulie 2008 inculpata a arătat că, așa cum demonstrează înregistrărilor de pe camerele de supraveghere, după ce a primit banii de la denunțător a intrat în casierie, aspect din care rezultă că a avut intenția de a plăti amenda iar nu de a însuși acești bani, inculpata nu știa că anterior fusese achitat jumătate din minimul special al amenzii de către denunțător, discuțiile telefonice dintre inculpată și denunțător sunt echivoce. S-a adus în discuție și lipsa de credibilitate a denunțătorului demonstrată de articole din presa locală și de condamnările anterioare ale acestuia.

Au fost invocate și aspecte privind nelegalitatea probelor, respectiv faptul că între momentul sesizării și cel al începerii urmăririi penale au fost administrate probe, nu au fost respectate dispozițiile art. 911 și 912 C. proc. pen., nefiind justificată emiterea unei ordonanțe provizorii pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, flagrantul a fost inițiat de denunțător cu contribuția organelor de urmărire penală,fiind incidente dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. în ce privește individualizarea pedepsei s-a arătat că nu au fost avute în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., aspectele pozitive privind pregătirea și moralitatea inculpaților, nu s-a făcut dovada pretinderii ci cel mult a primirii, în cauză se impunea aplicarea dispozițiilor privind suspendarea executării pedepsei.

Apelantul-inculpat B.F.G. a invocat aspecte de nelegalitate, respectiv încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 354 C. proc. pen. cu referire la art. 356 C. proc. pen., în sensul că hotărârea instanței de fond nu este motivată și se constituie doar în presupuneri necoroborate cu mijloacele de probă administrate, nu au fost administrate probe cu privire la fiecare dintre faptele imputate inculpaților, nu a fost soluționată cererea de constituire de parte civilă formulată de denunțător, iar față de această cerere nu mai poate fi luată în considerare nici declarația de martor a acestuia. S-a apreciat că în raport de împrejurările sesizate a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului și s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe fondul cauzei s-a solicitat achitarea inculpatului pe considerentul că probele administrate nu dovedesc vinovăția acestuia, respectiv fapta din 06 septembrie 2007 nu este susținută de niciun mijloc de probă iar cu privire la fapta din 04 iulie 2008 nu a fost probată înțelegerea preexistentă între apelant și inculpata N.M.

În motivele de apel formulate de inculpatul V.I.C. a fost invocată greșita apreciere a faptelor și împrejurărilor cauzei de către prima instanță, faptul că în mod eronat au fost invocate prevederile art. 129 C. proc. pen., că acțiunea de prindere în flagrant a inculpatului B.F.G. a fost compromisă din cauza lipsei de organizare a organelor de urmărire penală iar nu din cauza presupusului ajutor acordat de inculpatul V. S-a mai arătat că instanța de fond nu și-a exercitat atribuțiile în mod activ, s-a bazat exclusiv pe o discuție telefonică fără a mai exista alte probe directe incriminatoare, înregistrarea audio a acestei discuții nu a fost ascultată în mod direct de către instanță, nu s-a demonstrat că fraza evidențiată în discuția telefonică ar fi dus la pierderea unor momente tactice în desfășurarea anchetei. S-a solicitat pentru toate motivele evidențiate achitarea inculpatului.

În apel au fost administrate noi probatorii, respectiv au fost vizionate înregistrările de pe camerele de supraveghere din incinta sediului Administrației Financiare Român din data de 24 iulie 2008 și a fost ascultată înregistrarea convorbirii telefonice mai sus menționată, purtată la aceeași dată, potrivit solicitării inculpaților, de asemenea la dosar au fost depuse înscrisuri de către apelanții N.M. și B.F.G. iar apelantul B.F.G. a dat o nouă declarație în apel.

Prin Decizia penală nr. 32 din 16 martie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și familie au fost admise apelurile declarate de apelanții-inculpați B.F.G. și N.M.

A fost desființată sentința penală apelată cu privire la nereținerea circumstanțelor atenuante și cuantumul pedepselor principale și pedepsei rezultante aplicate apelanților-inculpați B.F.G. și N.M., și rejudecându-se în fond:

S-au descontopit pedepsele rezultante de câte 3 ani și 6 luni închisoare aplicate inculpaților B.F.G. și N.M. în pedepsele:

1) 3 ani închisoare și un an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pentru art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 06 septembrie 2007;

2) 3 ani și 6 luni închisoare și un an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pentru art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă din 04 iulie 2008.

S-a redus cuantumul pedepselor principale de la pct. 1 de la 3 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare precum și cuantumul pedepselor principale de la pct. 2 de la 3 ani și 6 luni închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare, ca efect al aplicării prevederilor art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 lit. c) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele principale aplicate inculpaților în pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 6 luni închisoare la care adaugă pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pe o durată de un an.

Pedeapsă de executat pentru fiecare dintre inculpații B.F.G. și N.M.: 2 ani și 6 luni închisoare și un an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat V.I. împotriva aceleiași sentințe penale

S-a constatat că apelanții inculpați au fost asistați de apărători aleși.

În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul-inculpat V.I. să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.

În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (3) cheltuielile judiciare efectuate în apelul inculpaților B.F.G. și N.M. au rămas în sarcina statului.

Procedând la analiza sentinței apelate în raport de motivele de apel invocate și de probatoriul administrat în cauză Curtea de Apel a reținut următoarele:

Privitor la motivele de nelegalitate:

1. Potrivit art. 224 C. proc. pen. în vederea începerii urmăririi penale poate efectua acte premergătoare, iar procesul-verbal prin care se constată efectuarea acestora poate constitui mijloc de probă. În cauză urmărirea penală a fost începută la data de 23 iulie 2008 ora 14, iar până la această dată s-a procedat la înregistrarea unei singure convorbiri telefonice, dintre denunțător și inculpatul B.F.G., din data de 23 iulie 2008, ora 12:48, întocmindu-se de către lucrătorii operativi ai DNA proces-verbal prin care s-a consemnat efectuarea acestui act premergător. Această înregistrare, ca și cele ulterioare, s-a făcut în baza în baza ordonanței provizorii date de procuror, în conformitate cu prevederile art. 912 C. proc. pen., confirmată prin încheierea din data de 25 iulie 2008 a Tribunalului Bacău. Cu privire la legalitatea interceptării convorbirilor telefonice în faza întocmirii actelor premergătoare, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 182 din 02 martie 2010 statuându-se în sensul constituționalității prevederilor art. 911. C. proc. pen. în contradicție cu susținerile apelanților se justifică și urgența, ca o condiție necesară pentru emiterea ordonanței provizorii, întrucât, conform declarației denunțătorului reiese că acesta stabilise să se întâlnească cu inculpatul B.F.G. în ziua imediat următoare după formularea denunțului.

2. Nu poate fi primită apărarea conform căreia sunt incidente prevederile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. în legătură cu organizarea flagrantului din data de 24 iulie 2008. Așa cum s-a demonstrat, ambele fapte de luare de mită au fost săvârșite de inculpați atât în modalitatea pretinderii cât și în cea a primirii de bani de la denunțător ori textul vizat se referă la situația când săvârșirea infracțiunii este rezultatul exclusiv a determinării, "provocării" de către organele de urmărire penală, în scopul obținerii de probe.

3. În mod justificat procurorul a solicitat inculpatului V.I. să nu părăsească sediul Administrației Financiare înainte de terminarea cercetării la fața locului, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. pen., în cauză organele de urmărire penală apreciind că se impune și administrarea acestui mijloc de probă.

4. Prima instanță a procedat la audierea, atât a inculpaților cât și a denunțătorului, cu privire la ambele fapte care au constituit obiectul actului de sesizare, afirmațiile contrare ale apelanților-inculpați nefiind susținute de declarațiile celor mai sus menționați de la dosarul de fond. De asemenea prima instanță a descris în concret ambele fapte reținute în sarcina inculpaților B.F.G. și N.M. și a făcut o analiza a probelor care au servit pentru soluționarea laturii penale, în conformitate cu dispozițiile art. 356 C. proc. pen., neputându-se reține că sentința nu este motivată.

5. În cauză F.O.S. nu are calitatea de parte civilă, ci acea de martor-denunțător. Cât privește solicitarea acestuia, de restituire a sumei ce constituie obiectul mitei pentru fapta din 06 septembrie 2007, prima instanță a soluționat cererea în baza dispozițiilor art. 255 alin. (5) C. pen. și art. 61 din Legea nr. 78/2000.

Privitor la motivele de netemeinicie invocate pentru fapta din 06 septembrie 2007:

1. Săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către inculpații B.F.G. și N.M. atât în forma pretinderii cât și în cea a primirii a fost probată cu declarațiile martorei B.A., înscrisuri (formular de eliberare numerar, ordin de plată, extrase de cont eliberate de agenția Roman a R.B.) coroborate cu declarațiile martorului-denunțător. Neconcordanțele dintre declarația martorei și cea a martorului-denunțător cu privire la locul în care a fost remisă mita sunt explicabile prin perioada mare de timp ce a curs până la luarea acestor declarații. Mai mult, această împrejurare este de natură să înlăture apărarea inculpaților privind o eventuală înscenare a denunțătorului, cu complicitatea martorului menționat, fiind evident că într-o asemenea situație cei doi ar fi dat declarații similare în urma unei înțelegeri prealabile.

2. A fost probat și scopul mitei, respectiv nefinalizarea de către inculpații B.F.G. și N.M. a inspecției fiscale inițiate la firma denunțătorului în vederea obținerii ulterioare de către acesta a rambursării de T.V.A . Esențial pentru existența infracțiunii este că actul pentru care au fost pretinși banii privea îndatoririle de serviciu ale inculpaților, fiind lipsit de relevanță faptul că denunțătorul ar fi avut posibilitatea restituirii T.V.A. și în altă modalitate decât cea indicată de către inculpați.

Atât primirea banilor de către inculpați cât și scopul pentru care a fost săvârșită această faptă reies cu evidență din convorbirea telefonică purtată între denunțător și inculpatul B.F.G. la data de 24 iulie 2008, ora 13:35 și din convorbirea ambientală dintre denunțător și inculpata N.M. la aceeași dată, afirmațiile denunțătorului privind remiterea sumei de 2000 euro pentru rambursarea T.V.A fiind susținute de către ambii inculpați, într-o interpretare firească, având în vedere și relația dintre inculpați și denunțători, respectiv funcționari cu atribuții de control și persoană ce fusese controlată de aceștia este evident că, în situația în care afirmațiile denunțătorului nu ar fi fost reale, acestea ar fi fost contrazise de către inculpați.

Cu privire la motivele de netemeinicie invocate pentru fapta din 04 iulie 2008:

1. În declarațiile sale, inclusiv în cele inițiale, ce fac obiectul sesizării, denunțătorul menționează că inculpații i-au solicitat suma de 2000 lei pentru a nu constata și sancționa în conformitate cu prevederile legale toate contravențiile rezultate în urma unui control la firma denunțătorului. Aceeași sumă este menționată de către denunțător în convorbirile telefonice cu inculpatul B.F.G. și în discuția ambientală cu inculpata N.M., acesta menționând în mod explicit că urmează ca suma să fie remisă inculpaților, afirmații nicidecum contrazise de inculpați. În aceleași discuții se face mențiune despre faptul că amenda aplicată a fost achitat jumătate din minimul prevăzut de lege din amenda aplicată, iar inculpatul este asigurat de inculpați că nu mai are de plătit altă sumă, astfel că nu subzistă apărarea inculpatei N.M., respectiv că aceasta ar fi avut reprezentarea faptului că banii remiși de la denunțător ar fi fost dați pentru achitarea amenzii.

2. Înregistrările de pe camerele de supraveghere a momentelor premergătoare flagrantului nu prezintă relevanță, împrejurarea că după primirea banilor inculpata a intrat pentru un moment în casierie, înainte de a reveni în birou nefiind de natură să demonstreze că aceasta ar fi intenționat să depună banii în casieria unității. De altfel, dacă inculpata ar fi avut dubii în privința destinației banilor, acestea ar fi fost reliefate în discuția ambientală purtată cu denunțătorul. Ori, așa cum s-a mai arătat, din discuție reiese că însuși inculpata l-a asigurat pe denunțător că nu mai are de plătit altă sumă pentru amendă, aceasta făcând referiri că poate fi achitat jumătate din minim și că i-a spus denunțătorului "de-atunci, că așa vă trecem".

3. Aceleași înregistrări, invocate în apărare și de către inculpatul B.F.G., în care se vede că după organizarea flagrantului, inculpatul a intrat în sediul instituției, nu prezintă relevanță în privința stabilirii vinovăției acestuia. Se observă din declarația inițială a denunțătorului și din convorbirile telefonice că suma de 2000 lei urma să fie remisă inculpatului B.F.G., însă datorită faptului că acesta a părăsit sediul instituției din cauza unor probleme personale, banii au fost primiți de inculpata N.M.

4. Aspectele privitoare la circumstanțele personale ale denunțătorului nu prezintă relevanță în prezenta cauză. Nu există indicii că mărturia denunțătorului ar conține date nereale sau că acesta ar fi formulat denunțul în alte scopuri (din răzbunare, interes material, etc.)

Cu privire la motivele de netemeinicie invocate de inculpatul V.I.C.:

1. S-a demonstrat în mod indubitabil că discuția telefonică inițiată de pe telefonul mobil cu nr. x1 la data de 24 iulie 2008, orele 14:36 a fost purtată de inculpatul V.I.C. În această privință declarațiile inculpatului sunt contrazise în mod flagrant de declarațiile martorilor, colegi de serviciu cu acesta, care arată că telefonul menționat era telefon de serviciu al acestuia, la care nu mai aveau acces alte persoane. Pe de altă parte instanța de apel, în urma audierii înregistrării audio a putut să perceapă în mod direct că vocea din convorbirea menționată este a acestui inculpat.

2. Este adevărat că prima instanță a dispus condamnarea acestui inculpat, în principal, pe baza unei singure probe, și anume convorbirea telefonică purtată între inculpatul V.I.C. și inculpatul B.F.G., prin care primul îi solicită celui de al doilea să nu mai răspundă la niciun telefon. Această împrejurare nu poate conduce însă la concluzia insuficienței probatoriului administrat față de acest inculpat, deoarece această probă, deși unică, este și relevantă, atât timp cât s-a demonstrat în mod indubitabil că discuția a fost purtată între cei doi inculpați iar din conținutul acesteia reiese că inculpatul B.F.G. a fost avertizat asupra faptului că se expune dacă va răspunde la telefonul mobil.

3. Nu prezintă relevanță faptul că scopul pentru care inculpatul V. l-a avertizat pe inculpatul B. a fost sau nu atins, ceea ce interesează pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen. fiind ca, în momentul săvârșirii actului de favorizare, persoana în favoarea căreia se săvârșește acest act să aibă calitatea de autor, complice sau instigator la săvârșirea unei infracțiuni. Ori, în cauză, cu certitudine inculpatul V. cunoștea acest amănunt despre inculpatul B., fiindu-i adus la cunoștință de către lucrătorii D.N.A aspectul că urmează a fi realizate activități de urmărire penală față de inculpatul B.

Referitor la modalitatea de executare a pedepselor în mod justificat prima instanță s-a orientat spre aplicarea unei pedepse cu suspendare condiționată pentru inculpatul V.I.C. și a unor pedepse cu executare efectivă pentru ceilalți doi inculpați.

Se are astfel în vedere pentru inculpații B.F.G. și N.M. calitatea de funcționari publici a acestora, persistența în săvârșirea de infracțiuni de corupție, precum și împrejurarea că inculpații nu au conștientizat gravitatea faptelor comise, adoptând o poziție permanentă de negare a acestora, contrazisă de evidența probelor administrate, toate aceste aspecte conferind un grad de pericol social concret ridicat.

Apelurile inculpaților B.F.G. și N.M. vor fi totuși admise, numai cu privire la cuantumul pedepselor aplicate acestora, apreciindu-se ca exagerat un cuantum de 3 ani și 6 luni închisoare. Într-adevăr, prin ea însăși, lipsa antecedentelor penale nu poate constitui o circumstanță atenuantă față de împrejurările particulare privitoare la funcțiile deținute de inculpați. Dacă avem însă în vedere și alte circumstanțe personale ale inculpaților (persoane cu pregătire superioară, buni profesioniști, îndeplinirea riguroasă a sarcinilor de serviciu o lungă perioadă de timp până la săvârșirea faptelor, potrivit referințelor primite de la colegii de serviciu) precum și faptul că ambii inculpați au copii minori în întreținere, apreciem că în favoarea inculpaților pot fi reținute circumstanțe atenuante, cu consecința reducerii pedepselor în cuantumuri sub minimul special.

Prin urmare, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de apelanții-inculpați B.F.G. și N.M. numai cu privire la nereținerea circumstanțelor atenuante față de aceștia și, în consecință, a cuantumurilor pedepselor principale și a pedepselor rezultante aplicate acestora, procedându-se la reducerea cuantumurilor pedepselor, ca efect al aplicării art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 lit. c) C. pen., urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat V.I.C.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A, Serviciul Teritorial Bacău, și de inculpații V.I.C., B.F.G. și N.M.

Motivele de recurs au fost depuse în termenul prevăzut de art. 385 din 10 alin. (2) C. proc. pen. doar de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A, Serviciul Teritorial Bacău și au vizat netemeinicia deciziei atacate, invocându-se cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cu referire la individualizarea pedepselor aplicate, solicitându-se astfel menținerea sentinței penale.

Inculpatul V.I.C. a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În esență, s-a susținut că inculpatul a fost condamnat doar pe baza înregistrării unei convorbiri telefonice presupus a fi fost purtată de către acesta cu inculpatul B.F., fără a exista o altă probă directă care să conducă la stabilirea fără dubiu că inculpatul V. ar fi fost cel care l-ar fi ajutat pe coinculpatul B., pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală. În plus, s-a mai arătat că inculpatul V. a contestat în mod constant că vocea de pe înregistrare ar fi a sa și nu a putut fi stabilit științific faptul că aceasta totuși i-ar aparține. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ideea că inculpatul V. l-a atenționat pe inculpatul B., activitățile organului de urmărire penală nu au fost îngreunate sau zădărnicite de conduita inculpatului V.

Inculpata N.M. a invocat prin motivele scrise de recurs cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. În esență, ceea ce inculpata a contestat a fost modul în care instanțele de fond și apel au interpretat probele administrate în cauză. Cu ocazia dezbaterilor, inculpata a invocat și cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen, solicitând aplicarea unei pedepse neprivative de libertate.

Inculpatul B.F.G. a invocat în principal cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa pentru ambele infracțiuni ce i s-au reținut în sarcină, cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În ce privește prima faptă, s-a susținut în esență că din analiza probatoriului administrat în cauză nu rezultă cu certitudine infracțiunea de luare de mită, indiciile nefiind transformate în probe indubitabile, întreaga construcție a Parchetului având la bază doar denunțul martorului denunțător și o serie de probe indirecte. În ce privește cea de-a doua faptă, probele o privesc exclusiv pe inculpata N.M. și se referă la plata unei amenzi ce fusese aplicată societății denunțătorului. În fine, și acest inculpat a invocat în subsidiar cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând aplicarea unei pedepse în regim neprivativ de libertate.

În privința celor trei inculpați, Curtea constată că deși aceștia nu au depus motivele de recurs în termenul prevăzut de lege, cazurile de casare invocate de către aceștia se regăsesc între cele care se iau în considerare din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., condiții în care ele urmează a fi analizate conform art. 38510 alin. (21) C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

1. În ce privește cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. invocat de către toți recurenții inculpați, Curtea reține că pentru a fi în prezența acestuia trebuie să existe o reflectare inexactă, denaturată a conținutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecința greșitei rețineri a faptei imputate inculpatului, în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi fost comisă.

Această contrarietate evidentă și esențială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanța l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., acesta din urmă necăzând sub incidența cazului de casare analizat.

Altfel spus, eroarea gravă de fapt nu poate proveni dintr-o greșită sau incompletă apreciere a probatoriului administrat în cauză.

Pe de altă parte, simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă, recurentul fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existență sau inexistență o afirmă în mod eronat instanța de fond sau apel ori al cărei cuprins este redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă.

În privința probelor și a aprecierii acestora, Curtea reține că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Deși aprecierea probelor nu poate fi cenzurată în limitele cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., instanța de recurs poate totuși verifica dacă a fost respectat principiul liberei aprecieri a probelor consacrat de art. 62 alin. (2) C. proc. pen., căci acesta ține de legalitatea procesului penal, a cărei respectare poate și trebuie să fie analizată prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.

Examinând motivele de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recurenții critică fie insuficiența probatoriului cu relevanță în stabilirea vinovăției (inc. V.), fie modalitatea în care instanțele de fond și apel au interpretat acest probatoriu (inc. N. și B.), aspecte ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs în limitele cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

În ce privește respectarea principiului liberei aprecieri a probelor, Curtea constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au examinat în detaliu și prin coroborare toate probele administrate în cauză, stabilind pe această bază o corectă situație de fapt.

În acest context, Curtea reține ca fiind fără relevanță împrejurarea că în cursul urmăririi penale a fost respinsă propunerea de arestare preventivă a inculpaților N. și B., întrucât cu ocazia deliberării asupra luării sau nu a unei măsuri preventive judecătorul nu statuează asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei cercetate, ci doar dacă există sau nu probe sau indicii temeinice că aceasta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și se impune privarea sa de libertate, prin raportare la vreunul dintre cazurile prev. de art. 148 C. proc. pen. Pe de altă parte, soluția în privința măsurilor preventive nu poate "lega" instanțele care se vor pronunța pe fondul cauzei, căci aceasta ar însemna inclusiv faptul că o persoană arestată preventiv va trebui să fie condamnată, înfrângându-se astfel prezumția de nevinovăție de care orice persoană se bucură conform art. 52 C. proc. pen.

Revenind la analiza criticilor formulate în speță, Curtea constată că, în ce privește prima infracțiune de luare de mită, vinovăția inculpaților B. și N. rezultă din declarațiile denunțătorului, ale martorei B.A., din înscrisurile bancare, dar și din înregistrările unor convorbiri telefonice purtate între denunțător și cei doi inculpați.

Din toate aceste mijloace de probă rezultă că inculpații B. și N. au pretins și primit suma de 2000 de euro de la denunțătorul F.O.S. pentru a nu întocmi un raport de inspecție fiscală cu propunere de respingerea cererii de rambursare de T.V.A., caz în care reiterarea unei cereri similare în viitor nu ar mai fi fost posibilă.

Curtea constată că nu există niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării declarațiile constante ale denunțătorului, incriminatoare la adresa celor doi inculpați, împrejurările invocate în recurs (în sensul că denunțătorul ar fi fost anterior condamnat pentru infracțiuni de violență sau că nu și-ar fi onorat niște obligații contractuale într-un caz dat) nefiind de natură a submina credibilitatea martorului.

Potrivit acestor declarații, inculpații ar fi afirmat în discuțiile purtate cu denunțătorul că în cazul în care ar întocmi un raport de inspecție fiscală corect, cu propunere de respingere a cererii (ceea ce ar afecta reiterarea acesteia în viitor), ar beneficia de niște stimulente de 15 - 20% din sumele economisite la bugetul de stat. Or, este evident că față de pregătirea denunțătorului (și de altfel, față de cunoștințele oricărei persoane care nu are tangențe cu legislația financiară), asemenea amănunte nu puteau proveni decât din discuțiile cu inculpații, neavând relevanță dacă situația prezentată de către aceștia era reală (în sensul că ei chiar erau îndreptățiți în speță să încaseze aceste stimulente).

Pe de altă parte, conduita urmată de denunțător ulterior discuțiilor cu inculpații, aceea de retragere a cererii de rambursare, este evident că a respectat indicațiile acestora, având în vedere aceeași lipsă de cunoștințe a denunțătorului, dar și împrejurarea că martora G.E., care se ocupa de contabilitatea firmei și, deci, era o persoană care putea face o asemenea sugestie denunțătorului, nu a fost consultată de către acesta în privința căii de urmat (de a insista în soluționarea cererii de rambursare sau de a-și retrage cererea).

Declarațiile incriminatoare ale denunțătorului sunt confirmate retroactiv de înregistrările unor convorbiri telefonice purtate de inculpați cu denunțătorul în 24 iulie 2008, în care, deși acesta face referiri neechivoce la plata celor 2000 de euro din luna septembrie 2007, inculpații nu au avut o atitudine fermă, de respingere a susținerilor denunțătorului, singura conduită normală în situația în care afirmațiile făcute de acesta erau neadevărate, punând sub semnul întrebării probitatea unor persoane care știau nevinovate.

În ce privește cea de-a doua infracțiune de luare de mită, situația de fapt și vinovăția ambilor inculpați este probată de declarațiile denunțătorului, ale martorelor B.A. și U.A., înscrisuri și înregistrările convorbirilor telefonice purtate între denunțător și inculpați, în condițiile în care în cauză s-a realizat și un flagrant.

Toate aceste mijloace de probă demontează principala apărare a inculpaților, aceea că suma de 2000 de lei pretinsă de către aceștia și înmânată inculpatei N. ar fi fost destinată achitării unei amenzi aplicate anterior de inculpați.

Dincolo de neobișnuitul situației invocate de către aceștia (cel sancționat înmânează agentului constatator banii, la sediul său, pentru ca el să plătească la casierie o amendă, în locul contravenientului, deși nu exista niciun impediment pentru ca acesta din urmă să o facă el însuși), din actele dosarului rezultă astfel că amenda aplicată de către inculpați cu ocazia controlului efectuat la societatea denunțătorului, fusese achitată de către acesta încă din 7 iulie 2008, în termenul legal (respectiv 500 lei, reprezentând jumătate din minimul sancțiunii pentru contravenția constatată, în 48 de ore de la încheierea procesului-verbal).

Prin urmare, suma de 2000 de lei nu avea nicio legătură cu această amendă, întrucât pe de o parte cuantumul acesteia, stabilit prin procesul-verbal era de 5000 lei, iar pe de altă parte ea fusese achitată, în condițiile expuse anterior.

De altfel, inculpații cunoșteau că amenda fusese achitată, fapt ce rezultă din transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice și în mediu ambiental purtate de denunțător cu ambii inculpați.

În aceste condiții, suma de 2000 de lei nu putea avea decât destinația susținută de denunțător, anume aceea de mită pretinsă anterior, cu ocazia controlului efectuat de către inculpați, pentru ca aceștia să nu-l sancționeze pentru toate neregulile constatate și care ar fi condus la o aplicarea unei amenzi considerabile, de trei ori mai mare decât cea efectiv aplicată.

Pe de altă parte, împrejurarea că doar inculpata N. a primit suma de bani (în condițiile în care inculpatul B. nu se afla temporar la sediul instituției), nu poate conduce la concluzia nevinovăției acestuia din urmă, având în vedere că inculpatul B. fusese cel care, potrivit înțelegerii cu denunțătorul, stabilise să se întâlnească cu el în acel loc, "pentru a regla treburile", iar infracțiunea oricum se consumase anterior, la momentul pretinderii sumei respective (fapt ce exclude de altfel orice eventuală discuție cu privire la caracterul presupus provocator al conduitei denunțătorului).

Nu este lipsită de relevanță împrejurarea că, cu puțin timp înainte de primirea banilor de către inculpata N., aceasta a purtat două convorbiri telefonice cu inculpatul B., ambii folosind alte telefoane decât cele cunoscute, cu cartele preplătite neînregistrate, fapt ce a făcut imposibilă înregistrarea acestor convorbiri de către organul de urmărire penală.

În fine, în ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului reținută în sarcina inculpatului V., Curtea constată că din actele dosarului rezultă o situație contrară celei susținută în apărare de inculpat (respectiv că pe întreaga desfășurare a activităților de prindere în flagrant a celorlalți doi inculpați ar fi stat într-o singură încăpere, alta decât cea în care își avea biroul și în care se găsea telefonul de serviciu de la care a fost sunat inculpatul B.).

Astfel, din înregistrările camerelor de supraveghere din sediul A.F.P. Roman rezultă că inculpatul V. a părăsit biroul unde se efectua constatarea infracțiunii între orele 14.36.09 și 14.37.21, adică exact în intervalul de timp în care a avut loc convorbirea telefonică incriminatoare cu inculpatul B.

Mai mult, din aceleași înregistrări rezultă că la momentul revenirii în birou, inculpatul V. folosea un telefon mobil, care era tocmai cel de serviciu, apelând-o pe martora C.R.

Or, câtă vreme în intervalul de timp în care inculpatul a lipsit din birou, de pe telefonul său de serviciu s-au efectuat doar două apeluri, iar unul dintre acestea (cel cu martora C.) a fost în mod cert inițiat de către inculpat (fapt probat nu doar de listingul convorbirilor, ci și de declarația martorei), este evident că și cealaltă convorbire (cea incriminată) a fost inițiată și purtată tot de către inculpatul V., căci era imposibil ca în mai puțin de 2 minute telefonul respectiv să se fi aflat și în posesia inculpatului, dar și a altei persoane.

Dincolo de toate acestea, nu se poate face abstracție că inculpatul V. avea și o motivație personală pentru conduita adoptată, el fiind în relații de afinitate cu inculpatul B.

Din această perspectivă, este fără relevanță că inculpatul V. nu și-a recunoscut vocea din înregistrarea convorbirii purtate cu inculpatul B., după cum este neîntemeiată susținerea că această înregistrare este singura probă de vinovăție împotriva sa (făcându-se abstracție de înregistrările video ale camerelor de supraveghere, listingul convorbirilor telefonice și declarațiile martorei C.R.).

În ce privește încadrarea în drept a faptei comise de inculpat, este evident că avertizarea telefonică a inculpatului B. a avut aptitudinea de a îngreuna urmărirea penală față de acest inculpat, în condițiile în care inculpatul V. asistase la procedura de prindere în flagrant a inculpatei N., ocazie cu care a aflat că se efectuează cercetări față de ambii inculpați (dincolo de faptul că știa că aceștia lucrează împreună). Urmare a demersului inculpatului V., inculpatul B. nu a mai putut fi contactat telefonic și a venit la sediul Administrației Financiare doar pentru a culege informații despre cele întâmplate, prezentându-se la organul de anchetă abia a doua zi, timp care a fost suficient pentru a-și pregăti propria versiune despre acuzațiile ce i s-au adus.

În concluzie, Curtea constată că soluțiile de condamnare dispuse în cauză împotriva celor trei inculpați nu sunt rezultatul unor grave erori de fapt, ci a interpretării prin coroborare a tuturor probelor administrate în cauză, în condițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât toate criticile formulate sub acest aspect de către inculpați nu sunt întemeiate.

2. În ce privește cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. invocat în recursurile Parchetului și ale inculpaților N.M. și B.F.G., Curtea constată că instanța de apel a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților N. și B. în ce privește cuantumul acestora, astfel încât criticile formulate în recursul Parchetului sunt nefondate.

Astfel, s-au dat efecte corespunzătoare circumstanțelor personale ale inculpaților, prin coborârea pedepselor sub minimul special, valorificându-se astfel situația lor familială, dar și conduita profesională anterioară faptelor ce fac obiectul prezentei cauze.

Aceste date ce caracterizează persoana inculpaților justifică totodată aprecierea că atât reeducarea lor, cât și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, poate fi asigurată și fără executarea efectivă a pedepselor, însă numai sub o atentă supraveghere a conduitei lor viitoare, astfel încât sub acest aspect recursurile inculpaților N. și B. sunt fondate, sens în care ambele hotărâri vor fi casate numai cu privire la modalitatea de executare a pedepselor rezultante aplicate celor doi inculpați, făcându-se astfel aplicarea art. 861 și urm. C. pen.

Ținând seama de modalitatea concretă în care inculpatul V. a săvârșit infracțiunea ce i se reține în sarcină, de împrejurarea că intervenția sa a fost de natură a îngreuna, iar nu de a zădărnici urmărirea penală, dar și de relațiile preexistente (de afinitate) între inculpații V. și B., Curtea va lua în considerare din oficiu acest caz de casare în privința inculpatului V., doar sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, pe care îl va reduce.

3. În consecință, pentru motivele expuse anterior, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va admite recursurile inculpaților și va respinge ca nefondat recursul Parchetului, cheltuielilor judiciare avansate de stat rămânând în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursurile declarate de inculpații B.F.G., N.M. și V.I.C. împotriva Deciziei penale nr. 32 din 16 martie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și familie.

Casează în parte decizia recurată și în parte Sentința penală nr. 189/P din 29 octombrie 2009 a Tribunalului Neamț, secția penală numai cu privire la individualizarea pedepselor și rejudecând:

1. În baza art. 861 și 862 C. pen., suspendă sub supraveghere executarea pedepselor de câte 2 ani și 6 luni aplicate inculpaților B.F.G. și N.M., pe durata unui termen de încercare de 4 ani și 6 luni.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare inculpații se vor supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) se vor prezenta la datele fixate la SPVRSI de pe lângă Tribunalul Neamț;

b) vor anunța, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) vor comunica și vor justifica schimbarea locului de muncă;

d) vor comunica informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.

Atrage atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 864 C. pen.

Face aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (5) C. pen.

2. Reduce de la 1 an închisoare la 6 luni închisoare cuantumul pedepsei aplicate inculpatului V.I.C.

Menține restul dispozițiilor hotărârilor atacate.

Onorariul parțial al apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși ai inculpaților, în sumă de câte 100 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

II. Respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău.

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - NN