Influence-trafficking convictions upheld; lawyer jailed, bribe-payer's appeal inadmissible

Deliberând, asupra apelurilor penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 121/PI din data de 18 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în baza art. 257 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul L.I., la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) din C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de 24 h din data de 22 septembrie 2011.

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, a condamnat pe inculpatul S.A.C., la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului S.A.C. pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. a atras atenția inculpatului S.A.C. asupra dispozițiilor art. 83 - 84 C. pen. care atrag revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate.

În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, a obligat pe inculpații L.I. și S.A.C. să restituie suma de câte 2.500 euro fiecare, denunțătorului H.T.

În baza art. 190 alin. (5) C. proc. pen. suma de 139 lei reprezentând cheltuieli de transport va fi plătită martorei R.R.M. din fondul cheltuielilor judiciare special alocat de către Ministerul Justiției prin Curtea de Apel Oradea - Departamentul Economic.

În baza articolului 191 C. proc. pen. a obligat inculpații la plata a câte 6170 lei fiecare cheltuieli judiciare în favoarea statului, urmând ca suma de 200 lei reprezentând contravaloarea delegației avocatului desemnat din oficiu în faza de urmărire penală - M.R. să fie avansată din fondurile Ministerului Justiției în favoarea Baroului de Avocați Cluj.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea au fost trimiși în judecată inculpatul L.I. pentru comiterea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. și S.A.C. pentru comiterea infracțiunii prevăzută și pedepsită de. art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, constând în aceea că, în luna aprilie 2010, au cerut de la denunțătorul H.T. suma de 5.000 de euro, lăsând să se creadă că au influență asupra magistraților (judecători și procurori de la instanțele și parchetele din Satu Mare) îl pot ajuta pe fiul acestuia, martorul C.N. să fie eliberat din arest și să nu mai fie trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Prezent și interogat fiind, inculpatul S.A.C. nu a recunoscut comiterea faptei; inculpatul L.I. nu a dorit să dea declarații în fața instanței, arătând că și le menține pe cele date în cursul urmăririi penale.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

Numitul C.N., fiul denunțătorului H.T. a fost cercetat în Dosarul nr. 1183/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare pentru comiterea unei infracțiuni de tâlhărie, martora R.R.M. având calitatea de parte vătămată; ulterior acesta a fost trimis în judecată și condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, conform sentinței penale nr. 92 din 03 februarie 2011 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 419/R/2011 a Curții de Apel Oradea. în cauza respectivă C.N. a fost cercetat și judecat în stare de arest preventiv.

În acest context, denunțătorul H.T., tatăl lui C.N. a luat legătura telefonic cu inculpatul L.I. (care-i fusese recomandat de cunoscuți de etnie romă din Timișoara) pentru a-l ajuta să obțină punerea în libertate a fiului său. în urma discuției purtate, denunțătorul H.T. s-a deplasat la Satu Mare, unde s-a întâlnit cu cei doi inculpați, ocazie cu care inculpatul L.I. i-a spus că inculpatul S.A.C. este cel mai bun avocat din Satu Mare, în sensul că are cunoștințe în rândul judecătorilor și procurorilor din acest oraș.

Inculpatul L.I. i-a spus denunțătorului că „va rezolva" atât cu partea vătămată R.M. cât și cu magistrații care se ocupau de caz, aceștia fiind aceeași cu cei care 1-au judecat pe fiul său.

În declarația dată în ședința publică din 05 decembrie 2012, martorul denunțător a arătat că inculpatul S.A.C. a fost de față și a auzit aspectele susținute de inculpatul L.I., acesta spunându-i că „se rezolvă".

La data respectivă martorul denunțător a încheiat cu inculpatul S.A.C. contractul de asistență juridică din 30 martie 2010 și i-a achitat suma de 500 lei; după două zile martorul H.T. s-a deplasat din nou la Satu Mare, astfel că la data de 02 aprilie 2010 a încheiat un nou contract de asistență juridică cu inculpatul S.A.C. - din 2 aprilie 2013 - prin care acesta îi acorda asistență juridică martorului C.N. pe tot parcursul procesului penal, onorariul fiind de 500 euro.

A arătat martorul denunțător H.T. că anterior datei de 02 aprilie 2012 a fost sunat de inculpatul L.I. care i-a spus că trebuie să meargă la Satu Mare și să-i aducă 5.000 euro „pentru a rezolva definitiv treaba".

Declarația martorului denunțător este confirmată parțial de declarația inculpatului L.I., care în cursul urmăririi penale a arătat că a fost contactat de martorul denunțător H.T. pentru a-i recomanda un avocat care să-l ajute pe fiul acestuia; inculpatul L.I. a arătat totodată, că l-a însoțit pe H.T. la biroul inculpatului S.A.C., unde aceștia s-au înțeles asupra onorariului, iar soția denunțătorului, martora G.C. a achitat o anumită sumă de bani cu titlu de avans onorariu.

Inculpatul L.I. nu a recunoscut însă că împreună cu inculpatul S.A.C. i-ar fi cerut martorului H.T. suma de 5.000 euro pentru a rezolva punerea în libertate a martorului C.N., arătând că nu știe ce sume de bani i-a dat denunțătorului H.T. inculpatul S.A.C., precizând însă că denunțătorul a achitat doar suma de bani ce reprezintă onorariu de apărător (filele 93-97, dosar urmărire penală).

Declarația denunțătorului este confirmată de declarația martorei G.C.M., soția acestuia, care a arătat că a fost de față când inculpatul L.I. a cerut suma de 5.000 euro, spunând că o parte din bani vor fi dați părții vătămate R.M., iar o parte magistraților care instrumentau cauza respectivă; martora a arătat că inculpatul S.A. Comei era împreună cu inculpatul L.I. și a arătat că el va discuta cu partea vătămată R.M., iar inculpatul L.I. va merge să vorbească cu magistrații (fila 120, dos. instanței de fond).

Din declarația martorului denunțător și a martorei G.C. a rezultat că H.T. a încercat să reducă la 3.000 euro suma pe care trebuia să o dea, întrucât nu aveau decât 3.000 euro, dar nu a obținut acest lucru, motiv pentru care, au fost nevoiți să împrumute 2.000 euro de la martorul S.A..

Audiat fiind în cursul urmăririi penale și în fața instanței, martorul S.A. a confirmat cele susținute de martorul denunțător și soția acestuia, arătând că în cursul lunii aprilie 2010 a fost contactat de H.T. care i-a spus că fiul lui a fost arestat și că o persoană din Oradea, pe nume “B.” (aceasta fiind porecla inculpatului L.I.) i-a promis că-l va ajuta pe fiul acestuia în schimbul unei sume de bani, H.T. rugându-l să-l împrumute cu suma de 2.000 euro. Martorul a mai arătat că H.T. i-a restituit ulterior banii, acesta spunându-i că „nu a rezolvat problema fiului său" (filele 50-57, dosar urmărire penală și fila 162, dosar fond).

Starea de fapt expusă mai sus este confirmată și de declarația martorului V.R.L. care a arătat că, în cursul anului 2010 i-a însoțit pe H.T. și pe soția acestuia din urmă la Satu Mare pentru a aduce la Timișoara mașina fiului său care fusese arestat; cu această ocazie denunțătorul H.T. s-a întâlnit într-un bar cu inculpații, despre care denunțătorul i-a spus că, pe unul îl cheamă “B.”, iar celălalt este avocat; martorul a stat la o masă alăturată celei la care stăteau cei patru și a auzit că suma de bani cerută era de 5.000 euro, martorul H.T. spunându-i că i-a dat inculpatului L.I. banii pentru a-l elibera pe fiul său din arest.

În declarația dată în faza de urmărire penală martorul a arătat că H.T. i-a spus că a dat banii „lui B. și avocatului, cei doi promițându-i că îi vor ajuta fiul să fie eliberat din arest", martorul arătând în fața instanței că își menține această declarație, însă la momentul audierii de către instanță nu mai poate preciza cu certitudine dacă H.T. i-a spus acest lucru.

Instanța de fond a avut în vedere declarația dată de martor în faza de urmărire penală, aceasta corobprându-se cu declarația martorului denunțător H.T. și a martorei G.C. care, la rândul ei, a arătat că ea a fost cea care i-a dat banii inculpatului L.I., acesta predându-i o parte din bani inculpatului S.A.C. (fila 120, dosar fond), prezența acesteia la momentul predării banilor rezultând din declarațiile martorului H.T. și V.R., precum și a inculpatului L.I.

În cauză a fost audiată și martora R.R.M. care a arătat că, după ce a fost victima unei infracțiuni de tâlhărie comisă de martorul C.N., a fost contactată atât de inculpatul S.A.C. cât și de martorul H.T. și de un avocat din Timișoara (martorul D.T.) pentru a ajunge la o înțelegere favorabilă martorului C.N., respectiv, pentru a-și schimba declarația dată împotriva lui C.N.. Martora a precizat că martorii D.T. și H.T. au fost cei care au insistat și au făcut presiuni asupra ei pentru a-și modifica declarația, martora semnând o declarație în care a arătat că nu se constituie parte civilă împotriva lui C.N., întrucât i-a fost achitată de către H.T. suma de 1.500 euro.

Cu privire la inculpatul S.A.C., martora a arătat că, inițial, acesta i-a spus doar că dorește să ajungă la o înțelegere favorabilă lui C.N., fără să-i sugereze că ar trebui să-și schimbe declarația anterioară; cu ocazia unei întâlniri avută cu inculpatul S.A.C. acesta i-a prezentat un act pe care-l întocmise și al cărui conținut martora nu îl cunoaște pentru că nu l-a citit „ci pur și simplu l-am rupt", inculpatul S.A.C. sugerându-i să-și schimbe declarația în favoarea lui C.N., urmând să primească aproximativ 2.000-3.000 euro.

Starea de fapt descrisă în rechizitoriu a fost confirmată și de declarația martorilor D.T. și C.N. care au arătat în declarațiile date în fața instanței că martorului H.T., inculpații L.I. și S.A.C. i-au cerut suma de 5.000 euro pentru a rezolva punerea în libertate a lui C.N., inculpatul L.I. spunând că o parte din bani vor fi dați martorei R.R.M., iar o altă parte va fi dată judecătorilor care soluționau cauza, pentru obținerea unei sentințe favorabile.

Martorul D.T. a arătat că a fost de față când martorul H.T., întâlnindu-l pe C.N. la Tribunalul Satu Mare, i-a cerut acestuia restituirea banilor, acesta spunându-i că „nu i-a luat el ci B.", aspect confirmat și de martorul V.R.L.

În cauză a fost audiat și martorul I.M., șoferul inculpatului L.I., care în declarația dată în fata instanței la 20 februarie 2013 a arătat că, în primăvara anului 2010 l-a dus pe acesta cu mașina la un restaurant din Satu Mare, pentru a se întâlni cu H.T., martorul rămânând în mașină; la întoarcerea din restaurant inculpatul L.I. era însoțit de inculpatul S.A.C., toți trei deplasându-se la sediul cabinetului inculpatului S.A.C. Martorul a arătat că nu a fost de față la discuțiile purtate în incinta biroului inculpatului S.A.C. și nu a auzit pe niciunul dintre cei doi inculpați să fi cerut martorului H.T. suma de 5.000 euro, pentru a fi dată magistraților care judecau dosarul în care fiul denunțătorului avea calitatea de inculpat.

Curtea a înlăturat declarația acestui martor, întrucât ea nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză; astfel, martorul I.M. a arătat că la discuțiile purtate în biroul inculpatului S.A.C. nu a participat nicio persoană de sex feminin, însă din declarația inculpatului L.I. și a martorilor H.T., G.C. și V.R. a rezultat că martora G.C. a fost prezentă la discuțiile purtate între inculpați și denunțător, atât în restaurant cât și în biroul inculpatului S.A.C.; totodată, cei trei martori au arătat în declarațiile lor împrejurarea că inculpații au solicitat suma de 5.000 euro pentru a fi dată martorei R.M. și magistraților care soluționau cauza, situație fată de care Curtea a constatat că susținerile martorului l.M. sunt lipsite de temei, necoroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză.

Raportat la probele mai sus arătate și analizate, Curtea a considerat dovedită vinovăția celor doi inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență pentru care au fost trimiși în judecată, motiv pentru care, i-a condamnat pe aceștia la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare fiecare, cu aplicarea art. 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

Apreciind că scopul reeducativ al pedepsei aplicată inculpatului S.A.C. poate fi atins și fără privarea de libertate a acestuia, în baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate acestuia pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

La luarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere că inculpatul nu are antecedente penale, gradul relativ redus al participației acestuia la comiterea faptei, inculpatul L.I. fiind cel care a pretins suma de 5.000 euro de la martorul H.T. în prezența inculpatului S.A.C., acesta primind o parte din bani de la coinculpat, apreciind că pronunțarea unei hotărâri de condamnare constituie un avertisment serios pentru acesta, săvârșirea unor noi infracțiuni fiind de natură a atrage revocarea beneficului suspendării condiționate.

În ceea ce-l privește pe inculpatul L.I., Curtea a apreciat că scopul reeducativ al pedepsei poate fi atins doar prin privarea de libertate a acestuia, raportat la modalitatea în care a fost comisă infracțiunea - inculpatul L.I. fiind cel care a cerut banii de la martorul H.T., iar ulterior acesta l-a amenințat pe martorul denunțător H.T., încercând să-l intimideze pe acesta.

Față de cele de mai sus, reținând dovedită vinovăția inculpaților, Curtea, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul L.I., la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a și b) C. pen.

În baza articolului 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de 24 h din data de 22 septembrie 2011.

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 l-a condamnat pe inculpatul S.A.C., la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului S.A.C. pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. a atras atenția inculpatului S.A.C. asupra dispozițiilor articolelor 83 - 84 din C. pen. care atrag revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate.

În baza art. 61 alin. (40 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 a obligat pe inculpații L.I. și S.A.C. să restituie suma de câte 2.500 euro fiecare, denunțătorului H.T.

Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, inculpații L.I. si S.A.C. și martorul denunțător H.T.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea a solicitat, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului și desființarea sentinței pronunțată de Curtea de Apel Oradea, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

A precizat că motivul de nelegalitate vizează greșita obligare a inculpaților la plata către martorul denunțător a unor sume de bani în euro, în condițiile în care, pe teritoriul României, plățile se efectuează în moneda națională. Ca atare, a solicitat desființarea sentinței menționate si obligarea celor doi inculpați la plata sumei de câte 2.500 euro fiecare, în echivalentul monedei naționale la data efectuării plății către martorul denunțător.

A arătat că aspectele de netemeinicie vizează modalitatea de individualizare a executării pedepsei aplicată inculpatului S.A.C., neaplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. din 1969, neaplicarea pedepsei accesorii corespunzătoare, precum și încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului S., acest din urmă aspect fiind mai degrabă o chestiune de acuratețe juridică, întrucât în rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar ultimul text de lege este un text de trimitere și nu o normă distinctă de agravare ori atenuare a răspunderii penale. Or, în condițiile în care, în actul de sesizare s-a reținut această încadrare, iar pe parcursul cercetării judecătorești și chiar cu ocazia dezbaterilor nu a intervenit o schimbare de încadrare juridică, pentru acuratețe se impune reținerea încadrării juridice din rechizitoriu.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului S.A.C., s-a arătat că soluția instanței este legală sub aspectul reținerii vinovăției ambilor inculpați în săvârșirea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată cu consecința condamnării acestora, instanța de fond realizând o interpretare nu doar judicioasă ci și exhaustivă a întregului probatoriu administrat în ambele faze ale procesului penal, arătând justificat și temeinic argumentat de ce una sau alta din declarațiile succesive ale martorilor audiați în cauză au fost avute în vedere la adoptarea soluției, în contextul coroborării materialului probator.

A precizat, însă, că soluția este netemeinică cu privire la modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului S.A.C., pentru că, deși instanța arată că fapta prezintă o gravitate deosebită, fiind vorba de o infracțiune de trafic de influență, comisă de un participant la înfăptuirea actului de justiție, avocat care a uzat de calitatea sa afirmând că are influență asupra magistraților care pot și trebuie să adopte soluții, față de martorul denunțător, stabilind, astfel, un cuantum al pedepsei judicios individualizat, a reținut că se impune aplicarea modalității cea mai ușoară de executare a pedepsei, respectiv, suspendarea sub supraveghere, având în vedere lipsa antecedentelor penale și pregătirea profesională a inculpatului.

Or, în opinia acuzării, lipsa antecedentelor penale reprezintă o situație de normalitate și nu una excepțională care să poată fi valorificată ca o circumstanță favorabilă, astfel încât, să diminueze consecințele răspunderii penale. In ceea ce privește studiile avute de inculpat, acestea erau necesare pentru a deține funcția de avocat, de care ulterior s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii. Mai mult decât atât, la dosarul de urmărire penală există documente din care rezultă că, în data de 02 mai 2011, același inculpat a fost surprins în flagrant în timp ce comitea o nouă infracțiune de trafic de influență, împrejurare ce denotă perseverența infracțională, care trebuie sancționată în consecință prin individualizarea nu doar a cuantumului pedepsei ci și a modalității de executare a acesteia.

Ca atare a apreciat că singura modalitate de executare a pedepsei în măsură să respecte exigențele privind scopul acesteia, este executarea în regim privativ de libertate.

A mai arătat că, deși textul de lege nu prevede în mod obligatoriu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, cuantumul pedepsei stabilite de instanță permite și aplicarea unei asemenea pedepse, care se impune prin raportare la modalitatea în care a fost săvârșită fapta, funcția de care s-a folosit și perseverența infracțională a inculpatului în comiterea acestui gen de fapte.

Totodată, a precizat că, deși în motivele scrise de apel nu se face vorbire de incidența legii penale mai favorabile și deși este evident că dispozițiile codului penal în vigoare sunt mai favorabile, pedepsele stabilite pentru ambii inculpați se situează în limitele prevăzute de ambele legi și, ca atare, nu apreciază că este necesară aplicarea art. 5 C. pen. din 1969 ori reevaluarea modalității de individualizare a pedepsei.

Apelantul inculpat L.I. a arătat că, sub aspectul laturii subiective, fapta reținută în sarcina sa poate fi comisă doar cu intenție calificată prin scop. Or, cu excepția declarației martorului denunțător, nicio altă probă nu indică faptul că inculpatul L.I. a participat la săvârșirea faptei, acesta nefăcând altceva decât să recomande unei cunoștințe un avocat pentru a-și rezolva anumite probleme personale, de familie.

A solicitat să se constate că, în raport de situația de fapt reținută în rechizitoriu, din probatoriul administrat, respectiv, declarațiile martorilor, declarațiile inculpaților, declarația martorului I.M., nu rezultă că inculpații au pretins martorului denunțător H.T. altă sumă de bani în afară de suma de 2.000 de lei care a făcut obiectul onorariului conform contractului de asistență juridică, sumă care a fost primită la biroul avocațial în prezența a altor două persoane. A arătat că nu rezultă din nicio probă că s-a primit de către avocat vreo altă sumă de bani legată de activitatea sa sau de vreo eventuală intervenție sau influență asupra unor magistrați.

In condițiile menționate anterior, s-a solicitat admiterea apelului și achitarea inculpatului L.I., potrivit dispozițiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen., apreciind că, la dosar, nu sunt probe din care să rezulte că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat.

Apelantul inculpat S.A.C. a arătat că probatoriul administrat în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond este, din punctul de vedere al apărării, total contradictoriu. Astfel, s-a arătat că toate declarațiile, începând de la prima plângere făcută pentru săvârșirea unei presupuse fapte de înșelăciune și până la schimbarea acesteia după o perioadă de timp, prezintă contradicții pe care apărarea dorea să le clarifice prin readministrarea probatoriului.

În ceea ce privește faptele reținute în rechizitoriu, s-a arătat că instanța de fond nu a făcut altceva decât să reproducă susținerile martorilor, în condițiile în care aceștia și-au schimbat declarațiile date în faza de urmărire penală, producându-se astfel contradicții raportat, atât la acele susțineri, cât și la depozițiile martorilor din apărare, iar în unele cazuri martorii pur și simplu au mințit. Or, în condițiile în care majoritatea martorilor audiați de instanță, respectiv, martorul denunțător și martorii acuzării, au fost subiectivi, cei din urmă fiind rudele foarte apropiate și prietenii apropiați ai denunțătorului, susținerile acestora în sensul că au dat o sumă de bani celor doi inculpați, doar unuia sau doar altuia dintre inculpați, reprezintă vădite contradicții, chiar martorul denunțător arătând că nu a avut suma de bani pe care ar fi remis-o celor doi inculpați și s-a împrumutat cu 2.000 de euro de la un nepot pe nume Ș., în altă declarație arătând că de la un anume G., iar ulterior în depoziția martorului S.A. acesta să declare că este un prieten apropiat al denunțătorului și că de la el ar fi provenit suma de bani pe care acesta ar fi remis-o inculpaților. Așadar, din probatoriul administrat nu reiese când, unde, cum și câți bani au fost remiși celor doi inculpați ori dacă au fost remiși doar unuia dintre ei.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește martora care, în calitate de parte vătămată într-un alt dosar, l-a angajat ca apărător pe inculpatul S.A.C., aceasta a declarat la urmărirea penală și la instanță că inculpatul a căutat-o de nenumărate ori acasă, că a discutat cu acesta de presupusa sumă pe care trebuia să o primească cu titlu de daune provenind dintr-o infracțiune de tâlhărie, de fapt, o tranzacție civilă, arătând că suma propusă era cuprinsă undeva între 3.000 și 5.000 de euro, aceasta fiind, în opinia apărării, suma despre care se pretinde că ar fi fost dată. Până la urmă tranzacția a avut loc, însă, nu prin inculpatul S., ci prin martorul D.T., avocat în baroul Timișoara, existând la dosar acte în acest sens.

Raportat la aceste împrejurări, apărarea a arătat că în prezentul dosar trebuie lămurit dacă suma de bani a fost dată pentru cumpărarea de influență, pentru realizarea unei tranzacții sau dacă banii au fost dați sau nu celor doi inculpați, întrucât din probatoriul administrat nu rezultă când, unde și cum au fost dați banii, singurele declarații în acuzare fiind ale martorului denunțător.

Pentru motivele arătate, inculpatul a solicitat admiterea apelului, apreciind că este fondat.

Referitor la susținerea parchetului în sensul că inculpatul ar mai fi săvârșit o presupusă faptă de corupție, s-a arătat că acesta trebuie judecat pentru faptele imputate și pe baza probelor administrate în acest dosar și nu în altul.

Pe de altă parte, în ceea ce privește înlăturarea declarației martorului I.M., care susține cele invocate de apărare, s-a arătat că deși instanța de fond, sec, fără echivoc, a înlăturat această probă întrucât nu se coroborează cu restul probelor administrate, în opinia apărării trebuie luată în considerare calitatea declarațiilor și nu cantitatea acestora, făcând astfel referire și la calitatea martorilor acuzării de rude sau prieteni ai denunțătorului.

Susținând motivul principal de apel, inculpatul a solicitat desființarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând că, prin încheierea de ședință din data de 07 noiembrie 2012, instanța de fond a constatat legalitatea sesizării sale, dar nu a pus în discuție excepțiile invocate la termenul din 12 septembrie 2012 și nici nu s-a pronunțat asupra lor.

S-a precizat că aceste excepții vizează, în mare măsură, urmărirea penală, respectiv, cererile formulate de inculpat în fața procurorului și pe care organul de urmărire penală ar fi trebuit să le examineze, să se pronunțe asupra lor și apoi să reitereze prezentarea materialului de urmărire penală, ceea ce nu s-a întâmplat în realitate.

Ca atare, inculpatul a apreciat că valabilitatea rechizitoriului este afectată, acesta neputând constitui un act valabil de sesizare a instanței, aspect ignorat total de instanța de fond, care trebuia să trimită cauza la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

A mai arătat că un alt aspect vizat de motivul principal de apel privește încălcarea dreptului la apărare, întrucât la momentul audierii inculpatului S. la sediul D.N.A., delegația apărătorului desemnat din oficiu a fost emisă de Baroul Cluj pentru un dosar de care apărarea nu are cunoștință, respectiv, nr. 58/P/2011 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj. Astfel, s-a precizat că, deși este posibil să fie o eroare având în vedere că este același număr de dosar, încălcarea dreptului inculpatului la apărare s-a produs prin faptul că asistența juridică era obligatorie în acest dosar și nu în altul.

Pentru motivele arătate, inculpatul a solicitat, în principal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului și restituirea cauzei la Curtea de Apel Oradea în vederea rejudecării cauzei pentru motivul de nulitate arătat, urmând a se pune în discuția părților excepțiile invocate. A precizat că solicită acest lucru întrucât noul C. proc. pen. nu permite în apel trimiterea dosarului la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

În subsidiar, a solicitat în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea sentinței penale atacate și pronunțarea unei noi hotărâri, iar în rejudecare să se dispună achitarea inculpatului, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., apreciind că fapta nu există întrucât nu există probe suficiente care să argumenteze condamnarea.

Apelantul denunțător H.T. a solicitat aplicarea unor pedepse mai aspre celor doi inculpați.

În faza căii de atac a apelului, Înalta Curte a procedat la ascultarea inculpaților, în baza art. 420 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 374 alin. (2), art. 378, art. 108 și urm. C. proc. pen., care au manifestat aceeași atitudine procesuală de nerecunoaștere a faptei de trafic de influență, depozițiile acestora fiind consemnate în scris și atașate la dosar, după citire si semnare.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește criticile de nelegalitate invocate de către apelantul inculpat S.A.C., înalta Curte le apreciază ca nefondate, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, se constată că, la termenul de judecată din data de 12 septembrie 2012, inculpatul S.A.C. a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art. 301 și art. 302 C. proc. pen. din 1968, pe cale de excepție, să se constate nulitatea absolută a actelor de urmărire penală dispuse în cauză, având în vedere că i-au fost încălcate o serie de drepturi procesuale și anume, învinuirea i-a fost adusă la cunoștință nelegal, fiind încălcate prevederile art. 172 alin. (4) C. proc. pen. din 1968.

În esență, inculpatul a contestat calitatea de avocat a apărătorului desemnat din oficiu și care l-a asistat la data când procurorul i-a adus la cunoștință învinuirea și a invocat nelegalitatea urmăririi penale sub aspectul neprezentării, din nou, a materialului de urmărire penală.

Contrar celor susținute de către inculpat, se constată că instanța de fond a respectat întocmai prevederile art. 301 și art. 302 C. proc. pen. din 1968, în sensul că, după punerea în discuție a excepției invocate, s-a pronunțat asupra acesteia prin încheiere motivată (fila nr. 89, dosar instanță de fond).

Aspectul privind calitatea de avocat a fost lămurit la termenul următor, din data de 07 noiembrie 2012 (în baza mențiunilor cuprinse în adresa din 24 septembrie 2012 emisă de Baroul Cluj și depusă la fila nr. 91 din dosarul instanței de fond), termen la care instanța a pus în discuție regularitatea actului de sesizare - apărătorul inculpatului S.A.C. apreciind că sesizarea a fost făcută conform legii - și s-a pronunțat în conformitate cu dispozițiile art. 300 C. proc. pen. din 1968.

În fine, inculpatul a invocat încălcarea art. 172 alin. (4) C. proc. pen. din 1968, care se referea la faptul că persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidențialitatea convorbirilor, criticând, de fapt, calitatea de avocat a apărătorului desemnat din oficiu, calitate atestată prin adresa sus menționată, neavând relevanță, sub aspectul asigurării asistenței juridice obligatorii, în cadrul cărui Barou era înscris avocatul respectiv.

Pe de altă parte, se constată că inculpatul S.A.C. nu a solicitat, în mod expres, restituirea cauzei la Parchet în vederea refacerii urmăririi penale și nici nu a invocat dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, instanța de fond fiind cea care a apreciat, din oficiu, că cererea inculpatului ar putea fi încadrată, în drept, în aceste prevederi legale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 257 C. proc. pen. din 1968 raportat la art. 253 C. proc. pen. din 1968, procurorul este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

Această dispoziție obligatorie pentru procuror nu se aplică în speță, întrucât acesta nu s-a aflat în niciuna dintre cele două situații prevăzute de lege. Astfel, în cauză, prin ordonanța din 25 octombrie 2011 - așadar, ulterior datei de 20 octombrie 2011, când s-a prezentat materialul de urmărire penală -, procurorul a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de inculpatul S.A.C., iar a doua zi a întocmit rechizitoriul, fără a efectua noi acte de cercetare penală și fără a constata că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

În fine, neprezentarea, din nou, a materialului de urmărire penală nu se regăsește printre cazurile de nulitate absolută prevăzute, în mod expres, de dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, respectiv, art. 281 alin. (1) lit. a) – f) C. proc. pen. actual, putând constitui, cel mult, un caz de nulitate relativă care, potrivit art. 197 alin. (4) C. proc. pen. din 1968, trebuia invocat la primul termen de judecată cu procedura completă, termen depășit în cauză.

Însă, pentru motivele invocate în paragrafele precedente, Înalta Curte apreciază că nu s-a produs vreo încălcare a dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea urmăririi penale și, prin urmare, nu se poate vorbi despre existența vreunei nulități, relative sau absolute.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident niciunul dintre motivele prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și, în consecință, solicitarea inculpatului S.A.C. de a se dispune rejudecarea cauzei de către instanța de fond este neîntemeiată.

Ca atare, examinând cauza, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte retine următoarele:

În mod corect, instanța de fond a stabilit situația de fapt în urma coroborării întregului material probatoriu administrat în cauză, constatând că prezumția de nevinovăție, de care beneficiază inculpații, în conformitate cu dispozițiile art. 4 și art. 99 alin. (2) C. proc. pen. (art. 52 și art. 66 C. proc. pen. din 1968), a fost răsturnată.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, la data de 07 februarie 2011, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea plângerea penală formulată de numiții H.T. și C.N. împotriva lui S.A., avocat în cadrul Baroului București și R.B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. din 1969.

Denunțătorul H.T. a arătat că S.A. și R.B. i-au cerut și au primit suma de 5.000 de euro pentru a-l ajuta pe C.N., fiul său, să fie eliberat din arest, acesta fiind cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie.

În aceeași plângere se reclama si săvârșirea infracțiunii de înșelăciune de către avocatul S.A., motivat de faptul că nu a eliberat chitanțe pentru sumele de bani primite drept onorariu de la H.T., respectiv, 500 de lei și 500 de euro.

Ulterior, prin depozițiile date în fața procurorului, denunțătorul a precizat obiectul plângerii, arătând că suma de 5.000 de euro i-a fost cerută de R.B., identificat în persoana inculpatului L.I., zis “B.” și de inculpatul S.A.C., pentru a-i ajuta fiul să fie eliberat din arest și să nu mai fie condamnat pentru infracțiunea pentru care era cercetat, cei doi promițând că vor interveni pe lângă magistrați, judecători și procurori, din cadrul instanțelor din Satu Mare.

A arătat martorul denunțător că, la începutul lunii aprilie a anului 2010, a remis suma de 5.000 de euro inculpatului L.I., care a dat o parte din bani inculpatului S.A.C., în prezența martorei G.C.M. După ce a remis suma de 5.000 de euro denunțătorul a fost asigurat de către cei doi inculpați că vor rezolva problema fiului său, urmând să intervină pe lângă magistrați, prezentându-i și un înscris, redactat și semnat de R.R.M. (persoana vătămată din dosarul îri care era cercetat C.N.), din care reieșea că aceasta din urmă indica drept unic autor al infracțiunii de tâlhărie o persoană de sex feminin și nu avea nicio pretenție de la C.N., întrucât acesta nu a avut implicare directă sau indirectă, ci „s-a aflat în preajma noastră fără a manifesta însă acte de violență sau de constrângere asupra mea".

În fața instanței de fond martorul denunțător a arătat că inculpatul S.A.C. a fost de față și a auzit cele susținute de inculpatul L.I., acesta din urmă spunând că „se rezolvă". La data respectivă martorul denunțător a încheiat cu inculpatul S.A.C. contractul de asistență juridică din 30 martie 2010 și i-a achitat suma de 500 lei; după două zile martorul H.T. s-a deplasat din nou la Satu Mare, astfel că, la data de 02 aprilie 2010, a încheiat un nou contract de asistență juridică cu inculpatul S.A.C. - din 02 aprilie 2010 - prin care acesta îi acorda asistență juridică martorului C.N. pe tot parcursul procesului penal, onorariul fiind de 500 euro.

A arătat martorul denunțător H.T. că, anterior datei de 02 aprilie 2010, a fost sunat de inculpatul L.I. care i-a spus că trebuie să meargă la Satu Mare și să-i aducă 5.000 euro „pentru a rezolva definitiv treaba".

Declarația martorului denunțător a fost confirmată parțial prin însăși depoziția inculpatului L.I. care, în cursul urmăririi penale, a arătat că a fost contactat de martorul denunțător H.T. pentru a-i recomanda un avocat care să-l ajute pe fiul acestuia, că l-a însoțit pe H.T. la biroul inculpatului S.A.C., unde aceștia s-au înțeles asupra onorariului, iar soția denunțătorului, martora G.C. a achitat o anumită sumă de bani cu titlu de avans onorariu avocațial.

Inculpatul L.I. nu a recunoscut însă că împreună cu inculpatul S.A.C. i-ar fi cerut martorului H.T. suma de 5.000 euro pentru a rezolva punerea în libertate a martorului C.N., arătând că nu știe ce sume de bani i-a dat denunțătorul H.T. inculpatului S.A.C. și precizând că primul a achitat doar suma de bani ce reprezintă onorariu de apărător (filele nr. 93-97, dosar urmărire penală).

Declarația denunțătorului a fost confirmată de declarația martorei G.C.M., soția acestuia, care a arătat că a fost de față când inculpatul L.I. a cerut suma de 5.000 euro, spunând că o parte din bani vor fi dați persoanei vătămate R.M., iar o parte magistraților care instrumentau cauza respectivă, că inculpatul S.A.C. era împreună cu coinculpatul L.I. și a arătat că el va discuta cu persoana vătămată R.M., iar inculpatul L.I. va merge să vorbească cu magistrații (fila nr. 120, dosarul instanței de fond).

Din declarațiile martorului denunțător și ale martorei G.C. a reieșit că H.T. a încercat să reducă la 3.000 euro suma pe care trebuia să o dea, întrucât nu aveau decât această sumă de bani, dar nu a obținut reducerea, motiv pentru care, au fost nevoiți să împrumute 2.000 euro de la martorul S.A.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale și în fața instanței de fond, martorul S.A. a confirmat cele susținute de martorul denunțător și de soția acestuia, arătând că, în cursul lunii aprilie a anului 2010, a fost contactat de H.T. care i-a spus că fiul lui a fost arestat și că o persoană din Oradea, pe nume „B." i-a promis că-l va ajuta pe fiul acestuia în schimbul unei sume de bani, H.T. rugându-l să-l împrumute cu suma de 2000 euro. Martorul a mai arătat că H.T. i-a restituit ulterior banii, informându-l și că „nu a rezolvat problema fiului său" (filele nr. 50-57, dosar de urmărire penală și fila nr. 162, dosar de fond).

Situația de fapt a fost confirmată și prin depoziția martorului V.R.L. care a arătat că, în cursul anului 2010, i-a însoțit pe H.T. și pe soția acestuia din urmă la Satu Mare pentru a aduce la Timișoara mașina fiului său care fusese arestat; cu această ocazie H.T. s-a întâlnit într-un bar cu inculpații, despre care denunțătorul i-a spus că pe unul îl cheamă “B.”, iar că celălalt este avocat; martorul a stat la o masă alăturată celei la care stăteau cei patru și a auzit că suma de bani cerută era de 5.000 de euro, H.T. spunându-i că i-a dat inculpatului L.I. banii pentru a-l elibera pe fiul său din arest.

În declarația dată în faza de urmărire penală martorul V.R.L. a arătat că H.T. i-a spus că a dat banii „lui B. și avocatului, cei doi promițându-i că îi vor ajuta fiul să fie eliberat din arest", arătând, apoi, în fața instanței de fond că îsi menține această declarație, însă la momentul audierii de către instanță nu mai poate preciza cu certitudine dacă H.T. i-a spus acest lucru.

Înalta Curte constată că, în mod temeinic, instanța de fond a avut în vedere declarația dată de martorul V.R.L. în faza de urmărire penală, depoziție care este mai aproape de momentul comiterii activității infracționale și care se coroborează cu declarațiile martorului denunțător H.T. și ale martorei G.C.

Martora G.C. a arătat că ea a fost cea care i-a dat banii inculpatului L.I., acesta predându-i o parte din bani inculpatului S.A.C. (fila nr. 120, dosar de fond), prezența martorei G.C. la momentul predării sumei de 5.000 de euro rezultând din declarațiile martorilor H.T. și V.R., precum și din depoziția inculpatului L.I.

Din depozițiile martorei R.R.M. a rezultat că, după ce a fost victima unei infracțiuni de tâlhărie comisă de martorul C.N., a fost contactată, atât de inculpatul S.A.C., cât și de martorul H.T. și de un avocat din Timișoara (martorul D.T.) pentru a ajunge la o înțelegere favorabilă martorului C.N., respectiv, pentru a-și schimba declarația dată împotriva lui C.N.

Martora a precizat că martorii D.T. și H.T. au fost cei care au insistat și au făcut presiuni asupra ei pentru a-și modifica declarația, aceasta semnând o declarație în care a arătat că nu se constituie parte civilă împotriva lui C.N., întrucât i-a fost achitată de către H.T. suma de 1.500 de euro.

Cu privire la inculpatul S.A.C., martora a arătat că, inițial, acesta i-a spus doar că dorește să ajungă la o înțelegere favorabilă lui C.N., fără să-i sugereze că ar trebui să-și schimbe declarația anterioară; cu ocazia unei întâlniri avută cu inculpatul S.A.C., acesta i-a prezentat un act pe care-l întocmise și al cărui conținut martora nu îl cunoaște pentru că nu l-a citit „ci pur și simplu l-am rupt", inculpatul S.A.C. sugerându-i să-și schimbe declarația în favoarea lui C.N., urmând să primească aproximativ 2.000-3.000 euro.

Martorii D.T. și C.N. au arătat, în declarațiile date în fața instanței, că inculpații L.I. și S.A.C. au cerut denunțătorului H.T. suma de 5.000 de euro pentru a rezolva punerea în libertate a lui C.N., inculpatul L.I. spunând că o parte din bani vor fi dați martorei R.R.M., iar o altă parte va fi dată judecătorilor care soluționau cauza, pentru obținerea unei sentințe favorabile.

Martorul D.T. a arătat că a fost de față când martorul H.T., întâlnindu-l pe C.N. la Tribunalul Satu Mare, i-a cerut acestuia restituirea banilor, însă i s-a răspuns că „nu i-a luat el, ci B.", aspect confirmat și de martorul V.R.L.

Înalta Curte constată că, în mod temeinic, instanța de fond a înlăturat declarația martorului I.M., șoferul inculpatului L.I., audiat în faza de cercetare judecătorească, având în vedere că depoziția acestuia nu se coroborează cu ansamblul probator administrat în cauză.

Astfel, martorul I.M. a arătat că la discuțiile purtate în biroul inculpatului S.A.C. nu a participat nicio persoană de sex feminin, însă, din declarațiile inculpatului L.I. și ale martorilor H.T., G.C. și V.R. a rezultat că martora G.C. a fost prezentă la discuțiile purtate între inculpați și denunțător, atât în restaurant cât și în biroul inculpatului S.A.C. Deasemenea, martorii H.T., G.C. și V.R. au arătat că inculpații au solicitat suma de 5.000 de euro pentru a fi dată martorei R.R.M. și magistraților care soluționau cauza.

Înalta Curte reține și faptul că, deși inițial inculpatul L.I. a fost de acord cu examinarea la testul poligraf, în ziua programării a refuzat, cu motivația că testul nu este prevăzut ca mijloc de probă în accepțiunea C. proc. pen. și că este emotiv și suferă de diabet și mai multe boli cardiovasculare, afecțiunile invocate nefiind dovedite cu înscrisuri medicale.

La rândul său, inculpatul S.A.C. a refuzat să dea probe de scris după un text prestabilit și, implicit, să contribuie la aflarea adevărului, pentru a se putea compara cuvântul „viclenie", redactat olograf în înscrisul primit de H.T. de la cei doi inculpați cu „hârtia" prezentată de inculpat martorei R.R.M. pentru a o semna.

În schimb, martorul denunțător a acceptat și s-a supus testării la poligraf, din concluziile raportului de constatare tehnico - științifică din 06 octombrie 2011 întocmit de I.P.J. Bihor - Serviciul Criminalistic rezultând că, pentru răspunsurile acestuia la întrebările relevante cauzei, nu s-au evidențiat modificări semnificative care să fie interpretate ca indici ai comportamentului simulat.

Înalta Curte apreciază că argumentele apărării în sensul de a se dispune o soluție de achitare a inculpaților, în temeiul art. 16 alin. (1) C. proc. pen., nu pot fi primite, având în vedere situația de fapt reținută mai sus, dar și motivele ce vor fi expuse în continuare

Astfel, în ceea ce îl privește pe inculpatul L.I., care a solicitat achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motivat de faptul că nu există probe că a săvârșit infracțiunea, se constată că instanța de fond a analizat judicios ansamblul probatoriu administrat în cauză și a constatat, în mod temeinic, existența probelor care atestă, indubitabil, vinovăția ambilor inculpați la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

Cu referire la inculpatul S.A.C., se constată că acesta a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând că fapta nu există întrucât nu există probe suficiente care să argumenteze condamnarea.

Or, deși solicită achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există -, în argumentarea cazului de achitare inculpatul se raportează tot la prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea.

Se constată că cele două cazuri de achitare vizează două situații distincte, reglementate diferit și anume, inexistența unei fapte, în materialitatea sa, ceea ce presupune că, în realitatea obiectivă nu s-a întâmplat nimic și, respectiv, inexistența unor probe care să dovedească că o anume persoană a săvârșit fapta, care există, s-a petrecut în realitate.

Din acest punct de vedere se constată că, inclusiv inculpații au recunoscut că s-au întâlnit cu martorul denunțător, că au discutat despre un contract de asistență juridică, că sumele discutate vizau onorariul de avocat și nu prețul traficului de influență și că s-a dat o sumă de bani, dar nu suma pretinsă de martorul denunțător.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că, în drept, fapta inculpaților L.I. și S.A.C., de a pretinde și primi, în luna aprilie a anului 2010, suma de 5.000 de euro, de la martorul denunțător H.T., lăsând să se creadă că au influență asupra magistraților, judecători și procurori, de la instanțele și parchetele din Satu Mare și că îl pot ajuta pe fiul denunțătorului, martorul C.N., să fie eliberat din arest și să nu mai fie trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni de tâlhărie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea ort 6 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce privește apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, Înalta Curte îl apreciază ca fondat, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, se constată că hotărârea atacată este nelegală sub două aspecte și anume, prin prisma obligării inculpaților L.I. si S.A.C. la restituirea, către denunțătorul H.T., a sumei de câte 2.500 euro și ca urmare a condamnării inculpatului L.I., fără a se reține, la încadrarea juridică a infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate a sentinței penale apelate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000: „Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar, dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", iar conform alin. (4) al aceluiași articol: „ Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)", respectiva prevedere vizând situația denunțătorului (făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă).

Or, în condițiile în care suma în valută (5.000 de euro) ce a fost remisă inculpaților nu se mai afla în posesia acestora, iar pe teritoriul României plățile se efectuează în moneda națională, instanța de fond trebuia să dispună obligarea inculpaților L.I. și S.A.C. să restituie denunțătorului H.T. suma de câte 2.500 euro fiecare, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, înalta Curte reține că, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, inculpatul L.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

La termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2012, procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar instanța de fond a pus în discuția părților cererea procurorului, omițând să se pronunțe asupra acestei cereri, care, desigur, nu impune o soluție de schimbare a încadrării juridice a faptei de trafic de influență, ci o raportare la o normă de trimitere, cum este art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, în mod greșit, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., fără a se reține și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este și netemeinică, cu referire la inculpatul S.A.C., din două motive: neinterzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. „c)" C. pen. din 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie și complementară și pronunțarea unei pedepse cu închisoarea în regim suspensiv de executare.

Astfel, cu referire la primul motiv, Înalta Curtea reține că, potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. din 1969, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.

În conformitate cu alin. (2) al art. 71 C. pen. din 1969, condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. „a)-c)" din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Prin Decizia nr. 74/2007, Înalta Curte de Casație si Justiție, secțiile unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la stabilirea modului de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. „a)-c)" C. pen., statuând că „Dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. „a)" (teza I) - c) C. pen. nu se va face automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen."

Or, în contextul în care inculpatul S.A.C., avocat în cadrul Baroului București, s-a folosit tocmai de această calitate, pentru a convinge cu privire la influența deținută în mediul judiciar sătmărean, asupra magistraților, judecători și procurori, negociind suma ce face obiectul traficului de influență, în scopul obținerii unei soluții favorabile fiului denunțătorului, este evident că, față de conținutul art. 20 din Constituția României și prevederile art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, există motive suficiente și pertinente care să justifice interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. „c)" C. pen. din 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie și complementară, motive apte să excludă caracterul arbitrar al respectivei dispoziții restrictive.

În ceea ce privește al doilea motiv de netemeinicie a sentinței penale apelate și anume, pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului S.A.C. la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării, Înalta Curte reține că scopul educativ și preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. din 1969, poate fi atins, în condiții optime, numai prin executarea efectivă a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată de instanța de fond.

Astfel, lipsa antecedenței penale, la care a făcut referire instanța de fond, reflectă o stare de normalitate a situației juridice a oricărei persoane și, cu atât mai mult, a unui avocat, neavând aptitudinea de a putea constitui un real criteriu de raportare în procesul de individualizare a executării pedepsei.

În plus, este de remarcat faptul că, prin sentința penală nedefinitivă nr. 39 din 05 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj, inculpatul S.A.C. a fost condamnat tot pentru săvârșirea unei infracțiuni de „trafic de influență", în sarcina acestuia reținându-se că, în perioada februarie - aprilie 2011 a pretins și a primit suma de 10.000 de euro, pentru ca, prin influența de care se prevala, de această dată, asupra magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție, să obțină pronunțarea unor soluții favorabile în Dosarul nr. 1945/1/2011 în care soții denunțătoarelor erau cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni de crimă organizată.

Pe de altă parte, gravitatea infracțiunii de corupție trebuie să se reflecte în sistem punitiv, într-o manieră care să presupună mai multă asprime, având în vedere atingerea adusă relațiilor socio-profesionale pe care le implică atributele conferite nu doar de calitatea de avocat deținută de inculpat ci și de cea deținută de persoanele față de care inculpatul și-a afirmat pretinsa influență.

Fapta comisă de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, în contextul în care pretinsa influență asupra unui magistrat este în măsură să lezeze grav nu doar imaginea acestuia din urmă, ci și imaginea instituției din care face parte respectiva persoană.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și faptul că inculpatul S.A.C. nu a recunoscut săvârșirea faptei pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată și nu a colaborat cu organele de anchetă.

Concluzionând, având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va admite apelul declarat de Parchet, va desființa, în parte, hotărârea atacată și va pronunța o nouă hotărâre, prin care va dispune: condamnarea inculpatului L.I., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000; condamnarea inculpatului S.A.C. la pedeapsa închisorii în regim de detenție și interzicerea inclusiv a dreptului prevăzut de art. 64 lit. „c)" C. pen. din 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie și complementară și obligarea inculpaților L.I. și S.A.C. la restituirea echivalentului în iei al sumei de 2.500 euro fiecare către denunțătorul H.T.

În ceea ce îl privește pe inculpatul L.I., Înalta Curte apreciază că, în mod temeinic, instanța de fond a aplicat criteriile generale de individualizare a pedepsei și a executării acesteia, reținând modalitatea în care a fost comisă infracțiunea - inculpatul L.I. fiind cel care a cerut suma de bani de la martorul H.T., iar ulterior l-a amenințat pe denunțător, încercând să-l intimideze.

În continuare, Înalta Curte va proceda la identificarea legii penale mai favorabilă inculpaților, având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului și ținând cont de Decizia definitivă și general obligatorie nr. 265 din data de 06 mai 2014 pronunțată de Curtea Constituțională, conform căreia, dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării apelului, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziția art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne același.

Determinarea caracterului „mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, etc.

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, așadar, atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.

Cu privire la pedeapsă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora, în mod concret.

În cauză, se constată că legea veche sancționează infracțiunea săvârșită cu pedeapsa închisorii în limita maximă mai ridicată față de legea nouă și, comparând cele două legi succesive, Înalta Curte constată că legea penală mai favorabilă este Codul penal actual, având în vedere cuantumul maxim al pedepsei prevăzut de ambele coduri pentru infracțiunea de trafic de influentă.

Însă, având în vedere că pedepsele stabilite pentru cei doi inculpați se situează în limitele prevăzute de ambele coduri, Înalta Curte apreciază că nu este necesară aplicarea art. 5 C. pen.

În ceea ce privește apelul declarat de martorul denunțător H.T., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil și îl va respinge ca atare, în considerarea următoarelor argumente:

În apelul formulat, martorul denunțător H.T. a solicitat aplicarea unor pedepse mai aspre celor doi inculpați.

În conformitate cu dispozițiile art. 409 alin. (1) C. proc. pen., pot face apel: persoana vătămată,, în ceea ce privește latura penală și orice persoană fizică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.

Așadar, cu referire la titularii care, potrivit art. 409 alin. (1) C. proc. pen., pot face apel, trebuie să se stabilească în ce măsură denunțătorul se circumscrie noțiunii de "persoană vătămată" ori, după caz, de "persoană ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit", noțiuni folosite de legiuitor în acest text de lege.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că noțiunea de "denunțător" este incompatibilă cu aceea de "persoană vătămată", adică de persoană care, în calitate de subiect pasiv și titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit, prin fapta penală reclamată, o vătămare.

Pe de altă parte, infracțiunea de trafic de influență are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfășurare este incompatibilă cu suspiciunea că funcționarii pot fi influențați, în exercitarea atribuțiilor lor, de persoane care au o influență reală sau presupusă asupra lor.

Pentru a stabili dacă denunțătorul poate fi o "persoană ale cărei drepturi legitime sunt vătămate", trebuie delimitată noțiunea de "drepturi legitime", prin raportare la conduita denunțătorului, care acționează, fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracțiunilor a căror nedenunțare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăși o infracțiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acțiune.

În aceste cazuri nu se poate vorbi despre un drept legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunostintare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință).

De altfel, denunțătorul H.T. a fost de acord cu activitatea infracțională desfășurată de către inculpați, a acceptat să remită acestora suma de bani ce a făcut obiectul traficului de influență și a sesizat organele de urmărire penală după ce a constatat că situația juridică a fiului său nu s-a „rezolvat".

Prin urmare, reținând propria culpă a denunțătorului, nu se poate asimila calitatea acestuia cu aceea de "persoană vătămată" sau de "persoană ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței".

Este adevărat că legiuitorul recunoaște oricărei persoane dreptul de a sesiza organele de urmărire penală, atunci când apreciază că s-a comis o infracțiune, însă nu același lucru se poate afirma și în ceea ce privește posibilitatea de a ataca cu apel hotărârea instanței de fond, cu referire la cuantumul pedepsei aplicată inculpaților, având în vedere că denunțătorul nu are calitatea de parte sau de persoană vătămată.

Încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând, astfel, aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).

Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de control judiciar.

Aceeași este și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 13/2011 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 794 din 09 noiembrie 2011, hotărâre prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. din 1968, A.N.I. nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278l alin. 8 lit a) teza a II-a C. proc. pen. din 1968.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 121/PI din 18 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va desființa, în parte, sentința penală apelată și rejudecând: Va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 81, art. 82 C. pen. (1969), art. 359 C. proc. pen. (1968) în privința inculpatului S.A.C., urmând ca acesta să execute pedeapsa de 3 ani închisoare în regim privativ de libertate.

În baza art. 71 C. pen. (1969), va interzice inculpatului S.A.C., cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1969).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), va interzice inculpatului S.A.C., cu titlu de pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1969) pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Va reține la încadrarea juridică a infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului L.I., dispozițiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 și va menține pedeapsa stabilită de prima instanță.

În baza art. 6 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, va obliga pe inculpații L.I. și S.A.C. să restituie denunțătorului H.T. suma de câte 2.500 euro fiecare în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

Va menține restul dispozițiilor sentinței penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații L.I. și S.A.C. împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de denunțătorul H.T. împotriva aceleiași sentințe penale.

Având în vedere soluțiile pronunțate în cauză, în baza art. 275 alin. (2) și (4) C. proc. pen., va obliga apelanții inculpați și apelantul denunțător la plata contravalorii cheltuielilor judiciare către stat, în funcție de contribuția fiecăruia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 121/PI din 18 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Desființează în parte sentința penală apelată și rejudecând:

Înlătură aplicarea dispozițiilor art. 81, art. 82 C. pen. (1969), art. 359 C. proc. pen. (1968) în privința inculpatului S.A.C., urmând ca acesta să execute pedeapsa de 3 ani închisoare în regim privativ de libertate.

În baza art. 71 C. pen. (1969) interzice inculpatului S.A.C., cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1969).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969) interzice inculpatului S.A.C., cu titlu de pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1969) pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Reține la încadrarea juridică a infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului L.I., dispozițiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 și menține pedeapsa stabilită de prima instanță.

În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, obligă pe inculpații L.I. și S.A.C. să restituie denunțătorului H.T. suma de câte 2.500 euro fiecare în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

Menține restul dispozițiilor sentinței penale apelate.

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații L.I. și S.A.C. împotriva aceleiași sentințe penale.

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de denunțătorul H.T. împotriva aceleiași sentințe penale.

Obligă apelanții inculpați la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă apelantul denunțător la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 2 octombrie 2014.