Appeals upholding €70,000 aiding-offender convictions and confiscation rejected as barred by abrogated factual-error ground

Deliberând asupra recursurilor declarate de inculpații Ț.O., V.S.O. și S.A. și de contestatorii P.V. și P.M.D. împotriva deciziei penale nr. 170/A din data de 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr. 110/A din data de 20 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații V.S.O., Ț.O. și S.A. și de contestatorii P.V. și P.M.D. împotriva sentinței penale nr. 671 din 02 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 49702/3/2010 și a făcut aplicarea art. 192 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la cheltuielile judiciare.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele:

1.1. Prin sentința penală nr. 671 din 02 octombrie 2012, Tribunalul București, secția I penală, a dispus condamnarea inculpatului V.S.O. la o pedeapsă de 2 ani închisoare în baza art. 264 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 42 C. pen. (3 acte materiale) și a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.

A constatat că fapta pentru care inculpatul V.S.O. a fost condamnat în prezenta cauză este concurentă cu fapta pentru care același inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, prin sentința penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 1289 din 02 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, prin raportare la dispozițiile art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată în prezenta cauză, cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 1289 din 02 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, urmând ca inculpatul V.S.O. să fie condamnat la pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare și a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția inculpatului pentru următoarele perioade: de la 09 septembrie 2010 la 16 septembrie 2010, de la 20 aprilie 2011 la 21 aprilie 2011, de la 29 aprilie 2011 la 16 iunie 2011 și de la 21 iunie 2012 la zi, constatând că inculpatul V.S.O. era arestat în cauză în executarea pedepsei definitive de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 1289 din 02 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București.

În baza art. 264 C. pen., a condamnat pe inculpatul Ț.O., la o pedeapsă de 1 an închisoare și a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus, pentru un termen de încercare de 3 ani, conform dispozițiilor art. 82 C. pen., calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 71 pct. 5 C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendat și executarea pedepsei accesorii. A atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen., art. 85 C. pen. și art. 86 C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția inculpatului Ț.O. de la 09 septembrie 2010 până la 16 septembrie 2010. În baza art. 350 pct. 1 C. proc. pen., a menținut măsura obligării acestuia de a nu părăsi țara.

În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 42 C. pen. a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare și a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus, pentru un termen de încercare de 3 ani și 6 luni, conform dispozițiilor art. 82 C. pen., calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 71 pct. 5 C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendat și executarea pedepsei accesorii. A atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen., art. 85 C. pen. și art. 86 C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția inculpatului S.A. de la 09 septembrie 2010 până la 16 septembrie 2010.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea specială de la inculpatul V.S.O. a sumei de 50.000 euro, consemnată la C. Bank, precum și suma de 20.000 euro depusă la Banca C.R. cu ordinul de încasare din data de 08 decembrie 2009.

A respins contestația formulată de contestatorii P.V. și P.M.D. împotriva ridicării sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziție corporală din data de 03 decembrie 2009 încheiat în baza ordonanței Parchetului nr. 1563/P/2009.

A obligat fiecare inculpat la câte 8.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, nr. 1563/P/2009 din 12 octombrie 2010, au fost trimiși în judecată în stare de libertate, inculpații V.S.O., pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului, în formă continuată (3 acte materiale) prevăzut de art. 264 C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) raportat la art. 42 C. pen., Ț.O. pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. și S.A. pentru comiterea infracțiunii de complicitate la favorizarea infractorului, în formă continuată (două acte materiale) prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 42 C. pen.

În fapt, s-a reținut cu privire la inculpatul V.S.O. că, în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a transmis două tranșe de câte 50.000 euro și 20.000 euro, din totalul sumei de 200.000 euro către infractorul P.N., condamnat printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie și a efectuat acțiuni de sprijin moral pentru a îngreuna executarea pedepsei acestuia, de 15 ani închisoare, ceea ce constituie elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului, în formă continuată, prevăzut de art. 264 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 42 C. pen.

În legătură cu inculpatul Ț.O. s-a reținut că acesta și-a acordat ajutorul, începând cu luna octombrie 2009, prin transmiterea sumei de 50.000 euro, către infractorul P.N., pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat acesta, prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie, ceea ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzut de art. 264 C. pen.

Referitor la inculpatul S.A. s-a reținut că, în perioada noiembrie 2009 și decembrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, l-a ajutat pe inculpatul V.S.O. și pe făptuitorul P.V., prin înlesnirea transmiterii sumei de 20.000 euro care urma să parvină infractorului P.N. sau prin demersuri efectuate în scopul sustragerii acestuia de la executarea pedepsei, ceea ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la infracțiunea de favorizare a infractorului în formă continuată, prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 42 C. pen.

Referitor la făptuitorul P.V., fratele lui P.N., s-a reținut că fapta acestuia de a primi suma de 20.000 euro de la inculpatul V.S.O., în scopul de a fi transmisă infractorului, nu se pedepsește potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (3) C. pen. rap. la art. 149 C. pen., iar această circumstanță personală nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți, conform dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. pen.

Situația de fapt reținută în actul de inculpare a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă:

Săvârșirea faptelor în modalitatea descrisă rezultă din analiza discuțiilor telefonice purtate de inculpați, interceptate în baza autorizațiilor emise de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Tribunalul București, care relevă în mod consistent forma de vinovăție cu care au acționat inculpații și atitudinea acestora în raport cu fapta comisă.

- procesul-verbal din data de 27 noiembrie 2009 prin care s-a realizat sesizarea din oficiu, în temeiul notei din 24 noiembrie 2009 înregistrată la Compartimentul Documente Clasificate al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din care au rezultat indiciile de comitere a infracțiunii de favorizare a infractorului P.N., prevăzut de art. 264 C. pen.

- procesele-verbale întocmite la data de 02 decembrie 2009 și 21 septembrie 2010 prin care s-a constat că rezultă indicii temeinice că numiții V.S.O. și Ț.O. săvârșesc infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen., în sensul că ajută un infractor, respectiv pe condamnatul P.N. să se sustragă de la executarea pedepsei definitive de 15 ani închisoare, după ce s-a procedat la examinarea înscrisurilor - acte de constatare și note - referitoare la comunicațiile și imaginile înregistrate în legătură cu numiții S.O.V., Ț.O., P.N., P.V.

și C.A., precum și suporții de memorie externă CD marca E. și CD marca B., care au fost comunicate de către Serviciul Român de Informații, toate rezultate din exploatarea mandatelor din 29 septembrie 2009 și din 10 noiembrie 2009 emise de către Înalta Curte de Casației și Justiție, mandatul din 10 noiembrie 2009 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție desecretizat parțial, comunicat prin adresa din 07 octombrie 2010, mandatul din 29 septembrie 2009 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție desecretizat parțial, comunicat prin adresa din 07 octombrie 2010, biletele de avion rezervate pe numele rudelor infractorului P.N. pe ruta București-Istanbul-Singapore-Istanbul-București pentru perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010, declarația dată la data de 03 decembrie 2009 în calitate de martor de numitului P.V., după ce acesta a primit de la V.S.O. prin intermediar, suma de 20.000 euro, declarație în cuprinsul căreia a făcut afirmații mincinoase și nu a spus tot ce știa asupra unor chestiuni esențiale asupra cărora a fost întrebat, fapt care a determinat punerea lui sub învinuire pentru mărturie mincinoasă, proces-verbal de percheziție corporală întocmit la data de 03 decembrie 2009 de către ofițerul de poliției judiciară, din care rezultă că asupra învinuitului P.V. a fost descoperită suma de 20.000 euro, precum și biletele de avion emise pe numele rudelor condamnatului P.N. pe ruta București-Istanbul-Singapore-Istanbul-București pentru perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010 procesul-verbal din data de 28 septembrie 2010 de restituire către P.M. a laptop-ului ridicat de la soțul său P.V. la percheziția din data de 03 decembrie 2009, în care se consemnează că aceasta nu cunoaște motivul pentru care nu s-a prezentat P.V. să ridice bunul și este de acord să-l primească, declarația învinuitului Ț.O. din data de 07 decembrie 2009 în care precizează că știa din presă din octombrie 2009 că P.N. a fost condamnat, urmărit internațional, reținut la Jakarta, că nu-l cunoaște pe P.V., că refuză să răspundă la întrebarea - dacă a vorbit vreodată cu V.S.O. despre P.N., că nu recunoaște învinuirea, declarația din 16 decembrie 2009 prin care V.S.O. precizează că uzează de dreptul la tăcere și nu va da nici o declarație, declarația dată la data de 11 ianuarie 2010 în calitate de martor de către numita C.A. din care rezultă că fostul soț - condamnatul P.N. obișnuia să o apeleze telefonic dorind să afle vești despre fiica lor, pentru care a și transmis în luna noiembrie 2009 o sumă de 1.085 dolari S.U.A. într-un cont bancar deschis la Banca R.D., bani despre care crede că ar provenii de la una din persoanele care a deținut o funcție importantă la F.N.I., confirmând și nr. de telefon utilizat, extrasul de cont de la Banca R.D. din 18 august 2010 din care rezultă că în contul martorei C.A. au intrat bani din încasare externă, în data de 19 noiembrie 2009 pe care i-a retras în numerar, existând și un extras în care se menționează banca de la care s-a realizat transferul, respectiv S.A.

Jakarta, declarația dată la data de 11 ianuarie 2010 în calitate de martor de către N.G. din care rezultă că atât el cât și Ț.O. sunt administratorii unor firme din Cipru, că nu-și amintește ca inculpatul Ț.O. să-i fi solicitat să facă un transfer de bani prin firma sa din Cipru în perioada octombrie - decembrie 2009 pentru o persoană fizică sau juridică din Indonezia, iar în calitatea sa nu a efectuat nici un transfer sau plată în Indonezia. Cu ocazia audierii din data de 18 ianuarie 2010 a precizat că firma M.H. Limited la care este asociat își desfășoară activitatea în Cipru, iar firma inculpatului Ț.O. se numește R.H.

Limited și își desfășoară activitatea în Cipru, declarația dată la data de 11 ianuarie 2010 în calitate de martor de către P.I.A. - fiica condamnatului P.N. din care rezultă că acesta a fost în vizită la tatăl său în Singapore - Bali, primind bani în acest de la tatăl său, declarația dată la data de 09 septembrie 2010 în calitate de martor de către L.L. în care precizează că în anul 2003 a înființat în Cipru firma E. Limited cu sediul în Nicosia, ca unic asociat, ca unică persoană cu drept de semnătură pentru operațiunile bancare derulate prin intermediul acelei firme.

În anul 2004 a încheiat un contract de împrumut de 10 milioane euro de la M.L. Bank cu sediul în Nicosia în scopul măririi capitalului social al P.S., unde este acționar majoritar. La data de 02 octombrie 2009 a transferat suma de 3 milioane euro din contul E. Limited în contul M.L. Bank pentru a achita împrumutul menționat. Precizează că îl cunoaște pe N.G. actele privind cooperarea internațională dintre autoritățile din România și autoritățile din Indonezia cu privire la comisia rogatorie internațională pentru audierea condamnatului P.N. și obținerea unor date cu caracter financiar-bancar, procedură inițiată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, informarea din 07 ianuarie 2010 întocmită de către Inspectoratului General al Poliței Române la care este anexată corespondența electronică a autorităților polițienești INTERPOL, din care rezultă că la data de 02 decembrie 2009 condamnatul P.N. a fost arestat la Jakarta, precum și faptul că după ce a fost primită cererea de extrădare formulată de autoritățile din România la data de 15 decembrie 2009, arestul va fi extins, corespondența primită de la autoritățile indoneziene prin intermediul Ministerului de Justiție pe canalele diplomatice, precum și declarația pe care condamnatul P.N. a dat-o în Indonezia în cadrul comisiei rogatorii, adresa din data de 23 august 2010 a Ministerului Justiției și Ordinii Publice din Republica Cipru prin care s-a răspuns cererii de asistență judiciară privind investigația penală împotriva lui S.O.V.

și Ț.O., transferul bancar către Indonezia din data de 02 noiembrie 2009 s-a realizat prin intermediul contului bancar deschis la M.P. Bank pe numele societății comerciale C. Limited, cu sediul in Nicosia. Această sumă a fost virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la banca C.A. Indonezia, potrivit documentelor financiar-bancare referitoare la transferurile bancare realizate de către societatea comercială C. Limited, cu sediul în Nicosia a rezultat că la data de 02 noiembrie 2009 a fost realizată o dispoziție de plată pentru suma de 50.190 euro reprezentând suma brută ce a fost transmisă în Indonezia condamnatului N.P. Anterior acestui transfer, la data de 02 octombrie 2009, în contul deschis la M.P. Bank pe numele societății comerciale C.

Limited a fost virată suma de 3.000.000 euro, în condițiile în care la acea dată soldul contului era de numai 1.230 euro. Suma de 3.000.000 euro a provenit dintr-un transfer bancar realizat de societatea comercială E. Limited, cu sediul în Nicosia din contul deschis la aceeași bancă M.P. Bank, persoana împuternicită să opereze asupra contului societății comerciale E. Limited fiind L.L., sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului București pronunțată în Dosar nr. 24632/3/2006, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție, dosar în care la data de 23 iulie 2009 a fost emis mandatul european de arestare, documentele referitoare la Ț.O. obținute de la E. Bank România, adresa din 09 septembrie 2010 din care rezultă că inculpatul controlează în calitate de acționar majoritar societatea comercială C.

Limited Cipru, situația comisiilor rogatorii internaționale cu Republica Cipru, din cuprinsul cărora rezultă dificultatea cu care se obțin relațiile financiar-bancare, hărțile relaționale ale posturilor telefonice care au fost interceptate în baza autorizațiilor emise de către judecător, care relevă legătura permanentă dintre inculpați și preocuparea acestora de a comunica între ei prin intermediari, documentele referitoare la perchezițiile domiciliare efectuate în cursul urmăririi penale, respectiv referatele de solicitare a autorizaților de percheziție domiciliară ori informatică întocmite de către procuror, autorizațiile emise de către judecător, procesele-verbale de percheziției cu planșele fotografice aferente, dovezile de restituire a bunurilor ridicate cu ocazia perchezițiilor, rapoartele de constatare tehnico-științifică efectuate ca urmare a punerii în aplicare a autorizațiilor de percheziție informatică - cu ocazia efectuării acestor acte procedurale la domiciliul inculpatului S.A. a fost descoperit telefonul pe care inculpatul V.S.O. l-a utilizat în perioada octombrie - decembrie 2009 în discuțiile cu infractorul P.N., discuții interceptate și înregistrate în baza mandatului din 29 septembrie 2009 emis de către Înalta Curte de Casației și Justiție, actele procedurale de învinuire ale lui N.G., declarația acestuia în calitate de învinuit, rezultatele percheziției corporale, referatul pentru solicitarea percheziției informatice, autorizația emisă de către judecător, constatarea tehnico-științifică, procesul-verbal de restituire al bunurilor.

Tribunalul a reținut că formarea dosarului penal a avut ca punct de plecare următoarele etape:

La data de 27 noiembrie 2009, procurorul s-a sesizat din oficiu, după ce a examinat conținutul notei declasificată ulterior și înregistrată sub nr. 1790508/2009 și constatând că există indicii de săvârșire a infracțiunii de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. de către mai multe persoane fizice care cunosc situația juridică a condamnatului P.N.

Prin ordonanța nr. 1563/P/2009 din 02 decembrie 2009, cauza a fost declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Prin adresa nr. 3603/P/2009 din 02 decembrie 2009, Tribunalul București a trimis dosarul astfel format, la secția de urmărire penală și criminalistică pentru a se aprecia asupra preluării cauzei. Prin nota din 02 decembrie 2009 s-a propus preluarea acestei cauze la nivelul secției de urmărire penală și criminalistică. Prin rezoluția nr. 2555/C/2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție din 02 decembrie 2010 s-a dispus preluarea dosarului în vederea efectuării și finalizării urmăririi penale.

Prin procesul-verbal din 02 decembrie 2009, având în vedere prevederile art. 90-91 C. proc. pen., s-au examinat înscrisurile - acte de constatare și note, după ce s-a procedat la ascultarea fișierelor audio corespunzătoare notelor de transcriere a comunicațiilor interceptate și înregistrate, precum și fișierele referitoare la comunicațiile tip SMS interceptate și înregistrate, toate aflate pe suportul de memorie externă CD marca E., constatând că acestea au fost transcrise în mod fidel, integral în scris - referitoare la comunicațiile și imaginile înregistrate în legătură cu numiții S.O.V., Ț.O., P.N., P.V. și C.A., care au fost comunicate prin adresa din 02 decembrie 2009 a Serviciului Român de Informații.

Aceste înscrisuri sunt rezultate din exploatarea mandatelor din 29 septembrie 2009 și din 10 noiembrie 2009 emise de către Înalta Curte de Casației și Justiție.

În ceea ce privește actele și măsurile procesuale, luate tot în faza de urmărire penală, Tribunalul a reținut că față de inculpatul V.S.O. s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluția procurorului din data de 02 decembrie 2009, ora 10.00, iar prin ordonanța procurorului din 08 septembrie 2010 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzut de art. 264 C. pen.

Față de Ț.O. s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluția procurorului din data de 02 decembrie 2009, ora 10.00, iar prin ordonanța procurorului din 08 septembrie 2010 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen.

Față de S.A. s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluția procurorului din data de 04 decembrie 2009, ora 12.00, iar prin ordonanța procurorului din 08 septembrie 2010 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la favorizarea infractorului prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 264 C. pen.

Prin ordonanțele din 09 septembrie 2010, față de inculpații V.S.O., Ț.O. și S.A. s-a dispus înlocuirea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara cu măsura preventivă a reținerii pe o durată de 24 ore.

Prin încheierea din data de 10 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 43238/3/2010, Tribunalul București a dispus arestarea preventivă a inculpaților V.S.O., Ț.O. și S.A. pentru o perioadă de 29 de zile.

Prin încheierea nr. 386/R, pronunțată în Dosarul nr. 43238/3/2010 (2394/2010) la data de 16 septembrie 2010, Curtea de Apel București a admis recursurile inculpaților și a dispus înlocuirea măsurii preventive pentru inculpații V.S.O. și Ț.O. cu obligarea de a nu părăsi țara fiind instituite obligații în sarcina fiecăruia și punerea în libertate a inculpatului S.A.

Prin ordonanța din 11 octombrie 2010, față de inculpații V.S.O. și Ț.O. s-a dispus prelungirea măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara până la data de 14 noiembrie 2010.

Prin procesele-verbale din data de 11 octombrie 2010 inculpaților le-a fost prezentat materialul de urmărire penală.

În faza de cercetare judecătorească, s-au efectuat următoarele probatorii:

S-a depus copia cazierului judiciar al inculpatului V.S.O., a fost audiat inculpatul Ț.O. care a menționat că nu dorește să dea o declarație pe fondul cauzei, la acest termen de judecată și că nu este oportună, în ceea ce-l privește, luarea măsurii preventive de a nu părăsi localitatea.

Prin încheierea de ședință din data de 08 noiembrie 2010, instanța de fond a luat față de inculpații Ț.O., V.S.O. și S.A. măsura obligării de a nu părăsi țara, în cursul judecății, conform art. 1451 rap. la art. 145 C. proc. pen., instituindu-le acestora obligațiile ce urmau a fi respectate pe toată durata acestei măsuri.

Prin adresa din 18 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut cunoscut Tribunalului București următoarele aspecte:

„1. Dosarul nr. 676/P/2004 a fost conexat, de către procuror, la Dosarul nr. 372/P/2004;

Dosarul nr. 372/P/2004 (rechizitoriu din data de 07 decembrie 2004) are ca obiect cauza privind pe inculpații V.I.M., A.M., B.G., B.C.C., B.Ș., C.M., D.I., I.M.M., N.G., P.M., P.C. (decedat), P.N. și S.M., condamnați prin sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalul București, secția a Il-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 24632/3/2006, definitivă prin decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de inculpatul V.O.S. s-a disjuns cauza. Dosarul a fost declinat la secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind înregistrat sub nr. 740/P/2004. La data de 18 octombrie 2005 dosarul a fost declinat la Direcția Națională Anticorupție.

Dosarul nr. 374/D/P/2004 (rechizitoriu din data de 08 decembrie 2004) Inculpatul V.O.S. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzut de art. 291, art. 292 C. pen. ș.a., fiind sesizată Judecătoria sectorului 1 București. Prin sentința penală nr. 1666 din 15 iunie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 23151/2004, inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare. Tribunalul București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 851 din 08 august 2005, pronunțată în Dosarul nr. 28294/299/2005, a trimis cauza spre rejudecare. În rejudecare, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința penală nr. 115 din 18 ianuarie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 28294/299/2005, a aplicat inculpatului aceeași pedeapsă de 2 ani închisoare. Tribunalul București, secția I penală, prin decizia penală nr. 659 din 18 noiembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 3666/3/2007, în baza în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului. Parchetul de pe lângă Tribunalul București a declarat recurs. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 1470 din 20 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 3666/3/2007 a admis recursul declarat de procuror, a casat decizia penală nr. 659 din 18 noiembrie 2008 și în parte sentința penală nr. 115 din 18 ianuarie 2007 și în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal.

Dosarul nr. 747/D/P/2005 - declinat la Direcția Națională Anticorupție la data de 29 ianuarie 2007”.

S-au depus înscrisuri medicale emise de Spitalul Clinic de Urgență București cu privire la diagnosticul rezultat la externarea inculpatului V.S.O. din data de 22 octombrie 2010, precum și raportul medical încheiat de Clinica V.H.C., înscris medical emis de dr. G.P. de la Facultatea pentru Medicină Internă și Cardiologie Viena din data de 11 noiembrie 2010, înscris medical emis de Prof. Universitar Dr. P.H. - Viena către inculpatul S.O.V., copii după încheierile de ședință din data de 15 aprilie 2009, 25 mai 2009 din care rezultă că unul dintre apărătorii inculpatului S.O.V., avocat V.R., a fost apărătorul ales al unui alt inculpat la termenul respectiv, s-au depus înscrisuri cu privire la competența tribunalului în a soluționa prezenta cauză evidențiate în „Explicațiile teoretice ale C. proc. pen.”, adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1563/P/2009 din 16 decembrie 2010 cu următorul conținut:

„La dosarul de urmărire penală înaintat Tribunalului București împreună cu rechizitoriul din data de 11 octombrie 2010, au fost anexați suporții optici care conțin fișierele audio și video ale înregistrărilor redate în procese-verbale de certificare a activităților desfășurate cu autorizarea judecătorului. Toate acestea - suporți optici, procese-verbale, acte de constatare - au caracter neclasificat ca urmare, inclusiv, a declasificării de către instituțiile emitente.

Astfel, copierea înregistrărilor audio existente pe acești suporți optici, care se poate realiza cu mijloace adecvate care să prevină alterarea și/sau distrugerea înregistrărilor, nu vizează obținerea unor informații clasificate.

În scopul asigurării dreptului la apărare, ca urmare a solicitării exprese a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la dosar au fost depuse în format neclasificat mandatele emise în temeiul legii de către judecătorul competent. Aceste mandate reprezintă actul efectiv de autorizare a interceptării și înregistrării comunicațiilor, care astfel pot fi examinate în condiții de contradictorialitate și din perspectiva legalității mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale.

La dosarul cauzei sunt depuse actele de autorizare în baza cărora s-a procedat la interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, inclusiv cele cuprinzând codurile IMEI menționate în cererea inculpatului V.S.O.

Cererile prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, cât și încheierile judecătorului de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza cărora au fost emise mandatele din 29 septembrie 2009 și din 10 noiembrie 2009 au caracter clasificat.

Actele, în bază cărora s-au administrat respectivele mijloace de probă în faza de urmărire penală, sunt mandatele și autorizațiile emise de către judecător, iar acestea se află la dosarul cauzei în format neclasificat. În aceleași condiții de contradictorialitate se poate proceda și la verificarea conținutului suporților optici, întrucât nu cuprind informații clasificate. Accesarea fișierelor conținând aceste înregistrări trebuie realizată cu echipamente adecvate care să prevină alterarea și/sau distrugerea. Fișierele conțin, pe lângă comunicațiile propriu-zise al căror conținut este redat în procesele-verbale aflate la dosarul de urmărire penală, și elementele de identificare a numerelor de apel, zona în care se afla apelantul și/sau apelatul, și/sau codul IMEI al aparatului utilizat etc”.

La termenul din 17 decembrie 2010, inculpatul V.S.O. a declarat că în acest moment procesual, se prevalează de dreptul la tăcere și își rezervă dreptul dea face o declarație în prezenta cauză, după ce vor fi audiate, în ședință publică, în integralitatea lor, convorbirile pe care le-a purtat în perioada în care telefoanele sale au fost ascultate.

Aceleași declarații au făcut și inculpații Ț.O. și S.A.

Prin adresa din 05 ianuarie 2011 Institutul de Cardiologie a Republicii Moldova a emis pe numele pacientului Ț.N.A. o adeverință medicală din care rezultă starea de sănătate a tatălui inculpatului Ț.O., atașată la dosarul cauzei.

Prin procesul-verbal încheiat la 07 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a II-a penală, a menționat procedura urmată cu ocazia vizionării CD-ului documentației privindu-i pe cei trei inculpați, după desigilare, constatându-se că s-au găsit suporții de memorie externă CD.

Plicul care conține suporții optici poarta sigiliul Ministerului Public, aspect constatat și de către apărătorii inculpaților din prezenta cauza. Plicul mai conține nr. de dosar de la urmărire penală, nr. de dosar de la instanța și ștampila dreptunghiulară a Ministerului Public. După desigilare s-a constatat că în conținutul plicului se află 4 plicuri în care se află câte un CD pentru fiecare plic. La desigilare a participat și d-nul informatician V.C. a fost folosit sistemul de operare W.X. și player-ul sofware V.”.

La data de 07 ianuarie 2011, s-au depus următoarele: raportul medical întocmit de dr. A.V. - medic primar cardiolog, în ceea ce-l privește pe inculpatul V.S.O., adresa din 11 ianuarie 2011 emisă de Spitalul Clinic de Urgență Floreasca din care rezultă că inculpatul V.S.O. a fost internat în această unitate spitalicească, în perioada 10 ianuarie 2011 - 11 ianuarie 2011, biletul de externare pentru perioada 18 octombrie 2010 - 22 octombrie 2010, fax-ul din 19 ianuarie 2011 emis de Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în materie penală cu privire la informațiile solicitate de instanță privind stadiul procedurii de extrădare din Indonezia a cetățeanului român P.N., ordonanța de declinare din 17 octombrie 2005 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul penal nr. 740/P/2004, rechizitoriul din 12 noiembrie 2003 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul penal nr. 654/P/2003, acte medicale emise de Spitalul Clinic de Urgență Floreasca privind starea de sănătate a inculpatul V.S.O., conform adresei din 17 ianuarie 2011, filme radiografice, foaie de observație clinică generală atașată biletului de externare pentru perioada 24 ianuarie 2011 - 27 ianuarie 2011 față de inculpatul V.S.O., alte înscrisuri medicale cu privire la bolile de care suferă același inculpat.

Prin încheierea din data de 16 februarie 2011, a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului B.C. formulată de inculpatul V.S.O., iar prin încheierea din 22 februarie 2011, a fost respinsă cererea de încuviințare a părăsirii teritoriului României pe o perioadă determinată de timp formulată de același inculpat.

De asemenea, s-a depus adresa din 31 ianuarie 2011 de către Ambulanța B., care cuprinde raportul medical cu intervențiile medicale efectuate pacientului V.S.O.

În ședința publică din data de 22 februarie 2011, au fost audiați martorii P.I.A., C.A., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.

Prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din data de 28 februarie 2011 s-a comunicat Tribunalului București următorul răspuns „Urmare solicitării dumneavoastră formulată în Dosarul nr. 49702/3/2010, referitoare la punerea la dispoziție a cererilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a solicitat emiterea, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a mandatelor din 29 septembrie 2009 și din 10 noiembrie 2009, vă aducem la cunoștință următoarele:

- la data de 28 septembrie 2009, respectiv 06 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a primit spre avizare solicitările Serviciului Român de Informații vizând restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, documentele în cauză fiind înregistrate la instituția noastră din 28 septembrie 2009 și, respectiv, din 09 noiembrie 2009. Documentele în cauză sunt clasificate secret de stat - nivel de secretizare strict secret;

- în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) și (4) din Legea nr. 535/2004 și potrivit dispozițiilor art. 1 din Ordinul nr. 60 din 23 februarie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitările în cauză referitoare inclusiv la interceptarea și înregistrarea comunicațiilor de la terminalele de telefonie mobilă, au fost examinate pentru legalitate de către procurorii anume desemnați care au constatat temeinicia acestora și întrunirea cerințelor legale, fiind transmise de Procurorul General către Înalta Curte de Casație și Justiție, din 29 septembrie 2009 și din 10 noiembrie 2009.

Întrucât documentele conțin informații clasificate secret de stat și sunt arhivate la Compartimentul Documente Clasificate din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea pot fi puse la dispoziție completului de judecată spre consultare, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și ale Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, modificate completate”.

De asemenea, în același volum s-a depus un exemplar din rechizitoriu emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 372/D/P/2004, copie după Legea nr. 4/1978 cu privire la confirmarea și încasarea de impozite, înscrisuri privindu-l pe inculpatul Ț.O. ce au stat la baza formulării cererii de revocare a măsurii preventive a acestuia pe toată durata procesului penal, cerere formulată de inculpatul V.S.O. privind audierea de martori, cerere de efectuare a probei noi, respectiv expertiza tehnică criminalistică a înregistrărilor audio aflate la dosar, jurisprudență privind probele în procesul penal.

La termenul din 01 martie 2011, a fost audiat martorul L.L., declarație consemnată și atașată la dosarul cauzei.

S-au mai depus următoarele înscrisuri: adresa E. Bank din 10 martie 2011 din care rezultă că între societățile S. Limited și E. Limited și banca menționată nu au existat relații contractuale, adresa Oficiului Registrului Comerțului, rechizitoriul din data de 08 decembrie 2004 emis în dosarul penal nr. 374/D/P/2004 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, copii de pe actele de stare civilă ale tatălui inculpatului Ț.O., copia rechizitoriului din data de 07 decembrie 2004 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 372/D/P/2004.

S-au depus următoarele înscrisuri: copie contract individual de muncă din 24 ianuarie 2006, adresa M.A.I. - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, adresa din 14 martie 2011 a aceleiași instituții, adresa din 14 martie 2011 a I.N.E.C., fax-ul emis de Serviciul Cooperare Judiciară Intențională în materie penală.

La data de 22 martie 2011, inculpatul Ț.O. a formulat cerere de recuzare împotriva d-nei judecător B.C., cerere ce a fost admisă prin încheierea de ședință de la aceeași dată, constându-se în acest sens, incompatibilitatea judecătorului menționat în soluționarea prezentei cauzei, conform art. 51 C. proc. pen. rap. la art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

Prin aceeași încheiere, cauza a fost înaintată președintelui de secție, în vederea repartizării aleatorii a completului investit cu continuarea judecății, aspect soluționat la data de 23 martie 2011, cauza fiind repartizată aleatoriu completului C2 Fond, cu termen la data de 22 aprilie 2011.

La acest termen s-au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: fax-ul emis de Serviciul Cooperare Judiciară Intențională în Materie Penală, adresa din 21 martie 2011 emisă de SC I.N. SA din care rezultă că inculpatul S.A. a fost angajatul acestei societăți în funcția de agent de pază, în perioada 04 ianuarie 2006 - 04 iunie 2010, iar în prezent este salariatul aceleiași societăți în funcția de agent de intervenție pază și ordine, conform contractului individual de muncă din 09 martie 2011. S-a mai depus în acest sens, copia contractului individual de muncă din 24 ianuarie 2006, fișa postului inculpatului S.A. De asemenea, au fost depuse și înscrisurile: copia cazierului judiciar a inculpatul V.S.O., adresa din 24 martie 2011 emisă de Ministerul Muncii - Inspectoratul Teritorial de Muncă București, adresa din 31 martie 2011 a Ministerului Afacerilor Externe, infograma din 25 martie 2011 emisă de Ambasada României în Republica Indonezia, copie după minuta sentinței nr. 609 din 19 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, din care rezultă că petiționarul V.S.O. și-a retras cererea de strămutare a Dosarului nr. 49702/3/2010, adresa a Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, adresa din 12 mai 2011 emisă de Consiliul Municipal Chișinău - Republica Moldova privind starea de sănătate a numitului Ț.N.A., copii certificate de naștere și alte acte de stare civilă din partea inculpatului Ț.O., încheierea din 11 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție emisă în Dosarul nr. 4489/1/2010, copia încheierii nr. 160/R emisă de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul penal nr. 7667/302/2011, adresa din 16 iunie 2011 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La termenul din data de 17 iunie 2011, a fost audiat martorul P.N. a cărui declarație a fost consemnată și atașată la dosarul cauzei și s-au depus copii după pașaportul acestui martor, precum și cererea de rejudecare a cauzei formulate de acesta în dosarul penal nr. 24.632/3/2006 al Tribunalului București, secția a II-a penală, și copia mandatului de executare a pedepsei cu închisoarea din 04 iunie 2009 emis de Tribunalul București, secția a Il-a penală, în dosarul penal nr. 24.632/3/2006. La același termen, au fost audiate și martorele C.A. și P.I.A., ale căror declarații au fost de asemenea, consemnate și atașate la dosarul cauzei.

Prin încheierea de ședință din 23 iunie 2011, Tribunalul București a respins cererea formulată de inculpatul Ț.O. de i se încuviința să părăsească teritoriul României, pentru o perioadă de o lună, ca nefondată și a admis cererea formulată de inculpatul V.S.O. cu privire la înlocuirea măsurii de instituire a sechestrului asigurător luată prin ordonanța din 07 octombrie 2010 de Parchet, asupra terenului în suprafață de 784 m.p., situat în București, cu măsura consemnării și depunerii sumei de 50.000 euro la bancă la dispoziția Tribunalului București, prorogând ridicarea acestui sechestru și radierea inscripției ipotecare, față de terenul de mai sus, după depunerea, la dosarul cauzei a dovezii de consemnare a sumei de 50.000 euro, la dispoziția instanței.

S-au depus următoarele înscrisuri: adresa M.A.I. - I.G.P.R. din 22 iunie 2011, adresa Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice din 10 iunie 2011, adresa SC A. SA din 25 iulie 2011, copie după certificatul C. Limited, fișa cu specimene de semnătură a acestei societăți, înscrisuri aparținând L. Bank.

La termenul din 16 septembrie 2011, a fost audiat inculpatul Ț.O. și martorul N.C., ale căror declarații au fost atașate la dosarul cauzei iar la termenul din 21 septembrie 2011, s-a dispus ridicarea sechestrului și radierea inscripției ipotecare grevate pe terenul de 784 m.p. din București, și tot la acest termen au fost respinse cererile inculpaților de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, ca nefondate.

În continuare, în administrarea probatoriilor, s-au mai depus: adresa din 12 octombrie 2011 a Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București, adresa din 13 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înscrisuri medicale privindu-l pe martorul P.V., raportul de primă expertiză medico-legală emis de I.N.M.L., înscrisuri privind societatea C. Limited, copii după publicații mass-media cu privire la cazul soluționat în prezenta cauză.

La termenul din 14 octombrie 2011, au fost audiați martorii O.P. și M.M.A., la termenul din 11 noiembrie 2011, au fost audiați martorii: D.C., P.C., L.L., iar la termenul din 09 decembrie 2011, a fost audiat martorul P.V., declarații ce au fost consemnate și atașate la dosarul cauzei.

În cadrul aceluiași volum ce a făcut parte din desfășurarea fazei de cercetare judecătorească, Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice, a depus adresa din 04 ianuarie 2012 în legătură cu expertiza privind înregistrările în litigiu.

La termenul din 03 februarie 2011, numiții P.V. și P.M.D. au formulat contestație împotriva sechestrului penal asigurător, iar prin încheierea din 09 februarie 2012, instanța a prorogat pronunțarea asupra acestei cereri o dată cu soluționarea fondului cauzei.

Prin adresa din 10 ianuarie 2012, Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice a învederat Tribunalului că a identificat înregistrările de expertizat și urmează să depună raportul de expertiză, după achitarea taxei de efectuare a lucrării.

La termenul din 03 februarie 2012 a fost audiat martorul E.S. declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei.

S-au depus chitanțe de achitare a onorariul de expert astfel cum a dispus Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice.

La data de 05 aprilie 2012, Tribunalul a admis cererea formulată de inculpatul Ț.O. și a încuviințat ca, în temeiul dispozițiilor art. 145 C. proc. pen., acesta să părăsească teritoriul României, în perioada 06 aprilie 2012 - 18 aprilie 2012, sens în care s-au depus acte de stare civilă, acte medicale pentru bunica inculpatului, M.V.

Prin adresa din 07 mai 2012 Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice a depus raportul de expertiză criminalistică din 07 mai 2012.

La data de 20 mai 2012, expertul parte C.G. a declarat că formulează obiecțiuni preliminare la raportul de expertiză din 07 mai 2012, ce au fost depuse la 25 iunie 2012.

De asemenea, la data de 25 mai 2012, inculpatul Ț.O. a solicitat să se ia act de opinia exprimată cu privire la conținutul și concluziile raportului de expertiză depus în cauză și a solicitat să se depună un supliment la raportul de expertiză criminalistică.

La termenul din 22 iunie 2012, Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice a răspuns la obiecțiunile formulate.

La termenul din 21 septembrie 2012, Tribunalul a respins cererea inculpatului Ț.O. de efectuare a unei noi expertize sau a unui supliment de expertiză criminalistică și a consemnat atașarea la dosarul cauzei a răspunsurilor primite de la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acest aspect.

De asemenea, la data de 24 septembrie 2012 s-au depus cazierele judiciare actualizate ale celor trei inculpați.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:

Din rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție emis la data de 12 octombrie 2010, în dosarul penal nr. 1563/P/2009, Tribunalul a reținut că, începând cu anul 1995 a fost constituit F.N.I., printre societățile care l-au inițiat fiind și SC S.G.I. SRL care era acționar majoritar la SC S.I. SA, administratori fiind atât inculpatul V.S.O., cât și condamnatul P.N.

În anul 2006 a fost declanșată procedura desfășurării unui proces penal în care s-a demonstrat că investitorilor F.N.I. le-au fost produse pagube de 3.944.641.077.660 ROL, P.N. fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare, cu executare, persoană urmărită internațională, în temeiul mandatului de arestare preventivă în lipsă din 18 ianuarie 2002, emis de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Din data de 21 ianuarie 2002 a fost dat în urmărire generală și internațională deoarece s-a sustras măsurii preventive, fiind trimis în judecată în lipsă.

Cauza s-a judecat în lipsă, deoarece infractorul P.N. s-a sustras procedurilor judiciare, a părăsit România anterior sesizării instanței de judecată prin rechizitoriu, astfel încât, conform dovezilor pe care le-a avut în vedere instanța la soluționarea cererii de emitere a mandatului de urmărire internațională, încă din februarie 2001, se afla în Indonezia.

Pedeapsa aplicată infractorului P.N. prin sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului București pronunțată în Dosar nr. 24632/3/2006, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost de 15 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzut de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., delapidare cu consecințe deosebit de grave prevăzut de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. și complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen.

La data de 23 iulie 2009 s-a emis pe numele condamnatului P.N., de către Tribunalul București, mandatul european de arestare.

La data de 02 decembrie 2009 prin Biroul Național Interpol organ abilitat pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele condamnatului P.N. s-a realizat arestarea sa la Jakarta - în Republica Indonezia.

În actul de investire a instanței, Tribunalul a constatat următoarea descriere a actelor materiale deduse judecății:

1. La data de 09 octombrie 2009 infractorul P.N. a avut o convorbire telefonică în care a „negociat” o sumă de bani anuală, respectiv 200.000 euro, cu inculpatul V.S.O., ca ajutor necesar pentru a se ascunde în scopul de a nu fi descoperit de autoritățile indoneziene. Din cele convenite telefonic a rezultat că inculpatul V.S.O. trebuia să identifice și modalități concrete de transfer al banilor, care să prevină identificarea tranzacțiilor și a persoanelor implicate în aceste operațiuni. În contextul discutat de către cei doi, a rezultat că suma anuală îi era necesară infractorului P.N. pentru plata diferitelor servicii, care îl puneau la adăpost de riscul de a fi descoperit de autoritățile indoneziene, dar care îl ajutau și pentru acoperirea nevoilor sale de întreținere și ale familiei aflată în România, căreia îi trimitea din banii primiți de la inculpatul V.S.O., diferite sume, prin mijlocirea unor conturi bancare.

Discuțiile telefonice relevă că infractorul P.N. i-a prezentat inculpatului V.S.O. faptul că ajutorul bănesc îi asigură posibilitatea de a nu fi descoperit de autoritățile polițienești internaționale, dar îi este efectiv necesar și întreținerii.

Inculpatul V.S.O. și-a declarat intenția necondiționată de a asigura ajutorul bănesc infractorului P.N., în cuantum de 200.000 euro trimiși în diferite tranșe pe parcursul anului calendaristic, dar cel mai târziu până la sărbătorile de iarnă ale fiecărui an.

Sub acest aspect, din extrasele convorbirilor telefonice rezultă:

P.N. - „acum ajungem la partea cu banii...”

V.S.O. - „Băi bătrâne, trebuia să-mi dai niște scoruri... Ți-ai fixat care e suma lunară...”

P.N. - „m-am gândit că un 200.000 ar acoperi... Preferabil de primit întotdeauna cam în perioada asta, ca să fie și înainte de sărbători...”

V.S.O. - „Bine, s-a făcut... Bine, golănaș mic. Hai, te sărută S., golane, și încep să iau măsuri pentru toate alea...” - extrase din convorbirile telefonice.

Așadar, în temeiul celor convenite telefonic la data de 09 octombrie 2009, inculpatul V.S.O. a pus în aplicare rezoluția infracțională și a demarat acțiunile prin care o primă tranșă, respectiv suma de 50.000 euro, care i-a fost necesară în regim de urgență infractorului P.N., a transmis-o acestuia, iar transferul efectiv a fost realizat, din dispoziția sa de către inculpatul Ț.O.

Sub acest aspect, din extrasele convorbirilor telefonice rezultă:

P.N. - „Ți-am zis... cu generalul... la el acuma.... trebuie 43.000...”

S.O.V. - „Am înțeles”.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul V.S.O. a solicitat inculpatului Ț.O. să realizeze transferul bancar către infractorul P.N. Prin mijlocirea unor tranzacții, folosind două bănci, inculpatul Ț.O. a realizat transferul sumei de 50.000 euro în contul de la banca din Indonezia, de unde au fost ridicați de către infractorul P.N. La data de 09 noiembrie 2009 infractorul P.N. a confirmat primirea sumei de bani, printr-un mesaj de tip SMS, transferul bancar fiind realizat către Indonezia în contul P.C.I.T., deschis la C.A. Bank, ce avea ca acționar și director pe infractorul P.N., prin intermediul contului bancar deschis la M.P. Bank pe numele societății comerciale C. Limited, cu sediul în Nicosia.

Așadar, suma a fost virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la C.A. Bank Indonezia. Transferul sumei de bani a fost pus în executare de inculpatul Ț.O., acesta fiind de altfel cel care, prin intermediul societății comerciale R. Limited Cipru al cărei acționar este, controlează societatea comercială F. Cipru și prin aceasta controlează societatea comercială C. Limited.

Potrivit documentelor financiar-bancare transmise de autoritățile judiciare cipriote pe calea comisiei rogatorii, referitoare la transferurile realizate de către societatea comercială C. Limited, a rezultat că la data de 02 noiembrie 2009 a fost realizată o dispoziție de plată pentru 50.190 euro, reprezentând suma brută care a fost transmisă în Indonezia, în contul societății P.C.I.T., ce are ca director - acționar și pe infractorul P.N. și care are deschis acest cont la C.A. Bank. La data de 08 iulie 2010, potrivit comunicării efectuată de către Procurorul General al Republicii Indonezia din 29 septembrie 2010 în cont se mai găsea suma de 783 dolari S.U.A.

Din același document comunicat la data de 30 septembrie 2010 de către Procurorul General al Republicii Indonezia, rezultă că în acest cont au fost realizate în total trei transferuri bancare, în perioada februarie - noiembrie 2009, reprezentând un total de 225.000 euro. Astfel, în acest cont au mai fost realizate anterior alte două transferuri bancare, la data 17 februarie 2009, transferul realizat de W. Ltd. pentru suma de 150.000 euro, respectiv la data de 14 iulie 2009, transferul realizat de M.B. LLC pentru suma de 25.000 euro.

Anterior acestui transfer, la data de 02 octombrie 2009, în contul deschis la M.P. Bank pe numele societății comerciale C. Limited a fost virată suma de 3.000.000 euro, dintr-un transfer bancar realizat de societatea comercială E. Limited, cu sediul în Nicosia din contul deschis la aceeași bancă M.P. Bank. Persoana împuternicită să opereze asupra contului societății comerciale E. Limited este martorul L.L., un apropiat al inculpatului V.S.O.

Astfel, primul act material infracțional (de favorizare) de ajutor a fost realizat prin transmiterea efectivă a unei tranșe de 50.000 euro, care în luna noiembrie 2009 a intrat în contul bancar al societății comerciale P.C.I.T. deschis în Indonezia, la care infractorul P.N. este director și de unde acesta a ridicat banii. Acest act de favorizare a infractorului a fost comis de către inculpații V.S.O. și Ț.O.

Pentru a sublinia natura relației dintre inculpații V.S.O. și Ț.O. - favorizatori și infractorul P.N. - favorizat, dar și împrejurarea că inculpații au avut reprezentarea scopului pentru care au acordat ajutorul bănesc infractorului P.N., sunt relevante discuțiile telefonice purtate pe parcursul lunilor octombrie-noiembrie 2009, mai exact până la momentul la care a avut loc confirmarea că destinatarul a primit banii și i-a folosit în scopul plății serviciilor necesare pentru a nu fi descoperit de autoritățile indoneziene. În acest context, pe parcursul conversațiilor au fost indicate detaliile tranzacției bancare descrise anterior, care se coroborează pe deplin cu documentele bancare și demonstrează dincolo de orice dubiu că transmiterea sumei de bani s-a realizat de către inculpați în scopul ascunderii infractorului pentru a se sustrage executării pedepsei.

Sunt relevante sub aspectul acestui act material de favorizare a infractorului discuțiile dintre inculpatul V.S.O. și infractorul P.N., din același interval de timp octombrie-noiembrie 2009, în care tensiunea dintre cei doi rezultă din suspiciunea pe care o are cel din urmă că nu i-au fost trimiși banii.

Astfel, deși inculpatul V.S.O. îi dădea asigurări infractorului P.N. că suma a fost depusă în cont, că circuitul presupune mai multe transferuri pe care trebuie să le facă, totuși cel din urmă pentru că nu intrase în posesia banilor, era îngrijorat, așa încât dialogul a fost marcat de tensiune. Nu au lipsit suspiciunile din partea infractorului P.N. în legătură cu trimiterea banilor de către inculpatul V.S.O., manifestate prin întrebările adresate acestuia din urmă, în care i-a cerut în mod direct să-i precizeze data la care a efectuat transferul și contul din care a efectuat acest transfer, pentru că banii nu erau în contul său și avea greutăți legate de anumite plăți pe care trebuia să le facă și pentru care a reușit să mai obțină amânare câteva zile deoarece a invocat motive familiale.

Totodată, într-una din aceste conversații infractorul P.N. îi precizează inculpatului V.S.O. că are greutăți datorită lipsei banilor, iar dacă nu primește suma ar putea declara tot ceea ce cunoaște. La rândul său inculpatul V.S.O. îi cere infractorului P.N. să nu-i creeze greutăți în plus, apoi solicită explicații inculpatului Ț.O. cu privire la modul în care a efectuat transferul bancar și care sunt cauzele care au generat întârzierile. Situația s-a detensionat numai în momentul în care infractorul P.N. a confirmat atât primirea banilor în contul său bancar, cât și efectuarea plăților pentru serviciile datorită cărora rămânea în libertate, aspecte ce dovedesc dincolo de orice dubiu că ajutorul bănesc dat de cei doi inculpați a slujit scopului sustragerii infractorului de la executarea pedepsei.

Sub aspectul celor descrise, „cheia” discuțiilor și importanța acestora pentru descifrarea sensului relației dintre cei implicați sunt relevate de convorbirile telefonice care au avut loc în legătură cu acest act material infracțional și care dovedesc că activitățile desfășurate pentru trimiterea către infractorul P.N. a sumei de 50.000 euro au avut ca unic scop sustragerea acestuia de la executarea pedepsei.

2. La data de 11 noiembrie 2009, inculpatul V.S.O. a predat făptuitorului P.V. (fratele infractorului P.N.), prin intermediul inculpatului S.O., suma de 20.000 euro. Conform probelor administrate în cauză banii urmau să fie predați de către făptuitorul P.V. părinților infractorului P.N. care, în perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010 se deplasau în Indonezia pentru a-l vizita. În acest scop inculpatul V.S.O. a pus la dispoziție și suma necesară achiziționării biletelor de avion până la un punct de escală, urmând ca spre Indonezia biletele să fie cumpărate pe loc. Acestea au fost predate odată cu suma de 20.000 euro făptuitorului P.V. și au fost găsite asupra acestuia la percheziția corporală efectuată în data de 03 decembrie 2009.

Astfel, cel de-al doilea act material infracțional (de favorizare) de ajutor a fost realizat prin transmiterea de către inculpatul V.S.O. a unei alte tranșe de 20.000 euro și a biletelor de avion în data de 11 noiembrie 2009 infractorului P.N. Acestea au fost ridicate de către făptuitorul P.V. de la reședința inculpatului V.S.O., care le-a predat în acest scop, inculpatului S.A. Acesta, la rândul său a predat banii și biletele de avion făptuitorului P.V., însă nu au ajuns în posesia efectivă a infractorului P.N., datorită faptului că la data de 03 decembrie 2009 autoritățile judiciare române l-au întrerupt din această activitate, când la percheziția corporală efectuată asupra sa, au identificat bunurile menționate.

Acest act material de favorizare a fost comis de către inculpatul V.S.O., împreună cu făptuitorul P.V. și complicitatea inculpatului S.A.

Sunt relevante sub aspectul acestui act material de favorizare, notele și actele de constatare referitoare la comunicațiile înregistrate din a căror analiză rezultă că infractorul P.N. a solicitat inculpatului V.S.O. să asigure părinților săi banii necesari pentru bilete de avion și odată cu deplasarea acestora în Indonezia, în perioada sărbătorilor de iarnă, să-i mai trimită o tranșă de bani la fel cu cea anterioară. Cu acel prilej au stabilit ca biletele să fie luate până la un punct de escală, iar pentru destinația finală să fie cumpărate pe loc, opțiunea pentru acest „procedeu” fiind determinată de necesitatea evitării unei situații care putea duce la alertarea autorităților judiciare.

Din această analiză a rezultat că inculpatul V.S.O. a convenit cu infractorul P.N. ca banii să fie predați părinților acestuia prin intermediul făptuitorului P.V. În acest sens, inculpatul V.S.O. i-a comunicat făptuitorului P.V. adresa reședinței sale unde trebuia să se deplaseze pentru a primi de la ofițerul de serviciu plicul cu bani.

De asemenea, din procesul-verbal de redare imagini a rezultat că la data de 11 noiembrie 2009 făptuitorul P.V. s-a deplasat la adresa indicată de inculpatul V.S.O., a sunat, apoi din interior o persoană de sex masculin i-a deschis poarta, a intrat, iar după câteva minute a ieșit și a plecat cu mașina.

Potrivit probelor administrate în legătură cu acest act material a rezultat că persoana care a predat plicul făptuitorului P.V. este inculpatul S.A., chiar dacă numele său nu a fost invocat explicit și chiar dacă inculpatul V.S.O. a individualizat persoana care a intermediat predarea plicului ca „ofițerul de serviciu”. Astfel, din ansamblul probelor administratea rezultat că inculpatul S.A. este „persoana de încredere”, escortă pentru inculpatul V.S.O., care a efectuat o multitudine de activități pentru acesta, în diferite împrejurări, respectiv „este și șoferul său, paza sa de corp, cel care îl însoțește aproape pretutindeni” (de exemplu, unul din motivele pentru care a solicitat ridicarea obligației de a nu intra în legătură cu inculpatul V.S.O. a fost tocmai faptul că lucrează pe mașina acestuia și îl însoțește peste tot, deci măsura procesuală respectivă l-ar fi lăsat fără loc de muncă). În acest sens, deși inculpatul S.A. nu este consemnat în procesul-verbal de redare a înregistrării de imagini, acesta este cel care a înmânat banii lui P.V. Această împrejurare rezultă din interpretarea convorbirilor telefonice desfășurate în legătură cu predarea plicului, despre care cei doi inculpați vorbesc la data la care inculpatul S.A. este chemat la Parchet și analizează împreună care ar putea fi motivul citării, împrejurare în care inculpatul V.S.O. își exprimă părerea că ar putea avea legătură cu întâlnirea dintre P.V. și S.A.

3. După arestarea condamnatului P.N. la data de 02 decembrie 2009 de către autoritățile judiciare indoneziene în baza mandatului de urmărire internațională în vederea extrădării, inculpații V.S.O. și S.A. au desfășurat acțiuni de sprijinire a infractorului P.N. cu scopul de a îngreuna procedura de extrădare. Ajutorul a cuprins acte de sprijin moral și a urmărit îngreunarea procedurilor legale de extrădare, prin îndrumarea persoanei trimise în acest scop în Indonezia de către inculpați asupra metodelor necesare pentru a-l scăpa pe infractor de închisoare și a-l ajuta să rămână în Indonezia.

Acest act material de favorizare a fost comis de către inculpații V.S.O. și S.A. împreună cu persoana de încredere - intermediarul - rămasă neidentificată.

Din întreg ansamblul probator al cauzei a rezultat că la data de 02 decembrie 2009, autoritățile indoneziene l-au reținut la Jakarta pe P.N., în temeiul mandatului de urmărire internațională.

Din informarea din 07 ianuarie 2010 întocmită de I.G.P.R., la care se află anexată corespondența electronică a autorităților polițienești INTERPOL a rezultat că la data de 02 decembrie 2009 condamnatul P.N. a fost arestat la Jakarta, Indonezia.

La aceeași dată, inculpatul V.S.O. a aflat de la făptuitorul P.V. de arestarea lui P.N., aspect care rezultă din extrasele convorbirilor telefonice: „lartă-mă, S., că te-am sculat. S-a întâmplat. Se încearcă acolo să se rezolve, să vedem ce se poate face... Să mă duc eu personal? Sau să las lucrurile acolo?...”.

Sub aspectul acestui act material, potrivit probatoriului administrat în cauză, inculpații V.S.O. și S.A. au dat ajutor infractorului P.N. și după data de 02 decembrie 2009. Ajutorul a vizat identificarea soluțiilor prin care infractorul P.N. să fie eliberat cât mai curând din arestul poliției indoneziene și să continue să se ascundă în această țară gazdă, iar în cazul în care nu se putea obține acest rezultat, să fie create dificultăți, care să facă inutile ori ineficiente demersurile de extrădare. Evoluția demersurilor din Indonezia, după reținerea infractorului P.N. și variantele de îngreunare a extrădării în România au continuat să fie parte a unor activități comise de către inculpații V.O.S. și S.A. Interesul și implicarea inculpatului V.S.O. în continuare în activitățile ilicite de îngreunare a executării pedepsei de către P.N. sunt dovedite prin procesele-verbale de redare a convorbirilor înregistrate în baza autorizației instanței, din care rezultă că la interval de câteva zile era încunoștințat de persoana de încredere aflată în Indonezia, despre stadiul demersurilor. Pe parcursul acestor convorbiri, intermediarul susținea că a contactat mai multe persoane, oficialități ale statului indonezian, care i-au promis că vor determina punerea în libertate a infractorului P.N., în schimbul unor avantaje materiale pentru indicarea cărora era folosit termenul de „cisterne”, care urmau să fie trimise într-un cont. Pe parcursul discuțiilor au fost negociate condițiile în care aceste avantaje urmau să fie transmise în Indonezia și era indicată necesitatea ca ele să fie disponibile în totalitate înainte ca persoana condamnată să fie pusă în libertate, și nu în mai multe tranșe. De asemenea, din interpretarea ansamblului convorbirilor rezultă că intermediarul cere în mod expres ca aceste împrejurări să fie aduse la cunoștința inculpatului V.S.O., care era cel în măsură să decidă asupra acestei chestiuni, aspect care rezultă din extrasele convorbirilor telefonice.

Inculpatul S.A. i-a comunicat inculpatului V.S.O. demersurile întreprinse în Indonezia, iar în mesajul datat 01 decembrie 2009 i s-a transmis dorința condamnatului P.N. de a vorbi cu acesta „te roagă să vorbiți...” și discuția din 02 decembrie 2009 „se încearcă acolo să se rezolve”.

La data de 05 ianuarie 2010, la postul telefonic folosit de inculpatul S.A. s-a primit un mesaj scris de la postul telefonic din Indonezia, cu conținutul: „Când am plecat am avut niște puncte trasate pe care le-am îndeplinit. Nu a fost interogat de nimeni. A refuzat orice contact cu ambasada”.

Folosind SMS-uri și convorbiri „cifrate”, actele de ajutor au fost desfășurate în Indonezia în favoarea infractorului P.N., printr-un intermediar, care i-a transmis inculpatului S.A. evoluția și stadiul actelor materiale, iar acestea erau ulterior comunicate inculpatului V.O.S.

Prin intermediul inculpatului S.A., care era contactat de către persoana trimisă în acest scop, actele materiale au fost concentrate în direcția găsirii „unor soluții” prin care infractorul P.N. să fie eliberat din arest de către autoritățile indoneziene și să rămână în continuare în această țară gazdă, iar extrădarea în România să fie cât mai mult îngreunată - aceasta era cea mai mare dorință a infractorului P.N., să rămână în Indonezia și să scape cu orice preț de riscul de a fi extrădat în România: „Nu există! Să iasă din discuție, să-i iasă din minte chestia asta! Ascultă-mă! El ce nu a rezolvat în 10 ani nu rezolvă cu mine înăuntru! Iar eu nu accept să ajung înăuntru, de-aia am refuzat contactul cu ambasada, de-aia am refuzat contactul cu presa, de-aia am refuzat orice! Dacă este să se rezolve ceva, se rezolvă aici și am posibilitatea prin tot ce s-a construit să rezolv, să fiu safe aici!”.

Coroborând întregul material probator atât din faza de urmărire penală, cât și din faza de cercetare judecătorească, Tribunalul a reținut că faptele pentru care sunt trimiși în judecată inculpații V.S.O., Ț.O. și S.A. sunt probate fiind săvârșite cu vinovăție de către aceștia, sub forma intenției, întrucât au prevăzut rezultatul faptelor urmărind producerea lui prin acțiunile directe, prin punerea la dispoziție a unor sume semnificative de bani ce permiteau persoanei condamnate să își asigure întreținerea, pentru a nu fi nevoită să revină în România, prin înmanarea unei sume importante de bani părinților persoanei condamnate și procurarea biletelor de avion pentru deplasarea în Indonezia, ce au produs rezultatul îngreunării executării pedepsei infractorului P.N.

Săvârșirea faptelor în modalitatea descrisă rezultă din analiza discuțiilor telefonice purtate de inculpați, interceptate în baza autorizațiilor emise de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Tribunalul București, care relevă în mod consistent forma de vinovăție cu care au acționat inculpații și atitudinea acestora în raport cu fapta comisă.

De asemenea, acest aspect rezultă și din raportul de expertiză din 07 mai 2012 efectuat de Laboratorul Interjudețean de Expertiză Criminalistică București, la solicitarea Tribunalului București, în care se învederează că, deși înregistrările în litigiu nu au fost originale, ci reprezintă clone ale unor înregistrări nealterate, acestea sunt luate în considerare de instanță deoarece expertul nu a depistat urme ale unor eventuale intervenții tehnice prin care să li se modifice conținutul.

Ca atare, rezultatele acestui raport de expertiză vor fi coroborate cu declarațiile martorilor audiați în faza de cercetare judecătorească, precum și cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cu transferurile bancare realizate către Indonezia, în conturi mascate sau directe, aparținând lui P.N. sau altor persoane interpuse.

Actele materiale de favorizare, respectiv de ajutor și sprijin acordat infractorului P.N. au constatat în acțiuni comisive, materiale și de ordin moral, astfel: inculpații V.S.O. și Ț.O. i-au acordat ajutor bănesc, în cuantum de 50.000 euro, în perioada octombrie - noiembrie 2009 infractorului P.N., pentru a-l sprijini să nu fie descoperit de autoritățile polițienești indoneziene; inculpatul V.S.O., cu ajutorul inculpatului S.A., i-au acordat ajutor bănesc în cuantum de 20.000 euro și bilete de avion, în luna decembrie 2009, fratelui infractorului P.N. și părinților acestuia, ce urmau să se deplaseze în Indonezia, în vizită la infractorul P.N.; în lunile decembrie 2009 - ianuarie 2010, inculpatul V.S.O., cu ajutorul inculpatului S.A., i-au acordat ajutor de ordin moral prin trimiterea, în Indonezia, a unei persoane de încredere care să-și canalizeze eforturile pentru ca infractorul P.N. să poată beneficia de eliberare din arestul autorităților indoneziene ori, în cazul în care nu putea fi obținut acest beneficiu, să întreprindă demersuri pentru a îngreuna procedurile de extrădare a infractorului în România.

Potrivit probelor administrate în cauză, inculpatul V.S.O. a solicitat inculpatului Ț.O. să realizeze transferul bancar către infractorul P.N. Prin mijlocirea unor tranzacții, folosind două bănci, inculpatul Ț.O. a realizat transferul sumei de 50.000 euro în contul de la banca din Indonezia, de unde banii au fost ridicați de către infractorul P.N. La data de 09 noiembrie 2009 infractorul P.N. a confirmat primirea sumei de bani, printr-un mesaj de tip SMS.

Sub acest aspect, a rezultat că transferul bancar s-a realizat către Indonezia în contul P.C.I.T., deschis la C.A. Bank, ce avea ca acționar și director pe infractorul P.N., prin intermediul contului bancar deschis la M.P. Bank pe numele societății comerciale C. Limited, cu sediul în Nicosia.

Așadar, suma a fost virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la banca C.A. Bank Indonezia. Transferul sumei de bani a fost pus în executare de inculpatul Ț.O., acesta fiind de altfel cel care, prin intermediul societății comerciale R. Limited Cipru al cărei acționar este, controlează societatea comercială F. Cipru și prin aceasta controlează societatea comercială C. Limited.

Potrivit documentelor financiar-bancare transmise de autoritățile judiciare cipriote pe calea comisiei rogatorii, referitoare la transferurile realizate de către societatea comercială C. Limited, a rezultat că la data de 02 noiembrie 2009 a fost realizată o dispoziție de plată pentru 50.190 euro, reprezentând suma brută care a fost transmisă în Indonezia, în contul societății P.C.I.T., ce are ca director - acționar și pe infractorul P.N. și care are deschis acest cont la C.A. Bank. La data de 08 iulie 2010, potrivit comunicării efectuată de către Procurorul General al Republicii Indonezia din 29 septembrie 2010 în cont se mai găsea suma de 783 dolari S.U.A.

Din același document comunicat la data de 30 septembrie 2010 de către Procurorul General al Republicii Indonezia, rezultă că în acest cont au fost realizate în total trei transferuri bancare, în perioada februarie - noiembrie 2009, reprezentând un total de 225.000 euro. Astfel, în acest cont au mai fost realizate anterior alte două transferuri bancare, la data 17 februarie 2009, transferul realizat de W. Ltd. pentru suma de 150.000 euro, respectiv la data de 14 iulie 2009, transferul realizat de M.B. LLC pentru suma de 25.000 euro.

Anterior acestui transfer, la data de 02 octombrie 2009, în contul deschis la M.P. Bank pe numele societății comerciale C. Limited a fost virată suma de 3.000.000 euro, dintr-un transfer bancar realizat de societatea comercială E. Limited, cu sediul în Nicosia, din contul deschis la aceeași bancă M.P. Bank. Persoana împuternicită să opereze asupra contului societății comerciale E. Limited este martorul L.L., un apropiat al inculpatului V.S.O.

Astfel, primul act material infracțional (de favorizare) de ajutor a fost realizat prin transmiterea efectivă a unei tranșe de 50.000 euro, care în luna noiembrie 2009 a intrat în contul bancar al societății comerciale P.C.I.T. deschis în Indonezia, la care infractorul P.N. este director și de unde acesta a ridicat banii.

Acest act de favorizare a infractorului a fost comis de către inculpații V.S.O. și Ț.O.

Tribunalul a înlăturat ca nefiind utile cauzei, transcrierile convorbirilor telefonice existente în dosar de urmărire penală privind discuțiile dintre inculpatul V.S.O. și C.P. purtate în ziua de 29 octombrie 2009, dintre inculpatul V.S.O. și C.B. din data de 24 noiembrie 2009, dintre V.S.O. și S.T. din ziua de 30 noiembrie 2009, dintre V.S.O. și T.S. din ziua de 14 decembrie 2009, dintre V.S.O. și N.C. din ziua de 04 decembrie 2009, dintre V.S.O. și „C.” din ziua de 04 decembrie 2009, dintre V.S.O. și O.P. din ziua de 04 decembrie 2009, dintre V.S.O. și M.G. din data de 06 decembrie 2009, dintre V.S.O. și „D.” de la Senatul României din ziua de 06 decembrie 2009, dintre V.S.O. și „D.” de la SC C. SA din ziua de 06 decembrie 2009, dintre V.S.O. și C.D. din data de 07 decembrie 2009, dintre V.S.O. și „C.” de la Senatul României din data de 07 decembrie 2009, dintre V.S.O. și „R.” de la Parlamentul României - Camera Deputaților din data de 07 decembrie 2009, cu motivarea că aceste convorbiri redau aspecte legate de organizarea și desfășurarea activității din cadrul Trustului Media R., discuții private fără relevanță în aflarea adevărului din prezenta cauză, precum și aspecte legate de desfășurarea factorului politic de la momentul respectiv.

Concluzionând, Tribunalul a reținut că infracțiunile din prezenta cauză au fost comise în diferite forme de participație și s-au compus din mai multe acte de ajutor, ca elemente materiale al laturii obiective a infracțiunii, iar în situația inculpatului V.S.O. sunt absorbite în autorat.

Destinația obiectivă a actelor materiale infracționale a urmărit un singur rezultat, caracterizat de un singur raport de cauzalitate și anume ajutarea infractorului P.N. să se sustragă de la executarea pedepsei. Situația premisă și anume existența infracțiunii precedente care condiționează existența infracțiunii de favorizarea infractorului ca infracțiune subsecventă este îndeplinită, dovada în acest sens fiind sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului București, pronunțată în Dosar nr. 24632/3/2006, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2098/2009 a Înaltei Curți de Casației și Justiție, prin care P.N. a fost condamnat la 15 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzut de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., delapidare cu consecințe deosebit de grave prevăzut de art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. și complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, actele infracționale desfășurate în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010 s-au realizat atât prin acțiuni finalizate, când ajutorul a fost concret, banii au fost trimiși și au contribuit efectiv la ascunderea infractorului, deci la ajutarea sa în sensul legii, cât și sub forma unor demersuri lipsite de rezultat, dar pedepsibile, atunci când - favorizatorii - nu au putut găsi acele soluții de trimitere în siguranță a altor tranșe de bani necesare - favorizatului - sau nu au reușit să găsească soluțiile consistente, apte să stânjenească procedura de extrădare a condamnatului P.N. Aceste acte materiale au fost influențate de împrejurări independente de voința inculpaților - a se vedea ca exemplu luna decembrie 2009 când au căutat noi modalități de transmitere a banilor și noi metode de îngreunare a procedurii de extrădare, după ce s-au demarat cercetările în cauză.

În doctrina juridică s-a arătat în mod constant că există elementele constitutive ale infracțiunii și în situația în care ajutorul dat avea aptitudinea să producă rezultatul zădărnicirii, îngreunării executării pedepsei, dar din motive independente de voința celor care acordă ajutorul ilicit nu a condus la o reală împiedicare a justiției într-o cauză, pentru existența infracțiunii fiind suficient să existe pericolul de realizare a vreunuia dintre aceste rezultate.

Împrejurarea că demersurile inculpaților aveau aptitudinea să îngreuneze sau să zădărnicească executarea pedepsei și să conducă la favorizarea infractorului rezultă din analiza activității infracționale descrise în situația de fapt.

Astfel, punerea la dispoziție a unor sume semnificative de bani permitea persoanei condamnate să își asigure întreținerea, pentru a nu fi nevoit să revină în România. Totodată, așa cum rezultă din afirmațiile infractorului P.N., o parte din această sumă era destinată unei terțe persoane, posibil un oficial indonezian, la care se referă cu termenul „generalul”, care îi putea asigura protecția.

Înmânarea unei sume importante de bani părinților persoanei condamnate și procurarea biletelor de avion pentru deplasarea în Indonezia reprezintă o altă modalitate prin care s-a urmărit ca persoana condamnată să nu fie nevoită să revină în România pentru a-și revedea familia, în condițiile în care tatăl infractorului P.N. era bolnav, și constituia un ajutor efectiv în demersul de a evita executarea pedepsei.

Pe de altă parte, încercarea de perturbare a procedurilor derulate în țara gazdă, la nivelul autorităților competente cu soluționarea cererii de extrădare, în scopul de a determina punerea în libertate a lui P.N. și respingerea sau întârzierea soluționării cererii, prin trimiterea unei persoane în acest scop și punerea la dispoziție a mijloacelor materiale necesare, avea aptitudinea de a produce rezultatul urmărit.

Actele materiale ale infracțiunii de favorizare, după data de 02 decembrie 2009 au fost săvârșite sub forma unui ajutor mediat, indirect, prin asigurarea posibilității unei persoane să plece în Indonezia pentru a-l asista pe infractor și prin acțiuni de perturbare a procedurilor derulate în țara gazdă, la nivelul autorităților competente cu soluționarea cererii de extrădare în România, în scopul de a determina întârzieri, complicații în intervalul de timp până la soluționarea cererii de extrădare.

Sub aspectul laturii subiective, intenția de a favoriza un infractor trebuie să fie spontană, fără o înțelegere prestabilită sau concomitentă infracțiunii favorizate, iar simplul sprijin dat infractorului pentru a se sustrage răspunderii penale este suficient, nefiind inclus vreun motiv sau scop special.

Intenția inculpaților în comiterea faptelor penale de favorizarea infractorului - în diferitele forme de participare - este dovedită, deoarece condamnarea definitivă a infractorului P.N. la pedeapsa închisorii de 15 ani a fost notorie, fiind prezentată în spațiul public și în plus inculpații au precizat că au aflat din presă de condamnarea infractorului P.N. Pe de altă parte era de notorietate că acesta s-a sustras și urmăririi penale și judecății, presa reflectând în ample articole că este unul din cei mai urmăriți infractori pe plan internațional. Așa fiind, favorizatorii nu pot invoca necunoașterea împrejurării că au dat ajutor unui infractor condamnat definitiv și executoriu.

În cazul inculpaților V.S.O., Ț.O. și S.A. dovada faptelor comise sub forma a trei acte materiale în diferite forme de participație rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză. Modalitatea în care au pus în aplicare rezoluția infracțională, prelungită în timp și demersurile de identificare a soluțiilor de trimitere a tranșelor necesare întregirii cuantumului de 200.000 euro, confirmă ajutorul efectiv acordat, ce avea aptitudinea de a-i sluji pentru a se sustrage de la executarea pedepsei infractorului P.N. Ajutorul dat infractorului P.N., prin mai multe acte materiale, inclusiv cele care vizau crearea de dificultăți în procedura de extrădare sau cele care puteau face inutile demersurile autorităților române pentru extrădarea condamnatului în România reprezintă conținutul infracțiunii de favorizare a infractorului în formă continuată. Aceste acte materiale infracționale au semnificația creării unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiției penale.

În aceste condiții, după analiza situației de fapt descrisă anterior, evidențiată, atât de probatoriile administrate în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, Tribunalul a reținut că faptele inculpatului V.S.O. constând în trei acte materiale de ajutor comise în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, prin transmiterea din totalul sumei de 200.000 euro a două tranșe de 50.000 euro, respectiv 20.000 euro și în acțiuni de sprijin moral pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat infractorul P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispozițiile art. 264 C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) cu referire la dispozițiile art. 42 C. pen.

Fapta inculpatului Ț.O. constând în ajutorul dat începând cu luna octombrie 2009 prin transmiterea sumei de 50.000 euro pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat infractorul P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea infractorului prevăzută de dispozițiile art. 264 C. pen.

Faptele inculpatului S.A. constând în două acte materiale de ajutor comise în perioada noiembrie 2009 și decembrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, prin ajutorul dat inculpatului V.S.O. și făptuitorului P.V. prin înlesnirea transmiterii sumei de 20.000 euro care urma să parvină infractorului P.N. sau prin demersuri efectuate în scopul sustragerii infractorului de la raportul juridic de executare a pedepsei, întrunesc elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispozițiile art. 26 raportat la art. 264 C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) cu referire la dispozițiile art. 42 C. pen.

În baza acestor temeiuri juridice, cei trei inculpați au fost condamnați la pedepse cu închisoarea, la individualizarea cărora s-a ținut seama de dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv gradul ridicat de pericol social al faptelor comise, contextul social și modalitatea de operare, respectiv împrejurarea că inculpații au căutat să zădărnicească executarea pedepsei unui infractor, cercetat într-un dosar de interes public general, întrucât cazul F.N.I. a fost nu doar notoriu, generând dezbateri ample în mass-media datorită numărului mare de păgubiți ce au participat la acțiunea de desfășurare a acestuia, ba chiar, determinând și convocarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru a fi analizată influența căderii F.N.I. asupra sistemului bancar, precum și constituirea unei comisii parlamentare de anchetă a cazului F.N.I.

De asemenea, Tribunalul a avut în vedere și persoanele inculpaților care nu au recunoscut vinovăția în ceea ce privește faptele pentru care sunt cercetați.

Sub aspectul circumstanțelor personale, Tribunalul a reținut că inculpatul V.S.O. suferă de mai multe afecțiuni medicale: boală coronariană cronică cu leziuni tricoronariene severe (stenoză de trunchi comun, ocluzie de arteră descendentă anterioară segmentul II, ocluzie proximală de arteră coronară dreaptă, stenoză semnificativă de arteră circumlexă); triplu bypass aortocoronarian (2007) cu arteră mamară nativă pe artera descendentă anterioară, grafturi venoase pe arterele circumflexă și coronară dreaptă; sindrom coronarian acut (ianuarie 2011); angor de efort cu prag mic; angină instabilă de repaus cu indicație de angiografie coronariană; ateroscleroză de artere carotide; trombembolism pulmonar în antecedente; diabet zaharat tip 2 în tratament cu antidiabetice orale; dislipidemie mixtă; tiroidită autoimună cu hipertiroidie în antecedente și eutiroidie în prezent; fractură cominutivă de rotulă dreaptă cu deplasare (17 ianuarie 2011), cu păstrarea intactă a suprafeței articulare; fractură de femur stg. operată (2004); sechele poliomielită, acesta fiind, la data pronunțării sentinței, în executarea unei pedepse definitive de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 126 din 03 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, fapta pentru care s-a aplicat această pedeapsă, fiind în concurs real cu fapta pentru care a fost cercetat același inculpat în prezenta cauză.

În ceea ce privește aspectul referitor la circumstanțele personale, învederat de dispozițiile art. 72 C. pen., Tribunalul a constatat că inculpatul Ț.O. nu este cunoscut cu antecedente penale, are familie în Chișinău - Republica Moldova, 2 copii minori, studii superioare, economist la W.G. Cipru, iar inculpatul S.A. nu este cunoscut cu antecedente penale, este căsătorit, are 3 copii minori, student, având funcția de agent de pază și conducător auto, fiind angajat cu contract individual de muncă la SC I.N. SA, ceea ce duce la concluzia că reinserția socială a acestora, precum și atingerea scopului educativ, coercitiv și de prevenție al pedepsei pot fi atinse fără privare de libertate, prin dispunerea suspendării condiționate a executării pedepselor.

Conform dispozițiile art. 118 lit. b) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

În cazul de față, sumele de 50.000 euro și 20.000 euro au fost folosite, prin modalitățile descrise anterior la săvârșirea faptelor pentru care inculpatul V.S.O. a fost cercetat, sens în care tribunalul a apreciat că se justifică aplicarea acestui text de lege, astfel că, în baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul V.S.O. a sumei de 50.000 euro, consemnată la C. Bank, precum și suma de 20.000 euro depusă la Banca C.R. cu ordinul de încasare din data de 08 decembrie 2009.

Cu privire la contestația formulată de contestatorii P.V. și P.M.D., conform dispozițiilor art. 168 pct. 3 C. proc. pen., Tribunalul a reținut că aceasta nu este întemeiată, întrucât ridicarea sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziție corporală din data de 03 decembrie 2009, efectuat în baza ordonanței Parchetului nr. 1563/P/2009 a fost legală, banii respectivi fiind dați de inculpatul V.S.O., contestatorului P.V., cu ajutorului inculpatului S.A. pentru a parveni infractorului P.N., așa cum s-a descris această modalitate în situația de fapt prezentată anterior.

Astfel, probatoriile au evidențiat că această sumă de bani nu a fost ridicată de la contestatorii P.V. sau P.M.D., pe nedrept, din posesia sau deținerea lor, că aceste persoane nu au primit suma de bani respectivă pentru a o păstra, suma nefiind proprietatea contestatorilor, aceștia nedeținând un drept dovedit asupra sumei de 20.000 euro și ca atare, restituirea către contestatori a sumei menționate nu este fondată, sens în care, s-a respins contestația formulată de contestatorii P.V. și P.M.D. împotriva ridicării sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziție corporală din data de 03 decembrie 2009 încheiat în baza ordonanței Parchetului nr. 1563/P/2009.

1.2. Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații și numiții P.V. și P.M.D., care au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Inculpatul V.S.O. a invocat necompetența materială a Tribunalului București - caz de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., excepție invocată și în fața instanței de fond la termenul din 07 decembrie 2010, arătând că la acea dată nu era incident art. 35 alin. (5) C. proc. pen., iar pentru existența acestei norme, ce se abate de la norma comună a competenței materiale este nevoie ca acele cauze să se judece in același timp pentru că excepția respectivă este plasată de legiuitor în secțiunea a treia, prin modul in care a plasat articolele respective, legiuitorul fixând această excepție de existența unor procese ce se judecă în același timp. S-a mai arătat că dosarul ce îl vizase pe P.N., persoana pentru care se pretinde că inculpatul ar fi comis acțiunile de favorizare fusese soluționat definitiv, astfel că nu exista situația reglementată de art. 35 alin. (5) C. proc. pen., solicitând desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în fond la Judecătoria Buftea, competența aparținând Judecătoriei Buftea.

Al doilea motiv de apel a vizat greșita respingere a cererii de înlăturare a mijloacelor de probă administrate în mod nelegal, o parte din mijloacele de probă au fost administrate înainte de existența unui dosar penal, cu 2 luni înainte de sesizarea din oficiu de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, mijloacele de probă se administrează numai într-un cadru legal, ceea ce presupune existența unui dosar penal. S-a invocat faptul că în luna septembrie 2009, când s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să autorizeze înregistrările audio în dosar, pe rolul Parchetului exista numai o lucrare și nu un dosar penal și au fost efectuate înregistrările în faza actelor premergătoare. Contrar majorității hotărârilor din jurisprudența română, în faza actelor premergătoare nu se pot administra decât mijloace de probă, administrarea probelor presupunând începerea urmăririi penale, iar înregistrările audio sunt mijloace de probă, astfel că Parchetul a ignorat această situație și a dispus efectuarea unor înregistrări în faza actelor premergătoare. Pe de altă parte, înregistrările ce servesc în cea mai mare măsură cauzei de față au fost solicitate în temeiul Legii nr. 51/1991 și Legii nr. 535/2004. Din examinarea dispozițiilor Legii nr. 51/1991 rezultă că în temeiul acestei legi nu pot fi efectuate decât interceptări și nu înregistrări și niciuna dintre persoanele implicate în acest dosar nu a fost cercetată pentru infracțiuni la Legea siguranței naționale și nici la Legea combaterii terorismului astfel încât s-a săvârșit un abuz al organelor de urmărire penală, care au solicitat înregistrări în cauză, fără a exista un dosar penal, invocându-se două legi ce nu erau aplicabile în speță, infracțiunea de favorizare a infractorului nu poate fi asimilată nici infracțiunilor la care face trimitere Legea nr. 51/1991 și nici celor cuprinse în Legea nr. 535/2004. Pe de altă parte, deși existau autorizațiile emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul a dispus cu titlu provizoriu înregistrarea unor convorbiri telefonice, care nu au fost depuse, iar declasificarea s-a făcut parțial și nu integral, așa cum se cere prin textul de lege.

Prin urmare, s-a solicitat în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen. înlăturarea acestor mijloace de probă, ca fiind obținute în mod nelegal.

Următorul motiv de apel vizează greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de favorizare a infractorului invocându-se faptul că în motivarea sentinței, instanța de fond a avut în vedere numai înregistrările obținute nelegal. S-au reținut trei acte materiale, solicitându-se să se ține cont de faptul că P.N. locuia in Indonezia cu toate formele legale cerute de legea locului, era înregistrat la Ambasadă, unde solicitase schimbarea pașaportului și în toată perioada de când se afla acolo a călătorit cu avionul în mai multe localități din acea țară, iar dacă apelantul inculpat ar fi vrut să-l favorizeze pe P.N., nu i-ar fi trimis o sumă de bani, pentru că trimiterea unei sume de bani cu un destinatar cunoscut însemna că aduce la cunoștința autorităților localizarea persoanei respective, solicitarea lui P.N. fiind făcută inculpatului pentru a-i remite o sumă de bani în scopul de a-și acoperi cheltuielile necesitate de asigurarea asistenței juridice, dar inculpatul S.O.V. nu a reușit să-i trimită suma respectivă, plecarea lui P.N. a fost anterioară înștiințării că este învinuit, nu a avut legătură cu vreo sugestie făcută sau vreo determinare din partea inculpatului P.N. pentru ca acesta să părăsească România, astfel că nu se regăsește nici un element al infracțiunii de favorizare a infractorului.

Referitor la cel de-al doilea act material, constând în ajutorul bănesc in valoare de 20.000 euro pentru ca în luna decembrie părinții lui P.N. să se poată deplasa în Indonezia, s-a invocat faptul că Parchetul a omis să arate care ar fi fost consecința remiterii acestei sume de bani pentru părinții persoanei favorizate pentru a se înțelege care sunt elementele constitutive ale presupusei infracțiuni. Faptul că părinții se deplasau în Indonezia făcea cunoscut autorităților române că P.N. locuia de mai mulți ani în Indonezia, iar referitor la ultimul act material al presupusei infracțiuni constând într-un ajutor de ordin moral, respectiv trimiterea unei persoane în Indonezia, care să îngreuneze procedurile de extrădare a condamnatului P.N. sau care să ajute la eliberarea acestuia din penitenciar. S-a invocat faptul că la acel moment P.N. se afla în custodia autorităților judiciare indoneziene și se declanșase procedura extrădării, iar susținerile că S.O.V. ar fi trimis in Indonezia o astfel de persoană, nu sunt dovedite și chiar dacă s-ar fi dovedit, aceasta nu poate fi o faptă penală pentru că toate aceste demersuri erau unele legale și se circumscriau normelor de procedură penală din Indonezia.

S-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și rejudecând, pe fond, achitarea inculpatului, ridicarea măsura sechestrului asigurător și disponibilizarea sumei consemnate la C. Bank, revocarea măsurii preventive de obligare a apelantului inculpat de nu părăsi țara, măsură ce a fost luată în urmă cu aproximativ 4 ani, în condițiile în care, până la acest moment, inculpatul este condamnat la o pedeapsă de 2 ani.

Inculpatul Ț.O. a solicitat în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei având în vedere că mijloacele de probă au fost administrate de Parchet cu încălcarea dispozițiilor legale, arătând că în faza de urmărire penală autorizațiile de înregistrare a convorbirilor ambientale și a perchezițiilor informatice s-au dat de Tribunalul București, în condițiile în care în cauză era începută urmărirea penală față de un avocat, instanța competentă fiind Curtea de Apel București.

În ceea ce privește nulitatea hotărârii apelate, a mai arătat că după pronunțare, instanța a repus cauza pe rol, fără citarea părților, la o cerere formulată de Penitenciarul Jilava și a pronunțat o hotărâre, ce face parte componentă din sentința atacată, cererea nefiind discutată în contradictoriu cu niciunul dintre inculpați.

În ceea ce privește acuzația adusă inculpatului, a arătat că acesta nu putea face transferul de bani de care este acuzat, nu a semnat dispoziția de plată a sumei de 50.000 euro către favorizatul P.N., extrasul de cont și dispoziția de plată fiind semnate de M.T., din declarațiile inculpatului, cât și din cele ale celorlalți inculpați rezultând că Ț.O. nu l-a cunoscut pe P.N., nu i s-a solicitat vreodată să-i transfere acestuia vreo sumă de bani sau să îl ajute în vreun alt mod, iar înregistrările făcute de Parchet înainte de începerea urmăririi penale vizau alte activități, alte relații existente între S.O.V. și Ț.O., care nu au nici o legătură cu P.N., acuzația adusă fiind nefondată, astfel că a solicitat în subsidiar reținerea cauzei și achitarea inculpatului in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. într-un al doilea subsidiar, dacă se va trece peste aceste aspecte, a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul coborârii acesteia cât mai aproape de minimul general, cu menținerea modalității de executare.

Inculpatul S.A. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe și achitarea apelantului.

A invocat în esență aceleași motive de nelegalitate a sentinței ca și ceilalți inculpați, arătând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii raportat la primul act material și referitor la cel de-al doilea act material reținut în sarcina sa soluția dispusă de procuror este nelegală, neputându-se dispune disjungerea față de persoana prin intermediul căreia s-a realizat favorizarea infractorului P., cauza trebuind să fie soluționată și analizată în ansamblul său, să se țină seama că anterior datei emiterii rechizitoriului (12 octombrie 2010) Curtea de Apel București a soluționat recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de cei trei inculpați, iar în acea hotărâre - definitivă la 16 septembrie 2010 - s-a arătat, în ceea ce-l privește pe inculpatul S.A., că nu există nici indicii și nici probe, iar de la acel moment nu s-a mai administrat nici o probă probele administrate în fața instanței de fond nu au confirmat susținerea din rechizitoriu, arătând că nici o persoană nu a declarat că S. știa ce se afla în plicul pe care i l-a înmânat fratelui lui P.N., iar din probele administrate nu rezultă nici o legătură de cauzalitate.

P.V. și P.M.D. au solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate, admiterea contestației și drept urmare, anularea măsurii ridicării sumei de 20.000 euro de la P.V. prin procesul-verbal de percheziție corporală din 03 decembrie 2009, anularea măsurii asigurătorii constând în sechestrul înființat în prezenta cauză asupra sumei respective, anularea confiscării acestei sume de către instanța de fond și restituirea acestor sume către contestatori pentru reîntregirea patrimoniului acestora, pentru siguranța patrimoniului acestora, la care s-a atentat prin măsuri total abuzive.

Au arătat că pretinsa faptă, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, respectiv fapta inculpatului V.S.O. - de a-i preda contestatorului suma de 20.000 euro pentru ca acesta să o transmită fratelui său deținut în Indonezia, a fost întreruptă de organul de urmărire penală prin ridicarea lui P.V. de pe stradă, acțiune începută și întreruptă, fapta rămânând în faza tentativei la infracțiunea de favorizare a infractorului, iar tentativa la această infracțiune nu e pedepsită de lege și nu poate constitui temeiul luării unei măsuri de siguranță împotriva contestatorului P.V. Împotriva contestatorului s-a început urmărirea penală pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru că a refuzat să dea declarație împotriva fratelui său, acesta fiind un abuz, pentru a se lua măsura percheziției corporale, dat fiind faptul că această măsură nu se poate dispune decât dacă este începută urmărirea penală. Prin urmare, atâta timp cât percheziția a fost efectuată în cadrul unui proces început ilegal, lovit de nulitate, și măsura ridicării banilor în interesul cercetărilor este lovită de nulitate.

În cursul judecății apelului, a fost audiat inculpatul Ț.O., au fost depuse înscrisuri, iar Curtea a respins administrarea de alte probatorii pentru motivele arătate în cuprinsul încheierilor date în cursul judecății și asupra cărora apreciază că nu se impun precizări suplimentare.

1.3. Analizând actele dosarului prin prisma motivelor invocate și din oficiu sub toate aspectele de drept și de fapt, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Instanța de fond a analizat probele și a reținut în mod corect situația de fapt, probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății în fond și apel făcând dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpații se fac vinovați de infracțiunile reținute în sarcina lor, pentru care au fost condamnați de instanța de fond.

Referitor la primul act material, Curtea de Apel a constatat că acesta constă în transmiterea efectivă, în luna noiembrie 2009, de către inculpații V.S.O. și Ț.O. a sumei de 50.000 euro în contul bancar al societății comerciale P.C.I.T. deschis în Indonezia, societate al cărei director este P.N., suma de bani fiind transmisă pe baza unei înțelegeri anterioare dintre inculpatul V. și persoana condamnată P.N. în scopul de a asigura sustragerea de la executarea pedepsei a acestuia din urmă, împrejurarea condamnării lui P.N. fiind cunoscută de inculpații V. și Ț.

Curtea a reținut, de asemenea, că transferul bancar a fost realizat efectiv la cererea inculpatului V., de către inculpatul Ț.O., suma fiind virată în contul deschis pe numele P.C.I.T. la C.A. B., Bali, Indonezia, prin intermediul societății comerciale R. Limited - Cipru al cărei acționar este inculpatul Ț., care controlează societatea comercială F. Cipru și prin aceasta și societatea comercială C. Limited.

Așa cum a reținut corect și Tribunalul, Curtea a constatat că la data de 09 octombrie 2009, P.N. a avut o convorbire telefonică în care a „negociat” o sumă de bani anuală, respectiv 200.000 euro, cu inculpatul V.S.O., ca ajutor necesar pentru a se ascunde în scopul de a nu fi descoperit de autoritățile indoneziene, inculpatul V.S.O. stabilind și modalitățile concrete de transfer al banilor, care să împiedice identificarea tranzacțiilor și a persoanelor implicate.

Curtea a reținut că din transcrierea interceptărilor discuțiilor telefonice dintre cei doi rezultă fără echivoc că suma îi era necesară lui P.N. pe de o parte, pentru necesitățile uzuale și pe de altă parte, pentru plata diferitelor servicii care să determine împiedicarea prinderii sale de către autoritățile indoneziene. Aceste aspecte rezultă din chiar susținerile inculpatului V.S.O. care manifestă explicit intenția de a asigura ajutorul bănesc lui P.N., în cuantum de 200.000 euro trimiși în tranșe pe parcursul unui an, scopul trimiterii acestei sume fiind împiedicarea prinderii lui P.N., Curtea apreciind că nu se impune reproducerea discuțiilor telefonice față de redarea acestora în cuprinsul sentinței.

Derularea faptelor în acest mod a rezultat nu doar din aceste convorbiri, dar și din documentele financiar-bancare transmise de autoritățile judiciare cipriote prin comisie rogatorie, referitoare la transferurile realizate de către societatea comercială C. Limited, documente care atestă că la data de 02 noiembrie 2009 a fost realizată o dispoziție de plată pentru suma de 50.190 euro, reprezentând suma brută care a fost transmisă în Indonezia, în contul aparținând societății P.C.I.T., ce are ca director - acționar și pe P.N. și care are deschis acest cont la C.A. Bank. La data de 08 iulie 2010, potrivit comunicării efectuată de către Procurorul General al Republicii Indonezia din 29 septembrie 2010 în cont se mai găsea suma de 783 dolari S.U.A. Din același document mai rezultă că în acest cont au fost realizate în total trei transferuri bancare, în perioada februarie - noiembrie 2009, reprezentând un total de 225.000 euro. În acest cont au mai fost realizate anterior alte două transferuri bancare, la data 17 februarie 2009, transferul realizat de W. Ltd. pentru suma de 150.000 euro, respectiv la data de 14 iulie 2009, transferul realizat de M.B. LLC pentru suma de 25.000 euro.

De asemenea, aceste aspecte rezultă și din declarațiile lui P.N., care a recunoscut primirea sumelor de bani acordate, acesta declarând că sumele îi erau date însă în alte scopuri, mențiunile sub aceste aspecte nefiind reținute de Curte față de necoroborarea cu celelalte probe administrate.

Reținând că nu există dubii referitoare la transmiterea sumei de bani prin transferurile bancare astfel cum s-a arătat, Curtea a apreciat că nici nu se impun discuții suplimentare, inculpatul V. însuși negând doar natura transmiterii sumelor de bani și destinația acestora, recunoscând relația de prietenie pe care a avut-o cu P.N., prin intermediul fratelui acestuia, P.V., care îi era foarte apropiat, inculpatul negând practic doar acele împrejurări care conferă caracter penal faptei sale, aspect care nu fost reținut de Curte.

Pe de o parte, Curtea a reamintit că inculpatul V. cunoștea extrem de bine situația juridică a lui P.N., respectiv faptul că era cercetat într-un dosar penal și că în final acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare deoarece în același dosar, față de inculpat cercetările au fost disjunse.

Curtea a mai reamintit că inculpatul V. era direct interesat de menținerea în afara țării a lui P.N. față de împrejurarea că, urmare disjungerii cauzei, urmărirea penală continua așadar în ceea ce îl privea, astfel încât prezența lui P.N. și eventuala sa audiere în acea cauză putea fi în defavoarea sa. Acest aspect este cu atât mai evident cu cât s-a constatat că după extrădarea către România a lui P.N., inculpatul V. a și fost trimis în judecată pentru infracțiunile din acea cauză, în care a fost condamnat P. și care s-a disjuns față de inculpatul V., interesul direct al inculpatului V. în favorizarea lui P. de a rămâne în afara țării fiind astfel dovedit.

Susținerile inculpatului V. în sensul că la momentul părăsirii țării de către P.N. acesta nu fusese condamnat nu au nici o relevanță în raport de datele la care s-au realizat transferurile bancare în sprijinul lui P.N., date la care acesta era deja condamnat, aspect pe care inculpatul V. îl cunoștea, esențial sub aspectul întrunirii laturii obiective a infracțiunii de favorizare a infractorului fiind cunoașterea de către inculpat a faptului că P. a fost condamnat la data favorizării prin trimiterea sumelor de bani, iar cunoașterea este dovedită prin cele anterior arătate.

Referitor la susținerile inculpatului Ț.O. cu privire la nevinovăția sa raportat la acest act material, în sensul că nu putea realiza transferul de bani deoarece nu avea calitatea de a semna în societatea C. Limited, aspecte care rezultă, în opinia sa, din înscrisurile depuse, Curtea a apreciat că nu pot fi reținute, din documentele aflate la dosar și din chiar înscrisurile depuse de inculpat rezultând că în perioada decembrie 2009 - martie 2011, director era într-adevăr persoana indicată de inculpat în fața Curții, respectiv M.T., însă secretar și drept de semnătură aveau acest director, dar și societatea R. Limited, controlată de inculpat, așa cum rezultă din certificatul depus și din înscrisurile care arată persoanele cu drept de semnătură, printre acestea figurând și R. Limited, pentru suma în discuție.

Astfel, Curtea a apreciat ca fiind dovedit primul act material infracțional (de favorizare) de ajutor care a fost realizat prin transmiterea efectivă a tranșei de 50.000 euro, care în luna noiembrie 2009 a intrat în contul bancar al societății comerciale P.C.I.T. deschis în Indonezia, la care P.N. este director și de unde acesta a ridicat banii, actul de favorizare fiind săvârșit de către inculpații V.S.O. și Ț.O.

Referitor la cel de-al doilea act material, constând în transmiterea sumei de 20.000 euro către P.N., sumă predată la data de 11 noiembrie 2009 de către inculpatul V. prin intermediul inculpatului S. lui P.V., fratele lui P.N., și al cărei scop era același cu scopul sumei transferate anterior prin conturile bancare, respectiv împiedicarea prinderii lui P.N. și extrădării sale către România pentru executarea pedepsei de 15 ani închisoare, Curtea a reținut că la data de 11 noiembrie 2009, P.V. s-a deplasat la reședința lui V. și a preluat de la inculpatul S. atât suma de bani, cât și două bilete de avion pe numele părinților lui P.N., aceștia urmând să se deplaseze în Indonezia în perioada 06 decembrie 2009 - 07 ianuarie 2010, activitatea de predare a sumei de bani către P.N. nerealizându-se ca urmare a surprinderii lui P.V. și ridicării sumei de bani de la acesta de organele judiciare la data de 03 decembrie 2009, acestea fiind găsite asupra sa la percheziția corporală efectuată.

În pofida susținerilor apărătorilor inculpaților, Curtea a apreciat că faptele sunt dovedite, Curtea reținând de altfel că inculpații nu neagă nici un moment predarea sumei de bani în modul anterior arătat, dar neagă scopul în care se realiza predarea, respectiv sustragerea lui P.N. de la executare pedepsei, prin asigurarea financiară a condițiilor șederii sale în Indonezia.

Este adevărat că scopul în sine, fiind o chestiune imaterială, nici nu se poate dovedi printr-un act nemijlocit, palpabil, însă acesta poate fi determinat din ansamblul activităților desfășurate de inculpați și în mod indirect.

Curtea a apreciat că scopul transmiterii sumei de bani a fost dovedit, reamintind că probele indirecte, coroborate între acestea și cu probe directe, fac dovada, dincolo de orice îndoială, a ceea ce rezultă din întreg ansamblul, probele indirecte și indiciile de săvârșire a faptelor convertindu-se, prin coroborare, în probe directe. Curtea a arătat în acest context că activitatea de transmitere a sumei de bani prin intermediul lui S. către P.V. a fost determinată de aceleași interese ca și predarea sumei de 50.000 euro, transferată prin unități bancare anterior, iar aceste aspecte rezultă din convorbirile telefonice, în care inculpatul V. și P.N. discută fără echivoc despre transmiterea sumei de bani necesară lui P. în Indonezia pentru a nu fi prins de autorități, inculpatul V. asigurându-l pe P. că îi va trimite bani, discuțiile telefonice dintre cei doi făcând referire directă la faptul că sumele să fie trimise prin transfer sau, în cazul de față, prin intermediul părinților lui P., cărora inculpatul V. le-a cumpărat bilete de avion până la locul escalei și de acolo aceștia urmau să cumpere biletele spre Indonezia.

Natura discuțiilor dintre cei doi reflectă fără dubii scopul transmiterii lor, acela al favorizării sustragerii lui P.N. Transmiterea acestor sume de bani, negociate inițial atât sub aspectul cuantumului anual, cât și în ceea ce privește modul de trimitere, sume revendicate, urmare negocierii, permanent de către condamnatul P., (inculpatul V. nereușind întotdeauna să realizeze transferul de bani în mod facil) aveau ca scop, așa cum s-a arătat zădărnicirea prinderii persoanei condamnate P.N. Cunoașterea împrejurării că autoritățile îl urmăreau pe P.N. dovedește o dată în plus care era scopul trimiterii banilor, iar acest aspect rezultă în mod deosebit prin concordanța dintre ceea ce se discuta între cei doi la telefon și acțiunile ulterioare ale inculpatului V., adică fiecare convenție stabilită la telefon, care atesta nevoile financiare ale lui P. pentru a nu fi prins, era urmată de demersurile efectuate de inculpatul V. spre a transmite bani către acesta.

Or, aceste concordanțe cronologice și constanța lor în timp, discuții telefonice urmate de acțiuni concrete de trimitere a sumelor de bani, analizate în contextul în care P.N. era urmărit de autoritățile din România, aspect despre care face vorbire în discuțiile telefonice și de asemenea în contextul în care inculpatul V. era cercetat în dosarul în care P. a fost condamnat, dovedesc, dincolo de orice îndoială că scopul pentru care acesta îi trimitea sume de bani era acela de a favoriza sustragerea în continuarea a lui P. și a împiedica extrădarea sa către România, deoarece lipsa lui P. îl punea la adăpost în acel dosar.

Faptul că biletele de avion au fost cumpărate pe numele părinților lui P.N. nu face dovada, așa cum a susținut apărarea inculpatului V., că P.N. nu se sustrăgea, ci Curtea a arătat că dimpotrivă, decizia celor doi de a lua biletele doar până la punctul de escală dovedește exact intenția de inducere în eroare a autorităților, în cazul în care acestea urmăreau părinții condamnatului P., biletele spre Indonezia efectiv urmând a fi luate de la locul escalei, fiind evident că prin aceasta nu se putea determina destinația finală, iar acest mod de cumpărare era evident unul mult mai oneros, singura explicație pentru adoptarea unui astfel de mod de achiziție, cunoscându-se de la început destinația finală, fiind doar acela de ascunde de fapt această destinație finală de potențiali urmăritori, în cazul de față, autoritățile române.

Toate acestea au rezultat din notele și actele de constatare referitoare la discuțiile înregistrate, care atestă că P.N. a solicitat inculpatului V.S.O. să asigure părinților săi banii necesari pentru bilete de avion și odată cu deplasarea acestora în Indonezia, în perioada sărbătorilor de iarnă, să-i mai trimită o tranșă de bani la fel cu cea anterioară stabilind ca biletele să fie luate până la un punct de escală, iar pentru destinația finală să fie cumpărate pe loc, banii fiind predați părinților prin intermediul lui P.V.

De asemenea, aceste aspecte au rezultat din procesul-verbal de redare imagini care atestă că la data de 11 noiembrie 2009 P.V. s-a deplasat la adresa indicată de inculpat, a sunat și din interior o persoană de sex masculin i-a deschis poarta, a intrat, iar după câteva minute a ieșit și a plecat cu mașina, persoana care a predat plicul făptuitorului fiind inculpatul S.A., din procesul-verbal de surprindere a lui P.V. și de percheziție corporală, care atestă că la data de 03 decembrie 2009, asupra acestuia a fost găsită suma de 20.000 euro, care îi fusese transmisă de inculpatul V. prin intermediul inculpatului S.

Referitor la participarea lui S. la acest act material, Curtea a apreciat, ca și în cazul anterior, că nu se poate dovedi în mod direct și nemijlocit, printr-o acțiune efectivă împrejurarea că acesta cunoștea scopul trimiterii sumei de bani, dar, așa cum s-a arătat și anterior, toată activitatea acestui inculpat, analizată prin coroborare și cu cel de-al treilea act material și în contextul naturii relațiilor dintre acest inculpat și inculpatul V., fac dovada că acesta cunoștea atât conținutul plicului înmânat lui P.V., cât și destinația finală și scopul trimiterii sumei de bani. Curtea a reținut de altfel că apărarea sa a constat în negarea în sine a cunoașterii conținutului plicului înmânat, aspect puțin probabil față de prezența sa constantă pe o perioadă mare de timp la locuința inculpatului V., față de natura relațiilor dintre cei doi, inculpatul fiind angajat al inculpatului V. și plătit așadar de acesta, iar susținerile sale nu pot fi reținute în sine doar pentru că exprimă un conținut și doar pentru că acest aspect, al cunoașterii conținutului plicului, fiind o chestiune strict personală, nu putea fi cunoscută decât de inculpat însuși, care, în mod evident, nu se putea învinovăți. Susținerea sa de către inculpatul V. a fost apreciată ca nerelevantă față de cointeresul acestuia în cauză și față, în mod deosebit, de faptul că această activitate a fost realizată de inculpatul S. la cererea și în sprijinul său, iar o dovadă în plus că inculpatul S. cunoștea toate aceste aspecte o constituie și interpretarea convorbirilor telefonice desfășurate în legătură cu predarea plicului, despre care cei doi inculpați vorbesc la data la care inculpatul S. a fost chemat la Parchet, aceștia analizând care ar putea fi motivul citării, împrejurare în care inculpatul V. își exprimă părerea că ar putea avea legătură cu predarea plicului la momentul vizitei lui P.V.

Curtea a relevat odată în plus că inculpatul S.A. este persoana de încredere a inculpatului V., care a efectuat multe activități pentru acesta, în diferite împrejurări, respectiv este șoferul său, paza sa de corp, cel care îl însoțește aproape pretutindeni, Curtea fiind în acord cu Tribunalul în sensul că unul din motivele pentru care acesta a solicitat ridicarea obligației de a nu intra în legătură cu inculpatul V. a fost tocmai faptul că lucrează pe mașina acestuia și îl însoțește peste tot, deci măsura respectivă l-ar fi lăsat fără loc de muncă, și nu în ultimul rând, a reamintit că acest inculpat era plătit de inculpatul V., fiind total dependent financiar de acesta, raportul de dependență generând de altfel și executarea de către acesta a tuturor ordinelor inculpatului V.S.O., influența acestuia putând fi extinsă și în prezenta cauză.

Susținerea apărătorului inculpatului S., în sensul că de la data la care s-a respins propunerea de arestarea sa anterior emiterii rechizitoriului din lipsă de probe și că de la acea dată nu s-a mai administrat nici o probă în ceea ce îl privește pe inculpat, a fost contrazisă imediat chiar de către apărător care a arătat în continuare că probele administrate în cursul judecății nu dovedesc vinovăția inculpatului, așadar se înțelege că totuși au fost administrate probe și ulterior, iar pe de altă parte, Curtea a reținut că încheierile dispuse pe aspectul măsurilor preventive nu au autoritate de lucru judecat sub aspectul vinovăției, astfel încât nu se poate reține un asemenea argument față de împrejurarea că pe tot parcursul procesului se pot administra probe care să schimbe situația de fapt avută în vedere la fiecare termen la care se analizează măsura preventivă, Curtea reamintind de altfel apărătorului că ceea ce a determinat respingerea propunerii nu a fost lipsa indiciilor, încheierea reținând existența indiciilor de săvârșire a faptelor, aspect care a și determinat luarea unei alte măsuri, aceea a obligării de a nu părăsi țara. În orice caz, în cauza de față, Curtea a reamintit că au fost administrate probe pe tot parcursul judecății în fond, nu numai în cursul urmăririi penale, astfel încât nu poate reține o asemenea susținere.

Referitor la cel de-al treilea act material, constând în actele de sprijin moral prin care s-a urmărit îngreunarea procedurilor legale de extrădare lui P.N. după prinderea și arestarea sa la data de 02 decembrie 2009, prin îndrumarea persoanei trimise în acest scop în Indonezia de către inculpați asupra metodelor necesare pentru a-l scăpa pe condamnat de închisoare și a-l ajuta să rămână în Indonezia, Curtea a reținut că la data de 02 decembrie 2009, autoritățile indoneziene au reținut la Jakarta persoana condamnată P.N., aspect de care a fost informată familia și P.V. l-a informat și pe inculpatul V.S.O., convorbirile telefonice relevând că de la data la care aceștia au cunoscut despre arestare, au efectuat demersuri, prin trimiterea unei persoane în Indonezia care să facă posibilă îngreunarea predării.

Curtea a reamintit, în legătură și cu acest act material, de interesul inculpatului V. în menținerea la distanță a lui P.N., determinat de propria sa cercetare în dosarul în care P. a fost condamnat și reținut, în acord cu instanța de fond că implicarea inculpatului V. în continuare în activitățile ilicite de îngreunare a executării pedepsei de către P. sunt dovedite prin procesele-verbale de redare a convorbirilor înregistrate, din care a rezultat că la interval de câteva zile era încunoștințat de persoana de încredere aflată în Indonezia, despre stadiul demersurilor, intermediarul, față de care cercetările au fost disjunse, arătând că a contactat oficialități ale statului indonezian, care i-au promis că vor determina punerea în libertate a persoanei condamnate, în schimbul unor avantaje materiale pentru indicarea cărora era folosit termenul de „cisterne”, care urmau să fie trimise într-un cont. Curtea a reținut, așa cum de altfel a arătat și a reținut corect instanța de fond, că pe parcursul discuțiilor au fost negociate condițiile în care aceste avantaje urmau să fie transmise în Indonezia și modul de transmitere, precum și faptul că toate aceste demersuri să fie cunoscute de inculpatul V., Curtea a reținut că inculpatul S. i-a comunicat inculpatului V. demersurile întreprinse în Indonezia, și a apreciat că față de redarea mesajelor esențiale, respectiv a convorbirilor telefonice esențiale sub aceste aspecte de către instanța de fond în cuprinsul sentinței, nu se impune redarea și în prezenta decizie, fiind evident că toate aceste discuții, analizate coroborat, în contextul în care interesul inculpatului V. a rămas același și în contextul activităților care s-au desfășurat, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăția inculpaților și în ceea ce privește acest act material.

Curtea a reținut că, așa cum inculpatul V. a procedat și în cazul înmânării plicului de bani lui P.V., acesta s-a folosit pentru intermedierea discuțiilor cu persoana trimisă în Indonezia de inculpatul S., acesta fiind cel contactat de către persoana trimisă în acest scop, toate actele materiale fiind concentrate pentru identificarea „unor soluții” prin care persoana condamnată P.N. să fie eliberată din arest de către autoritățile indoneziene și să rămână în continuare în această țară, iar extrădarea în România să devină imposibilă sau mult îngreunată.

Referitor la acest act material, Curtea a arătat că rămâne lipsită de relevanță împrejurarea că P.N. a fost în final extrădat în România, ceea ce contează pentru reținerea infracțiunii fiind scopul zădărnicirii executării pedepsei prin acțiunile desfășurate, infracțiunea de favorizare a infractorului fiind una de pericol, or, probele administrate, anterior menționate, discuțiile interceptate și redate în procesele-verbale de la dosar, atestă și dovedesc aceste aspecte fără echivoc.

Susținerile apărărilor inculpaților în sensul că nu se poate determina existența acestei infracțiuni față de nelegalitatea disjungerii cercetărilor în ceea ce privește intermediarul care a realizat efectiv actele de sprijin, nu au putut fi reținute, având în vedere că modul de efectuarea urmăririi penale este determinat de procuror în raport de posibilitatea administrării probelor, iar în cauza de față, reținând motivarea soluției de disjungere față de acea persoană, respectiv rămânerea acesteia neidentificată, au impus procurorului practic soluția de disjungere. De asemenea, nici împrejurarea rămânerii acelei persoane neidentificate nu face improbabilă și cu atât mai puțin imposibilă existența infracțiunii, așa cum au încercat apărătorii să acrediteze, infracțiunea de favorizarea infractorului constând în ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, modul de realizare putând îmbrăca cele mai diverse forme, de la ajutor material, așa cum s-a realizat în primele cazuri din prezenta până la ajutor moral, ca în situația de față, apărătorii neaducând practic nici un suport și nici un argument juridic pertinent în susținerea acestei teze.

Nici P.N. nu a negat existența acestei persoane, despre care face vorbire în declarațiile sale, raportându-se la cel pe care în discuțiile telefonice îl numea „generalul”, ca fiind chiar un general din Indonezia care deținea o casă de avocatură la ale cărei servicii intenționa să apeleze în mod legal, susținerea relativă la casa de avocatură nefiind dovedită și neputând fi reținută față de cele reținute din discuțiile telefonice, așa cum s-a arătat anterior.

Curtea a constatat de altfel că în principiu, atât inculpații, cât și P.N. nu neagă situația de fapt reținută, ci doar acele împrejurări care dau caracter penal faptelor lor, recunoscând atât predarea/respectiv primirea unor sume de bani, dar arătând că toate acestea aveau în vedere fie desfășurarea vieții uzuale a condamnatului, fie angajarea unui avocat, după arestare, și nicidecum îngreunarea prinderii sale și extrădării către România, apărările fiind formulate în funcție de stadiul procedurii de extrădare, apărări care nu pot fi reținute pentru toate considerentele arătate.

Curtea a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect în ansamblul probator doar acele declarații care se coroborează cu celelalte probe administrate, în mod legal făcând aplicarea dispozițiile art. 69 C. proc. pen. referitoare la valoarea probantă a declarațiilor inculpatului în procesul penal.

De asemenea, în mod corect au fost înlăturate și declarațiile martorelor C.A. și P.I., care au arătat că primeau bani sporadic de la P.N., având în vedere că din sumele trimise de inculpatul V. o mică parte putea fi folosită de P.N. și pentru ajutorarea familiei sale din România, acesta putând constitui și un prilej de preconstituire de probe, însă această împrejurare nu a dovedit că acesta avea resurse suficiente pentru a trăi în Indonezia, urmărit fiind pentru executarea unei pedepse de 15 ani închisoare, despre care cunoștea, astfel încât sumele de care avea nevoie pentru rămânerea sa pe teritoriul acestei țări, în aceste condiții, cu toate implicațiile pe care le presupunea aceasta, erau unele foarte mari, P.N. nedovedind că obținea asemenea resurse în Indonezia.

Pe baza acestor probe administrate instanța a reținut în mod corect și încadrarea juridică, faptele inculpatului V.S.O. constând în trei acte materiale de ajutor comise în perioada octombrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, prin transmiterea din totalul sumei de 200.000 euro a două tranșe de 50.000 euro, respectiv 20.000 euro și în acțiuni de sprijin moral pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie întrunind atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispozițiile art. 264 C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., fapta inculpatului Ț.O. constând în ajutorul dat începând cu luna octombrie 2009 prin transmiterea sumei de 50.000 euro pentru a îngreuna executarea pedepsei de 15 ani închisoare la care a fost condamnat infractorul P.N., prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie, întrunind atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea infractorului prevăzută de dispozițiile art. 264 C. pen., faptele inculpatului S.A. constând în două acte materiale de ajutor comise în perioada noiembrie 2009 și decembrie 2009 - ianuarie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, prin ajutorul dat inculpatului V.S.O. și făptuitorului P.V. prin înlesnirea transmiterii sumei de 20.000 euro, care urma să parvină infractorului P.N. sau prin demersuri efectuate în scopul sustragerii infractorului de la raportul juridic de executare a pedepsei, întrunind atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de favorizarea infractorului în formă continuată prevăzută de dispozițiile art. 26 raportat la art. 264 C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) cu referire la dispozițiile art. 42 C. pen.

În baza acestor temeiuri juridice, în mod corect cei trei inculpați au fost condamnați la pedepse cu închisoarea, la individualizarea cărora Tribunalul a ținut seama de dispozițiile art. 72 C. pen., reținând și dând eficiență atât circumstanțelor reale, cât și celor personale, ale faptelor, respectiv inculpaților.

Referitor la criticile privind nelegalitatea sentinței, Curtea a apreciat că acestea sunt de asemenea nefondate.

Susținerea relativă la necompetența materială a Tribunalului București de a judeca această cauză în primă instanță este nefondată, Curtea arătat că potrivit art. 35 alin. (5) C. proc. pen., tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar dacă competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

Față de redactarea acestui text de lege, Curtea a arătat că raportat la infracțiunile la care se reține că inculpații au favorizat se judecă în primă instanță de Tribunal astfel încât și competența de a judeca infracțiunea de favorizare a infractorului aparține Tribunalului.

Susținerea apărătorilor în sensul că pentru existența acestei norme este nevoie ca acele cauze să se judece în același timp pentru că excepția respectivă este plasată de legiuitor în secțiunea a treia, legiuitorul fixând această excepție de existența unor procese ce se judecă în același timp, nu a putut fi reținută, fiind practic o adăugare la lege a unor condiții pe care legea însăși nu le prevede, niciunul dintre textele invocate de apărare neprevăzând că se impune ca judecarea cauzelor să se realizeze în același timp. În măsura în care legiuitorul ar fi avut în vedere o astfel de interpretare cu siguranță ar fi precizat-o în mod explicit și ar fi prevăzut-o ca excepție de la regula extrem de clară și neechivocă prevăzută. Faptul că se folosește timpul prezent nu a avut, în opinia Curții, nici o relevanță sub aspectul analizat, Codul în sine, ca sistem de reguli, folosind timpul prezent în ordonarea dispozițiilor prevăzute, un astfel de argument de interpretare gramaticală fiind excesiv și neadecvat față de ceea ce se analizează. Or, atât timp cât niciun text de lege nu condiționează ca judecarea inculpaților favorizați să se realizeze în același timp cu judecarea inculpaților care au favorizat, singura regulă impusă fiind cea referitoare la instanța competentă să judece, independent de factorul „timp”, judecarea în oricare caz se desfășoară în fața instanței de același grad, fie împreună, fie separat, acest aspect neavând nici o relevanță.

În egală măsură, Curtea a apreciat că nici Curtea de Apel București nu putea judeca această cauză în primă instanță, așa cum a susținut apărătorul inculpatului Ț., față de împrejurarea că în cauză a fost cercetat și un avocat, atâta timp cât singurii inculpați trimiși în judecată în prezenta cauză au fost cei trei, și calitatea niciunuia dintre aceștia nu impunea ca judecata în primă instanță să se realizeze de Curtea de Apel, alte discuții asupra competenței neimpunându-se.

Susținerea apărătorului inculpatului S., din motivele scrise de apel, susținere menținută de noul apărător care s-a raportat la motivele scrise, relativă la nulitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 11 octombrie 2012, după pronunțarea sentinței apelate, față de împrejurarea că nu se circumscrie cerințelor art. 195 C. proc. pen. și are în vedere aspecte de drept execuțional, nu a putut fi reținută pe de o parte deoarece, chiar reală dacă ar fi, se referă la un alt inculpat, respectiv la inculpatul V., anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii, omisă de instanța de fond, putând teoretic produce, cel mult, o nulitate relativă, care ar trebui dovedită sub aspectul vătămării produse și ar trebui invocată de către cel care teoretic ar putea suferi acea vătămare. Or, în cauza de față, Curtea a constatat că inculpatul V. însuși nu a invocat-o, nici măcar după ce a luat la cunoștință de apărarea intereselor sale indirect de către alt apărător al altui inculpat. Pe de altă parte, această susținere a fost apreciată ca nefondată, deoarece anularea unui mandat de executare a pedepsei închisorii este în fapt o consecință firească a unei contopiri de pedepse dispuse de instanță, fiind chiar superfluu a mai fi menționată explicit în dispozitiv, aceasta decurgând din însăși soluția de contopire deja dispusă. Ca atare, procesul de contopire s-a realizat și consecința firească este anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nefiind incidență în cauză vreo instituție de drept execuțional penal, așa cum eronat a susținut apărătorul inculpatului S.

O altă critică a avut în vedere nelegalitatea mijloacelor de probă administrate, deoarece o parte din mijloacele de probă au fost administrate înainte de existența unui dosar penal, cu 2 luni înainte de sesizarea din oficiu de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în faza actelor premergătoare nu se pot administra decât mijloace de probă, respectiv faptul că înregistrările ce servesc în cea mai mare măsură cauzei de față au fost solicitate în temeiul Legii nr. 51/1991 și Legii nr. 535/2004, iar în temeiul acestei legi nu pot fi efectuate decât interceptări și nu înregistrări și niciuna dintre persoanele implicate în acest dosar nu a fost cercetată pentru infracțiuni la Legea siguranței naționale și nici la Legea combaterii terorismului astfel încât s-a săvârșit un abuz al organelor de urmărire penală, arătându-se totodată că deși existau autorizațiile emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul a dispus cu titlu provizoriu înregistrarea unor convorbiri telefonice, care nu au fost depuse, iar declasificarea s-a făcut parțial și nu integral, așa cum se cere prin textul de lege. Prin urmare, s-a solicitat în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen. înlăturarea acestor mijloace de probă, ca fiind obținute in mod nelegal.

În ceea ce privește susținerea că probele administrate în faza actelor premergătoare nu pot constitui probe de care să se țină seama, Curtea a arătat că inclusiv instanța supremă s-a pronunțat în mai multe rânduri în sens contrar.

Curtea a reținut că interceptările au fost încuviințate prin autorizațiile instanței de judecată, potrivit legii, or, exact convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul V. și P.N. sunt relevante în cauză, neexistând niciun motiv legal pentru a înlătura relevanța penală a unei convorbiri telefonice în ce-l privește pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizație de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare.

Reținând considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul deciziilor prin care aceasta și-a exprimat opinia, concordantă cu a Curții, în sensul reținerii probelor administrate în faza de acte premergătoare, Curtea a arătat că ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 911 C. proc. pen. a fost reglementarea condițiilor în care interceptările și înregistrările audio sau video pot deveni probe și în măsura în care există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, convorbirea telefonică fiind exact un element de fapt care poate servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanelor și la cunoașterea împrejurărilor.

Este adevărat că nu se poate admite ca urmărirea penală în integralitatea sa să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, însă, contrar susținerilor apărătorilor în cauza de față, așa cum Curtea de altfel a analizat anterior, interceptările din cauză se coroborează cu celelalte probe administrate, și în mod deosebit, cu activitățile în sine efectuate de inculpați și de P.N. În prezenta cauză interceptările și înregistrările telefonice se coroborează cu declarațiile lui P.N., cu înscrisurile depuse, cu declarațiile inculpaților înșiși, doar elementul care determină caracterul penal fiind negat de aceștia.

Curtea a apreciat că această chestiune, analizată în multe rânduri și cu privire la care instanța supremă s-a pronunțat deja în multe decizii, este tranșată de practică, legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nefiind legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condițiilor prevăzute în art. 91 C. proc. pen., respectiv existența unor indicii privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; infracțiunile să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al art. 91; să fie necesare pentru stabilirea situației de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanților care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiție fiind aceea a autorizării de către judecător, iar în cauza de față, aceste condiții pentru interceptare și înregistrare au fost îndeplinite.

Referitor la împrejurarea că nici unul dintre inculpați nu a fost trimis în judecată pentru vreo infracțiune de terorism, pentru care se dispusese interceptarea, Curtea a apreciat ca nerelevantă această împrejurare, pe parcursul întregului proces penal putându-se dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care s-a început inițial urmărirea penală, în funcție de eventuale schimbări ale situației de fapt avute în vedere inițial, astfel încât, faptul că în final s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracțiuni diferite de cele care au fost avute în vedere la momentul solicitării interceptărilor este legală, nefiind încălcată nici o dispoziție.

Sub aspectul criticilor aduse legalității ordonanței provizorii de înregistrare emise de procuror în pofida existenței unei autorizații emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a reținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 911 și urm. C. proc. pen. rezultă că procurorul nu se afla în imposibilitate de a emite astfel de ordonanțe provizorii de interceptare conform art. 912 alin. (2) C. proc. pen., în cazurile de urgență temeinic justificate, nefiind încălcată nici o dispoziție legală și de altfel, de vreme ce există chiar autorizația necesară emisă de instanță nu se înțelege care este critica în fapt, fiind respectate toate condițiile legale pentru efectuarea înregistrării, iar susținerea referitoare la declasificarea parțială a unora dintre aceste înregistrări a fost determinată de faptul că este posibil ca și alte persoane să fi fost urmărite în baza acelui mandatelor de interceptare emise legal de judecător și vizează securitatea națională, iar acele persoane sa nu fie părți in prezentul dosar, este firesc să nu fie furnizate informații cu privire la acestea, Curtea a constatat că de fapt apărarea a invocat nelegalitatea tuturor actelor efectuate de procuror în cursul urmăririi penale, apărare de care Curtea însă nu ținut seama față de toate considerentele menționate.

Critica apărării inculpatului V. în sensul că nu se poate dispune judecarea inculpatului pentru o infracțiune de favorizarea infractorului față de împrejurarea că între timp inculpatul V. a fost trimis în judecată pentru acea infracțiune în raport de care se reținuse favorizarea nu a fost reținută. Curtea a arătat că, deși teoretic pot exista situații care să determine o asemenea imposibilitate de judecată, cauzele trebuie analizate distinct și în raport de actele materiale care se rețin a fi fost săvârșite în cauza de față și de asemenea în raport de factorul „timp”, reținând datele săvârșiri celor două infracțiuni, Curtea a apreciat că trimiterea în judecată în prezent a inculpatului V. pentru infracțiunea de înșelăciune, cu privire la care a săvârșit favorizarea infractorului P.N. nu are nici o relevanță asupra existenței infracțiunii de favorizare a infractorului. Infracțiunea de înșelăciune a fost săvârșită anterior, cercetările în ceea ce îl privește pe inculpat în acea cauză s-au disjuns, în acest timp inculpatul P.N. a fost condamnat definitiv, cercetările referitoare la inculpatul V. continuând, și în toată acesta perioadă, după condamnarea definitivă a lui P.N., inculpatul V. a efectuat acte specifice infracțiunii de favorizare a infractorului P., acte care exced total cadrului procesual din cauza în care cercetările față de inculpat s-au disjuns, neavând nici o legătură cu acea infracțiune de înșelăciune. Mai mult decât atât, toate aceste acte de favorizare s-au desfășurat în timp mult după săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, cele două infracțiuni păstrându-și o totală autonomie, fiind evident diferite sub toate aspectele, având autonomie proprie, astfel încât nu se poate reține că toată activitatea inculpatului V. ulterioară condamnării lui P.N. ar trebui subsumată infracțiunii de înșelăciune pentru care a fost trimis în judecată în prezent, cu ignorarea și nepedepsirea unor acte materiale care în mod evident nu pot intra în conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, Curtea a apreciat că a răspuns în final tuturor solicitărilor invocate cu privire la nelegalitatea probelor și a urmăririi penale în cvasitotalitatea sa.

Curtea a constatat de altfel că apărarea nu a susținut acest motiv de apel decât în scris, completând motivele inițial depuse, iar oral, la momentul dezbaterilor pe fond, nu a mai fost invocat.

În ceea ce privește cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, Curtea a constatat că aceasta a fost luată într-adevăr în urmă cu aproape 4 ani, însă apreciază că în raport de împrejurarea că apelantul este condamnat, chiar nedefinitiv nu se impune revocarea acestei măsuri, inculpatul având posibilitatea ca în continuare să solicite instanței pe tot parcursul procesului penal, încuviințarea de a efectua anumite activități, dacă anumite interese medicale ar impune, fie revocarea măsurii.

În fine, referitor la ultimul motiv de apel, cel referitor la individualizarea pedepselor aplicate, motiv invocat de inculpații Ț. și S., așa cum arătam și anterior, Curtea a apreciat că acesta este nefondat, pedepsele reflectând gravitatea faptelor și fiind aplicate în raport de contribuția diferită a fiecărui inculpat la săvârșirea acestor fapte, respectiv de gradul de participare, Curtea a apreciat că în mod just s-au aplicat dispoziții diferite și modalități de executare efectivă diferite, neimpunându-se nici reducerea cuantumului pedepselor și nici schimbarea modalității de executare pentru niciunul dintre inculpați.

Curtea a constatat că s-a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise, contextul social și modalitatea de operare, respectiv împrejurarea că inculpații au căutat să zădărnicească executarea pedepsei unui infractor, cercetat într-un dosar de interes public general, dosar în care inclusiv inculpatul V. era cercetat, pedepsele aplicate fiind în măsură să asigure scopul și funcțiile acesteia, pedeapsa fiind nu doar o măsură de reeducare, dar și un mijloc de constrângere, având și funcția de exemplaritate, dar și pe cea de eliminare, toate acestea fiind respectate de către instanța de fond prin pedepsele la care s-a orientat.

Referitor la apelurile exercitate de contestatorii P.V. și P.M.D., Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, măsura dispusă de instanța de fond privind confiscarea sumei de bani găsite la P.V. fiind legală, ridicarea sumei de 20.000 euro de la contestatorul P.V., prin procesul-verbal de percheziție corporală din data de 03 decembrie 2009, efectuat în baza ordonanței Parchetului nr. 1563/P/2009 a fost legală, banii respectivi fiind dați de inculpatul V.S.O., contestatorului P.V., cu ajutorului inculpatului S.A. pentru a parveni infractorului P.N.

Curtea a reținut că motivele de apel deși dezvoltate pe multe pagini se referă în esență la nelegalitatea măsurii față de lipsa oricăror probe că acea sumă ar fi fost cea predată de inculpatul V., or, asupra acestui aspect Curtea a apreciat că nu sunt necesare precizări suplimentare față de recunoașterea primirii sumei de către P.V. de la inculpatul V., cu scopul anterior analizat, împrejurare necontestată de inculpați, de P.N., primirea sumei nefiind contestată de altfel nici de P.V., astfel încât critica nu poate fi reținută. Identitatea dintre bancnote este nerelavantă, însă P.V. nici măcar acest aspect nu l-a probat, respectiv lipsa de identitate dintre bancnotele ridicate și cele primite de la inculpatul V. Suma de bani nu este proprietatea contestatorilor, aceștia neavând un drept dovedit asupra acesteia, neproducând nici o dovadă că ar fi obținut într-un alt mod acea sumă sau că o dețineau în baza vreunui titlu legal și în contextul amintit, Curtea a apreciat că sub acest aspect criticile nu sunt fondate.

Celelalte critici vizând nelegalitatea modului în care s-a realizat citarea sa la Parchet puteau constitui motiv de plângeri în fața organelor abilitate, însă Curtea a arătat că nu s-a dovedit în vreun fel că nu au fost respectate dispozițiile legale referitoare la citare, iar toate celelalte critici referitoare la nelegalitatea interceptărilor, abuzul exercitat prin începerea urmăririi penale față de P.V., nu pot constitui motive de apel față de soluția legală dispusă față de acesta prin rechizitoriu, calitatea sa în cauza de față fiind cea de martor, iar motivele de apel se limitează la dispozițiile instanței în ceea ce privește drepturile sale.

Reținând legalitatea soluției criticate, Curtea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații V.S.O., Ț.O. și S.A. și de contestatorii P.V. și P.M.D. împotriva sentinței penale nr. 671 din 02 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București secția a II-a penală.

II. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații Ț.O., V.S.O. și S.A. și contestatorii P.V. și P.M.D., care au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs invocate de către inculpatul V.S.O. a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 1 C. proc. pen. constând în nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie în cursul judecății. Recurentul inculpat V.S.O. a arătat că în esență că, potrivit art. 35 alin. (5) C. proc. pen., infracțiunea de favorizare a infractorului este de competența instanței care judecă infracțiunea la care aceasta se referă, prin urmare, este nevoie ca infracțiunea principală, la care se referă favorizarea infractorului să fie în curs de judecată, concluzie ce reiese din folosirea verbului „a judeca” la timpul prezent.

S-a arătat că problema competenței în caz de indivizibilitate sau conexitate se pune numai în situația prevăzută de art. 32 C. proc. pen., adică dacă judecata în primă instanță are loc în același timp pentru toate faptele și toți făptuitorii. În concluzie, competența de judecată în primă instanță a prezentei cauze aparține judecătoriei, de vreme ce ea s-a judecat separat de dosarul/dosarele în care a fost judecat P.N.

S-a mai invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. constând în aceea că nu au fost înlăturate mijloacele de probă administrate în mod nelegal în timpul urmăririi penale, recurentul inculpat V.S.O. arătând în esență că la dosar există înregistrări audio efectuate înaintea începerii urmăririi penale (02 decembrie 2009), cât și înregistrări efectuate înainte ca procurorul să se sesizeze din oficiu (27 noiembrie 2009), înregistrări efectuate în baza mandatelor din 2009 ale Înaltei Curți emise în temeiul Legilor nr. 51/1991 și nr. 535/2004.

S-a precizat că aceste înregistrări au fost obținute în afara procesului penal, în faza actelor premergătoare, or, potrivit art. 200 C. proc. pen. probele nu pot fi administrate decât în cursul urmăririi penale. Astfel, s-a susținut că potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. pen. organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Nu se pot autoriza înregistrări audio-video în faza actelor premergătoare pentru că instanța care le autorizează nu este organ de urmărire penală și acesta e singurul care poate efectua acte premergătoare.

De asemenea, din economia dispozițiilor art. 911 C. proc. pen. reiese că nu se pot efectua interceptări înainte de începerea urmăririi penale întrucât potrivit textului indicat autorizațiile se dau la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală.

Se mai arată că interceptările au fost obținute exclusiv pentru infracțiuni cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și respectiv Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, iar potrivit Legii nr. 51/1991 comunicațiile pot fi doar interceptate nu și înregistrate. Pe de altă parte, se susține că doar unul dintre inculpați nu a fost cercetat pentru vreuna din infracțiunile menționate în cele două legi și infracțiunea de favorizare a infractorului nu este o infracțiune de amenințare la adresa siguranței naționale și nici un act de terorism. Se conchide că interceptările și înregistrările sunt nelegale. Se mai arată că procurorul a dispus interceptarea pentru o perioadă de 48 de ore a comunicațiilor recurentului inculpat V.S.O., deși acestea erau interceptate în baza mandatului de siguranță națională.

Recurentul inculpat V.S.O. mai arată că încheierile instanței supreme reprezintă fiecare un act unitar și ca atare declasificarea lor nu se putea face parțial. Se mai susține că toate interceptările și înregistrările efectuate după luna ianuarie 2010 sunt nelegale, întrucât Parchetul reține că infracțiunea de favorizare a infractorului se consumase până atunci, iar potrivit art. 91 C. proc. pen. interceptarea și înregistrarea convorbirilor se realizează „dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni”.

Același recurent a invocat greșita confiscare specială a sumei de 50.000 euro deoarece „în cazul infracțiunii de favorizare a infractorului, datorită caracterului subsidiar al răspunderii civile, instanța trebuie să stabilească mai întâi dacă este vorba de o favorizare reală sau una personală, întrucât numai în cazul celei dintâi poate fi antrenată răspunderea civilă a favorizatorului în solidar cu autorul sau autorii infracțiunii și numai în limita bunurilor în legătură cu care s-a comis infracțiunea de favorizare”, iar în sarcina sa s-a reținut o favorizare în forma celei reale, așa încât se impunea respingerea acțiunii civile, disponibilizarea sumei respective și restituirea acesteia.

De asemenea, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. constând în lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii continuate de favorizare a infractorului. Se invocă doctrină și jurisprudență cu caracter general în care se arată că indiciile nu sunt suficiente pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare și că dubiul profită inculpatului. Se susține că acuzația se bazează exclusiv pe înregistrări audio, ca Înalta Curte s-a pronunțat anterior în sensul că nu este rezonabil ca întreaga urmărire să se bazeze exclusiv pe astfel de interceptări și că este necesar ca aceste probe să se coroboreze cu alte probe.

Se mai susține că, înainte de termenul la care au avut loc dezbaterile în fond în cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin rechizitoriul nr. 321/P din 24 septembrie 2012 a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.S.O. pentru infracțiunile de instigare la delapidare și spălare de bani constând în esență în instigarea condamnatului P.N. la delapidarea unor sume de bani din patrimoniul F.N.I. și ascunderea provenienței acestor sume.

În motivele de recurs formulate de inculpatul Ț.O. se invocă cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. și se susține că inculpatul trebuie achitat în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. întrucât nu există probe că inculpatul Turcan știa că P.N. se sustrage, că suma de 50.190 euro era destinată lui P. și că C. Limited ar fi efectuat transferul către P.T.C. nefiind depusă la dosar dispoziția de transfer a respectivei sume de bani.

Se mai arată că din probele administrate reiese că doar numitul M.T. avea puterea de a dispune de fondurile bănești ale C. Limited și astfel este incident art. 38516 C. proc. pen., în sensul că ar fi necesară casarea hotărârii și acordarea unui termen pentru administrarea unor probe ce ar fi fost încuviințate în cursul cercetării judecătorești și ulterior neadministrate.

Inculpatul Ț.O. mai invocă și cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. fără să arate expres la ce se referă acesta. Se susține că a fost încălcată legea prin preluarea cauzei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, întrucât cauza nu era complexă și nu era incident niciunul dintre criteriile de la art. 209 alin. (41) C. proc. pen. Mai mult, întrucât urmărirea penală a fost efectuată de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, inculpatul nu a beneficiat de căi de atac împotriva actelor efectuate de acesta.

A mai arătat că s-ar fi efectuat percheziție la o altă adresă a inculpatului Ț.O. decât cea indicată în autorizația de percheziție și că s-au emis autorizații (de interceptare, de percheziție informatică) de către Tribunal, ulterior datei de 10 septembrie 2010 la care fusese începută urmărirea penală și față de un avocat - N.G., susținându-se că acestea trebuia emise de curtea de apel. Prin urmare, autorizațiile ar fi fost emise cu încălcarea normelor de competență după calitatea persoanei.

Inculpatul mai susține că specialiștii din cadrul Serviciului Român de Informații care au întocmit rapoartele de constatare asupra sistemelor informatice nu erau competenți material și funcțional și că au fost eludate dispozițiile privind percheziția informatică.

Recurentul inculpat S.A., care nu a formulat în scris motive de recurs, cu ocazia dezbaterilor a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. și a solicitat achitarea sa.

Contestatorii P.V. și P.M.D. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. și au solicitat admiterea recursurilor, desființarea deciziei recurate, admiterea contestației și drept urmare, anularea măsurii ridicării sumei de 20.000 euro de la P.V. prin procesul-verbal de percheziție corporală din 03 decembrie 2009, anularea măsurii asigurătorii constând în sechestrul înființat în prezenta cauză asupra sumei respective, anularea confiscării acestei sume de către instanța de fond și restituirea acestor sume către contestatori pentru reîntregirea patrimoniului acestora, pentru siguranța patrimoniului acestora, la care s-a atentat prin măsuri total abuzive.

Examinând recursurile declarate de inculpații Ț.O., V.S.O. și S.A. și contestatorii P.V. și P.M.D., prin prisma dispozițiilor art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Preparator analizării motivelor de recurs formulate, Înalta Curte va face câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursurilor, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013 și a practicii sale constante.

Potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispozițiile art. 38510 alin. (2), (21) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din același cod, prin urmare, verificarea instanței de ultim control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege și care au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu - art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.

Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluției căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., scopul urmărit, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 20 iunie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în cauză.

De asemenea, Înalta Curte reamintește că potrivit jurisprudenței sale, cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 12 teza I C. proc. pen. este incident, dacă instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, reținând o situație de fapt corectă, însă în mod greșit a apreciat că fapta constituie o anumită infracțiune, deși în realitate lipsește unul din elementele constitutive ale acesteia, soluția fiind contrară legii.

Situația de fapt, verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare (decizia nr. 815 din 20 martie 2012).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reamintește că în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. invocat cu respectarea dispozițiilor art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. cu privire la greșita încadrare juridică a faptei, instanța de recurs verifică, în cazul hotărârilor supuse atât căii de atac a apelului, cât și căii de atac a recursului, corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenței elementelor faptice reținute în hotărârile recurate cu norma de încriminare, fără să procedeze la verificarea situației de fapt, o astfel de verificare nefîind posibilă în calea de atac a recursului (decizia nr. 2529 din 02 septembrie 2013).

În fine, în conformitate cu dispozițiile art. 385 alin. (1) și (2) C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. în cazul în care nu sunt respectate dispozițiile art. 38510 alin. (1) și (2), în temeiul alin. (21) al aceluiași articol, instanța ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu (decizia nr. 1605 din 13 mai 2013).

Raportat la aceste considerente și fiind stabilite limitele în cadrul cărora pot fi analizate criticile formulate, Înalta Curte constată că recurentul inculpat Ț.O. a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Or, așa cum Înalta Curte a menționat în cele ce preced, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că o analiză a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar.

Același recurent a mai susținut că din probele administrate reiese că doar numitul M.T. avea puterea de a dispune de fondurile bănești ale C. Limited și astfel este incident art. 3859 C. proc. pen., în sensul că ar fi necesară casarea hotărârii și acordarea unui termen pentru administrarea unor probe ce ar fi fost încuviințate în cursul cercetării judecătorești și ulterior neadministrate.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită o asemenea cerere, întrucât pentru incidența art. 38516 C. proc. pen. trebuie mai întâi ca hotărârea atacată să fie casată, însă pentru ca o hotărâre să fie casată trebuie să fie incident vreunul dintre cazurile de casare, ceea ce nu este cazul. Așadar, în lipsa vreunui caz de casare cererea de administrare a unor probe, nu poate duce la casarea unei hotărârii.

În ceea ce privește criticile acestui recurent referitoare la efectuarea în timpul urmăririi penale a unei percheziții la o altă adresă decât cea indicată în autorizația de percheziție, Înalta Curte reține că în timpul urmăririi penale s-a efectuat o percheziție la adresa din localitatea Voluntari, adresă pentru care a și fost emisă autorizația de percheziție, iar inculpatul Ț.O. a asistat la efectuarea percheziției. Împrejurarea că autoritățile locale au schimbat administrativ denumirea străzii unde este situat domiciliul, nu poate susține opinia că ar fi fost vorba de efectuarea unei percheziții la un domiciliu pentru care nu exista autorizație.

Referitor la critica potrivit căreia în timpul urmăririi penale Tribunalul ar fi emis în timpul urmăririi penale autorizații cu încălcarea normelor de competență după calitatea persoanei (de interceptare, de percheziție informatică), deși în cauză era începută urmărirea penală și față de un avocat - N.G., precum și critica potrivit căreia specialiștii din cadrul Serviciul Român de Informații, care în timpul urmăririi penale au întocmit rapoartele de constatare asupra sistemelor informatice ridicate de la inculpat nu erau competenți material și funcțional și astfel au fost eludate dispozițiile privind percheziția informatică, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

În acest sens va reține că aceste aspecte au fost analizate atât de către Tribunal, cât și de către Curtea de Apel și reamintește că potrivit art. 112 C. proc. pen., pentru lămurirea unor fapte și împrejurări organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist, dispunând constatare tehnico-științifică și poate folosi specialiști și tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe, deci și din cadrul Serviciul Român de Informații.

Deși recurentul inculpat Ț.O. a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, Înalta Curte constată că față de susținerile scrise și orale, acestea se pot subsuma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen., care în redactarea anterioară Legii nr. 2/2013, prevedea că hotărârile sunt supuse casării când „nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei”.

Or, textul a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 așa încât în prezent hotărârile sunt supuse casării dacă „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei”.

Așadar, cum s-a menționat, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că pretinsa nerespectare a dispozițiilor privind competența în cursul urmăririi penale nu mai poate fi supusă analizei instanței de recurs.

Oricum, Înalta Curte va reține că această cauză nu putea fi judecată în primă instanță de Curtea de Apel pentru că avocatul N.G., la care face trimitere recurentul nu a fost trimis în judecată.

În fine, cu privire la critica potrivit căreia legea a fost încălcată prin preluarea cauzei de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, întrucât cauza nu era complexă și nu era incident niciunul dintre criteriile de la art. 209 alin. (41) C. proc. pen. și întrucât urmărirea penală a fost efectuată de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică, inculpatul Ț.O. nu ar beneficiat de căi de atac împotriva actelor efectuate de acesta, Înalta Curte reține că și acestea sunt susțineri care au legătură cu urmărirea penală.

Oricum, dispoziția de preluare a cauzei de către Parchetul ierarhic superior nu este cenzurabilă de către instanțele de judecată, deorece o asemenea dispoziție nu face parte dintre soluțiile procurorului care pot fi atacate cu plângere la instanță conform art. 2781 C. proc. pen., iar pe de altă parte, faptul că o cauză a fost preluată de procurorul ierarhic superior nu l-a lipsit pe inculpat de posibilitatea de a formula plângere împotriva actelor acestuia, cum de altfel, în conformitate cu prevederile art. 278 C. proc. pen., inculpatul a și exercitat acest drept, formulând mai multe plângeri împotriva actelor de urmărire penală, care au fost soluționate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că prin procesul-verbal din data de 27 noiembrie 2009 s-a realizat sesizarea din oficiu a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul notei din 24 noiembrie 2009 înregistrată la Compartimentul Documente Clasificate al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din care au rezultat indiciile de comitere a infracțiunii de favorizare a infractorului P.N. prevăzute de art. 264 C. pen. Prin ordonanța nr. 1563/P/2009 din 02 decembrie 2009, cauza a fost declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Prin adresa din 02 decembrie 2009, Tribunalul București a trimis dosarul astfel format, la secția de urmărire penală și criminalistică pentru a se aprecia asupra preluării cauzei. Prin nota din 02 decembrie 2009 s-a propus preluarea acestei cauze la nivelul secției de urmărire penală și criminalistică. Prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție din 02 decembrie 2009 s-a dispus preluarea dosarului în vederea efectuării și finalizării urmăririi penale.

Ulterior, după preluarea cauzei, în timpul urmăririi penale, prin rezoluția din data de 28 iunie 2010 s-a respins plângerea formulată de inculpatul Ț.O. împotriva rezoluției prin care s-a dispus preluarea cauzei de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a tuturor măsurilor procesual penale dispuse până la data de 02 decembrie 2009 față de care a invocat nulitatea absolută, așa încât susținerile inculpatului Ț.O. că nu ar beneficiat de căi de atac împotriva actelor efectuate în timpul urmăririi penale sunt lipsite de un suport real.

Motivul de casare invocate de către recurentul inculpat V.S.O. prevăzut de art. 385 pct. 1 C. proc. pen., nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei.

Potrivit art. 35 alin. (5) C. proc. pen., tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar dacă competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

Față de redactarea acestui text de lege, Înalta Curtea, în acord cu Tribunalul și Curtea de Apel apreciază că dispozițiile art. 35 alin. (5) C. proc. pen. nu fac distincție între modalitățile alternative ale faptei de favorizare, între acestea regăsindu-se și activitatea de îngreunare, zădărnicire a executării pedepsei și atât timp cât nici un text de lege nu condiționează ca judecarea inculpaților favorizați să se realizeze în același timp cu judecarea inculpaților care au favorizat, singura regulă impusă fiind cea referitoare la instanța competentă să judece, independent de factorul „timp”, judecarea în oricare caz se desfășoară în fața instanței de același grad, fie împreună, fie separat, acest aspect neavând nici o relevanță, argumente pentru care raportat la infracțiunile la care se reține că inculpații au favorizat se judecă în primă instanță de Tribunal, competența de a judeca infracțiunea de favorizare a infractorului aparține Tribunalului.

Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, invocate de același recurent.

Prealabil, Înalta Curte reamintește că a statuat în mod constant că legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este condiționată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiții prevăzute în art. 911 C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situației de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanților, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată și să fie autorizate de către judecător (decizia nr. 948 din 12 martie 2010).

Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 911 C. proc. pen. a fost reglementarea condițiilor în care interceptările și înregistrările audio sau video pot deveni probe, iar Înalta Curte reține că acest text legal nu a fost declarat neconstituțional.

Așadar, obiectul acestor probe (interceptările) îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane, ceea ce în raport de prevederile art. 63 C. proc. pen., sunt elemente de fapt ce poate servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanelor și la cunoașterea împrejurărilor de comitere a faptelor, iar conform dispozițiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Or, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate și înregistrate sunt astfel de probe.

Sub aspectul criticilor aduse legalității ordonanței provizorii de înregistrare emise de procuror în pofida existenței unei autorizații emise de judecător, Înalta Curte reține că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 911 și urm. C. proc. pen. rezultă că procurorul are posibilitatea de a emite astfel de ordonanțe provizorii de interceptare conform art. 91 alin. (2) C. proc. pen., în cazurile de urgență temeinic justificate, nefiind încălcată nici o dispoziție legală, măsura procesuală fiind provizorie și supusă confirmării judecătorului, care în prezenta cauză a confirmat și a autorizat aceste măsuri procesuale.

Pe de altă parte, Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, apreciază că într-adevăr nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăția unei persoane, pentru a nu face loc abuzului.

În acest context, Înalta Curte reține că în prezenta cauză interceptările și înregistrările telefonice se coroborează cu celelalte probe administrate pe parcursul procesului penal: declarațiile inculpaților Ț.O., V.S.O. și S.A., declarațiile martorilor, documentele financiar-bancare transmise de autoritățile judiciare cipriote prin comisie rogatorie, procesele-verbale întocmite (de supraveghere, de percheziție, de ridicare a sumele de bani), biletele de avion, înscrisurile din care rezultă prinderea lui P.N. în Indonezia, așa cum de altfel au fost ele analizate atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel aspecte asupra cărora apreciază că nu este nevoie să revină în detaliu, dat fiind faptul că sunt cuprinse în prezenta decizie.

Referitor la susținerea recurentului inculpat V.S.O. privind nelegalitatea probelor, întrucât niciunul dintre inculpați nu ar fi fost trimis în judecată pentru vreo infracțiune de terorism pentru care s-ar fi dispus interceptarea, Înalta Curte reține că aceaste aprecieri nu au susținere în actele dosarului, deoarece potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, în realizarea siguranței naționale emiterea mandatului de către judecător este subsumată acestor dispoziții legale speciale.

Astfel, Legea nr. 51/1991 reglemetează la art. 3 situațiile care constituie amenințări la adresa securității naționale pentru care se poate solicita emiterea unui mandat, iar Legea nr. 535/2004 reglementează procedura de emitere a unui asemenea mandat, art. 20 dispunând că amenințările la adresa securității naționale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României constituie temeiul legal pentru a se solicita autorizarea efectuării unor activități în scopul culegerii de informații, solicitare care este examinată de judecători anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, care o admit motivat și emit mandat prin care autorizează efectuarea activităților propuse, așa încât nu se poate susține că a fost încălcată vreo dispoziție legală.

Problema care se pune este aceea a valorificării în probatoriul cauzei penale a informațiilor furnizate de autoritățile cu atribuții în materia siguranței naționale, știut fiind că respectivele informații, chiar dacă relevă comiterea unor infracțiuni, sunt obținute în activitatea de realizare a siguranței naționale și au caracter secret.

Or, în speța de față, încă din timpul urmăririi penale, pentru a se asigura compatibilitatea dintre publicitatea procedurilor penale și secretul specific domeniului siguranței naționale, s-a procedat la declasificarea parțială a mandatelor emise de Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 și au fost comunicate organului de urmărire penală, măsură pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind necesară, dar și suficientă.

Obligația tuturor autorităților, inclusiv a celor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de a pune la dispoziția organelor de urmărire penală toate informațiile ce pot constitui probe în procesul penal, indiferent de mijlocul prin care acestea au fost obținute, a fost instituită de legiuitorul român, nu numai prin norme cu caracter special, ci și prin norme cu caracter general.

În acest sens, așa cum Înalta Curte a mai arătat în practica sa (completul de 5 judecători, decizia nr. 86/2013 pronunțată în Dosarul nr. 6312/1/2012), sunt prevederile art. 65 alin. (2) C. proc. pen. în conformitate cu care la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

În procesul penal, probele sunt elemente de fapt care, datorită relevanței lor informative, servesc la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei penale. Mijloacele de probă sunt instrumentele prin care pot fi constatate elementele de fapt care servesc ca probă în cadrul procesului penal, iar procedeele probatorii (care nu constituie o categorie a mijloacelor de probă) sunt moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă.

Ca orice alte probe, și informațiile din domeniul siguranței naționale nu pot fi administrate în procesul penal decât prin intermediul unor mijloace de probă, dintre cele prevăzute la art. 64 C. proc. pen.

În cazul interceptării și înregistrării comunicațiilor, mijlocul de probă este suportul magnetic sau optic pe care s-a stocat convorbirea ori comunicarea înregistrată (împreună cu nota cuprinzând transcrierea acesteia).

Chiar dacă suntem în prezența procedeului informativ din domeniul siguranței naționale și nu a celui probator din materie procesual penală, un atare mijloc de probă este permis în procesul penal în virtutea dispozițiilor art. 916 alin. (2) teza finală C. proc. pen. (conform cărora orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege).

Actul de constatare în care se consemnează derularea actelor de supraveghere tehnică indicate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 are, în acest caz, numai valoarea unui înscris doveditor al legalității și modului în care s-a realizat activitatea de supraveghere tehnică, ca operațiune prin care s-a obținut proba, necesitatea și utilitatea sa, fiind subsumate cerințelor ce rezultă din interpretarea per a contrario, a dispozițiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

În cazul de față, organul de urmărire penală prin procesele-verbale întocmite la data de 02 decembrie 2009 și 21 septembrie 2010 a constat că rezultă indicii temeinice că numiții V.S.O. și Ț.O. săvârșesc infracțiunea de favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., în sensul că ajută un infractor, respectiv pe condamnatul P.N., să se sustragă de la executarea pedepsei definitive de 15 ani închisoare. Aceste procese-verbale au fost întocmite după ce s-a procedat la examinarea înscrisurilor - acte de constatare și note - referitoare la comunicațiile și imaginile înregistrate în legătură cu numiții S.O.V., Ț.O., P.N., P.V. și C.A., precum și suporții de memorie externă CD, care au fost comunicate prin adresa din 02 decembrie 2009 a Serviciului Român de Informații, toate rezultate din exploatarea mandatului emis de către Înalta Curte de Casației și Justiție.

Legislația procesual penală română nu prevede în mod expres nicio restricție în privința utilizării în probatoriul unei cauze penale a informațiilor furnizate de Serviciul Român de Informații.

Înalta Curte mai reține că susținerile recurentului V.S.O. potrivit cărora nu s-ar fi stabilit cu certitudine autenticitatea și originalitatea înregistrărilor, astfel încât ele nu pot fundamenta o soluție de condamnare, sunt de asemenea contrazise de actele și lucrările dosarului.

Astfel, în fața instanței de fond, în condiții de publicitate și contradictorialitate s-a discutat și dispus efectuarea unui raport de expertiză criminalistică tocmai asupra acestor aspecte. Urmare celor dispuse de către instanța de fond, prin adresa din 07 mai 2012 Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice a depus raportul de expertiză criminalistică din 07 mai 2012. Ulterior, la data de 20 mai 2012, expertul parte C.G. a declarat că formulează obiecțiuni preliminare la raportul de expertiză din 07 mai 2012, obiecțiuni depuse la 25 iunie 2012.

Mai mult, la data de 25 mai 2012, inculpatul Ț.O. a solicitat să se ia act de opinia exprimată cu privire la conținutul și concluziile raportului de expertiză depus în cauză și a solicitat să se depună un supliment la raportul de expertiză criminalistică, iar la termenul din 22 iunie 2012, Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice a răspuns la obiecțiunile formulate. La termenul din 21 septembrie 2012, instanța de fond a respins cererea inculpatul Ț.O. de efectuare a unei noi expertize sau a unui supliment de expertiză criminalistică și a consemnat atașarea la dosarul cauzei a răspunsurilor primite de la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acest aspect.

Oricum, Înalta Curte reafirmă că invocarea în recurs a faptului că înregistrările au fost alterate sau că transcrierile nu corespund înregistrărilor tind la o reinterpretare a probatoriului și se referă la chestiuni de fapt, care, așa cum s-a mai arătat, nu mai pot fi discutate în recurs.

Cu privire la susținerile referitoare la greșita confiscare specială a sumei de 50.000 euro, deoarece în sarcina inculpatului V.S.O. s-a reținut o favorizare în forma celei reale așa încât se impunea respingerea acțiunii civile, disponibilizarea sumei respective și restituirea ei inculpatului, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 118 lit. b) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

Înalta Curte mai reține că motivul invocat de către recurent se referă în realitate la o critică ce privește situația de fapt stabilită de către instanța de fond și cea de apel, iar cazul de casare ce ar fi permis cenzurarea situație de fapt, respectiv verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate, era cel prevăzut în dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013 și astfel nu mai poate face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar.

Oricum, în speță atât instanța de fond, cât și instanța de prim control judiciar, au stabilit că suma de 50.000 euro a fost folosită la săvârșirea faptelor pentru care inculpatul V.S.O. a fost condamnat, deci în mod corect au dispus confiscarea specială de la inculpatul V.S.O. a sumei de 50.000 euro, consemnată la C. Bank.

De asemenea, recurentul inculpat V.S.O. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată.

În primul rând este de precizat faptul că recurentul V.S.O. tinde spre obținerea unei soluții de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., însă criticile pe care acesta le aduce hotărârilor nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor în care acestea au fost încadrate, respectiv art. 3859 pct. 12 teza I C. proc. pen.

După cum în mod constant s-a arătat și în doctrină, cazul de casare invocat implică pronunțarea unei hotărâri de condamnare, reținându-se o situație de fapt corectă, însă în mod greșit s-a apreciat că fapta constituie o anumită infracțiune, în realitate lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia, soluția fiind astfel contrară legii.

Inculpatul recurent V.S.O. critică însă situația de fapt stabilită de către instanța de fond și cea de apel, arătând că aceasta nu are susținere în probatoriul administrat, împrejurare față de care cazul de casare ce ar permite cenzurarea situației de fapt, respectiv verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate, este cel prevăzut în dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Această interpretare a fost statuată prin decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, unde se arată că incidența dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată. Așadar, prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Or, așa cum Înalta Curte a menționat în cele ce preced, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, așa încât o analiză a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar.

În ceea ce îl privește pe recurentul inculpat S.A., Înalta Curte reține că primul termen de judecată în cauză a fost 10 ianuarie 2014, când s-a constatat că acest recurent nu a depus la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs încălcându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.

Ca urmare, fața de această împrejurare, Înalta Curte ținând seama de prevederile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cele reglementate de pct. 12 și pct. 172 ale art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestor motive de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute în art. 3859 alin. (2) C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte reține că nu există niciun caz de casare, care să poată fi luat în considerare din oficiu.

Recurenții contestatorii P.V. și P.M.D. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Înalta Curte reține că motivele invocate de către contestatori se referă în realitate la lipsa oricăror probe care ar face dovada că suma confiscată ar fi fost cea predată de inculpatul V.S.O., or, această critică privește situația de fapt stabilită de către instanța de fond și cea de apel, iar cazul de casare ce ar fi permis cenzurarea situație de fapt, respectiv verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate, era cel prevăzut în dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., care a fost abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013 și astfel nu mai poate face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este legală și temeinică, iar recursurile declarate de inculpații Ț.O., V.S.O. și S.A. și de contestatorii P.V. și P.M.D. sunt nefondate, urmând ca în baza art. 385 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. să fie respinse, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați și recurenții contestatori vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații Ț.O., V.S.O. și S.A. și de contestatorii P.V. și P.M.D. împotriva deciziei penale nr. 170/A din data de 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați Ț.O. și V.S.O. la plata sumei de câte 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul inculpat S.A. la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenții contestatori P.V. și P.M.D. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2014.