Post-privatization compensation competence and denial of in-kind restitution for radically transformed nationalized properties

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă la data de 02 august 2007 sub nr. 27066/3/2007, reclamanții F.G., G.O., L.C., B.V.M.I.S, P.V.M. și K.M.I. au chemat in judecată pe pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută parțială a Deciziei nr. 8222 din 30 mai 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001.

Susțin reclamanții că prin Decretul nr. 92/1950 la poziția 5689 din anexa la decret, au fost naționalizate de la moștenitorii autorului comun G.I.P. numai 7 apartamente, ce formează imobilul cu destinație de locuință denumit Corpul 3, care a și fost restituit în natură prin Decizia nr. 8221 a aceleiași instituții, mai puțin două apartamente vândute de stat pe baza legii nr. 112/1995.

În ce privește imobilele din Calea Rahovei, acestea nu erau supuse naționalizării prin Decretul nr. 92/1850 neavând destinație de locuință. Imobilul denumit Corpul 2 era clădirea Institutului de Fete P., construită la sfârșitul secolului XIX, pe o suprafață de 1250 mp, având 70 săli de clasă și dormitoare comune pentru fetele interne, o sală de festivități/conferințe, o capelă/casă de rugăciuni, spălătorii, grajduri și anexe gospodărești, precum și un parc de 3200 mp.

Imobilul denumit Corpul 1 din Calea Rahovei era doar un teren viran, de 939,6 mp care nu aparținea autorului G.I.P., menționat la poziția 5689 din anexa la Decretul nr. 92/1950, ci fusese primit în anul 1892 ca donație de către C.Z. de la o mătușă și ca atare revine exclusiv reclamanților H.F., G.O. și L.C., moștenitorii C.Z.

Au susținut contestatorii că întreprinderea locală de stat A. a ocupat cele două imobile fără nici o aprobare, obținând ulterior două Decizii ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 1802/1952 și nr. 335/1953, care nu au nici ele temei legal, imobilele trecând în administrarea acestei întreprinderi fără titlu valabil.

Cât privește Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberate Întreprinderii de Stat A., acesta are menționate în anexă ca „documente juridic doveditoare al dreptului de administrare al suprafețelor de teren” numai cele două decizii menționate mai sus, deci la rândul său este fără titlu valabil.

Arată că actul întocmit de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului privind privatizarea prin vânzare cumpărare de acțiuni către SC A. SA, în anul 1999, baza Certificatului din 1995 de Atestare a Dreptului de Proprietate fără titlu valabil, este și el lipsit de orice valabilitate, iar potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. Arată contestatorii că refuzul de a dispune restituirea în natură a celor două imobile corpul 1 și corpul 2 este nejustificat și se impune modificarea Deciziei nr. 8222.

O altă critică s-a referit la competența în stabilirea măsurilor reparatorii pentru construcțiile existente în momentul preluării abuzive, demolate de întreprinderea deținătoare. Prin Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru corpurile 1 și 2, împreună cu terenul în suprafață de 4450,06 mp al imobilului situat în actuala str. George Georgescu și care se află în proprietatea SC A. SA. În conformitate cu prevederile legale, respectiv art. 21 alin. (1) și art. 29 din Legea nr. 10/2001, competența de soluționare a notificărilor din punctul de vedere al stabilirii unor măsuri reparatorii nu aparține Primăriei Municipiului București, ci Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. Indiferent de competența de soluționare, prin notificări, au solicitat numai restituirea în natură, legală și posibilă. Solicitarea este legală inclusiv pentru suprafața de teren pe care SC A. SA., în mod nelegal a făcut o construcție proprie. Se menționează că deși notificările inițiale s-au adresat Primăriei Municipiului București, aceasta avea obligația de a le comunica spre competentă soluționare către SC A. SA conform procedurilor legale.

Precizează că pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, se află dosarul nr. 24814/3/2007 având ca obiect revendicare imobiliara prin comparare de titluri, acțiune introdusă împotriva acestei societăți comerciale, cu termen la 1 octombrie 2007, în care SC A. SA a chemat în garanție pe cel de la care a cumpărat acțiunile pentru privatizare.

Un alt aspect pe care îl consideră ca fiind prematur în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se referă la cele două apartamente vândute foștilor chiriași, în condițiile în care pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București se află două dosare, respectiv dosar nr. 1330/4/2007 și dosar nr. 346/4/2007, care au ca obiect revendicare imobiliară prin comparare de titluri acțiuni introduse de reclamanți, împotriva celor doi foști chiriași care au cumpărat apartamentele în cauză, tardiv, respectiv una la 26 iunie 2001 și alta la 23 octombrie 2002, adică după data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 și chiar după depunerea la data de 25 iunie 2001 a primei notificări a d-lui B.V.M.I.S.

Consideră că Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007 este nelegală și în privința celor dispuse la art. 2, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent doamnei W.Z.J.L., deși din actele depuse la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv certificatul de calitate de moștenitor din 13 septembrie 2006 și Contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat de BNP M.E. sub nr. 1678 din 13 septembrie 2006 reiese că W.Z.J.L. a decedat la data de 13 iunie 2006, iar moștenitorii săi sunt alături de F.H. și G.O. și L.C., ambii cetățeni români.

Această situație a fost reținută și de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, care a pronunțat Hotărârea Civilă nr. 559 din 16 aprilie 2007 in dosarul nr. 3782/3/2007, definitivă prin neapelare și prin care s-a dispus obligarea Municipiului București prin Primarul General să emită dispoziție motivată în privința dosarelor de retrocedare.

Precizează că la restituirea în natură a proprietăților și la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat în notificările soluționate prin decizia nr. 8222 este îndreptățit și numitul K.M.I., care de asemenea este moștenitorul unuia dintre proprietarii inițiali, nominalizat în sentința civilă nr. 559 din 16 aprilie 2007, care are autoritate de lucru judecat cu privire la persoanele îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

La termenul de judecată din 09 noiembrie 2007 (fila 50 în dosarul primei instanțe) tribunalul a luat act de introducerea în cauză, la cererea reclamanților, a pârâților SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru motivul că nu a fost instituția publică notificată.

Pârâta SC A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de restituire în natură a imobilului. Totodată, pârâta SC A. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Statului, solicitând ca, în cazul în care se va admite cererea de restituire în natură a imobilului, chematul în garanție să fie obligat la plata contravalorii imobilului ce a fost achitată la prețul de circulație din momentul pronunțării hotărârii definitive.

Prin încheierea de ședință din data de 13 iunie 2008 tribunalul a dispus conexarea la cauza de față a cererii înregistrate pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 32026/3 din 24 septembrie 2007.

Prin această cerere reclamanții F.G., G.O., L.C., B.V.M.I.S., V.M.P. și K.M.I. au solicitat în contradictoriu cu Patriarhia Română prin Sfântul Sinod să se dispună obligarea pârâtei la emiterea Dispoziției de restituire în natură a Capelei Mănăstirii Antim, construită și deținută de autorii lor, împreună cu terenul aferent, în suprafață de 29 mp în baza dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

În motivare s-a arătat că, în fapt, capela în cauză a fost construită de autorul reclamanților, G.I.P., fiind folosită drept casă de rugăciuni pentru Institutul de Fete P., ce funcționa în clădirile construite pe terenul de la aceeași adresă și care aparținea familiei P. Ulterior, întregul imobil descris mai sus, împreună cu proprietățile vecine, deținute tot de G.I.P., au fost trecute abuziv, fără titlu, în proprietatea Statului român, odată cu preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 a unei clădiri, situată în actuala Str. George Georgescu, tot proprietatea familiei P.

Au formulat Notificări în privința tuturor corpurilor de proprietate deținute de autori în fosta Calea Rahovei inclusiv pentru corpul de proprietate pe care este situată capela, iar prin Deciziile emise în vederea soluționării acestor notificări, li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acestor imobile, în calitate de moștenitori al proprietarilor inițiali, deci, implicit și asupra celui din actuala str. George Georgescu, unde a fost construită capela, fără a se menționa însă nimic în legătură cu situația juridică a acesteia.

S-a mai arătat că această capelă a fost dată în folosință Mănăstirii Antim, aflată în subordinea Patriarhiei Române, care și în prezent folosește acest locaș de cult pentru diverse activități specifice, astfel că aceasta din urmă este unitatea deținătoare actuală a imobilului în cauză și care are obligația stabilită de lege de a emite o decizie de restituire în natură cu privire la capelă.

Susținerile Patriarhiei Române, în sensul că dreptul de proprietate al acesteia asupra capelei decurge din prevederile alin. (2) al art. 27 din Legea nr. 489/2006 în sensul că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult, nu reprezintă suportul legal real, având în vedere că alin. (3) al aceluiași articol din Legea nr. 489/2006 precizează expres că „prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989, precum și a celor preluate fără categorie,” în care se încadrează și capela.

În fine, mai arată reclamanții că Notificările, formulate în termenul legal și comunicate prin intermediul unui executor judecătoresc Primăriei Municipiului București, chiar dacă au fost adresate greșit, conform art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acestea fac dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), mai ales că au înaintat notificări inclusiv Patriarhiei Române, în încercarea de a soluționa cât mai rapid problema retrocedării capelei Mănăstirii Antim și a terenului aferent.

La data de 11 august 2008 a decedat reclamantul B.V.M.I.S., fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, C.A. și B.Ș.M.C., potrivit certificatului de moștenitor depus la fila 631 în dosarul primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 275 din 26 februarie 2010, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins excepțiile ca nefondate, a admis în parte cererea principală, a anulat în parte Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007, în ce privește acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce aparține SC A. SA, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei și a respins cererea conexă ca nefondată.

Prima instanță a reținut că prin notificările nr. 578/2001, 867/2001, 1108/2001, 1109/2001, 1110/2001, și 3281/2001 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 numiții B.V.M.I.S., W.Z.O.E., F.G., P.V. G.I. și P.V.M., au solicitat pârâtului Municipiul București prin Primar General, restituirea în natură a imobilelor situate în București, str. George Georgescu (fost Calea Rahovei) și str. Justiției.

Prin Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007, constatându-se imposibilitatea restituirii în natură, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru Corpul 1, împreună cu terenul aferent de 939,60 mp, Corpul 2 împreună cu terenul aferent în suprafață de 4450,06 mp și apartamentele din Corpul 3, vândute în temeiul legii nr. 112/1995, situate în București, str. George Georgescu.

Din motivarea deciziei contestate s-a reținut că imposibilitatea restituirii în natură este dată de faptul că Corpul 1 împreună cu terenul aferent de 939,60 mp și Corpul 2 împreună cu terenul aferent în suprafață de 4450,06 mp sunt în proprietatea SC A. SA, apartamentul nr. 3 si 7 din Corpul 3 de clădire au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, împreună cu cota aferentă de teren de 57,50 mp.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a AVAS a fost considerată nefondată, întrucât din conținutul actelor depuse la dosar (contractul de vânzare cumpărare de acțiuni) rezultă că SC A. SA a fost privatizat prin intermediul AVAS, iar potrivit art. 29 măsurile reparatorii se propun de instituția care a efectuat privatizarea, în speță AVAS.

Chemarea în garanție a AVAS de către SC A. SA, este în lumina celor de mai sus, admisibilă, câtă vreme SC A. SA este evins în dreptul sau dobândit prin intermediul AVAS.

Sub aspectul calității de persoane îndreptățite a reclamanților, s-a constatat că notificarea a fost formulată și de către W.Z.J.L., care a decedat anterior emiterii deciziei, aspect consemnat în conținutul acesteia și confirmat de Certificatul de moștenitor din 13 septembrie 2006 (fila 14) din care rezultă că au calitatea de moștenitori G.O., L.C., W.A.A., W.J.A.

Susținerile reclamanților au fost considerate nefondate, întrucât prin decizia contestată s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a notificatoarei W.Z.J.L., or potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite astfel încât moștenitori defunctei recunoscută ca persoana îndreptățită la măsurile reparatorii și care au dovedit aceasta calitate prin Certificatul de moștenitor din 13 septembrie 2006, urmează a-și valorifica drepturile moștenite de la autorul lor, decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 constituind titlu în favoarea autorului comun, acest motiv de nulitate fiind nefondat.

S-a reținut că reclamantul K.M.I. nu a formulat notificare în temeiul legii nr. 10/2001 și nici autorul său B.E.M., care la rândul sau a moștenit-o pe B.E.L. (CM 220/01 octombrie 1997 fila 16), astfel că nu poate beneficia de măsurile reparatorii reglementate de dispozițiile legii nr. 10/2001, susținerile reclamanților pe acest motiv de nulitate a deciziei, fiind nefondate. Faptul că prin sentința civilă nr. 559 din 16 aprilie 2007 a fost admisă cererea formulată și de reclamantul K.M.I., în sensul obligării pârâtului să răspundă notificărilor nu conferă acestuia calitatea de persoană îndreptățită, câtă vreme prin această sentință nu s-a stabilit această calitate, instanța nefiind investită cu o asemenea analiză.

Pe aspectul modalității de reparație, tribunalul a constatat că în ce privește imobilul din str. George Georgescu, la data de 26 septembrie 2006, SC A. SA a emis decizia nr. 5599 (fila 27) prin care se soluționează notificarea formulata de W.Z.J.L. și F.G., arătând că acest imobil este în patrimoniul său, notificarea fiind îndreptată către AVAS în vederea soluționării. Decizia nu a fost contestată.

Existența în patrimoniul SC A. SA a imobilului din str. George Georgescu, este confirmată de Certificatul de Atestare a dreptului de Proprietate asupra terenurilor, emis de Consiliul Municipiului București la data de 21 septembrie 1995 (fila 36), precum si de concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.

În aceste condiții, potrivit art. 21 alin. (1) și 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâta AVAS fiind cea prin intermediul căreia s-a efectuat privatizarea SC A. SA, analiza notificărilor în acordarea de măsuri reparatorii revenea acestei pârâte.

Apărările sale în sensul că nu a fost notificată și deci nu i se poate imputa nesoluționarea notificării nu pot fi reținute întrucât SC A. SA a primit notificarea reclamanților întemeiată pe dispozițiile legii nr. 10/2001 și a emis decizia nr. 5599 (fila 27) prin care notificarea este îndreptată către AVAS în vederea soluționării.

Constatând că, în ce privește calitatea de entitatea învestită cu soluționarea notificării în acord cu Legea nr. 10/2001 nu era pârâtul Municipiul București ci AVAS, tribunalul a constatat nulitatea absoluta a deciziei contestate, pe aspectul arătat.

În ce privește cererea conexă, excepția lipsei calității procesuale pasive a Patriarhiei Romane a fost respinsă ca nefondată, întrucât, din adresa emisă de Cancelaria Sfântului Sinod la data de 22 august 2007 sub nr. 3.308 (fila 9 dosar conex) rezultă că Mănăstirii Antim îi aparține și Capela Antim ce face obiectul cererii, proprietarul acesteia fiind Patriarhia Română, în baza Legii nr. 489/2006.

Cererea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea în natură a acestui imobil nu poate fi primită, întrucât nu s-a dovedit nici caracterul abuziv al măsurii trecerii imobilului în patrimoniul pârâtei, iar aceasta nu este inclusă în prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care indică limitativ unitățile ce pot avea calitate de unitate deținătoare avute în vedere de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum pârâta SC A. SA nu a căzut în pretenții, nefiind obligată la a restitui imobilul către reclamanți, cererea de chemare în garanție formulată împotriva AVAS a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.O., F.G., L.C., P.V.M., C.A. și B.Ș.M.C. și pârâtul Municipiul București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 19 mai 2010 sub nr. 27066/3/2007.

Prin cererea de apel, apelanții-reclamanți G.O., F.G., L.C., P.V.M., C.A. și B.Ș.M.C. au solicitat desființarea în tot a sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, conform dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se dispune cu privire la restituirea în natură a imobilelor revendicate, așa cum au fost ele identificate în rapoartele de expertiză efectuate în cauză și de asemenea, evidențiate inclusiv în concluziile scrise, depuse la dosar, precum și în vederea pronunțării unei hotărâri în contradictoriu cu toate persoanele îndreptățite sau moștenitorii actuali ai acestora.

Prin apelul său, apelantul pârât Municipiul București a arătat că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților. Competența de soluționare a notificărilor aparține Primăriei Municipiului București iar din motivarea Deciziei emisă de Primarul General al Municipiului București rezultă imposibilitatea restituirii în natură astfel încât consideră că în mod corect a fost soluționată Dispoziția Primarului General pentru motivele enumerate mai sus.

Intimatele pârâte A.V.A.S., SC A. SA și Patriarhia Română au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului declarat de apelanții-reclamanți ca nefondat.

La data de 26 mai 2010 a decedat apelantul reclamant G.O., moștenitorul său fiind G.O., potrivit certificatului de moștenitor emis de BNP F.D. (fila 79 dosar apel), iar la termenul de judecată din 16 septembrie 2010 s-a dispus introducerea în cauză a acestuia, la solicitarea co-apelanților reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 284 A din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel București – Secția a IX – a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți F.G., G.O., L.C., B.Ș.M.C., P.V.M. și C.A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a anulat Dispoziția nr. 8222 din 30 mai 2007 emisă de Primăria Municipiului București și sub aspectul persoanelor îndreptățite la restituire, constatând că au calitate moștenitorii notificatoarei decedate, W.Z.J.L., respectiv: F.H., L.C. și G.O., decedat, prin succesor G.O.; a obligat pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru corpurile 1 și 2 din imobilul notificat, aflat în patrimoniul SC A. SA, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că apelantul pârât Municipiul București a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care bunurile imobile se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, invocând în acest sens împrejurarea că prevederile Legii nr. 302/2009, ce a modificat art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au intrat în vigoare ulterior emiterii dispoziției contestate.

Curtea a reținut, sub acest aspect, că la data emiterii deciziei contestate, 30 mai 2007, art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la situația în care reparația este solicitată de persoanele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din lege, și anume: „persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv”. Or, în speță nu s-a învederat că notificatorii ar fi asociați sau moștenitori ai unor asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele, după cum nu s-a susținut și nici dovedit că imobilele ar fi aparținut unei persoane juridice. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanță pentru speță modificarea adusă art. 31 alin. (3) prin Legea nr. 302/2009, invocată de apelantul pârât prin cererea de apel, precum și momentul la care acest act normativ a intrat în vigoare, el nefiind incident în cauză.

S-a considerat că nu sunt incidente nici prevederile art. 32 din lege, deoarece acestea reglementează exclusiv situația imobilelor-construcții demolate, iar în speță notificarea privește imobile formate din teren și construcție.

Instanța de apel a constatat ca fiind aplicabilă prevederea art. 27 din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece Municipiul București era unitate deținătoare în sensul legii exclusiv pentru corpul C3 de imobil, parțial restituit și parțial înstrăinat, astfel încât, în privința măsurilor reparatorii cuvenite notificatorilor pentru restul imobilelor cuprinse în notificare, corpurile C1 și C2, se impunea, potrivit textului amintit, ca apelantul-pârât să comunice persoanei îndreptățite toate datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a celeilalte părți din imobilul solicitat, respectiv, SC A. SA sau AVAS.

Or, o asemenea măsură nu a fost luată, caz în care în mod corect a dispus prima instanță anularea părții din dispoziție prin care au fost propuse măsuri reparatorii pentru partea din imobil aflată în patrimoniul societății comerciale.

Primul motiv de critică formulat de apelanții-reclamanți privește chestiunea transmisiunii calității procesuale de la reclamantul B.V.M.I.S. pe parcursul judecării cauzei în primă instanță. Din verificarea dosarului a rezultat că, ulterior decesului reclamantului B.V.M.I.S., ceilalți reclamanți au adus la cunoștința tribunalului această împrejurare, precum și calitatea de moștenitori a numiților B.Ș.M.C. și C.A., solicitând și introducerea lor în cauză, iar instanța a procedat în consecință, aceste persoane având calitatea de reclamanți potrivit actelor de procedură întocmite în cauză.

S-a apreciat că simpla împrejurare că în dispozitivul sentinței aceștia nu sunt menționați nu implică, de plano, concluzia că pricina nu s-a judecat și față de aceștia, câtă vreme toți reclamanții (inclusiv cei doi moștenitori menționați mai sus) au fost reprezentați de același avocat, care a fost prezent la judecată și a pus concluzii în susținerea acțiunii.

Nulitatea invocată de apelanții reclamanți fiind una virtuală, nefiind prevăzută expres de lege, astfel că, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., era necesară dovedirea vătămării suferite prin omisiunea instanței de a-i menționa pe cei doi moștenitori în dispozitivul sentinței, însă o asemenea vătămare nu a fost dovedită. Dimpotrivă, cei doi reclamanți, alături de celelalte părți cu aceeași poziție procesuală, au formulat apel cu respectarea termenului legal și au fost în măsură să deducă cenzurii instanței de apel toate nemulțumirile lor legate de sentința primei instanțe.

A fost considerată fondată critica ce privește calitatea de persoane îndreptățite a moștenitorilor Z.W., care a formulat notificarea inițială și a decedat anterior emiterii dispoziției contestate.

Astfel, după cum a rezultat din înscrisurile aflate la dosar, notificatoarea W.Z.J.L. a decedat la 11 iunie 2006, fiind moștenită de G.O., L.C., W.A.A. și W.J.A., potrivit certificatului de calitate de moștenitor (fila 14), iar W.A.A. și W.J.A. au cesionat reclamantului apelant H.F. drepturile lor succesorale de pe urma L.W.Z., după cum rezultă din contractul de cesiune autentificat sub nr. 1678 din 13 septembrie 2006.

Prin urmare, dacă la data soluționării notificării (30 mai 2007) unul dintre titularii inițiali ai cererii decedase, iar entitatea învestită avea la cunoștință această împrejurare, precum și de persoana moștenitorilor, actul trebuia să fie emis în raport de acești moștenitori, continuatorii drepturilor defunctei, și nu în raport de notificatorul care nu mai era în viață.

Sub acest aspect Curtea a reținut că prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (și nu ale alineatului 3, cum a consemnat din eroare prima instanță) fac referire la recunoașterea beneficiului legii speciale de reparație și față de moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, însă sunt aplicabile pentru aspectul formulării notificării. În consecință, aceste dispoziții nu erau aplicabile în ipoteza intervenirii decesului ulterior depunerii notificării, caz în care sunt incidente regulile de drept comun specifice transmisiunii succesorale, iar drepturile izvorâte din depunerea notificării de către W.Z.J.L. (respectiv cel de a primi un răspuns în cuprinsul unei decizii sau dispoziții motivate, precum și dreptul concret la măsuri reparatorii), s-au transmis prin moștenire către apelanții reclamanți ce au calitatea de moștenitori ai acesteia.

Pentru aceste considerente, curtea a reținut că în mod greșit prima instanță a înlăturat această critică formulată împotriva dispoziției emise de apelantul pârât Municipiul București, impunându-se, sub acest aspect, admiterea apelului și schimbarea în consecință a sentinței în sensul admiterii contestației și al anulării dispoziției și sub aspectul persoanelor îndreptățite la restituire, constatând că au calitate moștenitorii notificatoarei decedate, W.Z.J.L., respectiv: F.H., L.C. și G.O., la rândul său decedat, prin succesor G.O.

S-a apreciat ca fiind fondată este și cea de-a treia critică, legată de omisiunea instanței de a soluționa în tot contestația formulată de apelanții reclamanți.

Astfel, prin cererea lor, între alte motive, aceștia au solicitat instanței să constate că municipalitatea nu era competentă a acorda măsuri reparatorii pentru un imobil aflat în deținerea unei societăți comerciale privatizate, invocând totodată și împrejurarea că măsura luată prin dispoziția atacată este nelegală și că se impune restituirea în natură a imobilului.

Pe parcursul soluționării litigiului, reclamanții și-au completat cererea sub aspectul cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți și a SC A. SA, deținătorul imobilelor, precum și a instituției care a efectuat privatizarea societății amintite, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. În aceste condiții, o calificare corectă a cererii reclamanților, cu luarea în considerare a pretențiilor lor concrete și a cadrului procesual stabilit, impunea constatarea că aceștia au învestit instanța cu o cerere prin care urmăreau soluționarea în integralitate a problemelor legate de notificările formulate, nu doar sub aspectul identificării persoanelor obligate la acordarea măsurilor reparatorii, ci și în sensul acordării în concret a acestor măsuri, în contradictoriu cu acestea.

Or, prima instanță, deși a reținut în mod corect ca întemeiată critica referitoare la imposibilitatea Municipiului București de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru un bun aflat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, a omis a lua vreo măsură în acest sens, respectiv de a dispune fie obligarea intimatelor SC A. SA și AVAS (pârâte în cauză) la soluționarea notificării, fie însăși acordarea măsurilor reparatorii adecvate situației juridice și de fapt a imobilelor, lăsând practic nesoluționată notificarea în partea care revenea spre soluționare acestor două pârâte.

În consecință, curtea a reținut ca fondată această critică, însă, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, a apreciat că nu se impune aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nefiind incidentă ipoteza reglementată de textul mai sus amintit.

Valorificând această critică a apelanților, precum și celelalte motive de apel, curtea a reținut că partea din imobil ce se află în deținerea SC A. SA nu putea face obiectul reparației din partea Primăriei Municipiului București.

Curtea a înlăturat critica referitoare la omisiunea instanței de a da eficiență hotărârii judecătorești depuse la dosar, prin care a fost admisă o acțiune în revendicare prin comparare de titluri formulată de reclamanții din cauza de față în contradictoriu cu unii dintre chiriașii din imobil, ce au dobândit un apartament în temeiul Legii nr. 112/1995. În raport de această hotărâre, apelanții-reclamanți au susținut necesitatea restituirii în natură a celuilalt apartament înstrăinat, cumpărat de numitul F.D.

S-a reținut că, în procedura administrativă de față, nu se poate dispune restituirea în natură, în lipsa constatării judecătorești a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect sentința atacată este legală, în mod corect fiind apreciată măsura apelantului pârât Municipiul București de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente înstrăinate și pentru care nu s-a solicitat și obținut constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare.

De asemenea, Curtea nu a reținut nici critica în sensul că instanța era ținută a menționa în dispozitivul sentinței menținerea propunerii de acordare a despăgubirilor pentru apartamentul cumpărat de numitul F.D., deoarece, prin admiterea în parte a acțiunii și anularea în parte a dispoziției contestate, rezultă implicit menținerea celorlalte dispoziții ale actului atacat, o asemenea mențiune nefiind obligatorie potrivit dispozițiilor legale ce reglementează modul de soluționare a contestației (respectiv art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată).

Nefondată a fost considerată și critica în sensul că nu s-a dispus nimic cu privire la reclamantul K.M.I., deoarece în considerentele sentinței s-a arătat motivul pentru care critica legată de acest reclamant nu a fost considerată întemeiată, și anume pentru că acesta nu a formulat notificare.

Or, chiar dacă reclamanții au acționat împreună și au interese comune, singura persoană îndreptățită a invoca pretinsa nelegalitate a sentinței pentru considerentul că unul dintre reclamanți a fost exclus de la acordarea măsurilor reparatorii era însuși reclamantul în discuție, K.M.I., însă acesta nu a formulat apel.

Cu referire la susținerile apelanților reclamanți în sensul obligativității restituirii în natură a imobilelor notificate, curtea a constatat următoarele:

Din conținutul dispoziției nr. 8222 din 30 mai 2007, atacată, rezultă implicit împrejurarea că autoritatea emitentă a reținut incidența prevederilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 pentru imobilele situate în București, Calea Rahovei, în sensul caracterului abuziv al preluării, conform art. 2 alin. (1) din lege, de vreme ce a analizat în concret măsurile reparatorii ce pot fi acordate. Nefiind contestată, această constatare este câștigată cauzei.

În plus însă, față de chestiunea caracterului abuziv al preluării, s-a procedat la verificarea existenței titlului statului.

În fapt, s-a reținut că prin Decretul nr. 92/1950 au fost preluate de la autorul reclamanților apelanți, P.I.G., 7 apartamente situate în București, Calea Rahovei, menționate la poziția 5689 în anexa acestui act normativ. Totodată, adresele amintite fac referire și la imobilul situat în fosta Calea Rahovei, actuală str. George Georgescu, menționând același act normativ de preluare și aceeași poziție în anexă, 5689.

Curtea a constatat că numai corpul 3 al clădirii, ce a avut destinația de locuință, a făcut obiectul preluării conform Decretului nr. 92/1950, nu și celelalte două corpuri, 1 și 2. Cu referire la acest corp de clădire, curtea a reținut că printr-o decizie anterioară, cu nr. 8221 din 30 mai 2007, municipalitatea a dispus restituirea în natură către notificatori a apartamentelor nevândute, astfel că, în această măsură, clădirea nu face obiectul cauzei.

Totodată, prin dispoziția contestată în cauza de față, nr. 8222, s-a propus acordarea de despăgubiri reclamanților pentru cele două apartamente vândute și verificarea instanței învestită cu contestația formulată împotriva dispoziției nr. 8222 se situează exclusiv în aceste limite.

Or, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, restituirea în natură nu era posibilă, astfel încât în mod corect a dispus unitatea deținătoare propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Cu referire la identificarea corectă a celorlalte două corpuri de imobil ce fac obiectul notificării, corpurile 1 și 2, curtea a reținut mențiunile adresei nr. 4991/1419 din 12 aprilie 2003 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură Urbană (fila 353, vol.I).

Din raportul de expertiză construcții efectuat de expertul R.B. (fila 11, vol.II), curtea a reținut că ambele corpuri, C1 și C2, se află în prezent parțial la adresa din str. George Georgescu (o parte din teren fiind situat sub Capela Mânăstirii Antim, ce face obiectul cererii conexe, ce va fi analizată ulterior, nefăcând obiectul cauzei de față).

Totodată, expertul a arătat că, din înscrisurile aflate la dosar, a identificat imobilul ce constituie corpul C2, ce a fost dobândit de G.I.P. în anii 1878 și 1880 (conform actului de vânzare-cumpărare depus la fila 302, vol.I, și ordonanței de adjudecare din anul 1880 – filele 219-224, vol.I), corp ce a fost situat pe Calea Rahovei.

De asemenea, expertul a identificat și corpul C1, donat de M.T. către C.P. în anul 1892, fost situat în Calea Rahovei.

În aceste imobile a funcționat Institutul de Fete P., înființat de autorul reclamanților apelanți, G.I.P., împrejurare care rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Potrivit adresei emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietăți - Cadastru cu nr. 1990 din 26 mai 2004 (fila 301, vol.I), imobilul situat în prezent în str. George Georgescu, sectorul 4 (fost Calea Rahovei), a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948.

Curtea a reținut că imobilul nu se regăsește în anexele Legii nr. 119/1948. De altfel, pentru a putea face obiectul preluării în temeiul Legii nr. 119/1948, era necesar ca în imobilul în discuție să funcționeze o întreprindere dintre cele la care se referă legea de naționalizare (în art. 1 și în anexele amintite), or în speță nu s-a administrat nicio dovadă în sensul că o asemenea întreprindere a funcționat.

În consecință, chiar dacă prin deciziile emise de autorități în anii 1952 și 1953 (filele 144 și 146, vol.I), s-a dispus transmiterea imobilului în folosința SC A. SA (fosta Întreprindere A. București), mai întâi parțial și apoi integral, aceasta nu echivalează cu existența unui titlu al statului cu privire la acest imobil.

Ulterior, în anul 1995, a fost emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul SC A. SA, fosta Întreprindere A. București, pentru imobilul din București, str. George Georgescu, imobil ce include, conform constatărilor expertului, și corpurile C1 și C2 mai sus amintite.

Curtea a înlăturat apărările intimatei pârâte SC A. SA, în sensul că imobilul ce se află în prezent în deținerea sa ar fi fost preluat cu titlu de stat.

Dimpotrivă, prin deținerea în aceste condiții a imobilului, se subliniază tocmai lipsa oricărui titlu al statului, acesta fiind examinat în condițiile stabilite de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Totodată, curtea a reținut că, potrivit susținerilor intimatei SC A. SA din întâmpinare, necontrazise (fila 65 vol.I), societatea intimată pârâtă era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privatizată integral, având capital integral privat.

Nu erau incidente, deci, dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci art. 29 din lege. În privința acestor dispoziții legale astfel cum au fost modificate, s-a pronunțat instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005.

Asupra aplicabilității în speță a acestei decizii, Curtea a constatat că, deși la data emiterii dispoziției contestate, 30 mai 2007, Decizia nr. 830/2008 nu era încă pronunțată, procedura administrativ jurisdicțională pendinte are ca scop determinarea inclusiv a măsurii reparatorii cuvenită notificatorilor, astfel încât, câtă vreme dispoziția nu a primit efecte depline prin respingerea irevocabilă a contestației îndreptată împotriva sa, nu se poate considera că raportul juridic născut din formularea notificării s-a încheiat, decizia Curții Constituționale primind efecte depline.

Prin urmare, de vreme ce s-a statuat în sensul că abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" încalcă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitoare la principiul neretroactivității legii și art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor, Curtea a reținut că textul art. 29 (fost art. 27) este în prezent aplicabil numai imobilelor preluate cu titlu valabil, impunându-se verificarea valabilității titlului statului (distinct de chestiunea preluării abuzive, examinată mai sus prin prisma art. 2 din lege).

Întrucât în privința imobilului aflat în prezent în patrimoniul SC A. SA nu s-a dovedit existența titlului statului, astfel că rezultă inaplicabilitatea în speță a art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare după admiterea excepției de neconstituționalitate amintită mai sus.

În aceste condiții, Curtea a constatat că, de vreme ce sub aspectul conținutului măsurii reparatorii ce se impune (respectiv restituirea în natură sau prin echivalent, în funcție de regimul juridic ) nici una dintre situațiile particulare reglementate de lege în art. 21 (fost 20) și art. 29 (fost 27) nu este aplicabilă în speță, devine incident principiul general ce guvernează legea reparatorie, și anume al restituirii în natură, reglementat de art. 9 și următoarele din lege.

Restituirea în natură se poate face exclusiv în situația în care sunt întrunite cerințele din art. 10 și art. 11 ale legii, respectiv construcțiile preluate mai există în materialitatea lor, nefiind demolate, iar terenul nu este ocupat de construcții autorizate edificate ulterior preluării.

Din conținutul și concluziile raportului de expertiză construcții efectuat de expertul R.B., Curtea a reținut următoarea situație de fapt cu privire la clădirile ce compun corpurile de imobil C1 și C2, clădiri reprezentate grafic în anexa 23 la raportul de expertiză – fila 51 vol.II.

Astfel, pe corpul C1 se află în prezent clădirea E, în privința căreia expertul a arătat că a fost edificată în anul 1955, conform autorizației AC 2R/1955 și apoi amenajată în anul 1965, clădirea E, ce nu figurează în releveele din anul 1965, fiind edificată în perioada 1966-1994, precum și un post trafo, notat cu M, construit în anul 1955 conform Autorizației de construire din 2 februarie 1955, aparținând SC E. SA.

Pe corpul C2 se află construcțiile A și B, ridicate anterior decesului fostului proprietar, G.I.P., ce sunt descrise în anul 1950 ca având 4 niveluri (clădirea A), respectiv 3 niveluri (clădirea B).

Potrivit constatărilor expertului, în anul 1955 a fost emisă autorizația de construire în beneficiul Întreprinderii A. (fila 48 vol.II), prin care s-au autorizat lucrări de construcții și reparații radicale la cele două clădiri, A și B, reproduse în autorizație și în cuprinsul expertizei (fila 14, vol.II). Aceste reparații au inclus și demolarea etajelor și construirea unui nou planșeu peste parter, a construirii unui parter pe vechile fundații, amenajarea unui nivel intermediar numit mezanin, toate lucrările fiind efectuate în scopul transformării clădirilor din instituție de învățământ în spațiu de producție.

În prezent, clădirea A este formată din parter, mezanin și etaj, iar clădirea B, din parter, etaj, subsol parțial și mansardă parțială.

A mai reținut expertul, cu privire la celelalte clădiri aflate pe corpurile 1 și 2, respectiv A, C, D și G, precum și la o serie de construcții provizorii, că acestea au fost edificate ulterior anului 1950, respectiv în anii 1965-1994, concluzia fiind bazată pe inexistența acestor clădiri pe planurile cadastrale întocmite anterior anului 1950 și pe mențiunile autorizațiilor de construire depuse la dosar.

În concluzia celor arătate, curtea reține că, exceptând clădirile identificate cu A și B, toate celelalte clădiri aflate în prezent pe corpurile 1 și 2 din imobil sunt edificate integral după preluare, de către SC A. SA, fiind autorizate.

Cu referire la aceste clădiri, ele nu pot face obiectul restituirii, deoarece nu au fost preluate de la autorul apelanților reclamanți, fiind ridicate de autorități ulterior preluării.

În privința clădirilor identificate cu A și B, se reține că acestea au fost demolate parțial și reconstruite, fiind păstrate numai fundațiile și, parțial, parterul, cu edificarea din nou a nivelurilor, fără însă a se păstra compunerea inițială, ci doar conturul (amprenta la sol) a vechilor clădiri.

Nu s-a putut considera că aceste clădiri sunt cele preluate de la autorul apelanților reclamanți, lucrările ample de reparații și reconstruire afectând astfel identitatea celor două clădiri, într-o asemenea manieră ce face imposibil a se considera că este vorba despre aceleași construcții. Prin reconstruirea lor, construcțiile au dobândit o nouă identitate.

Raportând situația de fapt reținută cu privire la aceste clădiri la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, curtea a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a acestora către apelanții contestatori.

Pe de altă parte, a reținut că nu se poate dispune nici restituirea vreunei suprafețe de teren (care să fie liberă de construcții), deoarece, din examinarea amplasării construcțiilor amintite mai sus (anexa 23 la raportul de expertiză construcții, fila 51 vol.II), s-a observat că întreg terenul aferent este afectat de existența construcțiilor și este destinat utilizării acestora în bune condiții, inclusiv accesului la aceste construcții, în care își desfășoară activitatea intimata pârâtă SC A. SA.

Aceleași concluzii rezultă și din examinarea schiței anexe la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul B.E. (Planșa IV anexă, fila 79, vol.II), unde sunt evidențiate atât construcțiile existente la data naționalizării, cât și cele edificate ulterior.

Curtea a înlăturat susținerea apelanților contestatori în sensul că în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece acest text se referă la situația în care imobilelor preluate le-au fost adăugate pe orizontală sau pe verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial.

Or, după cum s-a reținut mai sus, cele două clădiri în discuție, A și B, au fost parțial demolate, fiind apoi reconstruite, nefiindu-le adăugate corpuri noi, dimpotrivă, clădirea A avea anterior 4 niveluri (parter și 3 etaje), iar după reconstruire a fost eliminat etajul 3, iar clădirea B avea anterior 3 niveluri, iar după reconstruire a fost suprimat nivelul al treilea.

În concluzia celor expuse, Curtea a constatat că, în aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, singura măsură reparatorie ce poate fi acordată apelanților reclamanți este propunerea de reparație prin echivalent.

A fost înlăturată susținerea apelanților în sensul că se poate dispune restituirea în natură a imobilului, iar aceștia vor deveni acționari cu drepturi depline la SC A. SA, deoarece o asemenea modalitate concretă de reparație nu este prevăzută de lege, art. 26 făcând trimitere la propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv la Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar prevederile acestuia vor fi aplicate într-o altă etapă a procedurii de reparație, ce nu intră în atribuțiile unității deținătoare și, implicit, nici ale instanței învestite cu soluționarea contestației de față.

De asemenea, Curtea a constatat că nu este permisă nici restituirea exclusiv a terenului de sub construcție, cum au solicitat apelanții reclamanți, față de dispozițiile art. 10 din lege, care exclud de la restituire terenurile ocupate de construcții noi, autorizate.

Constatând astfel care este măsura reparatorie ce se impune în speță, a echivalentului, acesta se propune, în sistemul Legii nr. 10/2001, de persoana juridică implicată în procesul de privatizare, a cărei continuatoare juridică este intimata pârâtă AVAS.

De altfel, după cum în mod corect a reținut prima instanță, notificarea adresată de apelanții reclamanți intimatei pârâte SC A. SA a fost soluționată în sensul că măsurile reparatorii trebuie să se propună în cauză de intimata pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, decizia nefiind contestată.

Totodată, s-a făcut dovada (fila 25 dosarul primei instanțe, vol.I) că SC A. SA a înaintat această notificare către AVAS, impunându-se ca aceasta să răspundă apelanților în cuprinsul unei decizii sau dispoziții motivate, ceea ce nu s-a petrecut.

În consecința măsurii corecte luate de prima instanță de a anula în parte dispoziția contestată, sub aspectul acordării măsurilor reparatorii pentru corpurile 1 și 2 din imobil, se impunea și obligarea intimatei AVAS să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru corpurile 1 și 2 din imobilul notificat, aflat în patrimoniul SC A. SA.

S-a apreciat ca nefondată și critica adusă de apelanții-reclamanți sentinței primei instanțe sub aspectul soluției date cererii conexe, considerațiile referitoare la modalitatea de preluare a imobilelor din București, Calea Rahovei de la autorul reclamanților fiind valabile și în privința Capelei Mânăstirii Antim, ce face obiectul cererii conexe și, respectiv, al notificării adresate de apelanții reclamanți intimatei pârâte Patriarhia Română.

În consecință, nefiind dovedită existența unui act normativ de preluare a bunului imobil, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat abuziv.

Prin prisma acestei constatări, s-a reținut ca greșită susținerea primei instanțe în sensul lipsei dovezii privind preluarea abuzivă a acestui imobil, de vreme ce s-a dovedit că autorul reclamanților a edificat Capela, iar aceasta a fost apoi dată în folosința bisericii, fără ca statul să poată justifica o modalitate legală sau convențională de dobândire a dreptului de proprietate asupra sa.

Însă, această împrejurare nu duce la nelegalitatea sentinței, deoarece cel de-al doilea motiv pentru care tribunalul a reținut netemeinicia cererii conexe, respectiv lipsa calității intimatei-pârâte Patriarhia Română de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 era, prin el însuși, suficient pentru respingerea acesteia.

S-a reținut că, atunci când se referă la subiectul de drept care este obligat a soluționa o notificare, Legea nr. 10/2001 republicată operează pe de o parte cu noțiunea de entitate învestită cu soluționarea notificării (e.g. art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (3), etc.) și pe de altă parte cu noțiunea de unitate deținătoare (e.g. art. 6 alin. (3), art. 10 alin. (5), art. 21, art. 25), dar acesta din urmă este textul cu caracter general ce prevede cine trebuie să primească și să soluționeze notificarea formulată de către cel ce se consideră persoană îndreptățită, dar și termenul de soluționare.

Legea nu definește aceste noțiuni, însă o detaliere a conținutului acestora se găsește la începutul Capitolului 2 al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevederi considerate aplicabile în cauză, deoarece notificarea adresată de reclamanții apelanți intimatei pârâte Patriarhia Română nu era soluționată la data intrării în vigoare a normelor.

Din conținutul acestor dispoziții, coroborat cu prevederile care reglementează modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii (art. 9 și următoarele din lege), Curtea a reținut că unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept public care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, un asemenea drept neputând fi exercitat decât de un astfel de organism, după cum rezultă și din enumerarea exemplificativă care face referire la „orice altă instituție publică”.

Totodată, unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept care are înregistrat în patrimoniul său bunul, iar în această privință norma metodologică face vorbire despre „regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste”.

Entitatea învestită cu soluționarea notificării este, conform acelorași prevederi, o persoană juridică de drept public ce are obligația de a soluționa notificarea, deși bunul nu se află în patrimoniul său, deci analiza acestei noțiuni nu interesează în cauza de față.

Potrivit art. 9.1 din Norme, „Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul nașterii juridice a dreptului la restituire).”

În privința calității intimatei pârâte Patriarhia Română de a fi subiect de drept public sau privat, Curtea a reținut că, la data intrării în vigoare a Constituției României din anul 1991, s-a recunoscut autonomia față de stat a cultelor religioase, astfel că orice dispoziții contrare anterioare sunt considerate abrogate implicit.

Curtea a apreciat că raționamentul de față nu se poate întemeia pe o dispoziție legală intrată în vigoare ulterior datei formulării notificării (cum este Legea nr. 489/2006, care prevede că sunt persoane juridice cultele recunoscute) și că incidența acestor prevederi legale nu este relevantă în speță, deoarece concluzia este fundamentată pe alte argumente de drept.

Curtea consideră că statutul de persoană juridică de drept public sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei juridice respective, ci printr-un act cu caracter normativ și cu forța legii, astfel că singura concluzie este că Patriarhia Română este o persoană juridică de drept privat, în acord cu dispozițiile constituționale.

Pe de altă parte, în cuprinsul legii reparatorii în privința subiectelor de drept care au calitatea de unitate deținătoare, enumerarea cuprinsă în art. 9.1 din norme nu se referă și la subiecte de drept privat atunci când vorbește despre „unități cooperatiste și altele asemenea”.

Este adevărat că din coroborarea art. 21 și art. 29 (art. 27 în reglementarea anterioară modificării și republicării, având în vedere și efectele deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008) rezultă că au obligația de a acorda măsuri reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001 și „societățile comerciale, altele decât cele la care se referă art. 21” (deci cele care au capital integral privat la data intrării în vigoare a legii), însă în acest caz legea se referă expres la subiectul de drept privat în discuție, iar incidența legii în privința sa nu este stabilită pe cale de interpretare in extenso a unor Norme Metodologice de aplicare a legii, care nu pot decât să organizeze aplicarea normei și nu să adauge la lege.

Prin urmare, curtea a considerat că, în mod corect, a stabilit prima instanță că intimata pârâtă Patriarhia Română nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Legat de partea din imobil ce constituie Capela Mânăstirii Antim, Curtea a reținut că prin cererea de apel apelanții-reclamanți au susținut că, în opinia lor, contractul de comodat încheiat pe termen de 50 de ani cu Primăria Municipiului București a expirat, astfel că bunul se află din nou în deținerea primăriei, putând astfel să le fie restituit în natură de către municipalitate.

Curtea constată că apelanții reclamanți au solicitat, prin cererea conexă, ca restituirea în natură a capelei să se facă de către patriarhie, acesta fiind și conținutul notificării adresate acesteia.

Pe de altă parte, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului București, aceștia nu au solicitat restituirea și a capelei, tocmai pentru că aceasta făcea obiectul unei alte notificări.

În consecință, de vreme ce în fața primei instanțe aceștia au solicitat restituirea capelei de către Patriarhia Română, în cadrul cererii conexe, solicitarea din apel de a fi obligat Municipiul București la restituirea acesteia constituie o cerere nouă în sensul art. 294 C. proc. civ., care nu poate fi primită.

Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor intimate AVAS și Patriarhia Română au fost ridicate în fața primei instanțe, fiind respinse prin sentința pronunțată de tribunal. Această soluție nu a fost atacată de persoanele interesate (cele două pârâte), care nu au înțeles nici să uzeze de procedura prevăzută de art. 293 C. proc. civ., privind aderarea la apel, astfel încât chestiunea dezlegată de tribunal pe cale de excepție a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi examinată în apel, în raport de principiul „tantum devolutum quantum appelatum”.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Primarul General al Municipiului București și Municipiul București reprezentat legal de către Primarul General, AVAS și reclamanții F.G., G.O., L.C., B.Ș.M.C., P.V.M. și C.A.

În motivarea recursului declarat, Primarul General al Municipiului București și Municipiul București reprezentat legal de către Primarul General, indică motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, pentru următoarele considerente:

Invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului General, întrucât, în conformitate cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 „unitățile administrativ teritoriale sunt comunele, orașele și județele”, acestea, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, fiind persoane juridice de drept public, având patrimoniu și capacitate juridică deplină, fiind reprezentate în instanță de reprezentantul legal, Primarul. În consecință, nu persoana Primarului are calitate procesual pasivă, aceasta aparținând Municipiului București, ca unitate administrativ teritorială prin reprezentantul său legal, Primarul, având în vedere faptul că numai Municipiul are patrimoniu și numai acestuia îi poate fi opozabil un titlu executoriu și în nici un caz Primarului.

Pe fond, susține că, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor demolate notificarea persoanelor îndreptățite se soluționează de unitatea administrativ-teritorială.

În raportul de expertiza s-a reținut ca o serie de construcții provizorii au fost edificate ulterior anului 1950, respectiv în anii 1965-1994, concluzia fiind bazată pentru inexistența acestor clădiri pe planurile cadastrale întocmite anterior anului 1950 și pe mențiunile autorizațiilor de construire depuse la dosar.

În privința clădirilor cu A și B, se reține ca acestea au fost demolate parțial si reconstruite, fiind păstrate numai fundațiile și, parțial, parterul, cu edificarea din nou a nivelurilor, fără însă a se păstra compunerea inițială, ci doar conturul (amprenta la sol a vechilor clădiri).

Astfel față de dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reiese că soluționarea notificării era de competența Municipiului București. Totodată după intrarea în vigoare a Legii nr. 302/06 octombrie 2009, competenta aparține Municipiului București. Contestatorul nu a dovedit vătămarea vreunui drept prin emiterea dispoziției contestate, dispoziție care a fost emisă conform dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001. Mai mult, chiar în situația în care dispoziția nu ar fi fost emisă de Municipiului București ci de AVAS, dispoziția oricum ar fi ajuns la Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor. Așadar, indiferent cine emite dispoziția de propunere măsuri reparatorii finalitatea este aceeași.

Cât privește anularea Dispoziției nr. 8222 din 30 mai 2007 sub aspectul persoanelor îndreptățite la restituire, constând ca au calitate de moștenitorii ai notificatoarei decedate, W.Z.J.L., respectiv: F.H., L.C. și G.O., decedat, prin succesor G.O., arată că susținerile reclamanților sunt nefondate, întrucât prin dispoziția contestata s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a notificatoarei W.Z.J.L., ori potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, astfel încât moștenitori defunctei recunoscută ca persoană îndreptățită la masurile reparatorii si care au dovedit acesta calitate prin Certificatul de moștenitor din 13 septembrie 2006, urmează a-și valorifica drepturile moștenite de la autorul lor, decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 constituind titlu în favoarea autorului comun, acest motiv de nulitate fiind nefondat.

Mai mult, obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele date in Aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o data cu aceasta sau in termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, consideră că aceasta decizie civilă este nelegală și se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sens în care invocă următoarele:

1. În mod nelegal instanța de apel a apreciat că A.V.A.S. nu a atacat soluția instanței de fond cu privire la invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive. Se poate constata ca instanța de apel a omis să ia in considerare excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, față de obiectul cererii încă din preambulul întâmpinării formulată la cererea de apel.

Astfel învederează instanței de recurs ca A.V.A.S. nu a fost instituția publica notificată și ca urmare, consideră că nu are calitate procesuala pasivă în prezenta cauză.

Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că reclamanții s-au adresat in baza Legii nr. 10/2001 cu notificare către Primăria Municipiului București, instituție care a soluționat notificarea prin decizia contestată în prezenta cauza. Astfel, Primăria Municipiului București este singura instituție în măsura să se pronunțe asupra notificării reclamanților atât vreme cât aceasta, prin emiterea dispoziției primarului s-a considerat competentă să soluționeze notificarea.

De asemenea, învederează instanței ca AVAS nu are obligația legala de a restitui in natura imobilele revendicate de foștii proprietari, aceasta revenind exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicata. SC A. SA.

2. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, în mod nelegal ambele instanțe au interpretat si aplicat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicata, privind despăgubirile in echivalent.

În acest sens, notificarea se comunică instituției publice implicata în privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, așadar AVAS nu are nici o obligație în ce privește restituirea în natură a imobilului revendicat.

Arată că AVAS nu a fost notificată/investită legal cu soluționarea notificării reclamanților. Instanța poate analiza cererea privind despăgubirile, numai în măsura în care se emitea aceasta decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative in condițiile art. 29 din lege de către AVAS și această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Reclamanții F.G., G.O., L.C., B.Ș.M.C., P.V.M. și C.A. își întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., astfel:

1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Critică respingerea de către instanța de apel a pretențiilor de restituire a imobilului compus din construcția „capelă” și terenul aferent al acesteia, ca fiind bazată pe motive contradictorii, întrucât Patriarhia Română prin Sfântul Sinod este parte procesuală chiar de la fondul cauzei; cererea de restituire în natură inclusiv a „capelei” este făcută chiar prin Notificarea inițială în temeiul Legii nr. 10/2001 către intimata-pârâtă Municipiul București prin Primarul Generat, iar chemarea în judecată a acestei pârâte privește anularea Dispoziției nr. 8222 din 30 mai 2007 emisă de aceasta care acordă despăgubiri pentru 2 corpuri de imobile numerotate 1 și 2, precum și 2 apartamente din corpul 3, iar „capela” face parte din corpul nr. 2, astfel încât soluția din dispozitivul hotărârii atacată cu prezentul recurs include și această „capelă” însă, în dosarul conex, instanța de apel o respinge pe alt temei, ceea ce reprezintă o clară contradictorialitate.

Cele 2 corpuri numerotate 1 și 2 de către Primăria municipiului București au fost trecute în patrimoniul fostei Întreprinderi A. devenită SC „A.” SA. și fac obiectul dispoziției nr. 8222 din 30 mai 2007 din prezenta cauză, iar această „capelă” nu este un imobil separat.

Prin cererea conexă a acțiunii față Patriarhie, au considerat că în măsura în care s-ar aprecia că aceasta ar fi calificată unitate deținătoare în sensul legii nr. 10/2001, soluția instanței să se refere direct inclusiv fată de Patriarhie, ceea ce nu înseamnă că trebuie excluse din notificările către pârâta Municipiul București prin Primarul general, astfel încât motivarea instanței de apel este eronată în privința inexistenței unei solicitări din partea reclamanților pentru această capelă ; capela face parte intrinsecă din corpul nr. 2 încă din perioada anterioară decretului de naționalizare nr. 92/1950, iar acest corp nr. 2 este cuprins în Dispoziția nr. 8222 din 30 mai 2007 de acordare de despăgubiri a cărei anulare o solicităm, cu mențiunea că din acest corp nr. 2 a fost extrasă "capela" cu terenul aferent încă din anul 1955 și dată de către fostul S.P.C. (respectiv corespondenta actualei Primării ) prin contract de comodat către Patriarhie până în anul 2005). Revenirea „capelei” în patrimoniul SC „A.” SA este evidentă, deoarece aceasta nu a dispărut niciodată din acest patrimoniu ce este reprezentat de cele 2 corpuri, ci vremelnic a fost dată in folosință unui terț,

Arată că instanțele de judecată sunt investite în privința acestei „capele” tocmai pentru a dispune cu privire la restituirea în natură sau despăgubiri și nicidecum pentru care anume entitate juridică trebuie să ia în considerare acest imobil din acest punct de vedere, deoarece dacă se acordă despăgubiri singura entitate juridică abilitată este A.V.A.S. indiferent unde s-ar afla, iar pentru restituire în natură instanța de judecată dispune indiferent care anume o consideră că o deține, cu mențiunea că în motivări trebuie să cuprindă întreaga situație de fapt și de drept.

Subliniază că aprecierea instanței de apel cu privire la inexistența calității de unitate deținătoare pentru Patriarhia Română prin Sfântul Sinod în sensul Legii nr. 10/2001 a fost susținută chiar de către Patriarhie numai în cadrul dosarului conex, la fond, prin ridicarea excepției lipsei calității sale procesuale pasive ce a fost respinsă, dar față de care aceasta nu a promovat apel, acest aspect fiind legat strict de dosarul conexat, cererea de restituire de la Patriarhia Română fiind subsecventă cererii principale care vizează strict Dispoziția nr. 8222 din 30 mai 2011.

2. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța de apel a interpretat că imobilul compus din construcția „capelă” și terenul aferent s-ar afla in afara corpului nr. 2 și ar fi trebuit să existe o notificare separată expresă.

Instanțele de judecată trebuie să pornească de la existența acestei „capele” ca o simplă construcție alăturată tuturor celorlalte și aflată pe terenul proprietatea autorilor reclamanților, înglobat în corpul nr. 2.

Apreciază că imobilul compus din apartamentul înstrăinat defunctului F.D. și ocupat în prezent de moștenitorii acestuia fam. R. se înscrie în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. al motivului de recurs prezent deoarece instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit al prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a considerat că fiind înstrăinat nu mai poate anula contractul de vânzare in cauză decât prin acțiuni separate în temeiul altui articol al aceluiași act normativ. În opinia recurenților reclamanți, nulitatea operează de drept, iar instanța de judecată poate dispune restituirea în natură a acestui apartament

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - în acest text de lege se încadrează soluția dată față de toate imobilele construcții și teren ce fac obiectul Dispoziției nr. 8222 din 30 mai 2001, respectiv atât Corpurile 1 și 2, cât și apartamentul înstrăinat defunctului F.D. și ocupat în prezent de moștenitorii acestuia, familia R.

În privința „capelei” consideră că s-a aplicat greșit legea prin aprecierea imobilului " capelă cu teren aferent" ca fiind în afara oricăruia dintre corpurile în cauză.

Cât privește celelalte imobile compuse din teren și construcții, instanța de apel și-a motivat soluția în esență pe existența unor modificări la clădirile A și B și a altor construcții, care au fost edificate ulterior anului 1950, astfel încât nu pot face obiectul restituirii, deoarece nu au fost preluate de la autorul apelanților reclamanți.

Apreciază că instanța de apel a adăugat la lege și a interpretat art. 10 din Legea nr. 10/2001 contrar prevederilor legale pe care le-a invocat ca justificare. Astfel, terenurile libere, chiar și aferente construcțiilor noi se restituie în natură cu excepția celor de utilitate publică a localităților, pentru care se stabilesc măsurile reparatorii prin echivalent. Nefiind în speță asemenea excepții, restituirea în natură era soluția obligatorie pentru terenurile libere aferente construcțiilor noi.

Chiar și pentru construcțiile noi autorizate, restituirea in natură este principiul de bază dacă aceste construcții nu mai sunt necesare, bineînțeles cu o plată corespunzătoare de către persoana îndreptățită, iar în speță, odată cu restituirea celor două clădiri A și B ce au aparținut autorilor reclamanților, dar au fost modificate tocmai pentru activități productive, anexele construcții noi care să le deservească pot fi restituite nemaiexistând activitatea productivă din aceste clădiri ce ne aparțin chiar modificate fiind.

Susțin că instanța de apel a denaturat raportul de expertiză din care rezultă că, privitor la clădirile A și B, acestea au fost modificate numai prin demolarea câte unui etaj din interiorul acestora, astfel încât clădirile au rămas intacte ca structură incluzând fundația și ca înălțime și desfășurare atât pe orizontală, cât și pe verticală, astfel încât aceste modificări nu puteau conduce instanța de apel la o interpretare de schimbare a acestora într-o altă construcție nouă, pe care raportul de expertiză nu a făcut-o. Acestor 2 clădiri nu le-au fost adăugate niciun fel de corpuri nici pe orizontală, nici pe verticală, situație prevăzută de art. 10 cu restituirea în natură. Terenul liber de construcții este, de asemenea, supus restituirii în natură .

În ceea ce privește construcțiile noi autorizate, verificând dacă aceste sunt ușoare sau demontabile și dacă mai sunt necesare activității productive care în prezent se desfășoară în clădirile A și B recurenții reclamanți susțin că nu mai sunt necesare producției.

Urmare a solicitărilor exprese a unuia dintre recurenți, respectiv L.C., se arată că art. 19 alin. (1) din lege, prevede în mod expres acordarea de măsuri reparatorii pentru situația imobilelor pentru care s-au făcut adăugiri pe orizontală sau pe verticală de noi corpuri care însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, iar în speța s-a arătat că adăugirile pe orizontală nu au depășit aprox. 21%, ceea ce conduce la acordarea restituirii în natură. Mai mult, în alin. următor din decizia recurată, instanța de apel susține din nou o nerealitate, respectiv faptul că cele 2 clădiri în discuție, A și B, „..au fost parțial demolate, fiind apoi reconstruite" (aceasta este o nouă nerealitate), iar pe de altă partea menționat cu sublinieri „nefiindu-le adăugate corpuri noi”, or în speță, celor 2 clădiri le-au fost adăugate pe orizontală, noile corpuri C și D, ambele având comunicări directe cu cele 2 cădiri, A și B. Așadar, expertizele sunt cât se poate de clare, iar instanța de apel le-a ignorat și a avut motivări contrare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat de Primarul General al Municipiului București și Municipiul București reprezentat legal de către Primarul General, este nefondat.

Nu poate fi reținută excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului General, întrucât, art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 conferă în mod expres și neechivoc calitate acestuia de emitent al deciziilor emise în baza acestei legi, atunci când imobilele ce fac obiectul legii sa află în patrimoniul unității administrativ teritoriale.

Întrucât într-o contestație împotriva deciziei de stabilire a naturii despăgubirilor, calitate procesuală pasivă o are emitentul deciziei, recurentul deține o astfel de calitate în prezenta cauză.

Nu va fi reținută nici susținerea recurenților în sensul că Primarul este competent a soluționa notificarea în considerarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât textul de lege îi conferă competența de a se pronunța asupra construcțiilor demolate și nu pentru construcții transformate radical sau construcțiile noi edificate după preluarea terenului, pentru care nu are calitate, în acest caz fiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2). În nici un caz nu poate dispune asupra unor imobile aflate în posesia unei alte persoane sau pentru care legea conferă competențe speciale unei alte entități juridice, cum este AVAS.

Nu poate fi considerată incidentă, în interpretarea per a contrario, nici Legea nr. 302 din 06 octombrie 2009, invocată de recurent, întrucât aceasta a intrat în vigoare ulterior emiterii deciziei contestate, neputând fi aplicată retroactiv.

Vor fi înlăturate și criticile referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește pe moștenitorii notificatoarei decedate, W.Z.J.L., întrucât instanța de apel a apreciat corect faptul că dispozițiile legale menționate conferă calitatea de persoane îndreptățite și deci posibilitatea de a formula notificare și moștenitorilor fostului proprietar, însă în cazul în care persoana îndreptățită a decedat după formularea notificării și anterior emiterii deciziei, se aplică regulile dreptului comun în materie succesorală, transmițându-se această calitate odată cu activul succesiunii.

În condițiile în care unitatea notificată fusese avizată de această împrejurare și de existența moștenitorilor, prin depunerea înscrisurilor doveditoare, la data emiterii deciziei, ca efect al transmiterii succesiunii, aceasta avea obligația de a emite decizia direct pe numele succesorilor.

Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul declarat de AVAS, întrucât criticile formulate nu dovedesc greșita aplicare a legii, astfel cum a susținut această recurentă.

Astfel, cu privire la invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive, este adevărat că recurenta a reiterat-o în întâmpinarea formulată în faza procesuală a apelului, ca excepție de ordine publică, însă instanța de apel a apreciat corect că, nefiind apelată judecata instanței de fond cu privire la soluționarea acestei excepții, excepția nu se mai putea dezbate în apel.

De asemenea, judicios s-a constatat de către instanța de apel că SC A. SA a trimis, potrivit dispozițiilor legale, notificarea către AVAS, însă recurenta a refuzat să răspundă acestei notificări. Prin urmare, instanța este îndreptățită a dispune pe fond cu privire la drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, potrivit Deciziei XX/2007 a ÎCCJ pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, nefiindu-i deschisă, cum a susținut recurenta, doar calea unei contestații la eventuala decizie pe care ar fi emis-o.

Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat și recursul reclamanților.

Astfel, prima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează contrarietatea considerentelor instanței de apel care nu ar fi ținut cont că capela pretins a fi restituită în natură a făcut obiectul notificării către Primărie, fiind parte din Corpul 2, astfel că temeiurile pentru care este respinsă aceeași cerere în primul dosar și în cel conex, sunt diferite.

Nu poate fi reținută o astfel de aserțiune, întrucât, chiar dacă capela face parte din acest imobil, ea are un regim juridic distinct, analizat separat de instanța de apel, în raport de deținătorul actual, Patriarhia Română, despre care a apreciat că nu are calitatea de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001.

Atunci când a verificat situația de fapt și cea juridică a corpului 2, instanța de apel nu a inclus și capela în analiza sa, în raport cu unitatea deținătoare a acestui corp, SC A. SA, ci a verificat situația acesteia în cererea conexă, stabilind că nu poate fi restituită, fiind în posesia Patriarhiei.

Faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive a Patriarhiei a fost respinsă de instanța de fond iar soluția nu a fost apelată, nu prezintă relevanță în soluția pronunțată de instanța de apel, întrucât calitatea procesuală a privit faptul că Patriarhia a fost notificată și astfel, urmează a sta în cauză ca unitate notificată, pe când, calitatea de debitor al unei obligații de predare stabilită de Legea nr. 10/2001, reprezintă o condiție de fond a cărei neîndeplinire impune respingerea cererii formulată față de ea în baza Legii nr. 10/2001.

Recurenții reclamanți au apreciat, în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. că instanța de apel a interpretat greșit notificarea adresată primăriei în ceea ce privește situația capelei, atunci când a apreciat că ar fi trebuit să existe o notificare separată expresă pentru imobilul compus din construcția „capelă” și terenul aferent, ce s-ar afla in afara corpului nr. 2. Nu poate fi reținut un astfel de motiv de recurs întrucât, așa cum s-a arătat, instanța de apel a tratat diferit cele două imobile, raportat la persoanele juridice deținătoare, aspect față de care, împrejurarea că în notificările adresate primăriei de către persoanele îndreptățite, referirea la corpul 2 ar fi inclus și capela, devine lipsită de relevanță juridică.

Nu sunt întrunite condițiile a admisibilitate ale acestui motiv de recurs nici în situația apartamentului înstrăinat defunctului F.D. întrucât instanța de apel a apreciat corect că, în lipsa unei hotărâri de anulare a contractului de vânzare cumpărare, apartamentul nu poate fi restituit în natură.

Astfel, solicitarea de restituire în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, a fost corect respinsă de către instanța de apel ca fiind lipsită de temei legal. În absența unei cereri, soluționată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de anulare a contractelor de vânzare cumpărare, cerere care trebuia formulată în termenul special și cu respectarea procedurii prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, actul juridic de înstrăinare, intrat în circuitul civil, se bucură de prezumția de validitate și eficacitate, ce nu poate fi înlăturată pe cale incidentală, în prezentul litigiu.

Prin urmare, nu se pot restitui în natură în baza Legii nr. 10/2001, așa cum au pretins reclamanții, apartamentele înstrăinate, câtă vreme actele de înstrăinare sunt prezumate a fi legale, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 18 lit. c) care dispun în sensul că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel a interpretat greșit art. 10 din Legea nr. 10/2001 întrucât toate terenurile libere, chiar și aferente construcțiilor noi se restituie în natură cu excepția celor de utilitate publică a localităților, pentru care se stabilesc măsurile reparatorii prin echivalent. Arată că imobilele construcții aferente corpului 2 au fost modificate numai prin demolarea câte unui etaj din interiorul acestora, ele au rămas intacte ca structură incluzând fundația și ca înălțime și desfășurare atât iar adăugirile pe orizontală nu au depășit aprox. 21%.

Argumentele recurenților nu se subsumează unei greșite aplicări a art. 10, fiind de necontestat faptul că, pentru imobilele transformate radical, se acordă numai despăgubiri în echivalent, ci vizează stabilirea eronată a unei situații de fapt, respectiv în ce măsură imobilele au suferit modificări structurale de esență, de natură a determina concluzia că sunt imobile noi.

O atare susținere nu poate fi analizată de această instanță de control judiciar, întrucât nu reclamă vreun viciu de nelegalitate, neputând fi încadrată în prevederile limitative ale art. 304 C. proc. civ.; prin ea se tinde la modificarea situației de fapt reținute de instanța de apel (care a statuat că imobilele sunt construcții noi) și, în plus, recurenții reclamanți nu aduc alte probe (înscrisuri) din care să reiasă o stabilire incompletă a situației de fapt, ceea ce ar fi impus instanței de recurs aplicarea prevederilor art. 314 C. proc. civ. Prin urmare, reaprecierea probelor deja administrate în fazele procesuale anterioare, nu ar putea fi realizată de instanța de recurs întrucât se circumscrie unei evaluări asupra temeniciei deciziei recurate, iar motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu o permit, în condițiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de toate aceste considerente, reținând legalitatea deciziei recurate, în baza art. 312 alin. (1) cod proc. civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții F.G., L.C., B.Ș.M.C., P.V.M., C.A. și G.O. și pârâții Primarul General al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 284 A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București – Secția a IX – a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2012.